4. René Descartes (1596 – 1650).

În căutarea fundamentelor

Meditaţii despre filosofia primă (1641)

Descartes a redactat Meditațiile metafizice în latină și le-a publicat în 1641. Cartea

cuprinde șase meditații.

Meditația întâi. Rezumat

1. Filosoful decide să-și pună la îndoială toate credințele / opiniile

1. 1. Descartes constată caracterul îndoielnic și incert al opiniilor: prejudecăți primite
în copilărie, păreri din cărțile studiate.
1. 1. Dorește să ajungă la credințe / opinii certe

2. Exigența metodei
2. 1. Îndoiala va trebui să fie metodică (dar nu va conduce la suspendarea judecăților
precum în cazul scepticilor). Va fi provizorie, nu definitivă.
2. 2. Hiperbolică: Descartes va privi ca fals tot ceea ce e îndoielnic. Îndoiala nu va
exclude nimic.
2. 3. Radicală: va începe cu fundamentele, cu principiile.

3. Îndoiala cu privire la prima sursă de cunoaștere: simțurile, sensibilul.

3. 1. Finalitatea ei: filosoful va renunța să facă din certitudinea sensibilă modelul
cunoașterii.
3. 2. Constatare: simțurile sunt adeseori înșelătoare.
3. 3. Nebunul își închipuie că lumea arată altfel decât este, dar crede că tocmai ce-și
imaginează el este lumea adevărată.
3. 4. Visul: nu știm dacă visăm sau nu.
3. 5. Rezultatul: respingerea oricărei certitudini cu privire la ceea ce ne oferă simțurile.

4. Îndoiala metafizică cu privire la adevărurile matematice eterne (2 + 3 = 5)

4. 1. Ipoteza unui Dumnezeu înșelător reprezintă un argument folosit și de alți filosofi.
Descartes amână discuția asupra veracității lui Dumnezeu.

1
 4. 2. Ipoteza unui Spirit malign. Înșelarea devine sistematică. Nimic nu mai este cert:
lumea externă e o simplă iluzie, adevăririle matematice eterne nu mai au nici un sens.
Toate vechile credințe / opinii se prăbușesc.
4. 3. Rezultat: necesitatea de a ne suspenda (provizoriu) judecata. Nu putem accepta
nimic. Totul e dubios.

Sfârșitul primei Meditații.

Meditația a doua. Rezumat

1. Căutarea certitudinii: descoperirea ego-ului

1. 1. Descartes are nevoie de un principiu cert / de un temei solid / de o certitudine
pornind de la care să poată reconstrui știința (Descartes își reprezintă cunoașterea ca un
edificiu / clădire).
1. 2. Ce fel de certitudine?
- Dumnezeu: existența lui nu este sigură, în acest stadiul al meditației.
- Lumea exterioară, corpul: îndoielnice
- Doar subiectul rezistă îndoielii, fiindcă pentru a fi înșelat și a te îndoi trebuie să
fii ceva
1. 3. Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum. Descartes afirmă că e vorba de o intuiție
și nu de un raționament.
1. 4. Dar ce este eul? Ce sunt eu, cel care pun la îndoială totul?
1. 5. Sunt ceva care gândește („une chose qui pense”), res cogitans.

Extrase din textul lui Descartes

Meditația întâi

De la o vreme, am sesizat că, încă din primii mei ani de viaţă,

am luat drept adevărate un mare număr de opinii false,
şi că ceea ce am întemeiat, de atunci încoace, bazîndu-mă pe
principii atît de prost asigurate, nu poate fi decît extrem de
îndoielnic şi nesigur; astfel că, măcar o dată în viaţa mea, va trebui să
mă angajez cu toată seriozitatea să mă eliberez de toate
opiniile pe care le-am acceptat pînă atunci și să încep totul

2
din nou, de la fundamente.

Aşadar, acum cînd spiritul meu s-a eliberat de orice griji, şi cînd am
izbutit să-mi asigur un trai fără probleme într-o solitudine netulburată
de nimeni, îmi voi da silința în mod serios şi cu deplină libertate
să nimicesc toate opiniile mele vechi. Însă, pentru a-mi realiza
această intenţie, nu va fi necesar să dovedesc că ele, toate, sînt false,
ţintă căreia poate că nu i-aş da niciodată de capăt; ci voi considera
chiar şi cel mai mic motiv de îndoială ca suficient pentru a le respinge
pe toate,

Iar pentru a le îndepărta pe toate nu este necesar ca să le examinez pe

fiecare în particular, ceea ce at fi o muncă infinită, ci, întrucît ruinarea
temeliilor trage după sine în mod necesar tot restul edificiului,
voi asalta mai întîi principiile, pe care se bazează toate opiniile
mele vechi.

Tot ceea ce am acceptat pînă în prezent ca fiind cu totul adevărat şi

cert, am aflat de la simţuri, sau prin intermediul simţurilor; însă mi-a
fost dat să constat adeseori că aceste simţuri sînt înşelătoare, şi este
mult mai prudent să nu te încrezi niciodată complet în ceva care
ne-a înşelat fie și o singură dată.

Dar, deşi simţurile ne înşeală uneori, îndeosebi în privinţa lucrurilor

mai puţin sensibile şi situate la o distanţă foarte mare, poate că există
altele, în legătură cu care, în mod raţional, nu te poţi îndoi,
cu toate că le cunoaştem tocmai prin intermediul respectivelor simţuri;
de exemplu, că eu sînt aici, aşezat lîngă sobă, îmbrăcat în halat, avînd
în mînă această coală de hîrtie, şi atîtea altele de aceeaşi natură. Şi
cum aş putea să neg că aceste mîini şi corpul acesta sînt ale mele?
[Aș nega doar dacă aș fi un nebun.]

Cu toate acestea, trebuie să examinez aici faptul că sînt om, şi drept

urmare că am obiceiul de a dormi şi de a-mi imagina în visele mele
aceleaşi lucruri, sau uneori şi mai puţin plauzibile, asemănătoare cu
visele celor smintiţi, pe care ei le au fiind treji.

Căci, fie că eu veghez, fie că dorm, doi şi cu trei adunaţi la un loc

vor da întotdeauna numărul cinci, iar un pătrat nu va avea niciodată

3
mai mult de patru laturi, şi nu pare nicidecum cu putinţă ca
adevăruri atît de pregnante să poată fi bănuite de vreo falsitate sau de
incertitudine.

Cu toate acestea, am în mintea mea o anumită opinie, că există un

Dumnezeu care poate face totul, şi care m-a creat făcîndu-mă întocmai
aşa cum sînt. Însă, cine poate să mă asigure că acest Dumnezeu nu
a făcut în aşa fel încît să nu existe nici un pămînt, nici un cer, nici
un corp întins, nici o formă, nici o mărime, nici un spaţiu, şi cu toate
acestea eu să am senzaţia că toate aceste lucruri există,
şi ca toate acestea să nu-mi pară deloc că ar exista altfel decît cum le
văd eu. Ba chiar, așa cum uneori îmi dau seama că alţii se înşeală,
chiar şi în privinţa unor lucruri pe care ei sînt convinşi că le ştiu cu
cea mai mare certitudine, se poate întîmpla ca el să fi vrut ca eu să
mă înşel de fiecare dată cînd fac adunarea lui doi cu trei, sau cînd
număr laturile unui pătrat,

Voi presupune aşadar că nu există deloc un Dumnezeu adevărat, care ar

fi izvorul absolut al adevărului, ci doar un anumit geniu rău, pe cît de
puternic tot pe atît şi de viclean şi înşelător, care şi-a întrebuinţat toată
iscusinţa pe care o are numai ca să mă înşele,. Voi crede că cerul, aerul,
pămîntul, culorile, formele, sunetele şi toate lucrurile exterioare pe care
le vedem, nu sînt decît iluzii şi înşelătorii, de care se foloseşte el pentru
a abuza de credulitatea mea. Mă voi considera pe mine însumi ca neavînd
deloc mîini, nici un ochi, neavînd deloc carne, deloc sînge, ca şi cum
nu aş avea deloc simţuri, dar crezînd pe nedrept că am toate acestea.
Voi rămîne cu obstinaţie ataşat acestei concepţii...

Meditația a doua

Dar ce ştiu eu dacă nu există totuşi vreun alt lucru, diferit de cele pe care
tocmai le-am judecat ca fiind nesigure, un lucru despre care să nu
putem avea nici cea mai mică îndoială? Să nu existe oare vreun
Dumnezeu, sau vreo altă putere, care îmi pune în minte aceste gînduri?
Aceasta nu este însă necesar; căci poate sînt capabil să le produc eu însumi.
Cel puţin eu, deci, nu sînt ceva? Dar am negat deja că aş avea vreun simţ
şi vreun corp. Totuşi ezit, căci ce urmează din aceasta? Sînt eu atît de mult
dependent de corp şi de simţuri, încît să nu pot exista fără ele? Dar mă
convinsesem că nu există absolut nimic în lume, că nu există nici un cer,
nici un pămînt, nici un spirit, nici un corp; aşadar nu m-am convins că şi eu

4
nu exist deloc?

Nu, cu siguranţă nu, eu sînt fără îndoială, dacă m-am convins pe mine
însumi, sau şi numai dacă am gîndit ceva. Dar există un înşelător foarte
puternic şi foarte viclean, care îşi întrebuinţează întreaga abilitate ca să mă înşele
întotdeauna.

Dacă el mă înşeală, atunci nu există nici un strop de îndoială că eu exist;

şi înşele-mă el cît va vrea, nu va putea face niciodată ca eu să nu fiu nimic,
atîta timp cît eu voi gîndi că sînt un lucru oarecare. Astfel că, după ce m-am
gîndit bine la aceasta, şi după ce am examinat cu mare atenţie toate lucrurile,
trebuie în sfîrşit să trag concluzia, şi să consider drept un lucru sigur că această
propoziţie: Eu sînt, eu exist este adevărată în mod necesar, de fiecare dată cînd
o pronunţ, sau cînd o concep în mintea mea.

Dar încă nu cunosc cu suficientă claritate ce sînt, eu cel care sînt sigur că sînt.
[Deci, cine sunt eu?]