Cum trăiau românii în Interbelic

Evoluţia societăţii româneşti după primul război mondial a fost

caracterizată de o alternanţă a perioadelor de stabilitate şi criză.
Economică şi socială.
Criza politică cu câteva excepţii a fost o marcă a vieţii din România în
perioada interbelică.
În intervalul 29 noiembrie 1918 - 4 septembrie 1940 la conducerea
ţării au fost 30 de cabinete cu tot atâţia prim-miniştri. În 22 de ani de
pace.
Viaţa oamenilor obişnuiţi era ordonată de accesul la resurse, iar
polarizarea socială a fost mai mult decât evidentă.
Spre exemplu - arăta invitatul ediţiei - oraşul dispunea de o divizare
socială reprezentată de trei cercuri: pauperii sau sărăcia lucie aşezată
la margine, funcţionarii, contabilii, profesorii, inginerii pe linia
mediană, oamenii de afaceri, industriaşii şi proprietarii de pământuri,
în centrul oraşului.
Şi imaginea urbană a fost ilustrată de starea socială şi mai ales
financiară: “locuinţe” temporare de sfârşit de săptămână şi cocioabe la
mahala, locuinţe cu confort mediu mai spre centru şi clădiri
impunătoare cu etaj, curent electric, aducţiune de apă şi canal,
încălzire proprie prin calorifer în centru.
Capitala a rămas unul dintre oraşele cu cele mai vizibile contraste
sociale din epocă.
Viaţa la ţară a fost şi mai austeră. În urma marii reforme agrare din
1921, câteva milioane de ţărani au devenit proprietari.
Proprietari ce urmau ca în răstimpul de 25-30 de ani să-şi achite ratele
pentru pământul dobândit. Rate sau cupoane.
Familiile de ţărani au fost alcătuite din cel puţin 5-6 copii, însă
numărul acestora a fost şi mai ridicat, în Moldova şi Basarabia, chiar
până la 10-12.
Nevoia de braţe de muncă a fost la rândul ei o cerinţă permanentă
pentru mediul rural.
Lociunţele ţăranilor se mărgineau la cel mult două sau trei camere,
dintre care una era dedicată primirilor şi în care nu locuia nimeni.
Adeseori toată familia se regrupa într-o singură cameră care servea şi
de dormitor şi de sală de masă.
Prosperitatea lor era dată de numărul de pogoane sau iugăre de
pământ deţinute.
În a doua decadă a perioadei interbelice s-a ridicat totuşi o clasă
ţărănească de mijloc de o condiţie mult mai bună faţă de sfârşitul
primului război mondial.
S-au menţinut pe tot parcursul acestor 22 de ani de pace diferenţele
sociale şi de nivel de trai între provinciile istorice.
Educaţia şi sănătatea au rămas două domenii în care politicienii au
promis “marea cu sarea” şi în care schimbările în bine au fost puţine şi
întârziate.
Cursul primar era gratuit, însă implica cheltuieli din partea părinţilor
pentru haine şi manuale, rechizite.
Dintr-o frecvenţă şcolară de 60 la sută, abia jumătate reuşeau să
promoveze primele patru clase. Mentalitatea ţăranului că “nu-l dau la
şcoală, că nu-l fac popă” era des întâlnită în România interbelică.
Abia 1 la sută din copiii de ţărani ajungeau să-şi încheie o educaţie
superioară. Rata de alfabetizare atingea la sfârşitul perioadei
interbelice procentul de 50 la sută din populaţia ţării.
Cu toate acestea în perioada interbelică din 200 de intelectuali de
marcă ai ţării, 170 proveneau din rândul ţăranilor.
Îngrijirea sănătăţii prin asistenţă medicală de specialitate a fost
apanajul locuitorilor de la oraş. Tot aici se concentra cea mai mare
parte dintre medici şi personal auxiliar.
La ţară însă şi la oraşe pentru populaţia săracă, medicul rămânea cel
de circumscripţie depăşit de numărul imens de pacienţi pe care-i avea.
Medicamentele aveau preţuri prohibitive pentru o însemnată parte a
populaţiei, iar credinţa că doctorul vine înainte să-şi dea duhul
pacientul limita cererea ţăranilor.
Relaţiile dintre patroni şi muncitori au fost de la început bazate de
profit şi competenţă, însă în cazul uzinelor şi fabricilor mari, angajaţii
beneficiau de o serie de înlesniri: locuinţe de serviciu, concedii şi
indemnizaţii plătite, repaus duminical asistat de patron fie prin
activităţi sportive, fie prin cele artistice de amatori.