Roman balzacian – 1938 – George Călinescu

ENIGMA OTILIEI

George Călinescu s-a afirmat concomitent ca poet, nuvelist,

romancier, dramaturg critic și istoric literar, eseist și publicist, fiind astfel o
personalitate enciclopedică a epocii interbelice.
Romanul “Enigma Otiliei” scris de George Călinescu, a apărut în
perioada interbelică, în anul 1938 și este un roman de tip balzacian,
obiectiv, realist și modern. Romanul este caracterizat de autenticitate și
spontaneitate, impresia de autenticitate fiind conferită de caracterul realist
al romanului, dar și de analiza psihologică a personajelor, care sunt
construite cu ajutorul unor tehnici moderne.
Titlul inițial al romanului a fost “Părinții Otiliei”, reprezentând o
aluzie la felul în care fiecare personaj determina într-un fel sau altul soarta
fetei. Schimbarea titlului în “Enigma Otiliei” mută, însă, accentul pe
misterul eternului feminin, simbolizat de Otilia.
Tema principală este reprezentată de viața burgheziei bucureștene de
la începutul secolului al XX-lea, de aici apar alte teme precum tema
moștenirii, tema paternității, tema iubirii, tema vieții de familie.
Tema paternității este privită din mai multe unghiuri, toate
personajele rezervându-și un rol de tutore al Otiliei, însă nimeni nu
îndeplinește îndatoririle unui adevărat părinte. Costache Giurgiuveanu este
tatăl vitreg al Otiliei, însă acesta amână înfierea fetei. Pascalopol își rezervă
și el un rol de tutore, însă acesta este confuz de sentimentele sale pentru
Otilia, neștiind ce este viril și ce este patern. Stănică Rațiu este incapabil de
a îi fi tutore, întrucât datorită neglijenței sale, își pierde propriul său fiu,
numit de critica literară un “Cațavencu al vieții de familie”. Agle Tulea
urmărește doar moștenirea averii după moartea fratelui său, nepăsându-i
în relitate de Otilia. Felix își dorește să o protejeze pe Otilia, însă la rândul
său vrea să fie protejat de aceasta.
Romanul debutează în manieră balzaciană, astfel aflăm că acțiunea se
petrece într-o seară a lunii iulie, în anul 1909, când “Felix Sima, un tânăr de
vreo 18 ani, îmbrăcat în uniforma de licean, intră în strada Antim”. Tânărul
este fiul doctorul Iosif Sima și, rămas orfan, se află sub tutela lui Costache
Giurgiuveanu, cumnatul tatălui său, împuternicit să-i administreze averea.
 Roman balzacian – 1938 – George Călinescu

Încă de la sosire, tânărul Felix o cunoaște pe Otilia Mărculescu, fata celei

de-a doua soții a lui Costache, familia Tulea și pe moșierul Leonida
Pascalopol, aflându-se toți în sufrageria casei lui Costache, procedeu
modern prin care autorul prezintă toate personajele care vor participa la
acțiune.
Planul principal al operei este cel al familiei, urmărind destinul
familiei lui Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea și Stănică Rațiu. De aici se
dezvoltă tema moștenirii și a paternității.
În cel de-al doilea plan narativ este urmărită idila celor doi orfani,
dezvoltându-se astfel tema iubirii. Se constată că motivul zbuciumului lui
Felix este Pascalopol, de fapt relația acestuia cu Otilia, căreia tânărul nu-i
găsește nicio explicație plauzibilă. Felix o iubește pe Otilia, se simte atras de
ea și, gelos, îi adresează o scrisoare cerându-i să nu mai fie vizitată de
Pascalopol, dar, în urma unei discuții cu acesta, renunță la pretențiile sale.
Deși cei doi sunt mereu alături, discută și Felix îi face declarații de dragoste,
deși merg împreună la moșia lui Pascalopol, până la urmă idila lor nu se
împlinește, deoarece Otilia nu vrea să fie o piedică în calea realizării
profesionale a lui Felix și părăsește pentru totdeauna casa lui Costache.
Planul cadru dezvoltă tema parvenirii, care se concentrează în jurul
personajului Stănică Rațiu, care posedă o totală lipsă de scrupule în
atingerea scopurilor.
Finalul romanului urmărește evoluția unora dintre personaje după
moartea lui Costache. Astfel, Felix ajunge un renumit profesor universitar,
iar Stănică intră în politică. Pascalopol se căsătorește cu Otilia, dar se
despart, Otilia stabilindu-se la Buenos Aires.
Acest final este închis deoarece conflictul se rezolvă, formând cu
incipitul o simetrie, realizată prin descrierea străzii și a casei lui moș
Costache în momente diferite: la începutul și la sfârșitul acțiunii. De aici se
observă că romanul are o structură circulară, în cea mai bună tradișie a
epicii noastre realist-obiective, terminându-se cu aceeași imagine a casei de
pe strada Antim și cu aceleași cuvinte ale lui Costache Giurgiuveanu.
Ca în orice roman realist-obiectiv de tip balzacian și în spiritul unei
viziuni obiective, autorul zugrăvește în detaliu mediul social: familia,
căsătoria, relațiile dintre soți, paternitatea, lupta pentru moștenire și avere,
 Roman balzacian – 1938 – George Călinescu

împlinirea în profesie, etc., realizând astfel o imagine amplă a mediului

citadin.
Obiectivitatea este asigurată și de folosirea narațiunii ca mod de
expunere predominant, succesiunea secvențelor narative realizându-se prin
înlănțuire. Evenimentele sunt prezentate prin prisma unui narator
omniscient și omniprezent, relatarea întâmplărilor făcându-se la persoana
a III-a.
Totodată, narațiunea se îmbină cu descrierea minuțioasă a spațiilor, a
străzii, a arhitecturii, al decorului interior și al vestimentației, care susține
impresia de univers autentic (mimesis), iar prin observație și notarea
detaliului devine mijloc de caracterizare indirectă.
Romanul devine o veritabilă “comedie umană”, plasând în context
social o serie de tipologii umane. În acest sens, moș Costache este avarul,
Agle Tulea este “baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână,
Felix este ambițiosul, Pascalopol este aristocratul rafinat, Stănică Rațiu este
parvenitul, Simion și Titi sunt retarzii.
Numai Otilia Mărculescu nu aparține unei tipologii umane, autorul
folosind în caracterizarea sa mijloace moderne. Cu ajutorul tehnicii
oglinzilor paralele, observăm că Otilia este văzută diferit de fiecare
personaj. Astfel, Felix o vede pe Otilia “foarte frumoasă, și apoi e cultă și
talentată”. El găsește în Otilia suplinitoarea unei mamei, a unei surori, dar
și a unei iubite. Pascalopol o consideră “o fată delicioasă, dar ciudată.
Pentru mine e o enigmă.” Costache o percepe ca fiind încă un copil și o
numește “fetița mea”. Agle și Aurica o văd ca pe o “dezmățată” care
“zăpăcește mințile bărbaților”. Stănică Rațiu consideră că Otilia este o
“fetiță deșteaptă care știe ce vrea”. Otilia însăși nu se înțelege și se vede ca
pe o “zăpăcită”.
Limbajul este intelectualizat, în conformitate cu statutul social și
profesional al personajelor.
În concluzie, “Enigma Otiliei” este un roman fundamental al
literaturii române, o creație originală, sinteză a clasicismuui realist de tip
balzacian, cu elemente romantice și moderne, care se conturează în jurul
unor teme și tipologii umane specifice.