Sunteți pe pagina 1din 2

Leoaică tânără, iubirea

Definiția platoniciană a poeziei rămâne valabilă până astăzi, în ciuda modificărilor de


gust literar – „acel lucru gingaș, înaripat și sacru”. Se spune că în poezie frumusețea ne
pândește la orice pas. Poezia presupune autenticitate, imagini sensibile, exprimarea directă a
sentimentelor, fiind o imagine a sinelui.
Neomodernismul propune o reevaluare a temelor și motivelor modernismului
interbelic, de multe ori prin intermediul spiritului ludic sau al ironiei și pastișei, forme de
intertextualitate.
Nichita Stănescu face parte din „generația 60”, ca și Marin Sorescu, Leonid Dimov sau
Ștefan Augustin Doinaș. Scrierile sale evoluează de la volumele de debut (Sensul iubirii; O
viziune a sentimentelor) spre cele ale maturității (11 elegii) și apoi spre perioada sintezelor (din
Noduri și semne), conservând o trăsătură esențială: convertirea emoțiilor în imagini alegorice,
asamblate într-o metaforă totală.
Artă poetică, ”Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a
senimentelor” (1964). Condițita poetului și a poeziei sunt prezentate din perspectivă ludică.
Prin intermediul temei se realizează viziunea poetică, în spiritul neomodernismului. Tema
iubirii se referă atât la pasiunea pentru o femeie, cât și la pasiunea pentru poeziei. Lirismul
reflexiv este marcat de forme verbale și pronominale de persoana I: „mi-a sărit”, „m-a mușcat”,
„am dus”.
Este un text poetic neomodernism prin abordarea inedită a temei iubirii, prin
ambiguitatea limbajului poetic, prin noutatea metaforelor și înnoirile prozodice (vers liber și
ingambament).
O primă trăsătură a neomodernismului care se regăsește în text este ambiguitatea
limbajului poetic. Astfel, în mod evident, discursul poetic se organizează în jurul temei iubirii
anunțată chiar din titlu. Tot în titlu se regăsește metafora inedită a iubirii „leoaică tânără”,
acestea fiind o altă particularitate e neomodernismului. „Leoaică tânără” este în mod cert
metafora iubirii, dar poate fi percepută și ca metafora a inspirației pentru creație. Astfel textul
dobândește caracterul unei arte poetice neomoderniste, care tratează raportul poet-creație.
Aceeași metaforă a leoaicei, este reluată în finalul poeziei, de data aceasta cu o
schimbare de cromatică, „leoaica arămie” fiind imaginea iubirii care înnobilează și eternizează
ființa, „o leoaică arămie, încă-o vreme și-ncă o vreme”.
Când poetul e îndrăgostit, simțurile sunt ascuțite, iar obiectele din jur rănesc: „Mâinile
mele sunt îndrăgostite, / vai, gura mea iubește”. Iubirea este modalitate de cunoaștere a lumii,
dar și o luptă a sinelui cu sinele. Iubirea ca atare nu mai este, ca la romantici, o suferință dulce.
Iubirea devine o „întâmplare a ființei”, o stare de mirare: „Ce bine că ești, ce mirare că sunt!...”.
Natura devine melodioasă, un „cerc de-a dura”, iar aerul se umple de „ciocârlii”.
Prima secvență poetică este marcată de repetiții – motivul poetic al iubirii ca leoaică. Se
observă tehnica reluării și a acumulărilor, de unde se naște eufonia versurilor :„leoaică tânără,
iubirea…”, „m-a mușcat leoaica azi de față”, „o leoaică arămie”. Iubirea surprinde ființa și o face
vulnerabilă. Când cineva își dă seama că este îndrăgostit, deja nu mai este nimic de făcut, așa
cum se vede din utilizarea verbelor la perfect compus, timp al acțiunilor deja încheiate („a
sărit”, „m-a mușcat”). Jocul articolului hotărât de la începutul poemului („leoaica”, iubirea unică
și importantă) cu articolul nehotărât din final („O leoaică arămie…”) arată