ALEGEREA ECHIPAMENTULUI ELECTRIC AL

STAŢIILOR ELECTRICE
6.1. CONSIDERAŢII GENERALE
La proiectarea staţiilor electrice în baza schemelor de conexiuni, trebuie ales fiecare
element ce intră în dotarea acestora. La început, în funcţie de condiţiile de mediu la alegerea
elementelor componente din dotarea staţiilor trebuie stabilit timpul constructiv (gradul de
protecţie). După stabilirea timpului constructiv, trebuie alese datele nominale care să asigure o
funcţionare corectă atât din punct de vedere tehnic, dar şi din punct de vedere economic. Această
funcţionare corectă trebuie să fie realizată atât în regimurile normale de funcţionare, dar şi în
regimuri de avarie.

6.2. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE

6.2.1. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE PRIN METODA
COEFICIENTULUI DE CERERE.

Transformatoarele de putere sunt elemente foarte importante din dotarea staţiilor şi au

costul cel mai ridicat. La început în funcţie de condiţiile de mediu se stabileşte timpul
constructiv. După alegerea tipului constructiv trebuie determinată puterea nominală aparentă SN
a transformatorului de putere. Dificultatea cea mai mare la determinarea puterii aparente a
transformatorului constă în faptul că puterea cerută de consumatorii racordaţi în secundar
variază în mod nedeterminat. Din acest motiv trebuie ales un astfel de transformator a cărui
curent IN să îndeplinească condiţia :
 n 
I N   Ii (6.1)
i 1

unde:
n - numărul de consumatori racordaţi la reţea ;
Ii – valoarea curentului absorbit de consumatori ‘i’
Daca vom alege transformatorul de putere după relaţia (6.1) vom fi siguri ca încălzirea
transformatorului nu va depăşi în nici un caz limitele admisibile. Deoarece factorul de putere
variază de la un consumator la altul, efectuarea sumei din membrul drept a relaţiei (6.1) este
dificil de realizat. Din acest motiv, relaţia (6.1) se înlocuieşte cu următoarea relaţie acoperitoare :

n
I N  kS   Ii (6.2)
i 1

kS – coeficient de simultaneitate.
Coeficientul de simultaneitate este definit ca fiind raportul dintre curentul absorbit de
consumatorii care sunt în funcţie la un moment dat şi curentul total al tuturor consumatorilor
racordaţi la transformator.
Puterea ceruta (Pc) de un consumator racordat la transformator, de exemplu de un motor
asincron, este dată de relaţia :
P
PC  3  U N  I i  cos m  (6.3)
 m  r
unde:
UN - tensiunea nominală a consumatorilor racordaţi la transformator ;
Ii - curentul absorbit de la transformator de consumatorul „i”;
cosφm- factorul de putere al motorului;
ηm - randamentul motorului;
ηr - randamentul reţelei de alimentare ;
P - puterea utilă la arbore.
PNi
P
P PNi
PC  3  U N  I i  cos m   (6.4)
 r  m  r  m
P
kÎ  - coeficient de încărcare
PNi
PNi - puterea nominală a consumatorului ‘i’.
Din aceste relaţii vom explicita valoarea curentului Ii absorbit de la transformator de
consumatorul i.
k î  PNi
Ii  (6.5)
3  U N   r   m  cos m
Daca vom înlocui relaţia (6.5) în relaţia (6.4) se obţine:
n
k S   k î  PNi
IN  i 1

3  U N  r  m  cos m
 n
k S  k î   PNi
3 U N  I N  i 1
(6.6)
 r  m  cos m
n
c   PNi
SN  i 1

 r  m  cos m
c  k S  k î – coeficient de cerere.

Coeficientul de cerere reprezintă produsul dintre coeficientul de simultaneitate kS şi

coeficientul de încărcare kî. El depinde prin aceşti coeficienţi de numărul de consumatori care sunt
în funcţiune la un moment dat precum şi modul de organizare a procesului tehnologic sau de
producţie. Valoarea coeficientului de cerere depinde de tipul industriei fiind cu atât mai mare cu
cât gradul de mecanizare şi automatizare este mai mare. Valorile se dau în tabel, în literatura de
specialitate.
În relaţia precedentă ηm şi cosφm reprezintă valorile medii ponderate ale randamentului şi
ale factorului de putere ai tuturor consumatorilor racordaţi la transformator.
Aceste valori medii ponderate se determină cu relaţiile :
n

P Ni  i
 med  i 1
n
(6.7)
P
i 1
Ni

P Ni  cos i
cos med  i 1
n
(6.8)
P
i 1
Ni

În concluzie punerea nominală aparentă a transformatorului se determină cu relaţia :

n
c   PNi
SN  i 1
(6.9)
 r  med  cos med

Cunoscând coeficientul de cerere, puterile nominale ale consumatorilor racordaţi la

transformator, randamentul reţelei  r  0,92  0,96 , factorul de putere mediu si randamentul
mediu, vom putea determina puterea nominală aparentă SN a transformatorului. Metoda de
alegere a puterii nominale SN poartă denumirea de metoda coeficientului de cerere. Acesta
metodă este o metodă simplă, expeditivă dar are dezavantajul că de regula supradimensionează
transformatorul de forţa. Pentru a înlătura dezavantajul acestei metode se poate utiliza o metodă
mai exactă şi anume metoda coeficientului de umplere a curbei de sarcină
6.2.2. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE PRIN METODA
COEFICIENTULUI DE UMPLERE A CURBEI DE SARCINĂ.

Această metodă este o metodă mult mai exactă, dar este mai laborioasă. Pentru a putea
aplica această metodă trebuie cunoscută curba de sarcină a transformatorului. Curba de sarcină a
unui transformator de putere reprezintă variaţia puterii active P [kW], cerută de consumatori de
la transformator în funcţie de timpul t [h].
P = f(t)
De obicei se utilizează curbe de sarcină zilnice care reprezintă variaţia puterii active P
cerută de la consumatorii racordaţi în secundarul transformatorului în decursul unei zile, adică în
decursul a 24 h.
Să consideram o curbă de sarcină zilnică de forma celei din figura :

Fig.6.1. Reprezentarea unei curbe de sarcină zilnică

Vom nota:
Pmax - puterea activă maximă cerută de la transformator de consumatorii racordaţi în
secundarul acestuia ;
Pmed - puterea medie cerută de la transformator şi care reprezintă acea putere constantă cu
care încărcând transformatorul în decursul a 24 de ore (a unei zile) se consumă aceeaşi cantitate
de energie electrică ca şi în cazul sarcinii variabile.
Conform acestei definiţii se poate scrie :
24
Pmed  24   Pdt  A (6.10)
0
în care:
A- reprezintă suprafaţa delimitata de curba de sarcină a transformatorului şi axele de
coordonate (suprafaţa haşurată de la dreapta la stânga). În concluzie puterea medie se poate
determina cu relaţia :
24
Pdt A
Pmed  
0

24 24
(6.11)

Suprafaţa A delimitată de curba de sarcină şi axele de coordonate se poate determina prin

planimetrare (de regulă ea se descompune în dreptunghiuri).
Alegerea puterii nominale aparente (SN) a unui transformator de putere nu este raţional să
se execute după puterea maximă (Pmax) din curba de sarcina deoarece aşa cum se observă din
figură ar exista multe perioade în care transformatorul ar funcţiona subîncărcat. Din acest motiv şi
încălzirea transformatorului va fi cu mult mai mica decât încălzirea admisibilă şi din acest motiv
durata de funcţionare a acestuia va fi în mod nejustificat cu mult mai mare decât cea normală (de
exemplu pentru un transformator de forţa utilizat în minerit la alimentarea unui abataj mecanizat
durata normată de funcţionare este aproximativ 15-16 ani) .
Din acest considerent puterea nominală aparentă SN a transformatorului de putere se alege
ca fiind egală cu treapta standardizată imediat inferioară din curba de sarcină, adică sub puterea
maximă Pmax. În concluzie se utilizează relaţia :
Pmax
SN  (6.12)
cos med
unde:
cosφmed - valoarea medie ponderată în decursul unei zile a factorului de putere a tuturor
consumatorilor racordaţi în secundarul transformatorului.
Dacă vom alege puterea nominală aparentă SN a transformatorului de putere după
principiul prezentat rezultă că vor exista perioade în care transformatorul va funcţiona
supraîncărcat, dar vor exista perioade în care transformatorul va funcţiona subîncărcat. Perioadele
de funcţionare cu supraîncărcare vor conduce la reducerea duratei de funcţionare totale a acestuia,
iar perioadele de funcţionare cu subîncărcare vor conduce la creşterea duratei totale de funcţionare.
Din acest motiv după determinarea puterii nominale aparente SN a transformatorului de putere se
impune verificarea la capacitate de suprasarcină a transformatorului ales.
Se defineşte drept coeficient de umplere (u) a curbei de sarcină raportul dintre energia
electrică reală consumată de transformator de la reţea în cazul sarcinii variabile, energia pe care
o notam cu Wreal şi energia maximă care s-ar consuma de transformator de la reţea în cazul când
transformatorul ar fi încărcat în permanenţa la puterea maximă şi pe care o notam cu Wmax.
În concluzie se poate scrie :
 24

Wreal 0 Pdt A P  24 Pmed

u    med  (6.13)
Wmax Wmax Pmax  24 Pmax  24 Pmax
Din relaţia 6.13 se trage concluzia că valoarea coeficientului de umplere a curbei de sarcină
a unui transformator de putere este subunitară. Coeficientul de umplere a curbei de sarcină are
valoarea cu atât mai mare cu cât curba de sarcină a transformatorului este mai aplatizata.
După dimensionarea puterii nominale aparente SN a transformatorului de putere, este
necesară verificarea la capacitate de supraîncarcare a transformatorului. Această verificare se face
printr-o regulă care în literatura de specialitate este întâlnită sub denumirea de regula celor 3
procente, regula ce se enunţa astfel :
La fiecare scădere a coeficientului de umplere a curbei de sarcină cu 10% se admite o
suprasarcină de 3%.
Conform acestei definiţii se poate scrie următoarea regulă de trei simplă :
10% ………….. 3 %
(100 – u) ……....ΔS
3  100  u 
S  (6.14)
10
ΔS - suprasarcina la transformator.
Normele electrotehnice în vigoare impun ca suprasarcina unui transformator de putere ales
prin metoda coeficientului de umplere a curbei sarcina să nu depăşească 20 % pentru
transformatorul de forţă ce funcţionează în subteran şi 30%, pentru transformatorul de forţă ce
funcţionează la suprafaţa.
Aşa cum s-a observat pentru alegerea puterii transformatoarelor de forţă prin metoda
coeficientului de umplere a curbei de sarcină trebuie să se cunoască curba de sarcină a acestuia.
Determinarea curbei de sarcină se poate realiza în două moduri şi anume :
- în cazul transformatoarelor şi substaţiilor de transformare existente în practică în care
datorită modificării proceselor tehnologice sau a retehnologizării acestora se pune problema
reverificării puterii aparente acest lucru se poate realiza prin măsurători ale puterilor active P
cerute de consumatori în funcţie de timp (de obicei în decursul unei zile).
- în cadrul activităţii de proiectare ale unor posturi şi substaţii de transformare ce urmează
a fi puse în funcţionare se poate determina prin calcul curba de sarcină a transformatorului dacă se
cunoaşte: puterea fiecărui consumator racordat la transformator, durata de utilizare a fiecărui
consumator în parte, lucru ce se poate realiza numai dacă consumatorii racordaţi funcţionează după
un grafic ciclic.
 Aşa sunt de exemplu posturile şi substaţiile de transformare ce alimentează unele sectoare
de producţie la care consumatorii funcţionează după un grafic ciclic.
La alegerea puterii transformatoarelor de forţă indiferent de metoda aplicată trebuie să se
aibă în vedere alimentarea de rezervă, deci asigurarea continuităţii în alimentarea cu energie
electrică pentru consumatorii de categoria 0 şi I. Din acest motiv pentru a realiza continuitatea în
alimentare cu energie electrică a consumatorilor de categorie 0 şi I se poate alege una din
următoarele variante :
- alegerea a două transformatoare de putere, fiecare fiind dimensionat la sarcina de 100%,
sarcina fiind cerută de consumatorii racordaţi la transformator. Din aceste două transformatoare de
putere unul va fi în funcţie iar celalalt de rezervă ;
- alegerea a două transformatoare de putere dimensionate fiecare la 75% din sarcina totală
cerută de consumatorii racordaţi în secundar, dar cele două transformatoare vor funcţiona în
paralel.
În cazul în care unul din transformatoare este avariat, va funcţiona doar cel de-al doilea, dar
care poate acoperi numai 75 % din sarcina totală, motiv pentru care vor trebui deconectaţi de la
reţea consumatorii de mică importanţă (categoria a III-a şi a II-a).
Fiecare din metodele prezentate are domeniul sau de aplicare. În cazul în care nu dispunem
de curba de sarcina a transformatorului vom apela la metoda coeficientului de cerere care este o
metodă expeditivă, dar de regulă supradimensionează transformatorul. Dacă avem la dispoziţie
curba de sarcină cerută de consumatori de la transformator, de obicei se procedează la început
făcând o dimensionare prin metoda coeficientului de cerere urmând a verifica rezultatul obţinut
prin metoda coeficientului de umplere a curbelor de sarcină.

6.3. ALEGEREA APARATELOR DE COMUTAŢIE DE JOASĂ TENSIUNE.

În categoria aparatelor de comutaţie, intră întreruptoarele şi separatoarele.
Întreruptoarele sunt aparate de comutaţie care comută (închid şi deschid) circuite sub sarcină, adică
circuite parcurse de curent.
Separatoarele sunt aparate de comutaţie care comută (închid şi deschid) circuitele sub
tensiune adică ele nu sunt supuse acţiunii curentului electric.
Din definiţiile prezentate rezultă că întreruptoarele sunt supuse acţiunii curenţilor de
scurtcircuit şi deci vor trebui verificate la stabilitate termică dar şi la stabilitate electrodinamică în
regim de scurtcircuit.
De asemenea întreruptoarele trebuie să fie prevăzute şi cu dispozitive de reducere a arcului
electric precum şi de micşorare a supratensiunilor care apar în procesele de comutaţie ale
circuitului. După mijloacele de stingere cu care sunt dotate aparatele de comutaţie se disting :
întreruptoare cu ulei mult Î.U.M, întreruptoare cu ulei puţin I.U.P, întreruptoare cu suflaj
electromagnetic, întreruptoare cu autoformate de gaze, întreruptoare pneumatice.
La început la alegerea întreruptoarelor în funcţie de condiţiile de mediu se alege tipul
constructiv al aparatului mai precis modul sau de protecţie. După stabilirea tipului constructiv în
funcţie de condiţiile de mediu trebuie determinate datele nominale. Alegerea lor pentru
întreruptoare se realizează după următoarele criterii :
a) tensiunea nominală UN a întreruptoarelor trebuie să îndeplinească condiţia :
U r  U N  (1,10  1,15)  U r (6.15)
unde :
Ur - tensiunea reţelei.
b) curentul nominal al întreruptorului, IN trebuie să îndeplinească condiţia:
IN  Ir (6.16)
Ir –curentul reţelei.
Observaţie: La alegerea curentului nominal al întreruptorului trebuie acordată o importanţă
cuvenită curentului nominal al releului din dotare (Inr), denumit şi curent de serviciu (Is) (vezi
protecţia cu relee maximale de curent de tip electromagnetic din capitolul protecţia instalaţiilor de
joasă tensiune).
c) Întreruptoarele fiind supuse proceselor de comutaţie parcurse de curent ele trebuiesc
verificate din punct de vedere a capacitaţii de rupere, verificarea ce se face prin relaţia :
I rup  I sc(3max
)
(6.17)

unde:
Irup - curentul de rupere al întreruptorului dat în catalog de uzina constructoare.
I sc( 3max
)
- curentul de scurtcircuit maxim din reţeaua protejata adică curentul de scurtcircuit trifazat
în punctul de montare al întreruptorului.
Întreruptorul I se verifică la capacitate de rupere prin relaţia (6.17) unde I sc( 3max
)
este
curentul de scurtcircuit trifazat maxim din reţeaua protejată. Înmulţind membrul stâng şi drept cu

3 U N
UN - tensiune nominala a întreruptorului rezultă :
3  U N  I rup  3  U N  I sc(3max
)

S rup  S sc max (6.17’)

Srup – puterea de rupere a întreruptorului general ;

Sscmax – puterea de scurtcircuit maxim din reţeaua protejată.
 Observaţie: La aparatele de comutaţie de joasă tensiune, uzina constructoare indică
curentul de rupere Irup, iar la aparatele de comutaţie de înaltă tensiune uzina constructoare indică
puterea de rupere Srup.
d) Întreruptoarele trebuie verificate şi la stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit.
Această verificare se realizează pe baza unui curent limită dinamic dat în catalog de către uzina
constructoare fie sub valoarea momentană (idin) fie sub valoare efectivă (Idin).
Verificarea la stabilitate electrodinamică se face cu următoarele două relaţii :
idin  i soc (3) (6.18)

I din  ( I sc(3) ) 0 (6.19)

isoc(3) - valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit tranzitoriu ;
( I sc3 )0 – valoarea efectivă a curentului de scurtcircuitului tranzitoriu în prima perioadă.
e) Întreruptoarele trebuie verificate şi la stabilitate termică în regim de scurtcircuit.
Verificarea se face pe baza unui curent limită termic (It) dat în catalog de uzina constructoare şi pe
care aparatul îl poate suporta un timp de t secunde (de regulă t=1 secundă).Verificarea se face
punând condiţia ca valoarea cantităţii de căldură care se degajă în aparat în timpul scurtcircuitului
conform legii lui Joule - Lentz să nu depăşească în nici un caz valoarea cantităţii de căldura pe
care o poate suporta aparatul. Se poate scrie :
I t2  R  t  I 2  R  t f (6.20)

R - rezistenţa circuitului legat în scurt ;

I  - valoarea efectiva a curentului de scurtcircuit staţionar ;
tf - timpul fictiv.
It  t  I  t f (6.21)

Dacă t=1s  I t  I   t f (6.21’)

Pentru cazurile din minerit relaţia 6.21 ia forma :

I t  I   t ap (6.21’’)

tap - timpul de acţionare a protecţiei.

Separatoarele se verifică după aceleaşi condiţii prezentate anterior cu excepţia că nu este
necesară verificarea capacităţii de rupere, adică condiţia 6.17 respectiv 6.17‘.

6.4. DIMENSIONAREA BARELOR COLECTOARE

În dotarea staţiilor şi substaţiilor electrice intră şi barele colectoare care servesc pentru
executarea racordurilor (plecărilor) spre consumatori, pentru a realiza legătura la aparatele de
măsură, la aparatele de protecţie (relee) precum şi a circuitelor de semnalizare (optică şi acustică).
Legăturile electrice nu se pot face într-un singur punct deoarece cantitatea de energie ce s-ar
degaja conform principiului Joule - Lentz ar depăşi cu mult limitele admisibile.
La dimensionarea barelor colectoare din dotarea staţiilor electrice trebuie stabilite de la
început natura materialului din care se confecţionează, forma şi valoarea secţiunii barelor S,
distanţa dintre bare a, lungimea l dintre izolatoarele de susţinere precum şi îndeplinirea unor
criterii termice şi economice. Barele colectoare din dotarea staţiilor electrice pot fi confecţionate
din oţel, aluminiu sau cupru. Ca formă, secţiunea poate fi: circulară, inelară, dreptunghiulară şi mai
rar pătrată.

Fig.6.2. Dispunerea unui sistem de bare colectoare simple pe izolatoare suport (1, 2, 3) şi de
trecere (4)
Bara colectoare este susţinută de izolatoarele de susţinere 1. S-a considerat că bara
colectoare cu secţiune dreptunghiulară are dimensiunile b  h. La trecerea barei colectoare prin
pereţi se utilizează izolatoarele de trecere 4.
Vom nota :
a - distanţa dintre bare ;
l - distanţa dintre izolatoarele de susţinere.
Barele colectoare fiind parcurse de curent ele sunt supuse acţiunii forţelor
electrodinamice F. După stabilirea naturii materialului precum şi a formelor secţiunii barelor
trebuie determinată valoarea acesteia (a secţiunii). Primul criteriu de determinare a secţiunii S a
barelor colectoare este criteriul termic şi anume se pune condiţia ca valoarea curentului maxim
admisibil din punct de vedere termic a unei anumite secţiuni standardizate S să îndeplinească
condiţia :
I N  I max (6.21)
unde:
Imax - curentul maxim în regim de sarcină nominală a instalaţiei.
În literatura de specialitate există tabele în funcţie de materialele şi de secţiunile
standardizate, se indică valoarea curenţilor maximi admisibili din punct de vedere termic (IN).
 Bara colectoare de formă dreptunghiulara poate să aibă două moduri de aşezare aşa cum se
observă în figurile următoare :

F
b
F h

h
b

a) b)
Fig.6.3. Acţiunea forţelor electrodinamice asupra barelor colectoare a) latura lungă pe
orizontală; b) latura lungă pe verticală.
În figura (a) bara colectoare are latura lungă pe orizontală iar în figura (b) are latura lungă
pe verticală.
Se demonstrează că la aceeaşi secţiune S a barei curentul maxim admisibil din punct de
vedere termic IN, la aşezarea cu latura lungă pe verticală este cu aproximativ (5-8)% mai mare
decât la aşezarea cu latura lungă pe orizontală. Explicaţia se bazează pe un fenomen fizic şi anume
că la parcurgerea de către curent a barei colectoare are loc o degajare de căldură, iar curentul de
aer cald este ascendent.
La stabilirea secţiunii barei colectoare trebuie să se aibă în vedere şi criterii economice. Se
pune condiţia că densitatea de curent j să fie cât mai apropiată de densitatea economică jec care
depinde de natura materialului. Verificarea se face cu relaţia :

j
I max
S

 jec A / mm 2  (6.22)

Secţiunea S a barei colectoare trebuie să fie verificată şi la stabilitatea termică în regim de

scurtcircuit. Verificarea secţiunii S la stabilitatea termică se face cu relaţia cunoscută :

I  t f
S (6.23)
k
unde:
I  - valoare efectivă a curentului de scurtcircuit staţionar ;
tf - timpul fictiv ;
k - constanta ce depinde de natura materialului ;
k =70 pentru oţel ;
k=88 pentru aluminiu ;
 k=165 pentru cupru.
Secţiunea S a barei colectoare, distanţa a între bare precum şi distanţa l dintre izolatoarele
de susţinere ale barelor se pot determina pe baza criteriului mecanic. Forţele electrodinamice F
solicită bara colectoare la încovoiere. Dimensionarea la încovoiere, solicitare care apare în bară dă
naştere la un efort unitar normal la suprafaţă (  ) care se determină cu relaţia lui Navier :
M
  (6.24)
W
M - momentul încovoietor ;
W- modul de rezistenţa faţă de axa principală de inerţie (situată pe direcţia perpendiculară
de acţionare a forţei).
Dacă avem de-a face cu o bară dreptunghiulară exista două moduri de aşezare cu latura
lungă pe orizontală figura (a) sau latura lungă pe verticală figura (b) :
Ţinând cont de axa principala de inerţie modulele de rezistenţă ale barei colectoare în cele
două situaţii vor fi :
b  h2
Wa /  (6.25)
6
h  b2
Wb /  (6.26)
6
Se observă că Wa > Wb.
Ţinând cont de relaţia lui Navier rezultă :
M M
a   b  (6.27)
Wa Wb

Verificarea se face cu relaţia :   adm , unde  adm depinde de natura materialului.

În concluzie aşezarea barelor colectoare cu latura lungă pe verticală este mai avantajoasă
la solicitări termice mari (răcire bună), iar aşezarea cu latura lungă pe orizontală este mai
avantajoasă la solicitările mecanice.
Vom nota în figura 6.2:
F - forţa de natură electrodinamică ce acţionează asupra barelor colectoare;
H - înălţimea la care este amplasată bara colectoare pe izolatoarele de susţinere 1;
Hiz - înălţimea izolatorului ;
Fiz - forţa maximă pe care o poate suporta izolatorul şi care de regula se dă în catalog de
către uzina constructoare.
La alegerea izolatoarelor trebuie să se ţină cont de următoarele condiţii :
- tensiunea nominală UN a izolatorului trebuie să fie cel puţin egală cu tensiunea reţelei
(Ur) ;
 UN  Ur (6.28)
- izolatoarele de susţinere trebuie să fie verificate şi la solicitările mecanice; forţa de
natură electrodinamică F care acţionează la înălţimea H, supune bara colectoare la o solicitare de
încovoiere. Se pune problema ca momentul încovoietor care apare să nu depăşească în nici un
caz momentul încovoietor maxim pe care îl poate suporta izolatorul. Trebuie să avem :
F  H  Fiz  H iz (6.29)
Pentru siguranţa momentul încovoietor maxim pe care îl poate suporta izolatorul se
reduce cu 40% astfel că relaţia precedentă devine :
F  H  0,6  Fiz  H iz (6.30)
Forţa electrodinamică F se calculează cu relaţia:
l l 
F  f 1 2  (6.31)
 2 
în care:
f - forţa electrodinamica specifică (vezi forţele electrodinamice în regim de
scurtcircuit) ;
l1  l 2
- semisuma deschiderilor adiacente izolatorului care se dimensionează.
2
Observaţie: În relaţia (6.31) s-a considerat că deschiderile spre izolatoarele adiacente nu
sunt egale aşa cum observam în figura :

l1 l2

Fig.6.4. Reprezentarea schematică a deschiderilor spre izolatoare adiacente

 6.5. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE MĂSURĂ.
În categoria transformatoarelor de măsură intră transformatoarele de tensiune şi
transformatoarele de măsură de curent.

6.5.1. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE MĂSURĂ DE TENSIUNE

(TMT)
Transformatoarele de măsură de tensiune fiind conectate în paralel cu circuitele primare
ale instalaţiei electrice nu sunt parcurse de curenţii de scurtcircuit şi din acest motiv ele nu
trebuie verificate la stabilitate termică şi la stabilitate electrodinamica în regim de scurtcircuit.
La alegerea transformatoarelor de măsură de tensiune în funcţie de schema de conexiune
a staţiei electrice precum şi de condiţiile concrete ale instalaţiei trebuie stabilite tipul şi schema
de conectare, tensiunea nominală primară U1N, clasa de precizie precum şi puterea nominală
aparentă SN a transformatorului de tensiune.
Tensiunea nominală primară ( U 1 N ) a transformatorului trebuie să îndeplinească condiţia :

U 1N  U r (6.32)
Ur - tensiunea reţelei
Puterea nominală aparentă (SN) a transformatorului de măsură trebuie astfel aleasă încât
transformatorul să funcţioneze în clasa sa de precizie; din acest motiv puterea aparenta S2 a
tuturor aparatelor de măsură, protecţie şi semnalizare conectate în secundarul transformatorului
trebuie să îndeplinească condiţia :
S2  S N (6.33)
SN - puterea nominală aparentă standardizată a transformatorului de tensiune.
Puterea nominală aparentă SN se dă în catalog de către uzina constructoare. Puterea
aparentă S2 a tuturor aparatelor care sunt conectate în secundarul transformatorului de măsura se
calculează cu relaţia:

S2   P   Q 
2
2
2
2
(6.34)

în care:

 P , Q
2 2 - suma puterilor active respectiv reactive ale tuturor aparatelor montate în

secundarul transformatorului de tensiune.

La determinarea acestor mărimi se ţine cont de datele de catalog ale aparatelor montate în
secundar precum şi de rezistenţa şi reactanţa conductoarelor de legătura dar şi ale contactelor
(rezistenţele de contact se pot apropia la valoarea de 0,1  ).
 Puterea nominală aparentă standardizată a transformatorului de tensiune SN reprezintă de
trei ori puterea unei faze dacă avem de-a face cu conexiunea stea sau de două ori puterea unui
transformator monofazat în cazul în care avem de-a face cu conexiunea în triunghi deschis.

6.5.2. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE MĂSURĂ DE CURENT

(TMC).
La alegerea transformatoarelor de măsură de curent trebuie stabilită la început tensiunea
nominală UN a transformatorului de curent precum şi curentul nominal din primar I1N.
Tensiunea nominală a transformatorului de curent trebuie să îndeplinească condiţia :
UN  Ur (6.35)
Ur - tensiunea din reţea.
Curentul nominal din primarul transformatorului de curent se alege după relaţia :
I 1N  I max (6.36)
în care :
Imax - curentul maxim în regim de sarcină nominală a instalaţiei.
După determinarea celor doi parametrii se va calcula impedanţa Z2 a tuturor aparatelor
de măsură, protecţie şi semnalizare montate în secundarul transformatorului de curent după
datele de catalog, iar apoi se determină puterea nominală S2 corespunzător curentului nominal
din secundarul transformatorului de curent, adică cu relaţia :
S 2  I 22N  Z 2 (6.37)
I2N - curent nominal din secundarul transformatorului de curent.
Puterea aparentă determinată cu relaţia precedentă trebuie să îndeplinească condiţia:
S 2  I 22N  Z 2  S 2 N  I 22N  Z 2 N (6.38)
în care:
S2N - puterea nominală aparentă din secundarul transformatorului de curent ;
Z2N - impedanţa nominală a tuturor aparatelor montate în secundarul transformatorului de
măsură de curent.
S2  S2N (6.39)
Deoarece transformatoarele de curent sunt parcurse de curentul de scurtcircuit ele trebuie
să fie verificate şi la stabilitate electrodinamică dar şi la stabilitatea termică in regim de
scurtcircuit.
Verificarea la stabilitate electrodinamică se face printr-un factor electrodinamic (kdin) dat
în catalog de uzina constructoare. Acest factor este definit ca fiind raportul dintre valoarea
momentană maximă a curentului din primar (imax) şi valoarea maximă a cu curentului din primar,
( 2  I1N ).

imax
k din  (6.40)
2  I 1N
În final verificarea la stabilitate electrodinamică se face cu relaţia
isoc  imax

isoc  2  k din  I1N (6.41)

Verificarea transformatoarelor de măsură de curent la stabilitate termică în regim de
scurtcircuit se face pe baza unui factor de stabilitate termică kt dat în catalog de uzina
constructoare şi care este definit ca fiind raportul dintre curentul limită termică It pe care îl poate
suporta transformatorul în timp de t secunde (t=1s) şi valoarea nominală a curentului din primar.
Deci se poate scrie :
It
kt  (6.42)
I 1N
Verificarea se face punând condiţia că valoarea cantităţii de căldură degajată în timpul
scurtcircuitului să nu depăşească în nici un caz valoarea cantităţii pe care o poate suporta
aparatul. Deoarece degajarea cantităţii de căldura se face pe baza legii Joule-Lentz, se poate
scrie :
I t2  R  t  I 2  R  t f (6.43)

în care:
R – rezistenţa circuitului legată în scurt.
It  t  I  t f

k t  I 1N  t  I   t f

Pentru t=1s  k t  I1N  I   t f (6.44)

Observaţie: Pentru cazurile din industria miniera relaţia 6.44 ia forma :

k t  I1N  I   t ap (6.45)

în care s-a considerat: tf = tap

tap - timpul de acţionare al protecţiei ;
tf - timpul fictiv.
Clasele de precizie ale transformatorului de măsură se aleg în funcţie de scopul
măsurătorilor. Pentru măsurătorile de laborator se alege de obicei clasa de precizie 0,2 ; pentru
contoarele care măsoară energia electrică consumată ce urmează a fi tarifată se alege clasa de
precizie 0,5 ; pentru celelalte tipuri de contoare clasa de precizie 1 şi clasa de precizie 3 pentru alte
aparate de măsură şi control.