DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC II

FIȘĂ DE SEMINAR

Seminar I – Soluționarea pașnică a diferendelor (I)

Partea I – aspecte teoretice

Cuvinte-cheie: diferend; situație; comisari; procedura/competența contencioasă; competența

consultativă; compromis; negociere; bune oficii; medierea; ancheta
internațională; concilierea internațională.

1. Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale

 Intrarea în vigoare a Cartei ONU 1 & interzicerii recursului la forță (impusă

prin Carta ONU) – este consacrată juridic obligația statelor de a soluționa exclusiv pe
cale pașnică diferendele dintre ele;

 atât soluționarea pașnică a diferendelor, cât și interzicerea recursului la forță sunt

principii fundamentale ale dreptului internațional public2;

 art. 2, alin. (3) din Carta ONU: „Toți Membrii Organizației vor rezolva diferendele
lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea
internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie”;

 statele au o obligație generală, indiferent de categoria de litigii și de natura

acestora (economice, politice, militare, juridice, etc.);

 respectarea acestui principiu impune recunoașterea unor drepturi și

impunerea unor obligații corelative:

(i) statele părți la un diferend internațional, ca și alte state, trebuie să se

abțină de la orice act susceptibil a agrava situația;

(ii) se impune respectarea riguroasă a libertății părților de alegere a

modalităților de soluționare pașnică a diferendelor (caracterul facultativ
al acestor mijloace = dreptul părților de a alege, în mod liber, prin
consimțământ reciproc, cele mai potrivite mijloace, raportat la
1
La data de 24 octombrie 1945;
2
Principii fundamentale ale DIP: 1. Nerecurgerea la forță; 2. Obligația soluționării pașnice a diferendelor
internaționale; 3. Neamestecul în treburile interne ale altor state; 4. Îndatorirea statelor de a coopera între ele; 5.
Egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare; 6. Egalitatea suverană a statelor; 7. Îndeplinirea
cu bună-credință a obligațiilor internaționale (pacta sunt servanda); 8. Inviolabilitatea frontierelor; 9. Integritatea
teritorială și 10. Respectul drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

1/6
 împrejurări, la natura diferendului și la interesele părților);

(iii) obligația de a soluționa pașnic diferendele / alte situații nu poate fi

considerată ca incompatibilă cu exercitarea suveranității statelor;

(iv) pe lângă principiile dreptului internațional, la soluționarea pașnică a

diferendelor trebuie avute în vedere și alte norme care rezultă din
dreptul internațional convențional, din norme cutumiare și, acolo unde
este posibil, echitatea.

 Diferend ≠ Situație

 diferend = o neînțelegere sau un dezacord declarat între două sau, uneori, mai multe
state, cu privire la un drept, o pretenție sau un interes3;

 situație = o stare de fapt care ar putea da naștere unui diferend și care, de regulă,
privește mai multe state4;

 obiectul diferendului este, în general, precis și clar circumscris ≠ situațiile

implică interese mai complexe ce antrenează îngrijorarea unui număr mai
mare de state (e.g. „situația Orientului Mijlociu”);

 distincția dintre cele două noțiuni este importantă, mai ales din perspectiva
calificării elementelor de fapt și de drept supuse reglementării pașnice, ambele
fiind supuse principiului soluționării pașnice;

 Mijloacele de reglementare pașnică:

1) mijloace politice sau diplomatice – negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta,

concilierea;

2) mijloace de natură jurisdicțională – arbitrajul și soluționarea judiciară, realizată de

Curtea Internațională de Justiție și de alte jurisdicții internaționale;

3) organisme sau acorduri regionale – at. 33 din Carta ONU5; în această categorie intră,
de regulă, procedurile desfășurate în cadrul unor organizații internaționale, mai ales
a celor cu competențe regionale, ori cele care sunt prevăzute în tratate multilaterale,

3
Curtea Permanentă de Justiție, Hotărârea în cazul Concesiunilor Mavrommatis: „diferendul este un dezacord
asupra unei probleme de drept sau de fapt, o opoziție de teze juridice sau de interese între state”, CPJI Recueil, 1924,
Seria A, nr. 2, p.11;
4
Carta ONU, art. 34: o stare de fapt „care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui
diferend”;
5
Carta ONU, art. 33: „1. Părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și
securității internaționale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, anchetă, mediație, conciliere,
arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la
alegerea lor. 2. Consiliul de Securitate, când socotește necesar, invită părțile să-și rezolve diferendul prin
asemenea mijloace”;
2/6
 în domenii strict determinate.

2. Mijloace politice și diplomatice

 Frecvența cu care se recurge la acestea rezidă în convingerea părților că, prin acestea,
suveranitatea lor este cel mai bine apărată, deoarece: (i) negocierile directe dintre părți
sunt confidențiale iar, dacă se apelează la un terț, părțile pot accepta sau refuza soluția
propusă de acesta; (ii) se deosebesc de mijloacele jurisdicționale, unde părțile sunt
obligate să respecte soluția judecătorului sau arbitrului internațional;

 Caracteristici:

 sunt prealabile, în raport de mijloacele de natură jurisdicțională; acestea pot fi

antamate fie pentru stabilirea modalității de reglementare (arbitraj sau calea
judiciară), fie pentru circumscrierea condițiilor de desfășurare a acestora;

 lipsite de formalism, în sensul că se desfășoară în afara unui cadru instituțional

prestabilit;

 soluția propusă de terț nu este obligatorie pentru părți (în cazul mijloacelor
diplomatice desfășurate prin intermediul unui terț);

 libertatea părților de a combina, în contextul aceluiași diferend, modalitățile

diplomatice între ele sau cu acela de tip jurisdicțional;

 părțile pot decide să angajeze negocieri directe, între ele ori pot să recurgă la
intervenția unui terț, prin (i) bunele oficii, (ii) anchetă ori (iii) conciliere.

2.1. Negocierile

 sunt prima etapă în soluționarea pașnică a unui diferend;

 obiectivul: fie soluționarea definitivă a diferendului, fie doar clarificarea elementelor

acestuia pentru determinarea procedurii pe care părțile doresc să o urmeze;

 se desfășoară prin contacte directe și tratative între reprezentanții părților, ca și prin

schimburi de documente scrise;

 negociatorii sunt, de regulă, funcționari ai ministerelor afacerilor externe și/sau

membrii ai misiunilor diplomatice ale unui stat acreditați pe lângă celălalt stat, dar
și personalități cu experiență și prestigiu în domeniile ce fac obiectul diferendului. În
anumite etape ale negocierilor, pot participa și șefi de stat sau de guvern;

3/6
  prezintă avantajul că se pot desfășura alternativ cu alte mijloace de soluționare
pașnică ori se pot relua la nivele diferite de reprezentare (datorită lipsei de
formalism);

 jurisprudența reflectă o așa-numită regulă a anteriorității negocierilor6;

 o altă regulă ce trebuie respectată este aceea a desfășurării negocierilor cu bună-

credință (i.e. cu intenția reală de a se ajunge la o soluție reciproc acceptabilă) 7;

 obligația de a negocia ≠obligația de a se ajunge la o soluție reciproc

acceptabilă;

 în funcție de complexitatea diferendelor/situațiilor, negocierile pot dura câteva zile,

ani sau chiar decenii.

2.2. Bunele oficii

 reprezintă acțiunea amicală a unui terț – care poate fi una sau mai multe
persoane, unul sau mai multe state sau una sau mai multe organizații
internaționale – terț care intervine pentru a facilita contactele directe între părțile
la un diferend și a le determina să negocieze ori să reia negocieri întrerupte;

 terțul nu se implică în soluționarea pe fond a diferendului , ci facilitează doar

comunicarea directă între părți;

 pentru a se angaja la acțiuni de bune oficii, terțul are nevoie de acceptarea părților;

 dezvoltate în cadrul: Congresului de la Viena (1815), a Conferinței de la Paris (1856)

și a Congresului de la Berlin (1878);

 în prezent, bunele oficii sunt deseori oferite de Secretarul General al ONU8;

2.3. Medierea

 asemănătoare cu bunele oficii, însă presupune o implicare mai mare a terțului în

6
Curtea Permanentă de Justiție, Hotărârea în cazul Concesiunilor Mavrommatis: „înainte ca un diferend să ajungă
în fața justiției, se impune ca obiectul său să fie clar definit prin intermediul negocierilor diplomatice”, CPJI Recueil,
1924, Seria A, nr. 2, p.15. în același sens, a se vedea și CIJ, cauza Dreptul de trecere prin teritoriul Indian (ICJ
Reports, 1957, pp. 146-147);
7
Curtea Permanentă de Justiție, Hotărârea în cazul Platoul continental din Marea Nordului, ICJ Reports, 1969, p.
47. As e vedea, în același sens, Declarația de la Manilla, Secțiunea I, alin. (10);
8
De exemplu, bunele oficii oferite de Franța Statelor Unite, Vietnamului de Nord și Vietnamului de Sud pentru
încetarea ostilităților militare; sau cele oferite de Elveția, în cursul anilor 1960-1961 pentru realizarea acordurilor
dintre Franța și Guvernul provizoriu al Republicii Algeria, cu privire la independența acestei foste colonii franceze;
4/6
 încercarea de soluționare a diferendului;

 mediatorul este o persoană aleasă ținând seama de calitățile sale personale ori de
funcțiile pe care le îndeplinește. Mediator poate fi chiar un stat sau de mai multe
state ori de o organizație internațională;

 asemănător bunelor oficii, mediatorul trebuie să fie acceptat de părți, care îi definesc
și mandatul;

 mediatorul trebuie să facă eforturi ca părțile să își înțeleagă reciproc punctul de

vedere și, la momentul oportun, să propună chiar soluții concrete, susceptibile de
acceptare9;

 medierea poate coexista cu negocierea directă între părți; uneori, revenirea la

negocieri este rezultatul intervenției mediatorului;

 părțile unui diferend pot refuza soluția propusă de mediator.

2.4. Ancheta internațională

 este o tehnică tradițională, cutumiară, folosită în cazurile în care între părțile unui
diferend apar divergențe asupra unei situații de fapt, apelând la terți care nu sunt
implicați în litigiu;

 se instituie comisii de anchetă10, în temeiul unui acord internațional între

părți (care poate rezulta dintr-o convenție bilaterală sau multilaterală);

 acordul internațional va cuprinde: (i) situațiile de fapt ce fac obiectul

divergenței; (ii) compunerea comisiei de anchetă și (iii) termenele impuse
acesteia;

 comisiile de anchetă sunt alcătuite dintr-un număr impar de membri

(comisari), care pot avea cetățenia statelor părți sau a unor state terțe;

 comisarii nu sunt reprezentanți ai statelor, ci specialiști. Aceștia vor adopta un

raport (care va fi limitat strict la situațiile de fapt investigate, iar nu la fondul
diferendului), cu majoritate de voturi, în urma cercetărilor (e.g. ascultarea
agenților care reprezintă părțile, studierea unor înscrisuri prezentate de părți,

9
Un exemplu de mediere internațională reușită este aceea îndeplinită de Președintele Băncii Internaționale
pentru reconstrucție și Dezvoltare, în diferendul dintre India și Pakistan, pentru realizarea unui partaj al
utilizării apelor fluviului Indus, 1960;
10
Art. 9-37 din Convenția de la Haga din 1907 pentru aplanarea conflictelor internaționale. Potrivit acestor dispoziții,
ancheta internațională este eficientă, în special, în situațiile care nu implică nici onoarea, nici interesele vitale
ale părților, ci în acele situații care s-au creat în jurul unui dezacord asupra unor situații de fapt, ori anumite
evenimente izolate care pot fi detensionate „printr-o investigație imparțială și conștiincioasă”.
5/6
 audierea de martori și experți, constatări directe prin deplasări pe teren, etc.);

 raportul comisiei de anchetă nu este obligatoriu pentru părți;

 Rezoluția 2329 (XXII) din 1967 a Adunării Generale a ONU – statele membre să
recurgă mai des la metode pentru stabilirea faptelor și la anchete (fact-finding and
enquiry methods).

2.5. Concilierea internațională

 este „un mod de reglementare a diferendelor internaționale, de orice natură, în

care o comisie, constituită de părți, fie cu titlu permanent, fie pentru o anumită
situație, ca urmare a unui diferend, procedează la o examinare imparțială și se
străduiește să definească termenii unui aranjament, susceptibil de a fi acceptat de
părți, ori acordă părților orice concurs care îi va fi cerut în vederea reglementării”
(Institutul de Drept Internațional);

 are un caracter nou, fiind mai larg utilizată după Primul Război Mondial;

 condițiile de desfășurare a concilierii sunt stabilite în primul capitol al Actului

general de arbitraj, din 1928.

6/6