Economia Mediului Curs

Master
Semestrul II, 2007-2008

Facultatea de Ştiinţa Mediului,
Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
ECONOMIA MEDIULUI
Conf. univ. dr. Dacinia Crina Petrescu
2 Introducere în Economia Mediului
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE
ARGUMENT
Capitolul 1. OBIECTUL ECONOMIEI
1.1. Originea denumirii de eco-economie
1.2. Cadrul conceptual principal al interacţiunii dintre economie şi
ecologie
1.3. Opinii despre obiectul eco-economiei
1.3.1. Identitate şi deosebire
1.3.2. Ecologie şi economie – două feţe ale aceleiaşi monede
1.4. Economie pură, Economie aplicată şi Economie socială
1.5. Eco-economie pozitivă şi eco-economie normativă
1.6. Funcţiile principale ale eco-economiei
Capitolul 2. INTERACŢIUNEA DINTRE ECONOMIE ŞI MEDIUL

NATURAL
2.1. Ce oferă natura omului, economiei şi societăţii
2.2. Capitalul natural. Utilitatea şi valoarea sa. Valorificarea capitalului
natural
2.3. Stăpânirea naturii de către om: conţinut, forme, caracter
2.4. Independenţă, dependenţă interdependenţă
Capitolul 3. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECO-ECO

3.1. Succintă incursiune istorică în teoria creşterii şi dezvoltării eco-eco
3.2. Forme şi tipuri de creştere şi dezvoltare eco-ecologică
3.3. Valoarea şi costurile creşterii şi dezvoltării eco-eco
3.3.1. Costul degradării şi distrugerii naturii înconjurătoare
3.3.2. Pierderile şi costurile refacerii naturii
3.3.3. Valoarea şi costurile protecţiei naturii înconjurătoare
3.4. Internalizarea costurilor cu protecţia şi refacerea naturii
înconjurătoare
Capitolul 4. ENERGIA - MEDIU, ECONOMIE, PERSPECTIVE

4.1. Consideraţii generale
4.2. Combustibilii fosili
4.2.1. Viitorul combustibililor fosili
4.2.2. Cărbunii fosili
Introducere în Economia Mediului 3
4.2.3. Petrolul şi gazele naturale

4.2.4. Politicile petroliere
4.2.5. Când va surveni penuria petrolului şi a gazelor naturale?
4.3. Energiile regenerabile
4.3.1. Energia hidraulică
4.3.2. Geotermia
4.3.3. Energia solară
4.3.3.1. Căldura solară pentru locuinţe
4.3.3.2. Electricitatea solară fotovoltaică
4.3.4. Energia biomasei
4.3.5. Energia eoliană
4.4. Energia nucleară
Capitolul 5. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR – REALITĂŢI ŞI

PERSPECTIVE ÎN SECOLUL Al XXI LEA
5.2. De la criza apei la securitatea alimentară
5.3. Stăpânirea problemelor energetice – subiect funadmental în
preocupările secolului al XXI lea
5.4. Deşeurile şi calitatea mediului
5.5. Reîncălzirea climatică globală
5.6. Dezvoltarea durabilă – un deziderat al Prezentului şi Viitorului nostru
5.7. Responsabilitatea pentru viitor
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
1. Idei şi paradigme pentru luare-aminte
— “Viaţa biologică ne este dată de natură, dar traiul bun vine de la

cultură”.
— Hipocrate —
— “Mediul este marele relevator al paradoxurilor actuale, revelatorul la

cer strigător, al absurdităţilor şi dezechilibrelor în care noi am
plonjat datorită hiatusu-lui dintre interesul particular recunoscut şi
interesul general ocultat”.
— Carlo Ripa di Meana —
— “Economia de piaţă este inevitabil instabilă iar sursa instabilităţii

sale se bazează pe logica pieţelor sale financiare, de aceea, este
necesar ca guvernul să intervină în calitate de regulator”.
— J.M. Keynes —
— Toţi cei care iau decizii economice se bazează în orientarea lor pe

semnalele pieţei. Problema este că adesea piaţa are scăpări în
comunicarea adevărului economic. În mod consecvent ea
subevaluează preţul produselor şi serviciilor lipsind includerea
costurilor de mediu ale aprovizionării”.
— “Transformarea economiei noastre distructive de mediu într-una
care poate susţine progresul depinde de o revoluţie ca aceea generată
de Copernic în mentalitatea noastră economică, de recunoaşterea
faptului că economia este parte a ecosistemului planetar şi că ea
poate asigura progresul doar dacă va fi restructurată astfel încât să
devină compatibilă cu el. Provocarea extraordinară pentru generaţia
noastră o reprezintă proiectarea unei eco-economii care să respecte
principiile ecologiei. O economie reconstruită va putea fi integrată în
ecosistem într-un mod care va stabiliza relaţiile dintre cele două
asigurând continuarea progresului economic”.
— Lester Brown —
— “. . . devreme la pat şi tot astfel la sculat te face sănătos, deştept şi

bogat”.
— “Cunoaşterea realităţii este nerodnică şi neputincioasă dacă nu este
încununată de acţiune, iar acţiunea este sterilă şi aventuroasă dacă
nu este întemeiată pe cunoaştere”.
— Benjamin Franklin —
— “Lăsate în voia lor forţele economice nu colaborează pentru ceea ce

este mai bine, ci probabil pentru cei mai puternici”.
— “Sistemul economic optim este acela care furnizează maximum de
ceea ce au nevoie oamenii”.
— “Societatea ideală trebuie să îndeplinească în plan economic, trei
condiţii strâns corelate, fiecare având propria-i influenţă. Există în
primul rând, necesitatea de a asigura bunurile şi serviciile de larg
consum cerute. Există, în al doilea rând, nevoia de o asigurare că
producţia (modalităţile de producţie) şi consumul nu au un efect
advers asupra bunăstării curente a publicului în general. Şi, în al
treilea rând, nevoia de asigurare că producţia şi consumul vor avea
efecte negative asupra vieţii şi bunăstării celor ce vor veni”.
— John Kenneth Galbraith —
— “Trebuie să gândeşti ca un om de acţiune şi să acţionezi ca un om al

gândirii”.
— A. Bergson —
— “Socialismul a colapsat din cauză că nu a permis ca preţurile să

spună adevărul economic. Capitalismul poate colapsa din cauză că
nu permite ca preţurile să spună adevărul ecologic”
— Oystein Dahle —
— “Natura nu are buton de resetare”.

— Chris Bright —
2. Profesorul şi studentul – parteneri în învăţarea universitară
În vremea noastră se recunoaşte că învăţarea, activitatea de apropiere

(însuşire) a cunoştinţelor şi, în felul acesta, de luare în stăpânire intelectuală a
obiectului cunoaşterii este un proces predominant conştient, conştient dirijat
şi tot conştient desfăşurat.
Figura centrală a procesului de învăţământ în universitate, indiferent de
ciclul acestuia - învăţământ de licenţă, de masterat sau studii doctorale este
studentul. Profesorul există pentru studenţi şi nu studenţii pentru profesor.
În acest proces – procesul de învăţământ – studentul reprezintă “obiectul
muncii” producătorului de competenţe şi de competenţi, deci al profesorului.
Acţionând asupra acestui “obiect” viu, înzestrat cu minte, suflet şi conştiinţă,
producătorii de specialişti competenţi prelucrează, modelează, remodelează şi
transformă tinerii învăţăcei – ucenici pentru studii superioare.
Dar cum procedează profesorul?
În primul rând, transmiţându-le prin viu grai, în scris, prin imagini,

prin acte (prin acţiuni concrete de creare de obiecte) sau şi în alte moduri,
transmiţându-le deci, cunoştinţe, informaţii, paradigme, procedee de acţiune
etc., din toate domeniile care concură la însuşirea profesiunii pentru care se
pregătesc - în cazul nostru, a profesiunii de economist, de master în economie
şi nu numai şi chiar pentru doctor în ştiinţe economice, şi nu numai. Spunând
aceasta, avem în vedere adevărul că eco-economia este utilă şi necesară nu
numai pentru economişti, ci şi pentru ingineri, indiferent de domeniu, industrie,
construcţii, agricultură, transporturi, comerţ etc. Aceste cunoştinţe le
îmbogăţesc mintea cu adevăruri esenţiale despre principiile şi legile care, în
ultimă instanţă impun ordinea în universul eco-ecologic şi guvernează mişcarea
economică ecologistă într-o măsură tot mai mare.
În al doilea rând, profesorul şi profesorii înarmează studenţii cu
modalităţi, metode, procedee şi instrumente de apropiere şi studiere a
cunoştinţelor acumulate de ştiinţă ca urmare a eforturilor făcute de înaintaşi
contemporani. Aceste cunoştinţe sunt prezentate şi orânduite în marea lume a
cărţilor, revistelor, diferitelor rapoarte şi a altor publicaţii, şi “înmagazinate” în
enorma memorie a computerului sau imprimate pe alţi suporţi. În zilele noastre
învăţarea studenţilor şi nu numai a lor, cu metode eficiente de învăţare,
depăşeşte ca importanţă simpla oferire a unui stoc mai mare sau mai mic de
cunoştinţe dintr-un domeniu sau altul.
În al treilea rând, profesorul şi profesorii sunt şi trebuie să fie

preocupaţi în cel mai înalt grad să înveţe studenţii cum să înveţe, apropiindu-
se cât mai mult de fiecare şi orientându-i să-şi pună în valoare aptitudinile lor.
În al patrulea rând, dar nu în ultimul rând, “calfele”, dascălii din
şcoala superioară economică şi eco-economică, ajută prin efortul şi exemplul lor
pe “ucenici” să-şi formeze o cultură economică generală, de profil şi de
specialitate, o cultură eco-ecologică tot mai extinsă ca sferă şi cât mai bogată în
conţinut, şi nu în ultimul rând o cultură ecologică - toate socialmente necesare
şi tot socialmente utile pentru a-şi onora, chiar de la început, profesiunea la
nivelul exigenţelor vremii.
În al cincelea rând, profesorii oferă tinerilor şi vârstnicilor elemente
socialmente necesare şi socialmente utile care să contribuie la formarea şi
dezvoltarea unei forme noi de conştiinţă individuală şi socială şi anume, a
conştiinţei eco-ecologice – componentă majoră a conştiinţei generale
contemporane.
Studenţii, la rândul lor, sunt, în orice universitate ce se apropie de forma
şi nivelul universităţii ideale parteneri activi ai activităţii şi pregătirii
profesionale. Nivelul calitativ al competenţei profesionale a specialiştilor cu
studii superioare, deci calitatea produsului de bază al muncii universitare
depinde nu numai de competenţa, voinţa şi activitatea teoretico-metodologică şi
practică a “producătorilor”. El depinde, într-o măsură foarte însemnată şi de
calitatea obiectului muncii, de motivaţia şi caracteristicile studentului, cu alte
cuvinte, de comportamentul acestora, de modul în care ei se raportează la
demersurile profesorilor ca şi la statutul lor de student.
Experienţa naţională şi internaţională atestă că parteneriatul profesor-
student în procesul de învăţare poate contribui în măsură substanţială la
luminarea minţii, la îmbogăţirea sufletului şi la limpezirea conştiinţei. Pentru
aceasta însă transmitterea şi recepţionarea informaţiilor şi comunicarea cât mai
agreabilă în formă şi bogată în conţinut – trebuie să aibă un caracter, pe cât
posibil neîntrerupt.
3. Activitatea intelectuală şi practică independentă ale studenţilor
În activitatea de autoinstruire şi autoinformare, studentul este

culegător de informaţii pe care le examinează, le clasifică după diferite criterii,
le prelucrează şi le interpretează. Ele studiază, teoreme, paradigme, intră în
dialog cu înaintaşii şi contemporanii şi ajunge la propriile sale idei, păreri şi

eventuale încercări de teoretizare. Cheia de boltă în această activitate este, fără
îndoială semnul de întrebare. Aţa cum spunea Balzac, datorăm cele mai mari
descoperiri lui CUM? iar înţelepciunea în viaţă constă în întrebarea DE CE?
Şi totuşi, cele spuse nu reprezintă totul. De ce? Pentru că studentul este
nu numai “obiectul” viu al muncii profesorului. În procesul de învăţare el însuşi
este şi “obiectul” propriei sale activităţi. Mai concret el trebuie să devină, dacă
încă nu a devenit din primele zile ale studenţiei, propriul său profesor, şi, dacă
se poate, cel mai exigent dintre profesori.
În acest caz studentul se auto-instruieşte, se autoinformează se auto-
perfecţionează. Modalitatea principală de autoacţiune este pusă în lumină de
experienţa universitară şi se numeşte pe cât de simplu, pe atât de adevărat –
studiu individual independent, continuu şi perseverent. Activitatea
intelectuală şi practică independentă, de sine stătătoare, desfăşurată sistematic
pe parcursul anilor de studii în facultate şi, mai ales după aceea, constituie calea
principală de obţinere a unor performanţe înalte în pregătirea profesională, în
dobândirea unor competenţe la nivelul actualelor exigenţe ale societăţii şi
economiei informaţional-culturale, aşezate pe cunoaştere, deci pe ştiinţă şi pe
tehnologiile informaţionale şi pe comunicaţiile actuale.
4. Paradigme cu valoare de norme de comportament pentru studenţi
Experienţa acumulată în decursul timpului în învăţarea universitară a

condus la desprinderea unui număr de paradigme care s-au afirmat şi impus cu
reguli sau norme de comportament pentru studenţi indiferent de ciclul
universitar pe care îl parcurg.
Din rândul acestora notăm în continuare următoarele:
1. Studenţii – oricare ar fi ciclul universitar în care se află trebuie să

înveţe, să se pregătească pentru profesiune, pentru viaţă şi nu
pentru examen. În anii facultăţii studenţii, trebuie să-şi însuşească
“alfabetul”, “gramatica” şi “tabla de materii” a profesiunii viitoare.
Pentru aceasta ei trebuie să-şi formeze înainte de toate, un stil
propriu de învăţare. Munca intelectuală independentă, sau ceea
ce este acelaşi lucru, studiul individual independent, de sine
stătător, trebuie să devină o caracteristică definitorie a calităţii de
student. Unul din izvoarele majore care dau conţinut procesului de

învăţare îl constituie studiul individual al bibliografiei obiectului,
- zestre de mare valoare şi însemnătate lăsată moştenire de înaintaşi,
denumit adesea cititul cărţilor, revistelor, cursurilor, manualelor,
tratatelor şi al altor scrieri. Experienţa atestă în mod convingător
că lectura, cititul procură celui ce se dedă acestei îndeletniciri, în
cazul nostru viitorul economist, sau eco-economistului, şi, nu numai
lui, deja format, dar nu numai atât, ci mai mult, şi doresc săspun
mult mai mult decât atât. Orice carte este prin ea însăşi o carte de
învăţătură oferă cititorului său metodă, logică, procedee de căutare
şi descoperire a adevărului concretizat în principii, legi, lărgind mai
mult sau mai puţin orizontul cunoaşterii şi înţelegerii obiectului de
studiu. Concomitent o carte bună contribuie la dezvoltarea gândirii,
la stimularea resorturilor creatoare ale acestuia şi la îmbogăţirea
minţii celui ce citeşte. Ajungând aici notăm în mod special că
obţinerea unor asemenea rezultate nu le oferă orice fel de citit, orice
formă de lectură, ci numai cititul care a devenit în urma experienţei,
o altă meserie subordonată unor anumite scopuri. În acest sens,
rămân permanent acluale cuvintele cu valoare de sfat ale lui Francis
Bacon care scria: “Nu citi pentru a contrazice şi a combate, nici
pentru a primi încredere şi a lua de bun ceva, nici pentru a găsi
subiect de conversaţie, ci pentru a cântări şi a reflecta”
(sublinierea ne aparţine). Măsura în care o carte provoacă şi
impulsionează mintea să gândească, să continue să gândească, să
caute şi să descopere adevăruri noi reprezintă unul din cele mai
importante criterii de apreciere a valorii şi utilităţii cărţii respective
şi a meritelor autorului acestui bun cultural ştiinţific. Învăţând
pentru profesiune şi pentru viaţă studentul va fi pregătit şi pentru
examene. Reciproca nu este tot aşa de adevărată. Norocul, poate
juca uneori un rol determinant în promovarea unui examen. Dar el –
norocul – nu este permanent, aşa după cum nici ulciorul nu merge de
multe ori la apă. Într-un fel, examenul este o “loterie”, cum mi-a
spus cândva un student. Şi, el avea dreptate. Dar ca orice loterie şi
examenul este încărcat de incertitudini şi riscuri. În plus, studentul
se va convinge uşor, dacă nu cumva s-a şi convins, că succesul chiar
şi la examen se află într-un raport direct proporţional cu volumul,
structura şi calitatea cunoştinţelor şi deprinderilor dobândite.
Adevărul este că promovarea examenelor “se câştigă” la “loteria”
muncii, a învăţării permanente şi perseverente. De ce? Pentru că
la această loterie toate numerele sunt câştigătoare.
2. Profesiunea de economist cu studii superioare este deosebit de

complexă, multi dimensională, Pentru că tot aşa sunt şi sarcinile ce
revin managerilor chemaţi să le îndeplinească. De aceea,
competenţa lor profesională se formează numai prin apelarea la
cunoştinţe multi şi interdisciplinare. Între acestea un loc aparte îl
ocupă cunoştinţele eco-economice. Subliniem în mod special că
profesiunea de economist master, sau eco-ecomaster, nu presupune
numai cunoaşterea mai multor ramuri ale ştiinţei în sine şi pentru
sine. Învăţământul superior este multidisciplinar, dar nu numai atât.
El trebuie să fie în acelaşi timp, interdisciplinar.
3. Ştiinţa care cunoaşte reflectă obiectul său, în cazul nostru eco-
economia reală. Gradul ei de maturitate se măsoară înainte de toate
prin concordanţă (nivelul acestei concordanţe) cu realitatea
concretă. Un element, dacă se poate spune astfel, un alt instrument şi
criteriu de măsurare a maturităţii ştiinţei îl constituie capacitatea
ştiinţei, a teoriei de a descoperi propriile erori, şi de a le corecta, la
care se adaugă şi luminarea prin cercetare a unor aspecte şi laturi
ascunse, încă necercetate. Pentru aceasta, confruntarea teoriei cu
realitatea este şi rămâne o cerinţă esenţială şi permanentă a ştiinţei şi
a învăţării.
4. Accentuarea complexităţii vieţii economico-sociale şi a raporturilor
dintre om, oameni, societate şi economia ei pe de o parte, şi natura
înconjurătoare pe de alta, accelerarea fără precedent a ritmurilor în
care aceste procese se desfăşoară, creşterea, de asemenea, fără
precedent a incertitudinilor şi riscurilor cu care ne confruntăm şi nu
în ultimul rând accelerarea obsolescenţei cognitive şi aplicative a
teoriilor, paradigemlor şi cunoştinţelor au redus considerabil
eficienţa învăţării de menţinere, a modelului de învăţare, livrească,
precum şi a modelului bazat pe asaltarea memoriei cu cantităţi
inflaţioniste de date, fapte şi informaţii. Mai mult decât atât.
Modelele menţionate şi alte modele, teorii şi practici pedagogice se
află într-o tot mai cuprinzătoare şi profundă criză.
5. Înaintarea omenirii spre o societate şi economie bazate pe
cunoaştere au modificat într-o măsură considerabilă conţinutul
competenţei profesionale, exprimat în modul cel mai plastic şi clar
prin verbul a şti. Aşa dar, ce înseamnă “a şti” astăzi spre deosebire
de trecut? După părerea noastră, a şti conjugat la timpul prezent şi
mai ales la timpul viitor nu mai înseamnă a fi memorizat o cantitate
cât mai mare de date, fapte şi informaţii, nici capacitatea de a
reproduce mai mult sau mai puţin mecanic, mai mult sau mai puţin
automat informaţiile înregistrate şi nici chiar reproducerea, recrearea

prin imitare a ceea ce au creat înaintaşii şi făuresc contemporanii. A
şti înseamnă, pentru orice specialist cu studii superioare,
 să fie în stare să acceadă la informaţii, să fie capabil să le
culeagă din marea lume a cărţilor şi din cartea şi mai mare,
permanent deschisă a lumii reale;
 să fie capabil să investigheze independent, de sine stătător
realitatea din perimetrul profesiunii exercitate şi al
profesiunilor înrudite;
 să gândească original, creator;
 să prelucreze şi să interpreteze ştiinţific informaţiile
dobândite;
 să posede ştiinţa electronică de carte;
 să poată pătrunde cu “ochii” minţii tot mai adânc în esenţa
relaţiilor, proceselor şi fenomenelor universului natural şi
social;
 să poată descoperii noi principii şi legităţi care guvernează
mişcarea în natură, economie şi societate;
 să producă noi cunoştinţe;
 să posede ştiinţa anticipării fenomenelor şi proceselor
viitoare din cauze şi condiţii prezente;
 să posede capacitatea de a inventa, de a raţionaliza,
perfecţiona şi moderniza în domeniul profesiunii.
6. Modificările survenite în conţinutul verbului a şti au impus şi impun
datorită acţiunii legii conexiunii inverse, schimbări corespunzătoare
în conţinutul verbului a învăţa, şi el conjugat la timpul prezent şi
mai ales la timpul viitor. Încă Albert Einstein, referindu-se la rolul
şcolii scria “Uneori şcoala este privită doar ca un instrument pentru
transmiterea unei anumite cantităţi maxime de cunoştinţe pentru
tânăra generaţie. Lucrurile nu stau însă aşa. Cunoştinţele sunt ceva
mort: şcoala în schimb serveşte vieţii. Ea trebuie să dezvolte la tineri
acele calităţi şi capacităţi care prezintă valoare pentru bunăstarea
obştii. Aceasta nu însemnează că individualitatea trebuie anihilată,
iar individul trebuie să devină unealtă a comunităţii aidoma unei
albine sau furnici. Fiindcă o comunitate de indivizi standardizaţi,
fără originalitate personală şi scopuri personale ar fi o comunitate
nevolnică, fără posibilităţi de dezvoltare. Dimpotrivă, scopul trebuie
să fie formarea unor indivizi caracterizaţi prin acţiune şi gândire
independentă, care văd însă menirea supremă a vieţii lor în
slujirea obştii”. Acest ideal nu se poate înfăptui prin predici
moralizatoare. “Cuvintele sunt şi rămân sunete goale, iar dramul de

pierzanie a fost însoţit întotdeauna de exaltarea în vorbe a câte unui
ideal. Personalităţile nu se formează însă prin spuse şi auzite, ci prin
muncă şi activitate.
Obţinerea competenţei profesionale cerută de aşezarea societăţii şi
economiei ei pe baza cunoaşterii ştiinţifice impune în mod necesar trecerea de la
învăţarea de menţinere, livrească repetivă la modelul învăţării inovatoare în
care conţinutul principal al verbului a învăţa conjugat, cum spuneam şi mai
înainte, la timpul prezent, şi mai ales la timpul viitor înseamnă că studentul
trebuie, înainte de toate, şi în esenţă să înveţe cum să înveţe şi numai după
aceea ce şi cât trebuie să înveţe. Concretizând, aceasta înseamnă că studentul
trebuie să înveţe:
— cum să gândească, creator, integrator, independent şi autonom;
— cum să-şi formeze aptitudinile prin care să aibă acces la informaţii şi
să posede tehnicile, procedeele şi instrumentele de interpretare şi
măsurare a dimensiunilor cantitative şi calitative ale fenomenelor,
proceselor şi relaţiilor din perimetrul profesiunii;
— cum să anticipeze efectele viitoare ale cauzelor prezente, pentru că
aşa cum sublinia Peter Drucker “Este posibil . . . să afli şi să te
pregăteşti pentru viitorul care deja s-a întâmplat”1;
— cum să convieţuiască cu incertitudinile şi riscurile prezente în
universul profesiei, să gestioneze şi să controleze consecinţele lor;
— cum să descopere, să inoveze, să modernizeze şi să raţionalizeze în
domeniile în care îşi exercită profesia.
5. De ce se studiază ECO-ECONOMIA în învăţământul

superior ECONOMIC?
A devenit o regulă ca fiecare titular de disciplină didactică să vorbească

studenţilor despre disciplina pe care o cultivă şi pe care studenţii o vor studia un
anumit segment din timpul afectat pregătirii. Şi dacă nu toţi studenţii
procedează absolut la fel, cei mai mulţi dintre ei, procedează aproximativ în
următoarea manieră. După ce se prezintă în faţa auditoriului, el anunţă titlul
disciplinei pe care urmează să o parcurgă împreună. După aceea, îşi propune să
formuleze unle eîntrebări şi să ofere propriul său răspuns.
1
Peter Drucker, Despre profesia de manager, Editura Meteor Press, Bucureşti, p. 7.
Procedând aproximativ la fel ne întrebăm, şi noi la prima întâlnire de ce

se studiază disciplina ECO-ECO în ciclul al doilea al studiilor universitare din
domeniul fundamental al ştiinţelor economice? Care este locul pe care această
disciplină îl ocupă, şi care este rolul pe care ea îl îndeplineşte în pregătirea
superioară a viitorilor economişti? În ce constă importanţa ei? Care este
structura mare a disciplinei? Care este modelul pedagogico-didactic pe care
profesorul îl va utiliza? şi alte întrebări ale căror răspunsuri vor introduce
ascultătorii în tehnologia didactică şi în spiritul disciplinei numite ECO-
ECOLOGIE.
Un răspuns la prima întrebare formulată mai sus ar putea să glăsuiască
astfel: Eco-economia se studiază pentru că ea este prevăzută şi nominalizată ca
atare în planurile de învăţământ – document care cuprinde în structura şi
conţinutul său, disciplinele care concură într-un fel sau altul şi într-o măsură sau
alta la instruirea, la informarea şi mai ales la formarea speciliştilor cu calificare
înaltă pe întinsul şi prea punţin “defrişatul câmp” al teoriei şi practicii eco-
ecologice.
Nu este mai puţin adevărat însă că există şi oameni – studenţi şi chiar
dascăli care consideră că răspunsul la întrebarea care ne preocupă ar trebui să
sune astfel: această disciplină se studiază nu numai pentru că este cuprinsă în
planul de învăţământ şi atât, nefiind convinşi că studierea, înţelegerea şi
învăţarea adevărurilor ei (a adevărurilor eco-ecologice) sunt pe cât de
necesare pe atât de utile.
Cum stau totuşi lucrurile? Recunoscând, că un plan de învăţământ sau
altul, ar putea să conţină şi discipline care sunt prea puţin necesare şi prea puţin
utile pentru informarea şi formarea competenţelor înalte de care are astăzi
nevoie societatea şi economia ei, considerăm totuşi că aici nu ar putea intra în
discuţie – dacă discuţia este responsabilă şi fundamentată - Eco-economia.
Spunând aceasta avem în vedere că scopul nemijlocit al acestei ramuri
noi a ştiinţei este cercetarea, descoperirea, înţelegerea, descrierea şi explicarea
principiilor şi legilor care guvernează mişcarea eco-ecologică - apariţia,
funcţionarea şi evoluţia metasistemului eco-ecologic şi a subdiviziunilor sale.
Notăm de la început, chiar dacă explicaţiile şi susţinerea lor se vor aduce pe
parcursul întregului volum, că eco-economia reală reprezintă o alcătuire, o
formă sistemică de organizare şi funcţionare a celei mai mari CASE a
fiinţelor umane şi anume Planeta PĂMÂNT. Eco-economia ca realitate nu este
şi deci nu trebuie considerată o însumare matematică sau apropiere ori alipire
spaţial-geografică a economiei şi naturii înconjurătoare, a economicului şi
ecologicului. Eco-ecologia este ceva mult mai mult decât însumarea şi
apropierea celor două părţi componente. Acesta este obiectul ştiinţei, care,
după părerea noastră se numeşte tot eco-economie, şi care, luând în stăpânire
intelectuală propriul său obiect – trebuie să construiască sistemul teoretico-

metodologic şi conceptual al sistemului real eco-eco. Concomitent, o parte a
ştiinţei eco-ecologice o constituie cunoaşterea de sine – cunoaşterea propriei
sale naşteri şi dezvoltări. Cunoaşterea de sine nu reprezintă nimic altceva,
decât autocunoaşterea.
Prin intermediul demersurilor, procedurilor, tehnicilor pe care le
utilizează şi ştiinţa eco-ecologiei îşi însuşeşte, ia în stăpânire intelectuală -
complicatul univers eco-ecologic.
Luându-şi în stăpânire intelectuală propriul său obiect, Eco-economia
îndeplineşte pe lângă funcţiile sale cognitive şi un şir de funcţii aplicative
oferind specialistului, omului interesat în general elemente valoroase pentru
identificarea principalelor tendinţe ce se conturează în universul eco-ecologic
ca efecte viitoare generate de cauze prezente, pentru efectuarea alegerilor
(opţiunilor) şi pentru fundamentarea scenariilor, strategiilor de ecologizare a
activităţilor economice şi a produselor lor, şi pentru umanizarea naturii
înconjurătoare, pentru apărarea şi consolidarea structurilor de rezistenţă ale
Planetei noastre, precum şi pentru articularea raţională a legăturilor dintre
toate elementele constitutive ale universului eco-ecologic. Aserţiunea noastră
trebuie să menţioneze în mod explicit şi ceea ce ea presupune implicit –
studierea şi însuşirea cunoştinţelor eco-ecologice şi pe un plan mai general a
valorilor eco-ecologice ceea ce reprezintă o cale importantă de extindere şi
îmbogăţire a culturii generale atât de trebuincioasă în zilele noastre şi la
îmbogăţirea conţinutului şi ridicarea nivelului conştiinţei
economicoecologice.
Concretizând, studierea şi însuşirea eco-economiei contribuie la:
(a) formarea şi dezvoltarea unei forme noi de gândire – gândirea
eco-ecologică;
(b) formarea şi dezvoltarea unei forme noi de cultură - cultura
eco-ecologică, care întregeşte şi îmbogăţeşte cultura generală a
individului şi societăţii;
(c) înarmarea celor ce o studiază cu cunoştinţe necesare şi utile
pentru înţelegerea universului eco-ecologic în care trăim şi în
felul acesta la formarea unor noi competenţe profesionale, a
căror acută necesitate este în modul cel mai clar şi convingător
dovedită şi atestată, de absenţa ei şi de consecinţele deosebit de
dăunătoare generate tocmai de această absenţă;
(d) iniţierea celor interesaţi în cercetarea ştiinţifică şi extinderea
cunoaşterii cât mai veridice a universului eco-ecologic;
(e) formarea şi dezvoltarea unei forme noi de conştiinţă socială la

scara individului şi la scara societăţii – conştiinţa eco-
ecologică;
(f) cristalizarea şi consolidarea unui comportament individual şi
colectiv adecvat spiritului înaintat al vremii.
Capitolul 1
OBIECTUL ECO-ECONOMIEI
O radiografie, fie ea şi insuficient de amănunţită a economiilor

naţionale arată clar că acestea există, funcţionează şi evoluează în cadrul unui
mediu multiplu social naţional şi internaţional, şi mediul natural naţional şi
internaţional, la care se mai pot adăuga mediile politice, cele culturale şi cele
morale. Aceasta înseamnă că economia reprezintă una din componentele de
bază ale societăţii umane şi funcţionează numai în cadrul acesteia.
Legăturile mutuale dintre economie şi mediul natural înconjurător s-au
născut odată cu societatea omenească şi economia ei. Ele s-au înmulţit
numericeşte, s-au diversificat şi schimbat structural şi calitativ odată cu şi pe
măsura evoluţiei societăţii omeneşti.
Interacţiunea dintre om (oameni) şi natură, multitudinea de relaţii şi
corelaţii în care această interacţiune s-a concretizat şi se concretizează, s-au
manifestat şi se manifestă au dat conţinut unor ramuri şi subramuri noi ale
cunoaşterii ştiinţifice şi unor genuri specifice de activităţi umane. Însăşi
munca omenească a reprezentat întotdeauna, reprezintă astăzi şi va reprezenta
şi în viitor un subsistem de relaţii, un proces între om şi natură, proces în care
omul mijloceşte, reglementează şi controlează prin propria sa activitate
schimbul de substanţe, de materie şi energie dintre el şi natură.
Una dintre ramurile cunoaşterii care se conturează tot mai vizibil în
ultima parte a secolului al XX-lea şi mai ales la începutul veacului nostru este
ECO-ECONOMIA.
Capitolul de faţă îşi propune să ofere cititorului interesat un corpus de
informaţii, paradigme şi cunoştinţe despre OBIECTUL acestei ramuri a
cunoaşterii, devenită între timp şi disciplină, materie de învăţământ. În acest
scop, se vor supune atenţiei cititorului următoarele probleme:
1. Originea denumirii de ECO-ECONOMIE şi a altor denumiri
concurente.
2. Cadrul conceptual principal al interacţiunii dintre economie şi
ecologie.
3. Unele opinii despre obiectul eco-economiei.
4. Eco-economie pură şi aplicată, eco-economie pozitivă şi normativă.
5. Funcţiile principale ale eco-economiei.
1.1. Originea denumirii de eco-economie
Din câte se pare, expresia, denumirea de “eco-economie” aparţine

savantului american Lester R. Brown. El a intitulat una din lucrările sale
fundamentale “ECO-ECONOMIE. Crearea unei economii pentru planeta
noastră”, lucrare care a văzut lumina tiparului în Statele Unite ale Americii în
anul 2001. În acelaşi an, această carte a apărut în limba română, graţie
înţelepciunii Editurii Tehnice din Bucureşti. Etimologic vorbind, eco-economia
îşi are rădăcina în grecescul OIKOS care desemnează casă, gospodărie casnică,
habitat, cetate. De altfel, eco-economia care este sinonimă cu economia
ecologică este expresia recunoaşterii existenţei unui subsistem rezultat din
interacţiunea multiplă, obiectivă dintre două realităţi – realitatea economică şi
realitatea ecologică. Semnificativ este, de aceea, şi faptul că economia şi
ecologia au aceeaşi rădăcină. După cum se ştie economia îşi are înainte
mergătorul în oikonomia cuvânt compus din OIKOS şi NOMOS acesta din
urmă însemnând lege. Rădăcinile ecologiei sunt tot două cuvinte greceşti –
oikos şi logos, acesta din urmă însemnând ştiinţă, discurs, cuvântare, ordine.
1.2. Cadrul conceptual principal al interacţiunii dintre economie şi ecologie
Unul dintre semnele distinctive ale ştiinţei este, fără îndoială, claritatea
limbajului, claritatea conceptelor, a noţiunilor, a categoriilor cu care ştiinţa
operează. Aceasta este un adevăr de alfabet. “O ştiinţă fără categorii – remarca
profesorul şi savantul Simion Mehedinţi – este o scară fără trepte”. La rândul
său, Rudolf Steiner spunea că este “necesar să acceptăm a gândi în concepte
precise, fin cizelate, pregătite în prealabil, înainte de orice trebuie să avem
înclinare pentru puritatea şi claritatea noţiunilor, să ştim despre ce vorbim
atunci când folosim un concept … Trebuie să ştim ce înseamnă dacă spunem că
noţiunea îşi are temeiul ei din punct de vedere formal în subiect, iar
fundamental în obiect, ceea ce noţiunea are ca formă a sa propie, vine de la

subiect, ceea ce are ca şi conţinut, provine de la obiect”2.
Cunoaşterea ştiinţifică a multiplelor raporturi mutuale ce s-au statornicit
în decursul timpului între om (oameni) şi natura înconjurătoare, înmulţirea
sistematică a acestora, schimbarea conţinutului şi chiar a formelor multora
dintre ele au impus cu necesitate obiectivă inventarea de către oamenii de
ştiinţă a unor concepte, noţiuni, categorii cu ajutorul cărora gândirea face
trecerea de la impresie la expresie. Pentru ilustrare menţionăm conceptele:
economie, sistem economic, sistem ecologic, ecologie, biocenoză, biogenosferă,
bionică, biosferă, biotop, spasm economic (ecospasm), biocenologie,
biotehnologie, condiţii naturale de producţie, economia naturii, economia
mediului înconjurător, formaţie vegetală, formaţiune fitogenetică, echilibru
ecologic, dezechilibru ecologic, criza ecologică, costuri ecologice, capital
natural, servicii prestate de natură omului şi comunităţilor umane, valoarea
serviciilor prestate de natură, populaţii de plante, populaţii de animale, creştere
economică suportabilă (sustenabilă), economie ecologică (eco-economie),
ecologie economică etc.
1. Economia. Ce este economia, care este realitatea pe care acest
concept o subsumează şi o exprimă? Fără a intra în detalii, menţionăm că
noţiunea, conceptul de economie concentrează în sine, subsumează şi exprimă:
(a) o parte, partea cu caracter de bază, de funcţiune a societăţii
omeneşti, pe toate treptele ei de dezvoltare;
(b)ansamblul relaţiilor ce se statornicesc între oameni în acţiunea
exercitată de către ei asupra naturii şi forţelor ei pentru a obţine
bunuri economice necesare supravieţuirii şi dezvoltării omului şi
societăţii umane;
(c) totalitatea ramurilor şi subramurilor, a sectoarelor şi subsectoarelor
activităţii economice desfăşurate de o comunitate umană - ramuri,
subramuri, sectoare şi subsectoare apărute ca urmare a acţiunii legii
diviziunii sociale a muncii;
(d)economisirea pe care omul şi oamenii o realizează în procesele de
producţie, de distribuţie (repartiţie), schimb şi consum prin alocarea
şi întrebuinţarea raţională a resurselor rare;
(e) ştiinţa care are ca obiect de studiu economia în toate determinările
sale, legile şi principiile care o guvernează, precum şi propria ei
evoluţie, cunoaşterea de sine.
2
Rudolf Steiner, Filosofie şi Antroposofie, citat după, Carl albert Friedenreich, Gândirea vie
ca forţă creatoare. Principiile unei cunoaşteri ideatice, Editura aldomar, p. 9 (sublinierile
noastre A.N.).
Acestei ştiinţe i s-au atribuit în mod succesiv sau concomitent mai

multe denumiri. La obţinerea consacrării au concurat: “Onealogia”,
“Chrematonomia”, sau “Hrematistica” ori “Crematistica”, “Catallactica”,
“Crisologia”, “Plutonomia”, “Economia pură”, “Economia aplicată”,
“Economia socială”, “Economie publică”, “Economie privată”, “Economie
civilă”, “Economie pozitivă>, “Economie normativă”, “Economie politică”,
“Economie politică naţională”, “Economie politică internaţională” sau
“Economie politică a relaţiilor internaţionale” şi simplu “Economie”,
“Economics”.
Până la urmă, numele care s-a folosit cu cea mai mare frecvenţă sunt
“Economie politică”, “Economie” (“Economics”) şi/sau “Ştiinţa economică”.
“Naşul” care a dat acestei ramuri a cunoaşterii ştiinţifice numele de “Economie
politică” este Antoine de Montechrétien de Vateville. Documentul oficial,
într-un fel “certificatul” de naştere este al său Traité d’économie politique.
Data este 1613 sau 1615. Originea sau rădăcinile etimologice se află în
cuvintele greceşti “oikonomia” compus din “oikos” = casă, gospodărie casnică
şi “nomos” = lege. Cel de al doilea termen “politeia” înseamnă orânduire
socială.
Paternitatea numelui “Economics” este atribuită lui Alfred Marshall
care în anul 1890 a publicat “Principles of Economics” şi care în anul 1902 a
schimbat numele disciplinei de învăţământ “Economie politică” cu numele
“Economics”. În această ordine de idei, este, poate, util să menţionăm că
Dicţionarul englez-român (redactor responsabil Leon Leviţchi) publicat în
1974, traduce termenul englezesc “Economics” prin termenii: “economie”,
“ştiinţa economiei” şi prin “economie politică”.
2. Sistemul ecologic (Ecosistemul). Conţinutul principal al

conceptului. Specialiştii în materie consideră că paternitatea conceptului de
ecosistem aparţine lui A. Tansley care l-a folosit pentru prima dată în anul
1935. Potrivit unor opinii, ecosistemul reprezintă ansamblul alcătuit din
biocenoză şi biotop în care se statornicesc legături strânse atât între organisme
cât şi între acestea şi factorii abiotici. Autorii unei lucrări consacrate
biodiversităţii consideră că “ecosistemul este un sistem informaţional deschis,
având capacitate de autoconservare, autoregenerare şi dezvoltare de la
forme simple la forme complexe de organisme şi stabilitate în relaţii cu alte
sisteme”3. Autorii recentului Dicţionar enciclopedic românesc văd în ecosistem
“Unitatea naturală care include toate organismele (biocenoza) şi mediul
(biotopul) în care trăiesc. Relaţiile dintre organismele vii şi factorii de mediu
3
Valer Enescu, Dorel Cherecheş, Constantin Bândiu, Conservarea biodiversităţii şi a
resurselor genetice forestiere, Editura Agris, Bucureşti, 1997, p. 128.
sunt realizate prin schimbul reciproc de materie şi energie dintre ele.

Ecosistemul nu are limite fixe, structura sa numerică, faunistică, floristică şi
trofică fiind permanent mobilă. Ecosistemul reprezintă un nivel superior de
organizare a materiei vii (exemplu, lacul, pădurea, pajiştea).
Specialiştii în materie au demonstrat că fiecare ecosistem se distinge
prin anumite trăsături fizice şi chimice şi că fiecare ecosistem îndeplineşte
anumite funcţii. Aceste funcţii rezultă din interacţiunea elementelor (părţilor)
componente ale biocenozei, dintre acestea şi elementele (părţile) componente
ale biotopului. Constantin Pârvu a identificat şi cercetat următoarele trei funcţii
esenţiale proprii ecosistemului şi anume:
1. “trecerea fluxului de energie prin ecosistem;
2. circuitul de substanţe prin ecosistem;
3. autoreglarea ecosistemului”4
3. Biocenoza reprezintă la rândul său o “comunitate de organisme

vegetale (fitogeneza) sau de animale (zoocenoza) care convieţuiesc într-un
mediu sau sector din biosferă numit biotop. Interpretată, înţeleasă astfel,
biocenoza constituie un nivel supra individual de organizare a materiei vii, în
care membrii ei se află în strânse relaţii istorice, fiziologice şi ecologice.
Biocenoza “este alcătuită din microorganisme, plante şi animale, care formează
sisteme de populaţii care convieţuiesc în aceeaşi arie geografică (habitat), între
ele având loc o diviziune a activităţilor şi funcţiilor prin care se realizează
integrarea comunităţii biologice. Trăsătura caracteristică determinantă a
biocenozei constă în relaţiile contradictorii şi totodată unitare ce se
statornicesc între populaţiile (speciile) componente”5.
4. Biotopul este înţeles ca fiind mediul de viaţă cu caracteristici

ecologice relativ omogene pe care se dezvoltă o biocenoză. Acest concept
desemnează, deci, locul, spaţiul pe care îşi duce viaţa o comunitate de
organisme, un habitat, un ecotop.
Comunităţile de plante şi populaţiile de animale nu sunt separate unele
de altele în plan spaţial-geografic. De cele mai multe ori ele convieţuiesc şi se
influenţează reciproc constituind complexe. Complexul format dintr-o
comunitate de plante (fitocenoză) şi teritoriul ocupat de ele cu caracteristicile
sale de sol, aer şi apă constituie biogeocenoza.
4
Constantin Pârvu, Ecologie generală, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Editura Tehnică,
Bucureşti, p. 286 şi următoarele.
5
N. Botnariuc, Biologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
5. Populaţia. În cele spuse până acum s-au folosit expresiile

“populaţie”, “comunitate de plante”, “comunitate de animale”. Ce
desemnează sau exprimă aceste concepte? În ce constă conţinutul lor principal?
Populaţia reprezintă în înţelegerea ecologiştilor componenta elementară a
sistemelor ecologice. Realitatea acestor sisteme rezidă în permanenţa mai mult
sau mai puţin îndelungată a populaţiilor şi a interrelaţiilor lor. Cheia acestor
permanenţe constă pe de o parte, în paradoxul, în variabilitatea genetică şi
fenotipică a populaţiilor graţie cărora ele se pot adapta la schimbarea mediului
lor fizico-chimic şi biotic. În acest sens “piesa elementară” a edificiului ecologic
este populaţia şi nu individul6.
Din punct de vedere ecologic populaţia este un ansamblu, o totalitate de
indivizi de aceeaşi specie. Aceşti indivizi pot comunica şi comunică unii cu alţii
şi se află în legături reciproce multiple.
Aceasta înseamnă că populaţia constituie un sistem sau, poate mai exact
spus, un subsistem care se distinge, înainte de toate, prin efectiv (număr), prin
tipul de distribuţie spaţial-geografică a indivizilor, prin structura de vârstă,
structura genetică şi organizare socială. “Populaţia” se referă la şi exprimă,
desemnează în acelaşi timp populaţia umană, populaţia animalelor şi populaţia
plantelor.
6. Comunitatea biologică include în structura sa, în componenţa sa

asociaţiile de populaţii care se află în raporturi legice de interacţiune. Plantele,
animalele şi microorganismele care sunt legate unele de altele şi depind unele
de altele prin modalităţile de obţinere a hranei formează un complex unitar pe
care specialiştii l-au numit comunitate biologică. Interrelaţiile din interiorul
comunităţii biologice dau conţinut funcţiilor şi mecanismelor interne, fluxul de
energie şi ciclurile chimice elementare care sunt asociate cu efecte feed-kack şi
de control asupra populaţiilor respective.
Aici este locul să notăm că subsistemul populaţiei sau comunitatea
biologică reprezintă şi în prezent un subiect de controverse teoretico-
metodologice. Punctele de vedere exprimate se înscriu între două extreme. La o
extremă se află opinia potrivit căreia comunitatea biologică este un
supraorganism ale cărei funcţii şi a cărei organizare pot fi apreciate numai la
nivelul întregii entităţi. La cealaltă extremă se află viziunea individualistă
potrivit căreia structura şi funcţiile comunităţii subsumează şi exprimă
interacţiunile speciilor individuale componente şi nu reflectă nici o altă
organizare, nici un alt obiectiv aflat deasupra nivelurilor speciilor.
6
Cf., Valer Enescu ş.a. Op., cit., p. 130.
7. Ecobiomul – concept introdus în circuitul ştiinţific de către

Constantin Pârvu în anul 19977, reprezintă după părerea celui ce la inventat “o
mare unitate ecologică structurală, funcţională şi informaţională a ecosferei, are
aspect relativ omogen şi este format dintr-o grupare de ecosisteme cu relaţii
complexe între ele. Partea vie a ecobiomului este biomul alcătuit din totalitatea
biocenozelor din cadrul ecosistemelor pe care le înglobează. Partea nevie a
ecobiomului este macrobiotopul format din componente ale mediilor cosmic,
atmosferic, geofizic, orografic, edafic, hidrologic, geochimic care definesc
biotopul ecosistemelor. Aceste componente acţionează pe o mare suprafaţă ca
sistem complex de factori ecologici abiotici, conferind biocenozelor din
componenţa biomului aproximativ aceleaşi condiţii de viaţă. Sistemul complex
de factori ecologici abiotici de natură cosmică, atmosferică, geofizică,
hidrologică, geochimică cu interferenţe regionale şi generale specifice
determină tipologia şi distribuţia ecobiomilor la scară planetară. Având în
vedere aceste relaţii existente în natură, macrobiotopul ecobiomului este un
complex de biotopuri format din totalitatea biotopurilor care găzduiesc
biocenozele ce formează biomul, adică partea vie a ecobiomului” 8. Continuând
descrierea şi aplicarea conceptului de ecobiom, creatorul lui consideră
ecobiomul o mare unitate ecologică structurală şi informaţională de sine
stătătoare în cadrul ecosferei, cu relaţii complexe şi interferenţe interne de
influenţare a stărilor ecologice în care viul şi neviul sunt în interacţiune şi
interdependenţă. În natură el este o realitate. Ocupă o suprafaţă relativ mare în
cadrul căreia există o grupare de ecosisteme mai mult sau mai puţin
asemănătoare sau diferite”9.
8. Ecologie, ecologism, ecologi şi ecologişti, mişcarea ecologică.

Lanţul nostru conceptual ar rămâne mult prea incomplet şi sărac în plan
metodologic, teoretic şi operaţional, dacă vorbind despre sistemul ecologic nu
am spune nimic despre ecologie. Aşadar, ce este ecologia? Paternitatea
termenului aparţine, potrivit actualelor surse cunoscute, biologului german Ernst
Heinrich Haeckel care în anul 1866 pentru a desemna printr-un singur termen
studiile foarte diferite efectuate în cadrul acestei problematici a scris “...
oekologia ... ştiinţă a economiei, a modului de viaţă, a raporturilor vitale
externe mutuale dintre organisme etc”10. În cel de-al doilea volum a aceleiaşi
7
Vezi: Constantin Pârvu, op., cit., p. 319.
8
Constantin Pârvu, op., cit., p. 319.
9
Idem.
10
Ernest Heinrich Haeckel, Generelle Morphologie der Organismen, vol I, Berlin, 1866, citat
după, Pascal Acot, Ecologie, în Dominique Lecourt (coordonator) Dicţionar de Istoria şi
Filosofia ştiinţelor, Editura Polirom, 2005, p. 477.
lucrări Kaeckel a propus o definiţie care a devenit clasică scriind: “Prin

oekologie înţelegem totalitatea ştiinţei despre relaţiile organismului cu
mediul, care cuprinde, în sens larg, toate condiţiile de existenţă”11
Extinderea şi aprofundarea cercetării şi cunoaşterii ştiinţifice a avut ca
rezultat elaborarea şi introducerea în circuitul ştiinţific a altor definiţii 12. Una
dintre cele mai importante aparţine lui Constantin Pârvu. După părerea omului
de ştiinţă român “Ecologia studiază organizarea, corelaţiile şi interrelaţiile
dintre sistemele biologice supraindividuale aflate în interacţiune cu mediul de
viaţă, producţia şi productivitatea, stabilitatea, dinamica şi evoluţia generală a
ecosistemelor, precum şi participarea lor în alte forme superioare de alcătuire şi
orânduire. În acest context specificul problematicii sale cuprinde:
— Cunoaşterea componentelor structurale ale biotopului, a proceselor
ecologice ce se desfăşoară în biotop, a influenţelor factorilor
ecologici ai biotopului asupra indivizilor biologici, asupra
populaţiilor şi biocenozei;
— Cunoaşterea organizării structurii şi interrelaţiilor dintre indivizii
unei populaţii, a interacţiunii biocenozei cu mediul abiotic;
— Cunoaşterea organizării structurii biocenozelor, a interrelaţiilor
dintre populaţiile ei, a interacţiunii biocenozei cu mediul abiotic
aflate în condiţionare reciprocă;
— Cunoaşterea producţiei şi productivităţii ecosistemelor, a stabilităţii
dinamicii şi evoluţiei lor;
— Cunoaşterea biomului, ca sistem de organizare a materiei vii pe o
suprafaţă relativ mare a Terrei, reprezentând totalitatea biocenozelor
din cadrul ecosistemelor pe care le înglobează ecobiomul;
— Cunoaşterea ecobiomului, ca mare unitate ecologică structurală,
funcţională şi informaţională a ecosferei;
— Cunoaşterea biosferei ca sistem biologic superior de organizare a
materiei vii;
— Cunoaşterea organizării şi structurii ecosferei cu incidenţă asupra
ciclurilor biochimice globale, a influenţei şi combaterii poluării, a
relaţiei om-biosferă”13
După părerea aceluiaşi autor “ecologia are o largă sferă de cuprindere şi
se situează la graniţa dintre ştiinţele naturii şi cele sociale. Ea s-a format ca
ştiinţă din necesitatea cunoaşterii legităţilor ce dirijează fenomenele de
organizare, funcţionare şi existenţă a lumii în strânsă interacţiune cu mediul
11
Definiţia formulată de Haeckel este reprodusă după sursa menţionată mai sus, Dicţionar de
istoria şi Filosofia ştiinţelor, p. 477.
12
Vezi, Constantin Pârvu, op., cit., p.p. 15-16.
13
Constantin Pârvu, op., cit., p.p. 15-16.
abiotic. Ecologia integrează datele şi metodele de cercetare ale altor ştiinţe în

propriul său domeniu de cercetare. Rezultatele cercetărilor ecologice sunt de
mare utilitate pentru biologi, agronomi, silvicultori, piscicultori, sociologi,
economişti, oameni politici, filosofi şi, în general, pentru orice locuitor al
Terrei. Ele asigură cunoaşterea stării biocenozelor, biomurilor şi biosferei, a
ecosistemelor, ecobiomurilor şi ecosferei cu formularea unei conştiinţe
ecologice de protejare a lor”14.
Cu riscul de a extinde prea mult spaţiul acordat definirii ecologiei la cele
spuse mai adăugăm două. Autorii recentului Dicţionar enciclopedic românesc
scrie că ecologia este “ştiinţa care studiază relaţiile dintre organisme şi ambianţa
lor, fie că este vorba de individ (autoecologie – subdiviziunea ecologică care
urmăreşte relaţiile individ-mediu), populaţie (demoecologie – subdiviziunea
ecologiei care studiază relaţiile dintre populaţie şi ambianţă), sau de o
comunitate (sinecologie – subdiviziunea ecologiei care cercetează relaţiile
biocenoză-mediu)”. Potrivit cunoscutului şi apreciatului dicţionar francez –
Larousse – biologii înţeleg prin ecologie “ştiinţa condiţiilor create de către
mediu (temperatură, umiditate, salinitate, luminozitate, oxigenare etc.) ştiinţa
acţiunii mediului asupra fiinţelor care trăiesc în cadrul său, ştiinţa
modalităţilor în care aceste fiinţe se adaptează pentru a supravieţui şi, în sfârşit,
ştiinţa modului în care acţiunea fiinţelor respective modifică mediul ca atare”
(Larousse 1970).
Cunoştinţele despre locul ecologiei globale şi al subdiviziunilor ei în
cadrul ştiinţelor biologice se întregesc şi sistematizează cu ajutorul figurii ce
urmează.
În virtutea celor spuse mai înainte şi în concordanţă cu ele considerăm
că obiectul de studiu al ştiinţei – ecologia - îl constituie sistemele ecologice
(ecosistemele) reale.
14
Op., cit., p. 16 (sublinierile ne aparţin, A.N.).
Figura nr. 1: Reprezentarea ierarhiei ştiinţelor biologice în ordinea crescândă a

diversităţii lor, de la nivelul cel mai simplu (populaţia) până la nivelul cel mai
complex (biosfera) după Ramade (1993).
Z
Zoologie
Micro Bota-
biolo- nică
Ecologie gie
globală criptogramie
Ecosfera
Biosfera Biologie
holistică
Sinecologie Ecosisteme
Ecologia
comunităţilor
Demecologie Ecologia
populaţiei
Autoecologie Ecopsihologia
individului
Biologia Biologie
organelor deterministă
Biologia
celulară
Biologia
moleculară
Ecologia, în calitatea ei de ştiinţă se află într-o permanentă căutare a

adevărului, mai concret a adevărului ecologic extinzând sistematic aria de
cuprindere şi aprofundând, în acelaşi timp cunoaşterea ştiinţifică a sistemelor
ecologice terestre.
Alături de “ecologie”, deci de “ştiinţa ecologică”, de circa o jumătate de

secol lanţul conceptual s-a imbogăţit cu un nou concept. Numele său este
“ecologismul”. Care este realitatea pe care acest concept o reflectă concentrat şi
o exprimă? Potrivit unor opinii care deja se afirmă ca fiind dominante,
ecologismul reprezintă două fenomene ale lumii contemporane şi anume: el
este un curent de gândire şi mişcare, mai exact un ansamblu de mişcări care
sunt orientate spre respectarea echilibrelor naturale şi spre protecţia mediului
înconjurător împotriva degradărilor la care acesta este supus în special în
condiţiile societăţii industriale.
Unii specialişti în materie consideră că “Una din cauzele directe ale
apariţiei ecologismului a fost incapacitatea relativă a ştiinţei ecologice, dar
mai ales a societăţii, de a răspunde cu claritate la următoarele probleme
presante, legate de mediul înconjurător, apărute în secolul trecut: degradarea
calităţii apei şi a aerului, pericolele unor schimbări climatice, scăderea rapidă a
resurselor ce nu mai pot fi reînnoite şi a diversităţii biologice. Decalajul dintre
controlul ştiinţific şi tehnic, relativ slab, pe care-l avem asupra acestor probleme
precum şi enorma cerere socială rezultată de aici, a condus rapid la o lărgire şi
însuşire de către întreaga societate a chestiunilor puse iniţial de oamenii de
ştiinţă. În această situaţie, răspunsurile au devenit în mod logic neştiinţifice,
ştiinţa ecologică având cel mai adesea un rol minor şi cedând în faţa unor
consideraţii de ordin etic, social, economic şi îndeosebi politic. Astfel a luat
naştere un nou curent de gândire, ecologismul, calificat uneori drept “ecologie
politică” în opoziţie cu “ecologia ştiinţifică”15.
Acest curent de gândire nu a apărut, şi nu putea să apară pe loc absolut
gol. În general se ştie că din nimic, nimic se naşte. El a avut antecedente
filosofice mai vechi şi mai adânci, trăgându-şi ideile de la Rousseau sau
Malthus, din mişcările agrariene sau chiar din antroposofie.
Pentru a se deosebi de acest curent de gândire, marcat politic şi nu de
puţine ori şi ideologic, oamenii de ştiinţă care lucrează în domeniu şi-au spus
ecologi. Tot ecologi se numesc mai nou, şi alţi specialişti ai domeniului. Noii
actori care au intrat ulterior pe această scenă, se numesc ecologişti adică
partizani ai ecologiei.
În general, ecologiştii au încercat şi încearcă să se delimiteze de
curentele politice deja constituite. În aceste încercări ale lor unii reprezentanţi ai
ecologismului au intrat uneori pe un făgaş extremist, absolutizând prioritatea
naturii faţă de om, tinzând spre un ecologism totalitarist. Nu este greu să se
observe că o asemenea viziune teoretică şi orientare operaţională se află în
contradicţie cu viziunea şi orientarea operaţională a ecologismului umanist, în
15
Jean-Luc Dupouey, Ecologie, Ecologism în Frédérich Laupies (sub direcţia), Dicţionar de
cultură generală, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, p. 217 (sublinierile ne aparţin, A.N.).
miezul cărora se află ţelul bunăstării omului obţinut prin administrarea

raţională a naturii16.
1.3. Opinii despre obiectul eco-economiei
Până aici noi am privit ecologicul şi economicul (sistemul ecologic real

şi sistemul economic real) în sine şi pentru sine. La fel am procedat şi cu
examinarea ştiinţei economice şi cu examinarea ecologiei.
Cunoaşterea noastră se va întregi şi se va apropia de conţinutul
disciplinei pe care o cultivăm – eco-economia – prin extinderea cercetării
asupra raporturilor dintre sistemul ecologic şi cel economic precum şi a
raporturilor existente între ştiinţa ecologică şi ştiinţa economică. De altfel,
bibliografia obiectului oferă cititorului interesat numeroase exemple care
dovedesc că asemenea demersuri s-au întrepătruns încă mai demult şi succesele
sunt din ce în ce mai vizibile.
Fără îndoială, economia reală (sistemul economic) şi ecosistemul
(mediul natural înconjurător), în calitatea lor de părţi constitutive ale realităţii
obiectual-naturale îşi au propriul lor statut ontologic şi deci mişcarea –
funcţionarea şi evoluţia lor este guvernată de legile universului natural şi de
propriile lor legi (legile specifice). Aceste părţi îşi au independenţa şi
autonomia lor relative. Economia reală cuprinde în structura şi conţinutul său
ansamblul forţelor productive, ansamblul relaţiilor ce se statornicesc între
oameni în cadrul activităţilor economice. Cele două ansambluri – forţele
productive şi relaţiile economice – privite în unitatea şi acţiunea lor constituie
ceea ce specialiştii numesc modul de producţie sau sistemul economic în
accepţiunea largă a termenului. La rândul său, sistemul ecologic global
reprezintă ansamblul biocenozei şi al biotopului.
Aceste sisteme au capacitate de autoconservare, de autogenerare şi
de autoprogres prin mecanisme proprii. Nu întâmplător cele două sisteme –
sistemul ecologic şi sistemul economic – constituie obiectul unor ramuri
distincte ale ştiinţei: ştiinţa ecologiei şi ştiinţa economiei.
16
Vezi op., cit., p. 218.
1.3.1. Identitate şi deosebire
simpla observare a realităţii arată că sistemul ecologic şi sistemul

economic nu sunt separate unul de altul prin graniţe şi ziduri insurmontabile.
Mai mult decât atât. Nu sunt puţine situaţiile în care economicul şi ecologicul,
mai exact părţi din ecologic sunt în acelaşi timp părţi ale economicului, şi părţi
ale economicului reprezintă în acelaşi timp componente ale ecologicului.
Ecologicul este economic şi economicul este ecologic. Adică? Simplu.
Oamenii, ca toate fiinţele vii aparţin naturii, ecosistemul real. Şi nu numai atât.
Aşa cum susţin mulţi specialişti în materie omul este cel mai înalt produs al
naturii. În acelaşi timp oamenii capabili de muncă reprezintă cel mai important
factor de producţie, una din cele mai importante forme ale capitalului –
capitalul uman. Capacitatea omului de a munci, forţa sa de muncă a constituit
întotdeauna unul din cele mai importante bunuri economice; în anumite
condiţii, ea – forţa de muncă - a fost marfă şi deci obiect al actelor de vânzare
cumpărare. Tot omul, privit ca subiect şi actor al vieţii economice a dobândit şi
alte codeterminări economice, în funcţie de locul şi de rolul pe care l-a ocupat
şi îndeplinit în cadrul sistemului economic. Astfel, el a fost, este şi va fi
proprietar sau non proprietar, producător, distribuitor, comerciant, consumator,
creditor sau debitor, furnizor, vânzător sau/şi cumpărător de mărfuri; el este
fermier agricol, industriaş, sau/şi mic meseriaş, el este ucenic, lucrător
(muncitor), maistru, tehnician şi inginer. Însăşi procesul de reproducţie a
fiinţelor umane, cum se poate uşor înţelege, este un complex proces biologic,
economic şi social.
Concomitent, alte elemente ale naturii devin elemente reale ale
economiei atunci când şi în măsura în care sunt introduse în circuitul economic,
în fluxurile economice materiale. Lemnul tăiat dintr-o pădure naturală devine
materie primă pentru fabrica producătoare de mobilă ca şi pentru cea
producătoare de celuloză sau de hârtie. Lemnul destinat încălzirii locuinţei este
bun economic de consum nealimentar. La fel stau lucrurile şi cu alte substanţe
ale naturii – cum sunt cărbunii, ţiţeiul, gazele naturale extrase şi introduse în
circuitul economic în calitate de bunuri de capital sau bunuri de consum. Însăşi
pământul este şi devine element al economiei în calitate de mijloc de muncă,
de obiect al muncii şi de condiţie materială a desfăşurării proceselor de
producţie. Şi nu numai atât. Pământul dă fiecărui om şi proceselor sale “locus
standi”.
Economicul se include în natural, în ecosistem şi este parte componentă
a acestuia atunci când omul şi societatea omenească, alocă şi foloseşte raţional
resursele naturale, conservă natura şi echilibrele ei, o protejează, o reface,

restabileşte echilibrele deteriorate şi dereglate, o ajută să se consolideze şi să se
dezvolte. Cultura cerealelor, pomicultura, cultura plantelor tehnice, viticultura,
plantaţiile de protecţie (împăduririle), constituie unele din exemplele cele mai
evidente. La acestea se adaugă lucrările de ameliorare a solurilor şi multe altele.
Concepute, executate şi întreţinute raţional, adică în concordanţă cu principiile
şi legile ecosistemului, activităţile menţionate fac parte din ramura sau
subramura de activitate pe care noi o numim economie protectoare a naturii.
În aceste cazuri (situaţii) atitudinea oamenilor faţă de natură are un caracter
protector. Dimpotrivă, atunci când comportamentul omului are un caracter
consumptivo-distructiv, acest comportament constituie o cauză nemijlocită a
degradării mediului natural înconjurător, a degradării mecanismelor sale de
funcţionare. Capacitatea sistemului ecologic de a rezista în faţa acţiunii
factorilor perturbatori scade, numeroase pârghii ale mecanismului se
deteriorează, criza ecologică se declanşează se agravează evoluţia se
transformă în involuţie şi sistemul ecologic îşi epuizează puterile de a
suporta acest tip de creştere şi dezvoltare economică. Economia se
autodistruge.
Cele spuse nu înseamnă că identitatea dintre ecologic şi economic este
totală şi ebsolută. Ea este doar parţială şi relativă. Între ele au existat şi există
numeroase deosebiri. Pentru ilustrare menţionăm aglomerările urbane,
tehnopolurile (tehnopolisurile), parcurile ştiinţifice şi tehnologice, teleporturile,
centrele de inovaţie, parcurile de afaceri şi de comerţ, zonele industriale,
magistrale care brăzdează asemeni râurilor şi fluviilor suprafaţa ţărilor avansate.
Tot pentru ilustrare menţionăm economia nominală, economia simbolică,
întregul ansamblu al activităţilor, relaţiilor şi fluxurilor financiare care împreună
cu fluxurile de informaţii ştiinţifice, politice, culturale, economice, cu fluxurile
de monede electronice, care constituie în totalitatea lor ceea ce specialiştii au
numit inspirat “fluxuri invizibile” care administrează “fluxurile vizibile”,
respectiv mărfurile, alte bunuri obiectual materiale, şi persoanele aflate în
mişcare17.
Cu riscul de a repeta cele afirmate mai înainte, subliniem că economia
reală nu este ecosistem real, mediu natural, în calitatea sa esenţială şi
definitorie de ansamblu, de sistem al relaţiilor ce se statornicesc între oameni în
procesul de producţie a bunurilor reale intermediare şi finale necesare pentru
satisfacerea trebuinţelor productive şi de consum final ale omului şi societăţii
lui, chiar dacă toate bunurile construite de om sunt create, făurite de om din
materie, din substanţe ale naturii.
17
Vezi: jacques Bonnet, Marile metropole mondiale, Editura Institutului European, Iaşi, 2000,
p. 209.
1.3.2. Ecologie şi economie – două feţe ale aceleiaşi monede
Deosebirile existente între sistemul ecologic şi sistemul economic nu

anulează momentele lor de identitate şi unitate. Mai mult decât atât. Aşa cum
afirmau metaforic autorii lucrării “Al patrulea Val”, “Ecologie şi economie –
două feţe ale aceleiaşi monede. Moneda de faţă este OIKOS, planeta noastră
Pământ, căminul întregii vieţi. Ecologia studiază corelaţiile dintre Pământ şi toţi
locuitorii lui, economia caută să administreze aceste relaţii. Ca ştiinţă, ecologia
există de un secol şi ceva, iar în acest interval a produs revelaţii care le pot
permite economiştilor să administreze planeta mult mai bine decât au făcut-o
până acum ei şi discipolii lor din lumea afacerilor”18.
Într-adevăr, ecologia şi economia au, etimologic vorbind, o rădăcină
comună - OIKOS. Aşa cum s-a mai spus economia îşi are rădăcinile
etimologice în grecescul oikonomia compus din OIKOS = casă, gospodărie
casnică, cetate şi NOMOS = lege. Rădăcinile ecologiei, ca ramură a cunoaşterii
ştiinţifice, ca ştiinţă, sunt, de asemenea, două cuvinte greceşti – OIKOS în
accepţiunea de mai sus şi LOGOS = ştiinţă, discurs, cuvântare, ordine.
Rădăcina “eco” este prezentă în denumirea ambelor feţe ale monedei:
eco-nomie şi eco-logie. Atât ecologicul cât şi economicul prin configuraţia, prin
componenţa, deci, prin elementele lor constitutive, reprezintă alcătuiri
sistemice, pe scurt sisteme cu statut propriu – sistemul ecologic şi sistemul
economic. Prin combinarea noţiunilor sistem şi ecologic s-a format noţiunea de
“ecosistem”, recunoscând că “ecosistemul” desemnează pentru majoritatea
cercetătorilor, a oamenilor de ştiinţă în domeniu, dacă nu cumva chiar pentru
toţi, sistemul ecologic. Această semnificaţie se bucură de o triplă legitimare –
etimologică, istorică şi logică-ştiinţifică. Rădăcina comună “eco”
subsumează, reflectă şi exprimă conţinutul principal al grecescului OIKOS –
deci ceea ce este comun atât ecologicul cât şi economicul, deci identicul dintre
ele. Fără îndoială, “dreptul primului venit” acţionează şi aici. Semantic însă,
ştiinţific noţiunea “ecosistem” ar putea să fie tradusă la fel de corect atât prin
conceptul de sistem ecologic, cât şi prin sistem economic.
Dincolo însă de aceasta, ecologicul şi economicul acţionează în calitatea
lor de feţe ale aceleiaşi monede - de părţi constitutive ale aceluiaşi întreg –
18
Herman Bryant Jr., Susan E. Mehrtons, Al patrulea val, Editura Antet, p.p. 108-109,
(sublinierile ne aparţin A.N.).
planeta Pământ – ne fac să considerăm că ecologicul şi economicul reprezintă

două componente, două părţia ale unei alcătuiri obiective mai cuprinzătoare, o
structură organizatorică mai înaltă, pe care noi o numim sistemul ecologico-
economic sau economico-ecologic, iar într-o formulare mai scurtă sistemul
eco-eco.
Sistemul eco-eco reprezintă o realitate de necontestat. El constituie
obiectul unor noi ramuri ale ştiinţei. În felul acesta în tabloul “mendelevic” al
ramurilor ştiinţei s-a mai înscris încă un “element”. Numele său este “Eco-
economia” “economie ecologică” deşi noi nu excludem şi varianta “ecologie
economică”. Inventatorul, într-un fel “naşul” care a “botezat” noua ramură a
ştiinţei cu acest nume este celebrul om de ştiinţă american Lester Brown.
Documentul în care este înscris acest nume, este celebra, după părerea noastră,
carte ECO-ECONOMY publicată în anul 2001.
Drumul până aici nu a fost de loc nici pietruit şi nici asfaltat. Sistemul
ecologico-economic deşi exista, nu se lasă prea uşor descoperit şi nici cercetat.
Extinderea câmplului real al momentelor de identitate dintre natural şi
economic a constituit unul din factorii esenţiali care a înmulţit posibilităţile de
observare a aparteneţei reciproce a celor două sisteme şi o dată cu aceasta s-a
înţeles tot mai profund necesitatea ca economia să devină tot mai ecologică şi
ecologia tot mai economică. Evoluţia în această direcţie a condus la conturarea
unor discipline ştiinţifice sau verigi structurale noi în cadrul ecologiei cum sunt
ecoagricultura sau agricultura ecologică şi ecoindustria sau industria
ecologică şi altele. Concomitent în cadrul ştiinţei economice s-au conturat ca
discipline distincte sau relativ distincte economia mediului natural, economia
protecţiei mediului natural şi altele.
Economia naturii sau economia mediului natural ca ramură a
cunoaşterii ştiinţifice s-a format din câte se pare, în america de Nord în decursul
anilor ’50 şi ’60 ai secolului trecut. Primele progrese mai importante s-au
înregistrat în domeniul tehnicii de apreciere, a stării aerului şi apei, în domeniul
limitelor creşterii economice. Ştiinţa economică a demonstrat chiar mai
devreme că are ceva esenţial de spus despre relaţiile ce există între “bunăstarea
economică şi bunăstarea neeconomică” după formularea lui Arthur Pigou,
despre raporturile dintre bunăstarea economică şi stocul de bunuri naturale.
În lupta lor pentru supravieţuire şi apoi pentru o viaţă mai bună, pentru
progres, oamenii şi societatea s-au apropiat tot mai mult de natura
înconjurătoare. Printre altele, oamenii au început să înveţe de la natură şi să
imite unele din procesele şi mecanismele acesteia. Un exemplu dintre cele mai
elocvente îl constituie apariţia şi dezvoltarea biotehnologiei. Specialiştii
definesc biotehnologia ca fiind un ansamblu de procedee industriale de sinteză
chimică a unor produse (antibiotice, proteine, vitamine, stimulatori de creştere
etc.) în prezenţa microorganismelor (bacterii, drojdii, ciuperci etc.). În această

înţelegere, biotehnologia se conturează tot mai clar ca verigă structurală a
modului tehnic de producţie, aflat într-un proces de transformare prin
extinderea tehnologiilor biologice. Concomitent, biotehnologia se conturează
tot mai evident şi ca disciplină, ca subramură inginerească a cunoaşterii
ştiinţifice care precede tot mai mult ingineria practică, biotehnologia aplicată.
Un alt exemplu care atestă apropierea omului în calitatea sa de actor
economic de natura înconjurătoare pentru a învăţa de la ea şi pentru a o imita în
numeroase din activităţile sale este bionica. Ea reprezintă o disciplină care se
ocupă cu studiul proceselor biologice şi al structurii organismelor vii, în scopul
rezolvării prin similitudine a unor probleme tehnice şi al creării de sisteme
tehnice (modele) care să reprezinte caracteristici funcţionale asemănătoare
funcţiilor organismelor vii.
Alfred Marshall a intuit că biologia şi nu mecanica este adevărata Mecă
a economistului. Aşa cum observa N.Georgescu-Roegen, “Alfred J. Lotka,
specialist în biologie fizică, a explicat de ce procesul economic este
continuarea celui biologic. El a arătat că în procesul biologic, omul, ca orice
fiinţă, foloseşte numai instrumente endosomatice, adică instrumentele cu care
fiecare organism este înzestrat la naştere. În procesul economic însă, omul
foloseşte şi instrumente exosomatice – cuţite, ciocane, motoare etc. – pe care le
produce el însuşi. N. Georgescu-Roegen ne spune că termenul de bioeconomie
a fost folosit de biologul rus T.I. Baranov în anul 1925. În ţara noastră, termenul
a fost utilizat de Grigore Antipa în câteva studii publicate în jurul anului 1934.
O contribuţie cu adevărat remarcabilă la elaborarea bioeconomiei a adus
N. Georgescu-Roegen, în special în lucrările: “Legea Entropiei şi procesul
economic”, “Mâine descreşterea” apărută la Geneva în 1979; “Bioeconomics”
anunţată la Princetown University Press, încă nepublicată; “La decroissance.
Entropie-Economie” prezentată şi tradusă în limba franceză de către Jacques
Grinevald şi Ivo Rens, profesori la Universitatea din Geneva, publicată pentru
întâia oară în 1979 şi republicată într-o nouă ediţie, de către aceiaşi autori în
Les Editions de la terre în anul 1995. Ajungând aici notăm că N. Georgescu-
Roegen a adoptat termenul “bioeconomie” cu ocazia unei conferinţe ţinute la
Universitatea Yale în 1972 – conferinţă republicată în Energy and Economic
Myths. Termenul de “biochimie” îi fusese sugerat de către filosoful ceh Jiri
Zeman “ca fiind cea mai bună descriere a interpretării sale”. Pentru N.
Georgescu-Roegen “procesul economic apare ca o continuare a evoluţiei
biologice, de fapt o extindere transcedentală a acestei evoluţii” 19. Şi, încă ceva
deosebit de important: N. Georgescu-Roegen a înţeles biochimia în alt fel decât
19
N. Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti,
1979, p. 9.
ea a fost înţeleasă de către T.I. Baranov, Grigore Antipa şi de către alţi biologi.
Spre deosebire de ei care “au interpretat economic biologia”, pentru N.
Georgescu-Roegen “procesul economic cu toate aspectele lui trebuie
interpretat bilogic”20.
1.4. Economie pură, Economie aplicată şi Economie socială
Aşa cum rezultă din cele spuse până aici se poate desprinde cu destul de
multă uşurinţă ideea că studiul, cercetarea fenomenelor, relaţiilor şi proceselor
eco-economice au apărut înainte, chiar cu mult înainte de elaborarea conceptului
de “eco-economie”.
O examinare, oricât de succintă ar fi ea, a principalelor lucrări apărute în
acest domeniu conduce la constatarea că şi aici, ca şi în cazul cunoaşterii
ştiinţifice în general, deci ca şi în cazul celorlalte ramuri ale ştiinţei despre
societate, s-au manifestat două orientări principale.
Prima constă în formularea de ipoteze referitoare la realităţile din
domeniu, preocuparea pentru inovarea categoriilor şi conceptelor principale
care subsumează şi concentrează în sine mai mult sau mai puţin adecvat
conţinutul şi esenţa calităţilor respective, descoperirea şi formularea
principiilor şi legilor obiective care guvernează mişcarea – funcţionarea şi
evoluţia logică şi abstractă. Cu alte cuvinte, cercetarea are ca obiect de studiu
fenomenele, relaţiile şi procesele eco-economice în sine şi pentru sine. această
orientare a avut şi are ca rezultat ceea ce noi numim Eco-economie pură.
În cea de a doua orientare cercetarea se ataşează fenomenelor, relaţiilor
şi proceselor eco-ecologice, sistemului eco eco privite în realitatea lor istorică
şi concretă, când actorii care îşi îndeplinesc rolurile ce le revin în mişcarea eco-
ecologică “sunt îmbrăcaţi în costume” care prin definiţie indică acţiunile
concrete pe care ei le exercită. Acest demers al cercetării are ca rezultat
principal eco-ecologia aplicată.
Ca şi în alte domenii, şi aici cele două orientări se deosebesc una de
alta prin numeroase semne, caracteristici. Fără a intra în detalii, ci doar pentru a
ilustra menţionăm:
— obiectul de studiu al Eco-economiei pure este ecosistemul privit în
forma sa ideală şi abstractă; obiectul de studiu al Eco-economiei
aplicate este ecosistemul privit în realitatea sa concretă;
20
Idem (sublinierile ne aparţin A.N.).
— procedeele metodologice principale utilizate de Eco-economia

pură sunt înainte de toate, abstractizarea, examinarea logică,
apelarea pe scară mare la deducţie (cercetătorii sunt aici adevăraţi
deductori) în timp ce Eco-economia aplicată plonjează direct în
realitatea concretă şi nemijlocită, - urmăreşte mişcarea în mod
istoric aşa cum se desfăşoară ea în timp şi spaţiu şi apelează pe scară
mare la inducţie (cercetătorii sunt aici inductori).
Aşa cum vedem şi înţelegem noi lucrurile Eco-economia pură şi Eco-
economia aplicată nu sunt două ramuri sau subramuri distincte ale unei ştiinţe
mai cuprinzătoare, sau două ştiinţe de sine stătătoare. Mai degrabă, ele sunt
elemente structurale ale unei singure ramuri a ştiinţei. Spunând aceasta avem în
vedere faptul că puritatea şi aplicabilitatea, nu sunt proprii numai Ştiinţei Eco-
economiei ci într-o măsură sau alta sunt prezente în toate ramurile ştiinţei. O
asemenea situaţie se află, de fapt, în concordanţă cu însăşi dubla menire a
ştiinţei în general şi a tuturor ramurilor ei. Şi noi am afirmat că ştiinţa
îndeplineşte funcţii cognitive şi funcţii aplicative. Şi în cazul de faţă Eco-
economia pură este de fapt ştiinţa eco-economică, desigur, care cunoaşte iar
Eco-economia aplicată este aceeaşi ramură a ştiinţei concretizată în acţiunea
ştiinţifică, de obiectualizare, materializare şi nu în ultimul rând de personificare.
Planeta noastră este un metasistem deosebit de complex, în strucura sa
un loc aparte este ocupat de segmentul social. Prin structura, locul pe care îl
ocupă, rolul pe care îl îndeplineşte în cadrul metasistemului, sistemul eco-
economic se află în multiple raporturi de apartenenţă, independenţă şi
interdependenţă cu socialul, ceea ce face ca şi Eco-economia ca ramură a
cunoaşterii ştiinţifice să aibă un conţinut şi caracter social. În acest sens, credem
că expresia, conceptul de eco-economie socială este pe deplin legitim.
1.5. Eco-economie pozitivă şi Eco-economie normativă

Specialiştii care se ocupă în special cu cercetarea ştiinţei, cu cele mai

importante aspecte ale epistemologiei ştiinţifice consideră că “o contribuţie
cheie la succesul ştiinţei moderne are abilitatea de a separa punctele de vedere
asupra a ceea ce se întâmplă în realitate de cele asupra a ceea ce oamenii şi-ar
dori să se întâmple”21. Aceasta înseamnă că există două genuri de
paradigme: paradigme pozitive şi paradigme normative. Primele se referă
la ceea ce există de fapt sau la ceea ce va fi, aceste paradigme susţin şi descriu
realităţi evidente din universul în care trăim, în cazul nostru rămâne realitate
din sistemul eco-eco. Paradigmele normative se referă la ceea ce ar trebui să
fie, ele depind însă de judecăţile de valoare ale oamenilor despre ceea ce este
bun sau rău. prin urmare, ele sunt legate indisolubil cu concepţiile şi
convingerile filosofice, culturale şi religioase ale oamenilor. În această
înţelegere “ceea ce ar trebui să fie” nu poate avea semnificaţia unei necesităţi
obiective independente de gândirea omului şi oamenilor, ci semnificaţia de ceva
care ar fi în concordanţă cu convingerile şi interesele diferiţilor indivizi sau
comunităţi de oameni.
După cum se cunoaşte Eco-economia ca ştiinţă este totuşi în primele
stadii ale formării sale, şi nu sunt puţine cazurile în care oamenii săvârşesc
eroarea de a confunda realitatea cu idealurile, realitatea cu dorinţele. Eco-
economia pozitivă se ocupă de prezentarea realităţilor eco-economice – starea,
funcţionarea şi evoluţia fenomenelor, relaţiilor şi proceselor eco-economice. În
această accepţiune ea este o radiografie, “o oglindă” în care se vede imaginea
sistemului, inclusiv a comportamentului acestuia.
Spre deosebire de Eco-economia pozitivă, Eco-economia normativă
reflectând obiectul său aşa cum omul l-ar dori să fie, se fundamentează pe un şir
de principii etice şi judecăţi de valoare referitoare la rolul şi locul cunoştinţelor
eco-economice în cadrul societăţii omeneşti.
1.6. Funcţiile principale ale eco-economiei
21
Richard G. Lipsey; K. Alec Christal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,
1999, p. 56, (sublinierile ne aparţin A.N.).
Menirea ştiinţei în general, deci şi a Eco-economiei este dublă: pe de o

parte, ea are menirea să caute, să descopere, să înţeleagă, să descrie şi să explice
adevărul eco-ecologic. Cu alte cuvinte, scopul nemijlocit al acestei ramuri a
ştiinţei este şi rămâne să ia în stăpânire intelectuală obiectul său de studiu –
sistemul eco-economic terestru, să dezvăluie conţinutul, esenţa şi structura
acestuia, principiile şi legile care îi guvernează mişcarea – funcţionarea şi
evoluţia. Concomitent această ramură a ştiinţei are o datorie cardinală faţă de
sine însăşi – cunoaşterea de sine, adică autocunoaşterea care constă înainte
de toate în descoperirea, înţelegerea, descrierea şi explicarea principiilor şi
legităţilor care guvernează propria-i evoluţie.
Toate acestea, culegerea informaţiilor eco-economice, descrierea
fenomenelor, proceselor şi raporturilor eco-ecologice, sistematizarea
cunoştinţelor, descoperirea şi formularea principiilor şi legilor care
guvernează mişcarea eco-economiei reale, inventarea categoriilor şi
conceptelor care acoperă, subsumează şi exprimă fenomenele, relaţiile şi
procesele eco-economice şi apoi elaborarea sistemului teoretic care să
reflecte sistemul eco-economic – constituie blocul funcţiilor cognitive. Nivelul
concordanţei sistemului conceptual-teoretic-fundamental general, ideal cu
sistemul eco-economic real atestă de fiecare dată gradul de maturitate al
acestei ramuri a ştiinţei despre natură, economie şi societate.
Luându-şi în stăpânire intelectuală propriul ei obiect Eco-economia
îndeplineşte pe lângă funcţiile sale cognitive şi un şir de funcţii cu caracter
aplicativ, oferind omului, oamenilor, societăţii şi economiei ei elemente
valoroase pentru a desprinde tendinţele principale ale mişcării economiei
reale, pentru fundamentarea şcenariilor şi politicilor eco-economice la macro,
mezo şi micro scară ca şi la scară internaţională.
Concomitent, ştiinţa eco-eco (ecologico-economică sau economico-
ecologică) prin toate funcţiile sale militează, îndeplineşte şi o importantă
funcţie educativă. Ea constituie nucleul tare al unei forme noi a conştiinţei
umane, al conştiinţei economicoecologice contribuind la formarea şi
fundamentarea ştiinţifică a convingerilor şi comportamentelor oamenilor şi
comunităţilor umane pe care le orientează statornic spre umanizarea ecologiei
şi spre ecologizarea economiei spre îmbinarea armonioasă a eficienţei
economice cu eficienţa ecologică.
Capitolul 2
INTERACŢIUNEA DINTRE ECONOMIE ŞI MEDIUL NATURAL
În capitolul anterior s-a arătat că economia şi mediul natural

înconjurător constituie două sisteme de sine stătătoare, fiecare cu statutul său
ontologic, cu structura sa anatomo-morfologică, cu mecanism de funcţionare şi
dezvoltare propriu, fiecare cu legi obiective proprii care le guvernează
mişcarea, sau, mai exact automişcarea. În acelaşi capitol s-a arătat că
autonomia şi independenţa lor nu sunt nici totale, nici absolute ci numai
parţiale şi relative, că între ele a existat, există şi va exista o interacţiune cu
dimensiuni deosebit de mari şi cu conţinuturi foarte complexe.
Mai mult decât atât. Acum ştim că economia şi mediul natural
înconjurător reprezintă două părţi organic legate ale realităţilor terestre, două
părţi ale unui grad mai înalt de organizare pe planeta noastră şi în unitatea şi
interacţiunea lor dau conţinut şi formă unui sistem mai cuprinzător şi mai
complex, numit de noi sistemul eco-eco.
Capitolul de faţă urmăreşte să lărgească şi să aprofundeze cunoaşterea
ştiinţifică a sistemului eco-eco, a sistemului eco-economiei. În acest scop,
supunem atenţiei cititorului următoarele probleme:
2.2. Capitalul natural. Resursele materiale naturale şi serviciile
naturii
2.3. Utilitatea şi valoarea resurselor naturale materiale şi ale
serviciilor
2.4. Formele principale prin care omul ia în stăpânire natura
înconjurătoare
2.5. Conţinutul şi dimensiunile principale ale raporturilor de
independenţă, dependenţă şi inter dependenţă dintre om şi
natura înconjurătoare
Cercetarea interacţiunii dintre natura înconjurătoare pe de o parte şi

societate şi economia ei, pe de altă parte, a demonstrat şi demonstrează că
natura oferă societăţii omeneşti şi economiei ei:
(a) Condiţiile fizice, materiale ale existenţei lor – apă, aer, sol, mediul
de viaţă al oamenilor, societăţii şi economiei ei.
(b) Substanţă, materie pentru prelucrare şi producere de bunuri.
Natura a fost, este şi rămâne cea mai mare magazie de obiecte ale
muncii.
(c) Mijloace de muncă, natura reprezintă pentru economie mare
“arsenal” de instrumente de muncă.
(d) O apreciabilă masă de purtători de energie.
(e) Cantităţi mari de bunuri de consum. Planeta noastră reprezintă
un imens “depozit” de bunuri de consum alimentar şi nealimentar.
(f) Mediul natural înconjurător oferă omului, oamenilor şi societăţii
“locus standi” şi proceselor pe care aceştia le desfăşoară - spaţiu
de acţiune.
(g) Servicii nemateriale foarte diferite ca structură, bogate în conţinut
şi consecinţe pozitive şi într-un volum neînchipuit de mare. Pentru
aceste servicii se află:
(g.1.) Servicii biologice – linişte, aer curat, atmosferă de destindere
etc.
(g.2.) Servicii estetice – delectări şi desfătări oferite de admirabilele
peisaje, de monumentele naturale cu care mediul şi-a înzestrat
spaţiul şi s-a afirmat ca un neîntrecut creator de valori artistice.
(g.3.) Servicii ştiinţifice şi pedagogice. Adevărul este că Universul
este o “carte uriaşă” permanent deschisă în paginile căreia sunt
adunate şi orânduite informaţiile despre ea însăşi, despre structura ei
anatomo-morfologică, despre fiziologia “maşinăriile” ei de
funcţionare, despre evoluţia sa în decursul istoriei. Şi nu numai atât.
Tot în paginile acestei imense cărţi sunt “înscrise” efectele pozitive
şi negative ale acţiunii omului asupra materiei şi forţelor naturii
înconjurătoare.
(g.4.) Servicii pedagogice, educative. Natura ce ne înconjoară este
unul dintre cei mai înţelepţi pedagogi de la care oamenii au avut,
au şi vor avea întotdeauna de învăţat. Esenţialul constă în formarea
şi dezvoltarea capacităţii noastre de a descifra “alfabetul” naturii,

de a citi, mai exact de a studia adevărurile orânduite în această
pe cât de imensă pe atât de interesantă şi utilă “carte enciclopedică”.
Şi poate ar mai fi ceva: să observăm, să urmărim cu atenţie
acţiunea “faptelor” naturii înconjurătoare şi tot cu atenţie să
ascultăm “lecţiile” naturii.
Într-un editorial din revista Natura din mai 1997, Robert Constanza şi
12 colaboratori ai săi estimau că ecosistemul planetar furnizează 33.000 de
miliarde de servicii pe an – doar cu ceva mai puţin decât cele 43.000 de miliarde
de bunuri şi servicii furnizate de economia globală. Din acest total, Robert
Constanza şi coautorii săi estimau că pădurile furnizează 4.700 de miliarde de
servicii, sau servicii în valoare de 969 de dolari la hectar pe an 22. Între serviciile
furnizate de păduri se disting prin valoarea lor, înainte de toate, cele cuprinse în
tabelul ce urmează.
Tabelul nr. 1: Servicii furnizate de păduri societăţii omeneşti

Sursa: Lester Brown, op. cit., p. 191.
Nr. DENUMIREA SERVICIILOR Valoarea anuală la

Crt. hectar (dolari)
1. Reglarea climei 141
2. Controlul eroziunii 96
3. Stocarea şi reciclarea nutrienţilor 361
4. Recrearea 66
5 Altele 305
TOTAL MONDIAL 969
Cunoştinţele noastre despre dimensiunile ofertei făcute de natură

omului (oamenilor), societăţii omeneşti şi economiei se întregesc prin
examinarea şi luarea în considerare a valorii şi utilităţii resurselor materiale şi
energetice şi a serviciilor oferite de natură. Până acum ştim că foarte multe
din elementele componente ale naturii reprezintă resurse potenţiale şi factori
potenţiali de producţie pentru economie. Deci, capital natural. Ştim, de
asemenea, că natura este unul din cei mai mari producători de bunuri obiectuale
de consum alimentar şi nealimentar. Concomitent, ştim că natura produce şi
oferă societăţii şi economiei o imensă gamă de servicii (bunuri nonmateriale). În
acelaşi timp natura este un mare “producător” de bogăţii (avuţii) materiale şi
22
Cf. Robert Constanza şi alţii, The value of world’s Ecosystem Services and Natural Capital,
în Nature, 15 mai 1997, p.p. 253-259, reprodus după Lester Brown, Eco-economie, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2001, p. 191.
nonmateriale, care datorită legăturilor dintre mediu, economie şi societate devin

părţi componente ale averii naţionale şi mondiale. Chiar dacă multe dintre ele
nu se includ nici în produsul naţional brut, nici în produsul intern brut sau net şi
nici în produsul mondial brut sau net.
La cele spuse trebuie să mai menţionăm un lucru şi anume: obiectele
naturii, ale mediului natural înconjurător sunt obiecte ale proprietăţii
individuale, colective, asociative, naţionale, internaţionale şi chiar ale
comunităţii mondiale.
Referindu-se la problema neincluderii în calculul bogăţiei a unor
importante produse şi a altor elemente ale naturii înconjurătoare, Al. Gore,
reputat specialist în acest domeniu scria: “Crudul adevăr este că sistemul nostru
economic este parţial orb. “Vede” unele lucruri şi altele nu. Măsoară cu grijă şi
urmăreşte acele lucruri foarte importante pentru cei care cumpără şi vând cum
ar fi hrana, îmbrăcămintea, bunurile manufacturate, munca şi, într-adevăr, banii
înşişi. Dar calculele sale complicate ignoră adesea complet valoarea altor
lucruri care sunt mai greu de cumpărat şi de vândut: apa limpede, aerul curat,
frumuseţea munţilor, bogata diversitate a vieţii din pădure, pentru a numi numai
câteva. De fapt, orbirea parţială a sistemului nostru economic este cea mai
puternică forţă din spatele a ceea ce înseamnă decizii iraţionale faţă de mediul
global”23. Dezvoltându-şi ideile, specialistul american scrie în continuare.
“oricum, la fel cum ochii noştri nu reuşesc să vadă decât o porţiune îngustă din
spectrul luminii, economia noastră nu poate vedea - şi nici măsura – valoarea
deplină a unor mari părţi din lumea noastră. Într-adevăr, ceea ce vedem şi
măsurăm este o bandă din opţiunile noastre economice. Şi în ambele cazuri, ce
nu se vede se uită”24. Continuând critica adusă sistemului actual de măsurare a
unor elemente importante ale sistemului ecologic, Al. Gore arată că “în calculul
P.N.B. resursele naturale nu se depreciază prin exploatare. Clădirile şi fabricile
nu se deteriorează, la fel maşinăriile şi echipamentele, automobilele şi
camioanele. Nu se consideră depreciat solul fertil din Iowa atunci când este
spălat de Mississippi, după ce metodele agricole neraţionale i-au slăbit
capacitatea de a rezista la vânt şi ploaie. această pierdere nu este măsurată
drept cost economic al procesului, au fost produse în anul trecut.
Un alt exemplu se referă la folosirea intensivă a pesticidelor care poate
asigura profituri maxime pe termen scurt la recolte, dar, în acelaşi timp, ele
otrăvesc rezervoarele de apă freatică de sub câmp. Atunci când se adună
23
Al. Gore, Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman, Editura Tehnică, Bucureşti,
1995, p.p. 148-149.
24
Op., cit., p. 149.
costurile şi beneficiile de producere a recoltei pierderea sursei de apă curată este

ignorată.
Un al treilea exemplu se referă la o naţiune subdezvoltată care
defrişează 1.000.000 de acri de pădure tropicală într-un singur an. Banii
proveniţi din vânzarea buştenilor contează ca venit anual al ţării respective.
Uzura fierestraielor mecanice şi a camioanelor de transport ca rezultat al
lucrului în pădurea tropicală intră în capitolul cheltuieli ale registrului contabil,
dar uzura, mai exact distrugerea pădurilor tropicale în sine nu se
calculează”25.
Includerea bogăţiilor naturii în lumea economică şi a indicatorilor
cantitativi trebuie să se facă nu numai prin luarea în calcul a consumului
resurselor naturale şi a pierderilor generate de degradarea mediului natural, ea
trebuie făcută şi prin evaluarea cât mai corectă a factorilor de producţie şi a
produselor naturii.
2.2. Capitalul natural. Utilitatea şi valoarea sa. Valorificarea capitalului

natural
Relativ recent, lanţul conceptual al interacţiunii dintre mediul natural şi

economie s-a îmbogăţit cu încă o verigă - Capitalul natural. În ce constă
conţinutul acestei forme de capital? Care este locul pe care el îl ocupă şi rolul
pe care el îl îndeplineşte în cadrul eco-economiei? Într-o primă determinare,
Capitalul natural reprezintă în economia capitalistă de piaţă forma economică
pe care o îmbracă patrimoniul natural al firmei, al ramurii, al economiei
naţionale, precum şi al entităţilor economice internaţionale. Vorbind mai
concret, capitalul natural este forma pe care o îmbracă înainte de toate
resursele naturale de producţie şi reproducţie economică, sau cum se mai
spune adesea natura ca factor de producţie. Ca şi celelalte forme de capital
capitalul natural are utilitate şi valoare. Utilitatea sa se concretizează,
înainte de toate, în rolul pe care îl îndeplineşte în procesul economic. Aşa cum
se poate observa cu ochiul liber, unele componente ale sale, îndeplinesc rolul de
instrumente de muncă, altele îndeplinesc rolul de obiecte ale muncii care se
supun prelucrărilor tehnice şi tehnologice, sunt şi componente care servesc drept
condiţii pentru desfăşurarea normală a activităţilor şi proceselor economice.
25
Op., cit., p.p. 149-150 (sublinierile ne aparţin A.N.).
La scară naţională, capitalul natural măsoară şi exprimă dimensiunea

cantitativă a patrimoniului natural existent în interiorul teritoriului naţional.
Mărimea sa depinde însă nu numai de întinderea spaţiului ci şi elementele,
componentele existente în structura sa. Aşa de pildă, mărimea acestui
patrimoniu sub forma spaţiului productiv se micşorează dacă o parte a sa este
atribuită construcţiilor şi creşte dacă partea ocupată de construcţii se transformă
într-o zonă de plante sau într-o zonă cu apă.
Cel de al doilea atribut definitoriu al capitalului natural este valoarea
sa. Dimensiunile valorii depind de formele concrete pe care capitalul natural le
îmbracă, sau poate mai corect spus, de elementele în care el se concretizează şi
nu în ultimul rând, de costurile socialmente necesare impuse de menţinerea lor
în funcţionare normală în procesele eco-economice.
Capitalul natural se valorifică şi autovalorifică prin introducerea sa
eficientă în circuitul eco-economic şi prin funcţionarea sa tot eficientă în
decursul circuitului pe care îl parcurge. Privit prin această prismă capitalul
natural îmbracă după unele opinii două forme şi anume: forma capitalului
natural potenţial - “in potenţia” atunci când nu este introdus în fluxul sau
fluxurile eco-economice şi forma capitalului natural – real, atunci când şi în
măsura în care el este introdus în circuitul eco-economic. În legătură cu cele
spuse considerăm necesar să adăugăm că pentru unii specialişti care privesc
capitalul în general şi deci şi capitalul natural, capitalul natural potenţial nu
este capital în accepţiunea proprie a acestui concept. De ce? Pentru că, pentru a
fi capital el trebuie să funcţioneze ca atare, adică să se valorifice prin aducerea
unui câştig – profit, rentă, dobândă sau alte avantaje. Un lucru este clar,
profitul, câştigul reprezintă cea mai importantă dacă nu unica formă de
realizare economică a capitalului în calitate de capital. Profitul este raţiunea
de a fi a capitalistului în calitate de capital personificat.
Dimensiunile utilităţii şi valorii capitalului natural depind de formele
concrete pe care acesta le cunoaşte. De pildă, utilitatea fiziologică a ierbii este
mult mai mică decât utilitatea fiziologică a arborilor. Potrivit unor calcule un
hectar de pădure de fag sau de pădure de pin absoarbe de 5 ori mai mult bioxid
de carbon, decât un hectar de gazon26.
Sădirea de arbori în parcuri înseamnă mărirea posibilităţilor de
satisfacere a trebuinţelor bilogice. Înfrumuseţarea peisajului cu o suprafaţă de
apă duce la creşterea valorii peisajului respectiv cu o atracţie artistică
suplimentară. Dimpotrivă, astuparea unei mlaştini de lângă mare – izvor
26
Cf. Phillippe Saint Marc, Socialisation de la nature, Paris, 1971, partea I, capitolul I,
paragraful III.
autentic incomparabil de viaţă vegetală şi animală şi transformarea ei în câmp

înseamnă a face ceva ce nu prezintă interes pentru ştiinţă27.
Consumul constă aici în folosirea “profiturilor” biologice, psihologice,
estetice, ştiinţifice pe care le produce capitalul natural. Acest consum depinde
atât de dimensiunile profiturilor serviciilor naturale şi de volumul bunurilor şi
serviciilor oferite, precum şi de posibilităţile de acces la ele.
Care este însă linia de demarcaţie dintre economia reală a bunurilor
materiale şi cea a bunurilor nonmateriale? Phillippe Saint Marc consideră că
linia fundamentală care delimitează cele două economii este aceea care
explică deosebirile între conţinuturile conceptelor “valoare”, “consum” şi
“producţie”. Astfel, economia bunurilor materiale se bazează pe ceea ce ar
putea fi determinat cu ajutorul verbului “a avea”, iar economia bunurilor
nonmateriale se bazează pe ceea ce s-ar putea desemna cu ajutorul verbului “a
fi”28.
În timp ce valoarea oricărei mărfi material-obiectuale se manifestă, se
exprimă şi se măsoară prin preţul pe care îl are ca obiect al comerţului, valoarea
mărfurilor nonmateriale conţine o însemnată doză de apreciere subiectivă,
individuală. Aceasta nu înseamnă că acest gen de mărfuri ar fi lipsite de
valoare. Unitatea de măsură este şi aici, în ultimă instanţă tot preţul a cărui
mărime este influenţată de utilitatea mărfii, valoarea şi raritatea ei.
Potrivit unor calcule, reducerea zgomotului la locurile de muncă ar
permite evitarea căderii productivităţii muncii în Franţa cu 4 miliarde de franci
sau cu un miliard de ore de muncă. Zgomotul reduce productivitatea muncii
fizice cu aproximativ 30 iar productivitatea muncii intelectuale cu circa 60.
Dacă în Marea Britanie aerul ar fi curat s-ar economisi anual 250 de milioane de
lire sterline. Aceste date se referă la începutul anilor ’70, secolul al XX-lea.
2.3. Stăpânirea naturii de către om: conţinut, forme, caracter
Preocupat de realizarea “binelui general”, René Descartes susţinea că

oamenii ar trebui să devină cu ajutorul ştiinţei şi al tehnicii “stăpâni şi posesori
ai naturii”. “De îndată ce au căpătat câteva noţiuni generale privind fizica şi pe
care le-au experimentat în unele cazuri dificile, am observat – scria el – până
unde pot să ducă şi cât de mult diferă ele de principiile de care ne-am servit
27
Idem.
28
Op., cit., partea I, capitolul I, paragraful IV.
până în prezent. Am considerat că nu le pot tăinui fără să păcătuiesc împotriva

legii care ne obligă să contribuim, pe cât posibil, la binele general: ele mi-au
arătat că este cu putinţă să ajungem la cunoştinţe foarte folositoare pentru viaţă
şi că în locul acelei filosofii speculative care se predă în şcoală putem găsi una
practică, prin care, cunoscând puterea şi acţiunea focului, a apei, a aerului, a
astrelor, a cerului şi a tuturor celorlalte corpuri ce ne înconjoară, la fel de precis
cum cunosc diferite meserii meşterii noştri, le-am putea folosi în acelaşi fel
pentru toate scopurile ce ne sunt proprii, devenind astfel stăpâni şi posesori ai
naturii”29
Verbul a stăpâni are un conţinut bogat, el are mai multe semnificaţii.
Dintre acestea reţinem pentru abordarea de faţă, înainte de toate, următoarele: A
stăpâni = 1. a deţine un bun în proprietate, a avea ceva în proprietate, a poseda;
2. A cunoaşte foarte bine un domeniu de activitate, o profesiune, o meserie, o
specialitate, o doctrină; 3. A şti foarte bine o limbă străină - citit, vorbit, scris; 4.
A domni într-o ţară, a guverna, a conduce; 5. A domina.
Substantivul stăpânire desemnează potrivit Dicţionarului Explicativ al
Limbii Române, acţiunea de a stăpâni şi rezultatul ei. 1. Proprietate, posesiune;
2. Domnie, suveranitate, conducere, guvernare dominaţie.
Examinarea relaţiilor dintre om şi natură (mediul înconjurător) conduce
la constatarea că există mai multe forme de luare a naturii în stăpânire de
către om şi de menţinere a acestei stăpâniri30. Între acestea se numără:
(a) stăpânirea economică;
(b) stăpânirea tehnică;
(c) stăpânirea intelectuală;
(d) stăpânirea socială.
(a) Stăpânirea economică îşi găseşte expresia în următoarele situaţii şi

stări de fapte:
(a1) deţinerea unor elemente componente ale naturii în proprietate
indiferent de forma concretă a proprietăţii. adevărul este că anumite suprafeţe
ale planetei şi nu puţine substanţe (materii) şi forţe ale naturii constituie obiecte
ale unei forme de proprietate – proprietate individuală, cooperatistă, colectivă,
naţională şi chiar mondială.
29
René Descartes, Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul
în ştiinţe, în volumul, Descartes, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 146
30
Cf. A. Negucioiu, Tehnica, omul şi natura, în volumul: A.Negucioiu (coordonator),
Probleme actuale ale gândirii, ştiinţei şi practicii economice, vol. IV, Editura Ecoexpert, Cluj-
Napoca, 2001, p.p. 25-32.
(a2) Numeroase elemente ale universului natural reprezintă resurse

potenţiale pentru activităţi economice, iar odată cu includerea lor în circuitul
economic, în fluxurile economice materiale, devin factori reali de producţie şi
se comportă ca atare. În această determinare, elementele respective devin bunuri
de capital, capital natural în funcţiune şi purtătoare de valoare economică.
(a3) Multe dintre componentele naturii sunt la început bunuri potenţiale
de consum, după aceea intră în procesul de consum alimentar sau nealimentar.
(a4) Gestionarea directă sau mijlocită a elementelor naturale devenite
obiect al uneia dintre formele de proprietate.
(b) Stăpânirea tehnică. Această formă de stăpânire se concretizează în:

(b1) Capacitatea omului de a instrumentaliza obiecte, substanţe şi
forţe ale naturii şi de a le transforma în componente tehnice şi tehnologice ale
activităţii economice în general. Omul şi societatea sa găsesc în natură substanţă
şi materie obiectuală pe care cu ajutorul tehnicii le “smulg” din sânul naturii şi
după aceea tot cu ajutorul tehnicii şi tehnologiei le prelucrează, le transformă în
bunuri obiectual – materiale corespunzătoare pentru satisfacerea diferitelor
trebuinţe şi dorinţe.
(b2) Stăpânirea (dominarea) naturii de către om îşi găseşte expresia în
capacitatea acestuia de a învinge sau de a atenua cu ajutorul tehnicii şi
tehnologia unele forţe distructive şi potrivnice ale naturii – apărarea împotriva
frigului sau împotriva căldurii excesive, îndiguirea apelor, etc. etc.
(b3) Capacitatea omului de a crea tot cu ajutorul tehnicii şi tehnologiei,
un nou univers, universul tehnic şi de a-l implementa în mediul natural.
(c) Stăpânirea intelectuală a naturii constă în cunoaşterea cât mai

cuprinzătoare şi profundă a universului natural în care omul se naşte, trăieşte,
munceşte, a structurii sale anatomo-morfologice, a mecanismelor sale de
funcţionare şi dezvoltare, a legilor care guvernează evoluţia acestui univers şi a
relaţiilor sale cu universul economic, tehnic, politic, cultural şi social. Calea de
luare în stăpânire intelectuală a universului, a unor componente, părţi sau forme
ale sale este cercetarea ştiinţifică. Cunoaşterea ştiinţifică a mediului natural
înconjurător nu este un scop în sine. Ea este permisa fundamentală a acţiunii
raţionale asupra naturii. Francis Bacon spunea că “Omul, slujitor şi interpret al
naturii, nu poate acţiona şi nu se poate instrui decât în măsura în care va fi
descoperit ceva în ordinea naturii prin observarea faptelor sau prin chibzuirile
minţii sale, el nu ştie şi nu poate nimic mai mult” 31. Prin extinderea şi
aprofundarea cunoaşterii mediului înconjurător creşte şi se consolidează puterea
31
Francis Bacon, Despre înţelepciunea anticilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, p. 22.
(dominaţia) omului asupra naturii. “Ştiinţa şi puterea omului sunt unul şi

acelaşi lucru, fiindcă necunoaşterea cauzei face să dea greş efectul. Natura nu
este învinsă decât ascultând de ea, ceea ce în teorie este cauză, în practică
este regulă”32.
Cunoaşterea şi explicarea cauzală veridică a universului natural nu se
împacă cu înţelegerile animiste deci fetişizante potrivit cărora natura este ceva
pur şi simplu sfânt şi de neatins de mintea omenească. “Dezvrăjirea lumii”
prin ştiinţă (Max Weber) s-a încheiat pe spaţii întinse şi nu mai are obiect şi prin
aceasta nu au sărăcit ca urmare a faptului că ei ştiu azi mai mult decât ştiau
înaintaşii lor. Dimpotrivă. Dacă cunoştinţele autentice despre natură luate în
sine, independent de aplicaţiile lor tehnice, distrug ceva, atunci ele distrug
eventual erori şi iluzii.
Stăpânirea socială. Unele componente – substanţe, forţe, monumente
ale naturii se află în stăpânirea societăţii şi prin aceasta, în stăpânirea
membrilor săi. Acest gen de stăpânire este denumit de noi stăpânire socială.
Într-o asemenea stăpânire se fală, de pildă, pământul. Proprietatea funciară se
distinge în mod esenţial de proprietatea asupra altor bunuri economice.
Pământul ca obiect al proprietăţii aparţine nu numai unui individ, sau unui
micro grup de indivizi, nu numai unui actor economic sau unui grup de actori
economici şi nici numai statului privit ca subiect economic. El apaţine în acelaşi
timp unui cetăţean sau unui grup de cetăţeni, statului ori naţiunii, caz în care
statul este reprezentantul naţiunii şi atâta timp cât naţiunile vor rămâne
comunităţi umane legitime din punct de vedere istoric, economic, cultural şi
social. Şi încă ceva, pământul în accepţiunea proprie şi deplină a termenului nu
aparţine unei singure generaţii. El a aparţinut generaţiilor trecute, fiecare
generaţie l-a primit de la generaţia anterioară şi are, sau trebuie să aibă, după
părerea noastră responsabilitatea, de a-l lăsa moştenire generaţiei care va urma,
cel puţin în starea în care l-a primit, iar dacă generaţia respectivă înseamnă
progres atunci acesta – progresul – trebuie să fie vizibil şi în starea pământului.
S-ar putea ca aceste idei să pară pentru mulţi, cea ce poate şi sunt într-o măsură
sau alta şi anume idei utopice. Şi dacă lucrurile stau aşa, ne agăţăm şi noi de un
argument reţinut de istorie: nu de puţine ori utopia a constituit într-un fel
“antecamera” progresului viitor.
Caracterul stăpânirii (dominaţiei) mediului natural de către om.
Problema caracterului stăpânirii (dominaţiei) naturii de către om se înscrie
printre cele mai spinoase şi contradictorii probleme ale zilelor noastre. Potrivit
unei păreri şi, nu numai atât, potrivit unei concepţii, susţinută cu ardoare şi
32
Francis Bacon, Noul Organon, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1957, p. 35
împinsă până la limită de Şcoala de la Frankfurt, stăpânirea naturii are un

caracter violent, distructiv. Şi aceasta din cauza tehnicii33.
Potrivit altei concepţii, violenţa şi caracterul distructiv vizează mai
puţin esenţa tehnicii decât formele ei de manifestare istorico-contingente.
Distrugerile din natură care sunt puse pe seama tehnicii industrializate şi a
agriculturii tehnicizate, îşi au sursele nu în stăpânirea naturii ca atare, ci în
modul de stăpânire a naturii34.
Aşa cum rezultă din cele spuse mai sus, sistemul economic depinde de
sistemul ecologic. Tot ceea ce a creat şi crează economia s-a bazat pe folosirea
naturii a substanţei şi forţelor ei. Mediul de existenţă, funcţionare şi evoluţie a
economicului este universul natural. În acesta ea – economia - îşi are
împlântate mai mult sau mai puţin adânc “rădăcinile” sale precum şi principalii
săi “stâlpi” de susţinere.
Adevărat este şi faptul că, la rândul său, sistemul ecologic (mediul
natural înconjurător) depinde de atitudinea şi comportamentul actorilor
economici, membrilor societăţii şi societăţii în ansamblul său. Un
comportament raţional al acestora a reprezentat un factor important de
păstrare (conservare), protejare şi consolidare a mediului natural înconjurător,
de refacere şi consolidare a stărilor sale de echilibru. Tot aşa de adevărat este
însă şi faptul că atitudinile şi comportamentul neraţionale, agresive ale omului,
oamenilor şi societăţii au avut şi au ca rezultat destructurarea, degradarea şi
dezechilibrarea din ce în ce mai gravă a sistemului ecologic.
În mod paradoxal, o lungă perioadă de timp s-a crezut şi din păcate se
mai crede şi astăzi că unul din criteriile esenţiale ale progresului economiei şi
societăţii este gradul de stăpânire, gradul de dominare al omului asupra
naturii. Mai mult decât atât. Dezvoltarea foarte accelerată, cu deosebire în cea
de a doua jumătate a secolului al XX-lea, a ştiinţei şi a tehnologiilor informatice
şi de comunicaţie, creşterea uluitoare a vitezei mijloacelor de transport şi mai
ales a vitezei cu care se transmit şi circulă informaţiile, “desfiinţarea” spaţiului
şi trecerea la măsurarea distanţelor în unităţi şi subunităţi de timp, producerea de
către oameni pe cale industrială a unor produse cu o compoziţie, structură şi alte
caracteristici asemănătoare cu cele produse de natură, crearea unor produse utile
progresului economic, într-o structură, compoziţie în care nu se găsesc în natura
înconjurătoare şi alte progrese tot aşa de remarcabile au indus, multora dintre
semenii noştri iluzia dobândirii, şi dacă doriţi, cuceririi unei independenţe
totale şi absolute faţă de natură şi forţele sale. Prin urmare, omul şi-a
subordonat natura, iar economia sa reprezintă acel “corp” care se află în
33
Vezi: M. Horkheimer; W.Th. Adorno, Dialektik der Aufklarung, Frankfurt/Main, 1969.
34
Vezi: H. Schnadelbach; E. Martens (editori), Filosofie, curs de bază, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999, p.p. 498-499.
centrul universului nostru planetar, în jurul căruia gravitează şi se învârt toate

celelalte sisteme – sistemul ecologic, cel politic, cel cultural, cel social etc.
Atunci când el – omul – se află într-un avion creat, desigur, de semenii săi, se
aşează pe scaun învelit cu piele naturală sau artificială, scaun cu structură
metalică îmbrăcată cu diferite componente plastice şi care îl duce în orice
localitate de pe Terra – se consideră atot puternic şi stăpân al planetei. O
asemenea iluzie a fost întărită de sborul omului în Cosmos, de aselenizarea sa
pe lună şi de revenirea sa acasă. Stăpânul stăpâneşte. El nu depinde de
nimeni şi de nimic. Iluzia rămâne însă iluzie. Convingerea sa este contrazisă
de realitate. Independenţa sa este atât de limitată încât se poate spune fără
teama de exagerare, că omul depinde şi astăzi de natura înconjurătoare. Este
adevărat că avionul este o mare inovaţie şi creaţie a omului. Dar, cu toate
acestea, componentele lui reprezintă în totalitatea lor elemente ale naturii –
chiar şi elementele sintetice create de om pe cale artificială. El se mişcă în
mediul natural, aerul constituie un factor esenţial. Până acum omul nu a putut şi
nu poate opri fenomenele seismice şi nici erupţia vulcanilor care nu aşteaptă
“decizia” lui să se manifeste, el nu a putut opri nici asemenea fenomene cum
sunt furtunile, tornadele, marile inundaţii sau seceta pustiitoare, aşa cum nu a
putut şi nu poate opri mişcarea planetei Pământ în jurul Soarelui şi nici în jurul
propriei sale axe. Bunurile sale de producţie, ca şi bunurile de consum alimentar
şi nealimentar provin direct şi în ultimă instanţă din natură. Fără o bază
materială naturală este de neconceput existenţa societăţii omeneşti. Creşterea şi
dezvoltarea economiei şi a societăţii pot avea loc numai atât timp şi în măsura în
care natura, mediul natural înconjurător le va putea suporta. “Ecologiştii
înţeleg că toată activitatea economică, într-adevăr toată viaţa, depinde de
ecosistemul planetei – de complexul de specii individuale care trăiesc
împreună, interacţionând reciproc, şi de habitatul lor fizic”35.
“Exact aşa cum recunoaşterea faptului că Pământul nu este centru
sistemului solar a pus premisele dezvoltării astronomiei, a fizicii şi a ştiinţelor
conexe, recunoaşterea faptului că economia nu este centrul lumii noastre va
crea condiţiile de menţinere a progresului economic şi va îmbunătăţii condiţia
umană”36. Necazul este însă că acest adevăr nu a fost conştientizat decât foarte
târziu şi numai de un număr mic de oameni. Pentru cei mai mulţi dintre actorii
economici, ca şi dintre reprezentanţii gândirii şi teoriei economice, ceea ce
conta era în primul rând câştigul, profitul, şi din această cauză, stăpânirea
naturii, dominaţia lor asupra ei a avut şi din păcate mai are un caracter
colonialist, distructiv şi uzurpator. Ceea ce actorii luau în calcul erau costurile
35
Lester Brown, Eco-economie. Crearea unei economii pentru planeta noastră, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2001, p. 2 (sublinierile ne aparţin A.N.).
36
Op., cit., p. 3 (sublinierile ne aparţin A.N.).
contabile, costurile de capital şi nu totalul costurilor. Actorii economici nu

includeau şi nu includ costurile reclamate de producerea mărfurilor ci numai
costurile de capital. Costurile ecologice erau şi sunt suportate de către societate.
Într-un sistem, univers în care legea realităţii acţionează cu o intensitate tot mai
mare, nimic nu este gratis, totul costă.
2.4. Independenţă, dependenţă, interdependenţă
Aşa cum s-a mai spus, privite în sine economia şi mediul natural
înconjurător constituie două sisteme, mai mult chiar, două ecosisteme de sine
stătătoare, fiecare cu statutul său ontologic, cu o structură anatomo-morfologică
proprie şi cu mecanisme specifice, fiecare cu legi obiective proprii de mişcare-
funcţionare şi evoluţie. Momentele de independenţă conferă fiecăruia din
sistemele menţionate ceea ce este propria lui identitate care se poate cunoaşte
şi recunoaşte cu uşurinţă.
Identitatea fiecărui sistem, statutul ontologic propriu, structurile şi
mecanismele specifice constituie, după părerea noastră, acea realitate care până
la un anumit moment şi până la un anumit nivel au generat poziţii diferite în
gândirea ecologiştilor şi a economiştilor. O foarte izbutită descriere a unui şir
întreg de diferenţe, opinii şi poziţii este oferită celor interesaţi de către Lester
Brown în lucrarea menţionată de câteva ori până acum în cartea de faţă 37.
Inspirându-ne din această remarcabilă lucrare redăm succint deosebirile ce
urmează:
— Ecologiştii, privesc economia ca pe un sistem al mediului;
economiştii, privesc mediul ca fiind o parte a economiei;
— Ecologiştii, sunt îngrijoraţi de limitele mediului natural, de
caracterul finit al planetei şi resurselor ei în timp ce economiştii, au
tendinţa să nu recunoască asemenea constrângeri;
— Ecologiştii, preluând semnele naturii, gândesc în termeni de cicluri,
în timp ce economiştii, gândesc mai degrabă liniar sau curbiliniu;
— Economiştii, au o mare încredere în piaţă, în timp ce ecologiştii,
eşuează adesea în aprecierea corectă a pieţei;
— “Discrepanţa dintre economişti şi ecologişti în percepţia lor
asupra lumii la începutul acestui nou secol nici că poate fi mai
mare. Economiştii, privesc la creşterea fără precedent a economiei
37
Vezi: Lester Brown, op., cit., p.p. 1-5 (sublinierile ne aparţin A.N.).
globale, a comerţului şi investiţiilor internaţionale şi văd un viitor

promiţător. Ei observă cu mândrie justificabilă că economia globală
s-a mărit de şapte ori din 1950, venitul global crescând de la 6
miliarde de dolari în bunuri şi servicii la 43 de miliarde de dolari în
2000, ridicând standardele de viaţă la nivele nevisate. Ecologiştii,
privesc aceeaşi creştere şi realizează că ea reprezintă produsul de
ardere a unor cantităţi enorme de combustibil fosil ieftin
artificial, un proces care destabilizează clima. Ei privesc în viitor şi
văd valuri de căldură mai intense, furtuni mai pustiitoare, calote de
ghiaţă care se topesc şi nivelul mărilor tot mai ridicat conducând la
restrângerea suprafeţei uscatului chiar în contextul în care populaţia
planetei continuă să crească. În timp ce economiştii văd indicatori
economici explozivi, ecologiştii văd o economie care deteriorează
clima cu consecinţe imprevizibile”.
— “Pe măsură ce noul secol se desfăşoară economiştii privesc la
pieţele de grâu şi văd în cele mai scăzute preţuri din ultimele două
decenii – un semn sigur că, pe de o parte, capacitatea de producţie a
depăşit cererea efectivă şi că pe de altă parte, problema surselor de
hrană nu pare că ar putea constitui un subiect pentru viitorul
previzibil”.
— “În acelaşi timp ecologiştii văd cotele apelor în scădere în ţările
cheie producătoare de hrană şi ştiu că 480 de milioane de oameni
din cei 6,1 miliarde ale globului sunt hrănite cu grâu produs prin
consumul forţat al rezervelor de apă subterană. Ei sunt îngrijoraţi cu
privire la efectul secării definitive a acestor izvoare de apă asupra
producţiei de alimente”.
— Economiştii, consideră piaţa ca un ghid pentru deciziile lor. Ei
respectă piaţa deoarece aceasta poate aloca resursele cu o eficienţă
pe care un planificator central nu o poate atinge niciodată.
— Ecologiştii, privesc piaţa cu mai puţină stimă deoarece ei văd o
piaţă care nu spune adevărul . . .
— Ecologiştii, văd creşterea economică record din ultimele decenii,
dar ei văd, de asemenea, şi o economie care creşte în conflict cu
sistemul său suport, o economie care epuizează rapid capitalul
natural al planetei, deplasând economia globală către un curs al
mediului care va conduce în mod inevitabil la un declin economic.
Ei văd necesitatea unei restructurări în întregime a economiei
pentru a intra în concordanţă cu ecosistemul.
Cine are dreptate sau, cine se află mai aproape de adevăr, de realitate? În
cele spuse mai înainte sunt menţionate o serie de idei şi paradigme care pot
contribui la formularea răspunsului şi anume:
1. Deşi sistemul economic are identitatea şi propriul său statut
ontologic şi funcţional, independenţa sa faţă de mediul natural
înconjurător, este doar parţială şi relativă.
2. Între sistemul ecologic şi cel economic există numeroase raporturi de
independenţă, dependenţă şi interdependenţă. Mediul înconjurător
influenţează economia reală. La rândul ei societatea şi economia ei
influenţează într-o măsură sau alta mediul înconjurător. Societatea şi
economia au creat medii artificiale proprii pe care le-au implementat
în structura mediului natural înconjurător.
3. Raporturile reale de dependenţă şi interdependenţă dintre cele două
alcătuiri împreună cu elementele lor de identitate, au generat în mod
obiectiv o nouă alcătuire, la un nivel superior de organizare.
Această alcătuire este un nou sistem numit de noi sistemul eco eco
ceea ce înseamnă că raporturile dintre acest sistem şi cele două
componente ale sale sunt raporturi dintre întreg – sistemul eco-eco -
şi parte – sistemul ecologic şi sistemul economic.
4. În cadrul metasistemului – cele două părţi componente ocupă un loc
diferit. Sistemul ecologic are o sferă de cuprindere mai largă, mai
cuprinzătoare decât sfera economiei. Economia există, funcţionează
şi evoluează, cel puţin deocamdată, în cadrul, în interiorul sistemului
ecologic terestru. Este adevărat că o graniţă riguroasă între cele două
părţi componente este greu, uneori imposibil de stabilit. Spunând
aceasta avem în vedere, înainte de toate adevărul că omul este în
acelaşi timp componentă a ecologicului – fiinţă biologică şi
componentă esenţială a economicului în multe determinări – forţă de
muncă, factor de producţie, marfă, capital uman, actor economic, etc.
etc.
5. “Din punct de vedere biologic – scrie Barry Commoner – oamenii
fac parte din sistemul ambiental ca elemente ale unui întreg. Totuşi,
societatea economică este alcătuită în vederea exploatării mediului,
în ansamblul său, pentru a produce bogăţii. Rolul paradoxal pe care
îl jucăm în mediul ambiant, ca participanţi şi, totodată, exploatatori,
denaturează imaginea noastră despre el”38. În decursul timpului, în
special în ţările avansate, oamenii au construit prin activităţile lor un
mediu propriu artificial care a creat şi continuă să creeze o senzaţie
şi impresie că datorită acestui mediu al cărui motor îl constituie
38
Barry Commoner, Cercul care se închide, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 18.
maşinile, oamenii au scăpat de starea de dependenţă faţă de

mediul natural înconjurător.
La o privire mai atentă se constată însă că senzaţia şi impresia de

independenţă este în realitate, o iluzie care se pierde repede, se sparge pur şi
simplu precum un balon de săpun atunci când se întâlneşte, se ciocneşte cu
următoarele adevăruri:
(a) “Fiinţele vii sunt alcătuite aproape exclusiv din aceleaşi patru
elemente – hidrogen, oxigen, carbon şi azot – care formau atmosfera
iniţială a Pământului”39;
(b) Sursa vieţii este “învelişul subţire de aer, apă şi sol al Pământului şi
razele de foc solar care îl scaldă”40;
(c) Mediul natural “este o maşină vie, enormă şi foarte complexă, care
constituie un strat dinamic subţire pe suprafaţa Pământului şi fiecare
activitate umană depinde de starea perfectă şi buna funcţionare a
acestui mecanism”41. Şi “nici un sistem economic nu poate fi
considerat stabil dacă funcţionarea lui încalcă grav principiile
ecologiei”42.
6. Factorul hotărâtor şi determinant în cadrul raportului dintre

planetă şi economie, cu alte cuvinte, dintre mediul natural înconjurător şi
economie, este planeta (mediul ambiant). Limitele creşterii şi dezvoltării
economiei sunt date de limitele şi capacitatea planetei de a suporta atât
creşterea cât şi dezvoltarea economică. Şi – lucrul cel mai important, o
economie suportabilă de către mediu, aflată în concordanţă cu acesta şi
compatibilă cu el este ceea ce Lester Brown a denumit – o eco-economie.
Aşa cum înţelegem noi lucrurile asemenea eco-economie este guvernată
în mişcarea-funcţionarea şi evoluţia sa de principiile şi legile obiective ale
naturii, care includ şi principiile şi legile mediului ambiant, de legile economice,
de principiile şi legile interacţiunii dintre economie şi ecologie (care sunt legile
specifice ale sistemului eco-eco).
39
Op., cit., p. 21.
40
Op., cit., p. 14.
41
Op., cit., p. 20.
42
Op., cit., p. 270.
Capitolul 3
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECO-ECO
În capitolele anterioare s-a arătat că economia constituie o realitate

inclusă în mediul natural înconjurător. Mai mult decât atât, datorită
raporturilor de identitate, de apartenenţă, de independenţă relativă, de
dependenţă, de interdependenţă şi interacţiune existente între cele două sisteme
– mediul natural şi economia reală - ele constituie un sistem mai cuprinzator cu
un nivel superior de organizare – sistemul eco-economic.
Timp îndelungat din istoria sa omenirea nu a trăit fără griji; la început
erau grijile supravieţuirii micilor sau mai marilor comunităţi în care era
organizată populaţia umană şi apoi grijile şi preocupările căutării unui trai
mai bun.
Economia, în toate determinările sale dimensionale şi organizaţionale-
micro, mezo, macro şi mondo – a reprezentat şi reprezintă o realitate dinamică,
adică o realitate aflată într-o continuă mişcare, schimbare, transformare. La fel
stau lucrurile şi cu sistemul eco-eco real.
Cea mai mare parte a timpului, oamenii erau preocupaţi de creşterea şi
dezvoltarea economică privită în sine, de creşterea averii la scara individului
şi a comunităţilor umane, chiar dacă nu de puţine ori această creştere era
obţinută pe seama reducerii şi chiar a secătuirii unora din depozitele naturale
de resurse, sau de deteriorarea acestora într-o măsură mai mare sau mai mică.
Altfel spus, starea mediului natural înconjurător, interesa prea puţin sau nu
interesa deloc comunităţi intregi de oameni.
Realităţile lumii contemporane impun cu necesitate obiectivă acordarea
unei griji majore de către societate atât creşterii şi dezvoltării economice, cât şi
stării mediului natural în care omenirea trăieşte. De aceea, capitolul de faţă
consacrat creşterii şi dezvoltării eco-eco îşi propune să prezinte:
3.1. Succintă incursiune istorică în teoria creşterii şi dezvoltării eco-
eco.
3.2. Forme şi tipuri de creştere şi dezvoltare eco-ecologică.
3.3. Valoarea şi costurile creşterii şi dezvoltării eco-eco.
3.4. Internalizarea costurilor cu protecţia şi refacerea naturii
înconjurătoare.
3.1. Succintă incursiune istorică în teoria creşterii şi dezvoltării eco-eco
Creşterea şi dezvoltarea economică la scară macroeconomică, au captat

interesul şi atenţia economiştilor odată ce economiile naţionale au devenit
realităţi evidente şi necesitatea înţelegerii şi explicării funcţionării şi evoluţiei
lor se accentua tot mai mult. Primele incercări de investigare a macroeconomiei
s-au înregistrat încă în secolul al XVIII-lea. Istoriceşte vorbind, ele coincid cu
procesul de formare şi afirmare a Economiei politice ca ştiinţă. Ştiinţa
economică datorează lui Francois Quesnay, primul model de examinare a
funcţionării economiei naţionale privită ca interacţiune a unor sectoare
(subsisteme) legate unele de altele prin fluxuri materiale şi financiare reciproce.
Aceste legături şi fluxuri materiale şi valorice au dat conţinut celebrului
“Tableau économique”, cu care Fr. Quesnay a intrat în istoria şi patrimoniul
gândirii economice.
Mai târziu, unele probleme ale economiei naţionale cum sunt formarea,
dezvoltarea şi rolul diviziunii sociale a muncii la scara societăţii, înzestrarea
economiei naţionale cu factori de producţie, schimburile internaţionale au
reprezentat obiect de cercetare pentru Adam Smith care în 1776 a publicat
“Avuţia naţiunilor” şi pentru David Ricardo care a îmbogăţit substanţial ştiinţa
economică cu lucrarea “Despre principiile economiei politice şi impunerii”
publicată în anul 1821.
În bibliografia creşterii şi dezvoltării economice un loc important îl
ocupă “Capitalul” lui Karl Marx în general, secţiunea a III-a a volumului al
doilea “Reproducţia şi circulaţia capitalului social”, în special. În această
secţiune Marx realizează o sinteză a prezentărilor anterioare ale problemei, după
care întreprinde o amplă analiză a reproducţiei simple şi a acumulării şi a
reproducţiei lărgite, de fapt a creşterii şi dezvoltării macroeconomice.
Secolul al XX-lea a înregistrat o extindere şi aprofundare substanţială a
problematicii creşterii şi dezvoltării economice. Un moment de autentică
referinţă îl constituie apariţia în anul 1936 a lucrării lui J. M. Keynes “Teoria
generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”. În esenţă această
lucrare a reprezentat un răspuns dat unor probleme economice deosebite care au
afectat grav economiile naţionale în timpul crizei economice mondiale din anii
1929 – 1933: şomajul de masă, supraproducţia de proporţii considerabile,
dereglarea mecanismelor pieţei, accentuarea neputinţei acesteia de a regla prin
ea înseşi, prin “laissez-faire, laissez-passer” viaţa economică, fluxurile ei
materiale şi dezechilibrele care se manifestă. Keynes a înţeles primejdiile pe
care aceste probleme şi fenomene le generau şi căutând soluţii adecvate, el a

susţinut necesitatea implicării statului în viaţa economică în calitate de factor
corector şi stabilizator în funcţionarea şi evoluţia economiei. “Teoria
generală...” este cea mai importantă lucrare atât în plan cognitiv, cât şi în plan
aplicativ dintre toate lucrările elaborate de către J.M. Keynes. “Evoluţia
gândirii economice – scriu autorii unui remarcabil dicţionar de ştiinţe
economice – s-ar marca de către anumiţi autori prin patru date: 1776,
publicarea de către Adam Smith a Avuţiei naţiunilor; 1867, apariţia
primului volum al Capitalului lui Marx; 1871-1873, descoperirea simultană
de către Jevous, Menger şi Walras a principiului utilităţilor marginale;
1936, apariţia Teoriei generale a lui Keynes” 43. Autorii unui alt Dicţionar de
referinţă apărut în primul an al secolului XXI scriu negru pe alb: ”Fără teoria
generală, Keynes nu ar fi considerat un economist eminent şi cu atât mai puţin
cel mai mare economist al secolului al XX-lea. Specialiştii istoriei economice a
Angliei şi-ar aminti poate de criticile lui Keynes la adresa politicilor aplicate în
ţara sa şi i–ar recunoaşte fără îndoială, în acest caz meritul de a fi avut deseori
dreptate singur impotriva tuturor; categoric însă, Keynes nu ar fi considerat
drept un foarte mare teoretician; din acest punct de vedere, el ar fi încadrat în
şcoala lui Wiekssell”44.
După cel de-al doilea război mondial cercetarea problematicii creşterii şi
dezvoltării economice şi-a extins considerabil câmpul de investigare şi a pătruns
tot mai mult în straturile adânci ale esenţei complicatelor fenomene, relaţii şi
procese ale acestei problematici. Pentru ilustrare menţionăm numele unor
economişti ca R.F. Harrod; E. Domar; R. Solow; P. Samuleson; Fr. Perroux;
Alfred Sauvy; Malinvaud; A. Hansen; A. Mesarovicz şi E. Pestel; R. Hicks; A.
Cotta; G. A. Frois; O. de La Grandville; T. Lecallion; L. Stoleru; T. Robinson şi
lista ar putea fi mult continuată.
Concomitent cu amplificarea cercetării creşterii şi dezvoltării economice
a crescut şi prestigiul ştiinţei economice şi al economiştilor în ţările
dezvoltate. După opinia lui Wlater Heller – fostul preşedinte al Consilierilor
economici ai preşedintelui SUA, J.F. Kennedy – era care a urmat după cel de al
doilea război mondial a fost, în SUA, “era economistului”.45 În această eră,
43
Jean Romeuf (sous la direction), Dictionnarire des sciences économiques, tome second,
P.U.F. Paris, 1958, p. 642.
44
Claude Tessua, Christian Labrousse, Daniel Vitri (Subdirecţia) Dicţionar de ştiinţe
economice, Ed. Arc, 2006, p. 478.
45
Walter Heller, Nouvelles perspectives de la politique économique, Ed. Callmann Levy,
Paris, 1998, p. 36.
teoria s-a apropiat mai mult de problemele economice practice, iar economia
reală a înregistrat o considerabilă creştere şi dezvoltare46.
Un moment important în evoluţia gândirii, teoriei şi ştiinţei despre
creşterea şi dezvoltarea economică pe deoparte, şi mediul natural în care lumea
trăieşte pe de altă parte, a fost marcat de orientarea cercetării spre cunoaşterea
mai cuprinzătoare ca sferă şi mai profundă în conţinut a stării mediului natural
înconjurător în general, asupra deteriorării şi degradării acesteia sub influenţa
promovării unor anumite forme şi modele de creştere economică distructivo-
consumptive.
Primele semne de reală ingrijorare, cu privire la starea mediului ambiant,
au început să apară din anii ’60 ai secolului XX prin intermediul unui şir de
lucrări publicate în această perioadă: “Conceptul Navei spaţiale Pământ”
publicat de Boulding în anul 1966; lucrarea lui T.K. Galbraith din 1967 “Noul
stat industrial”, lucrarea “Legea entropiei şi procesul economic” publicată de N.
Georges-Roegen în anul 1971 şi lucrarea “Descreştere. Entropie – Ecologie –
Economie” elaborată de acelaşi autor şi publicată în anul 1979; “Limitele
creşterii” apărută în 1972 sub semnătura autorilor Donella H. Meadows, Dennis
L. Meadows, Jorgen Randers şi William W. Behvens III; Cartea lui Barry
Commoner “Cercul care se închide” apărută în 1972; cartea lui Schumacher
“Mic înseamnă frumos” publicată în 1973; Cel de al doilea Raport către Clubul
de la Roma “Omenirea la răspântie” - publicat în anul 1974 de către autorii săi –
Mihajlo Mesarovic şi Eduard Pestel; “Restructurarea ordinii internaţionale”
coordonator Jan Tinbergen apărută în anul 1976; în 1978, a apărut un nou raport
către Clubul de la Roma “Să ieşim din epoca risipei” elaborat de D. Gabor, U.
Colombo, A. King, R. Galli.
După o stare de “aparentă acalmie, care nu avea să fie tulburată decât
prin conştientizarea tot mai acută a pericolelor ecologice de genul incălzirii
globale”47, instalată în partea a doua a anilor ’70 şi care a durat pâna la mijlocul
anilor ’80 când îngrijorarea faţă de problemele mediului natural înconjurător s-a
manifestat deosebit de pregnant şi pe o scară mult mai mare.
Un moment aparte în istoria bibliografică a interacţiunii dintre economie
şi mediul ambiant înconjurător îl constituie crearea în anul 1974 a Institutului
pentru Studii globale, Worldwatch Institute (Institutul de Veghe) din Statele
Unite ale Americii. Diversitatea temelor abordate de un grup relativ mic de
cercetători era deosebit de mare; energie, ecologie, gestiunea resurselor de apă,
electronică, demografie, problema alimentaţiei, urbanism, exploatarea spaţiului
cosmic, reciclarea materiilor prime şi a materialelor. În decursul anilor 1975-
1988, cercetătorii au elaborat peste 80 de rapoarte consacrate uneia sau alteia
46
Op. cit, p. 39-40.
47
Stephen C.R. Munday, Idei de avangardă în Economie, Ed. Codex, Bucureşti, 1999, p. 115.
din temele luate în studiu. Notăm însă că, începând cu anul 1984, iniţiativa
acestor studii s-a distilat în lucrări anuale de sine stătătoare – State of the
World – (Starea lumii) – lucrări elaborate de către directorul institutului Lester
Brown sau cu participarea şi sub coordonarea acestuia. Prin conţinutul lor de
idei, prin valoarea cognitivă şi aplicativă ce le caracterizau, lucrările apărute sub
egida institutului s-au impus ca lucrări de referinţă atât pentru lumea ştiinţifică,
pentru lumea politică şi nu în ultimul rând, pentru orientarea practică a
activităţilor economice. Printr-o lăudabilă iniţiativă a Editurii Tehnice circa 15
cărţi elaborate sub egida Institutului de Veghe, au fost traduse în limba
română48. Dintre acestea menţionăm şi aici lucrările: Lester Brown, Eco-
economia. Crearea unei economii pentru planeta noastră (2001); Lester Brown,
Planul B. salvarea unei planete sub presiune şi a unei civilizaţii în impas (2003);
Lester Brown, Planul B 2-0. Salvarea unei planete sub presiune şi a unei
civilizaţii în impas (2006).
3.2. Forme şi tipuri de creştere şi dezvoltare

eco-ecologică
Istoria gândirii şi faptelor economice arată că oamenii nu au încetat

niciodată să caute căi şi soluţii pentru o lume mai bună. Calea magistrală de
asigurare a existenţei pe măsura creşterii populaţiei şi a îmbunătăţirii acesteia (a
vieţii) a fost şi a rămas creşterea şi dezvoltarea economico-socială. În această
înţelegere, creşterea şi dezvoltarea economico-socială reprezintă, îninte de toate
mijlocele de realizare, de înfăptuire a scopului, a obiectivului de satisfacere a
trebuinţelor economice, sociale, culturale ale oamenilor şi societăţii umane, şi
pe această cale de imbunătăţire a vieţii. Asigurarea unei vieţi decente, a
bunăstării reprezintă scopul fundamental al societăţii contemporane.
În acelaşi timp, este adevărat că dialetica raporturilor dintre scop şi
căile, mijloacele de înfăptuire a scopului este mai complexă decât pare la prima
vedere. Mijloacele de infăptuire a scopului, pot să dobândească “statut” de
scop, de obiectiv atunci când în mod practic se pune problema asigurării
mijloacelor necesare înfăptuirii unui alt scop - în cazul de faţă - bunăstarea
omului, (a oamenilor) şi societăţi omeneşti şi dincolo de aceasta, însănătoşirea şi
protejarea naturii înconjurătoare.
48
Vezi: bibliografia de la sfârşitul lucrării.
Tot istoria gândirii şi faptelor economice atestă că dezvoltarea şi

creşterea economică reprezintă un proces deosebit de complex – economic,
social, economico-social, economico-natural, tehnico-economic şi nu în ultimă
înstanţă, un vast şi profund proces cultural. Concomitent creşterea şi dezvoltarea
despre care vorbim este un proces dinamic, care s-a desfăşurat cu viteze diferite
în funcţie de conditiile de timp şi spaţiu, multiform, în funcţie de aceleaşi
condiţii.
Economiştii disting două tipuri fundamentale de creştere şi dezvoltare
economico-socială şi anume: a) creşterea extensivă, sau mai corect spus,
preponderent extensivă şi b) creşterea intensivă sau, mai exact, preponderent
intensivă.
Criteriul principal de diferenţiere a celor două tipuri este şi rămâne
contribuţia relativă a laturilor - (cantitativă sau calitativă) - pe care factorii
direcţi de producţie, o aduc la sporirea produsului naţional brut (PNB), a
produsului intern brut şi net (PIB), (PIN) şi a venitului naţional (VN) pe
locuitor.
În concordanţă cu acest criteriu creşterea economică este
preponderent extensivă atunci când augmentarea celor trei mărimi economice
menţionate se datorează contribuţiei predominante a dimensiunii (laturii)
cantitative a factorilor primari de producţie. Altfel spus, sporirea producţiei
într-un ritm mai accelerat decât creşterea populaţiei este efectul (rezultatul)
augmentării factorilor de producţie utilizaţi – sporirea forţei de muncă folosite
în producţie, a capitalului concretizată în instrumente de producţie, materie
primă, materiale de producţie, extinderea suprafeţei de teren introdusă în
circuitul economic etc. Notăm că, factorii participanţi la acest proces sunt prin
caracteristicile ce îi definesc, factori naturali, economico-naturali, economico-
financiari, tehnico-economici şi culturali-sociali. În condiţiile societăţii
capitaliste ei mai poartă numele de capital, mai exact, capital natural, capital
uman, capital intelectual, capital ştiinţific, capital tehnic, capital bănesc,
capital cultural, capital social şi poate că lucrurile nu se opresc aici.
Creşterea şi dezvoltarea economico-socială este preponderent
intensivă atunci când sporirea rezultatului producţiei la scară naţională şi
internaţională, inclusiv mondială îşi are originea şi cauzele principale în
îmbunătăţirile şi perfecţionările calitative ale factorilor de creştere. Un
asemenea tip de creştere este propriu societăţilor avansate, cu o structură
diversificată, complexă, capabilă să genereze, să propage să absoarbă şi să
incorporeze în sine progresul în diferitele sale forme şi să contracareze, să
respingă sau să diminueze influenţa factorilor perturbatori.
Începând cu anii ’80 ai secolului trecut s-a dezvoltat un important
curent de gândire datorat după unele păreri economiştilor P. Romer şi R. Lucas.
În studiile lor Romer şi Lucas subliniază insuficienţa analizelor anterioare în

care creşterea era explicată în mare parte prin aportul unui factor “exogen” şi
anume progresul tehnic, factor, fără îndoială decisiv dar de origine
necunoscută. Potrivit părerilor lor şi ale altor economişti, în ultimii 10-15 ani ai
secolului al XX-lea, în mecanismul creşterii economice s-au produs unele
modificări care constau în augmentarea rolului factorilor interni care au
imprimat creşterii economice un caracter endogen. Afirmaţia se sprijină pe
constatarea că studiile şi analizele anterioare au neglijat rolul şi importanţa
inovărilor tehnologice, diversificarea produselor şi rolul capitalului uman şi în
general importantul rol al ştiinţei. Creşterea considerabilă a stocului de
cunoştinţe, transformarea într-o măsură crescândă a producţiei într-un proces de
aplicare tehnologică a ştiinţei ca urmare a obiectualizării acesteia în instrumente
şi echipamente de producţie, în materii şi materiale sintetice dobândite pe cale
artificială, în tehnologii superioare cu performanţe mai ridicate, transformarea
concomitentă a conducerii şi organizării într-un proces de aplicare a
cunoştinţelor ştiinţifice şi personificarea ştiinţei în forţa de muncă, în
competenţa profesională a actorilor economici au devenit surse autentice şi tot
mai obişnuite ale creşterii economice endogene.
Creşterea şi dezvoltarea endogenă şi exogenă, constituie fără îndoială
două forme ale acestui proces. Identitatea fiecăreia dintre ele nu poate fi pusă la
îndoială. Procesul general al creşterii şi dezvoltării nu a fost însă niciodată, nu
este nici în prezent şi, după cum noi înţelegem lucrurile, nu va fi nici în viitor un
proces endogen pur şi nici un proces pur exogen. El a reprezentat în realitate
o combinare în proporţii diferite, determinate de condiţiile de spaţiu şi timp, o
combinare spuneam, a factorilor endogeni şi exogeni – factori endogeni şi
exogeni cu influenţe pozitive şi cu influenţe negative, perturbatorii. Atunci când
forţa şi influenţa factorilor pozitivi a fost mai mare, firma, microeconomia,
macroeconomia au înregistrat o creştere economică pozitivă; atunci când forţele
şi influenţele celor două grupe de factori au fost egale, rezultatul a fost o
creştere economică zero, iar în cazurile în care puterea şi influenţele factorilor
negativi au fost mai mari, rezultatul interacţiunii a fost creşterea economică
negativă.
Matematizarea, modelarea statistico-matematică a cercetării ştiinţifice a
condus la formularea unui şir de aspecte caracteristici şi dimensiuni ale creşterii
în limbaj matematic. Aşa au apărut, după părerea noastră şi conceptele de
“Creştere economică pozitivă”, “Creştere economică zero” şi “ Creştere
economică negativă”. Chiar dacă aceste concepte sunt insuficient de clare, sau
chiar neclare, pentru mulţi oameni nefamiliarizaţi cu limbajul matematic ele se
utilizează frecvent în literatura de specialitate. Fiind vorba de un manual, noi
notăm aici că noţiunea “creştere zero” exprimă procesul şi starea de stagnare,
practic de menţinere economică în dimensiunile ei anterioare, iar “creştere

economică negativă” desemnează procesul de descreştere, de scădere, de
diminuare a dimensiunilor economiei.
Dacă se au în vedere caracterul şi mecanismele proceselor de
desfăşurare a mişcării şi deci ale creşterii şi descreşterii economice, realitatea
concretă a atestat şi atestă trei modalităţi sau forme principale şi anume: a)
creştere şi dezvoltare spontană sau mai corect spus, preponderent spontană; b)
creştere şi dezvoltare conştient-dirijată sau planificată sau, mai exact
preponderent conştient-dirijată sau planificată şi c) creştere şi dezvoltare mixtă
spontană şi conştient-dirijată. Notăm că unii specialişti în materie pun semnul
egalităţii şi chiar al identităţii între creşterea spontană şi creşterea economiei
preponderent privată, particulară, care se înfăptuieşte prin mecanismele pieţei
concurenţiale sau preponderent concurenţiale şi între creşterea conştient dirijată
şi economia publică unde mecanismul principal de funcţionare, creştere şi
dezvoltare se compune aici, din următoarele pârghii principale: planul mai
exact planul centralizat şi comanda (ordinul şi într-un anumit sens dictatura
economică).
Prezenţa factorilor pozitivi şi negativi; confruntarea lor în decursul
timpului constituie, după părerea noastră, una din cauzele care au făcut şi fac ca
mişcarea economică şi creşterea economiei să aibă un caracter ciclic în decursul
istoriei moderne şi contemporane şi să imprime ciclurilor un caracter
multiform.
Uneori, studiile consacrate creşterii şi dezvoltării economice, continuă să
vadă acest proces în sine şi pentru sine, neglijând sau uitând cu desăvârşire că
prin premisele şi bazele ei, prin conţinutul, prin rolul ei, creşterea economică
durabilă şi modelele ei trebuie să privească nu numai economia, ci şi mediul
ambiant şi încă în cel mai înalt grad. De ce ? Cel puţin din următoarele motive:
- a – Creşterea economică poate fi durabilă numai atunci când şi în
măsura în care ea este sustenabilă. Sustenabilitatea ei se află în natura
înconjurătoare - înzestrată cu surse şi resurse rare unele tot mai rare din cauza
consumării lor în ritmuri care depăşesc de mii de ori ritmurile regenerării lor.
Riscurile ca natura, mediul natural înconjurător să nu mai poată susţine şi
suporta actualul model de economie s-au înmulţit şi agravat deosebit de mult.
De aici rezultă cu toată claritatea, că soluţia la această problemă este tot
dezvoltarea durabilă a mediului natural.
- b - Aşa după cum economia are nevoie de natura înconjurătoare în cadrul
şi prin intermediul căreia există, funcţionează şi evoluează, şi natura are nevoie
de economie şi societate, pentru a fi apărată de distrugeri sau deteriorări, pentru

a se reface mai repede decât lucrul acesta ar fi posibil pe calea sa proprie,
(exploatarea raţională ecologică, refacerea solului, împăduriri, etc. etc.).
- c - Necesitatea subordonării tuturor activităţilor umane asupra naturii şi
forţelor ei unui triplu scop şi anume – eficienţa economică, eficienţa socială,
eficienţa ecologică.
- d - Piaţa şi libera ei funcţionare nu poate asigura, aşa cum arată realitatea,
utilizarea optimă a resurselor cu caracter limitat. Aşa cum scrie Stephen C.R.
Munday, “sistemul pieţei libere nu asigură în mod obligatoriu ajungerea la o
situaţie de optim paretian, caz în care după toate aparenţele, statul este
îndreptăţit să-şi asume un rol economic”49. Dacă ne putem exprima astfel, piaţa
a înregistrat în decursul funcţionării sale eşecuri, concretizate în “defecţiuni în
domeniul cererii şi al eficienţei”50.
Din cele spuse mai sus, rezultă că vorbind şi acţionând pentru
dezvoltarea economică, oamenii trebuie să vorbească şi să acţioneze cel puţin cu
aceeaşi responsabilitate despre, şi pentru creşterea valorii naturii, despre
valoarea şi costurile distrugerii şi deteriorării ei, despre valoarea şi costurile
refacerii ei, despre costurile apărării naturii inconjurătoare, despre costurile
raporturilor, legăturile omului cu natura şi nu în ultimul rând despre costurile şi
valoarea trebuinţei individuale de natură. Şi poate, toate acestea dau conţinut şi
economiei naturii.
3.3. Valoarea şi costurile creşterii şi dezvoltării eco-eco
Cineva spunea odată că oamenii luptă pentru peisaj. În ochii lor acesta
este mai scump şi mai important decât pâinea, pentru că pâinea nu-l poate
înlocui. De când e lumea şi pământul natura înconjurătoare a fost cea mai înaltă
şi preţioasă necesitate din toate bunurile preţioase, deoarece fără ea încetează
orice viaţă. În prezent, când ea a devenit cea mai mare raritate, este privită tot
mai mult de specialiştii în materie, ca fiind cea mai înaltă valoare.
Această valoare este o realitate a lumii economice şi se manifestă în
expresie bănească. Fără îndoială, în prezent este încă greu, şi chiar imposibil ca
49
Stephen C.R. Munday, Idei de avangardă în economie, Ed. Codex, Bucureşti, 1999, p. 147.
50
Idem; (sublinierile ne aparţin A.N.). Cititorul care doreşte să aprofundeze conţinutul
principal al conceptului de <<eşec al pieţei>>, va găsi o interesantă abordare în lucrarea citată
mai sus, pp. 147-152.
ea să fie exprimată riguros exact în cifre din cauza lipsei metodologiilor şi

instrumentelor de măsurare statistico-economică a fenomenelor negative şi a
consecinţelor lor. Valoarea învăţământului, a culturii şi a sănătăţii, nu este nici
ea exprimată în date statistice riguros exacte, dar prin aceasta nu încetează să fie
realitate economică.
Insuficienţa şi imperfecţiunea metodelor şi procedeelor de determinare şi
măsurare a valorii naturii înconjurătoare, nu pot să constituie argumente de
negare a valorii naturii înconjurătoare. Ea există iar sarcina ştiinţei este să o
cerceteze, să o măsoare şi să urmărească permanenta sa manifestare şi mişcare
atât ca utilitate cât şi ca valoare-utilitate, sau, în altfel spus, ca valoare de
întrebuinţare precum şi ca valoare. Philippe Saint Marc scrie că “valoarea
totală reală a naturii pentru comunitate este suma valorii ei comerciale şi a
preţuirii ei pentru om. Valoarea comercială a naturii se bazează pe
criteriul cheltuielilor, iar “preţuirea umană” pe criteriul trebuinţelor”51.
Prin intermediul abordării comerciale se măsoară cheltuielile băneşti
directe şi indirecte care atrag după sine distrugerea, degradarea naturii,
refacerea sau apărarea ei. Aceasta este o contrapunere sau comparare
economică din punctul de vedere al rentabilităţii. Dar în afară de consecinţele
financiare ale apararii naturii inconjurătoare, aceasta trebuie privită din punctul
de vedere al menţinerii şi dezvoltării omului ca satisfacere a trebuinţelor
psihofiziologice şi una din condiţiile fericirii lui. Această apreciere umană este
determinată de două criterii: criteriul cantitativ sau frecvenţa relaţiilor cu
mediul natural şi criteriul calitativ sau valoarea mediului natural pentru
înflorirea omului52.
3.3.1. Costul degradării şi distrugerii naturii înconjurătoare
Procesele de degradare şi distrugere a naturii atrag după sine patru

feluri sau genuri de costuri sau pierderi de valoare şi anume: a) costuri sau
pierderi “umane”; b) costuri sau pierderi materiale; c) cheltuieli legate de
însuşirea mediului ambiant şi d) cheltuieli, costuri ecologice53.
51
Philippe Saint Marc, Socialisation de la nature, Paris, 1971, reproducerile noastre sunt luate
din traducerea în limba rusă; F. Sen Mark, Soţializaţia prirodâ, Izdatelstvo <<Progress>>,
Moscova, 1977, cap. 7, p. 205-206.
52
Idem.
53
P. Saint Mark, op. cit., p. 206. Expunerea ce urmează se bazează în principal pe lucrarea
– a – Costurile, pierderile “umane”. O radiografie a situaţiei reale a

societăţii şi economiei arată că există mai multe feluri, sau categorii de
cheltuieli legate de fiinţele umane. Dintre acestea următoarele 3 categorii se
detaşează prin proporţiile şi importanţa lor: cheltuielile pentru sănătate,
cheltuielile legate de capacitatea de muncă şi cheltuielile sau costurile sociale.
Pentru ilustrare menţionăm înainte de toate consecinţele psihologice
deosebit de grave generate de creşterea şi accentuarea fenomenelor negative,
dăunătoare ce au loc în marile aglomerări şi tendinţa lor de a se întinde dincolo
de perimetrele zonelor cele mai dense ale populaţiei, caracteristice pentru oraşe.
Traumatizarea corpului şi a spiritului antrenează după sine pe lângă
serioase schimbări ale personalităţii umane şi cheltuieli imense individuale şi
colective la scara ţării, o considerabilă diminuare a productivităţii muncii şi
încetinirea dezvoltării economice în ansamblu ei.
Cheltuielile pentru redobândirea sănătăţii – medicamente, spitalizare,
pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de muncă din cauza bolilor
reprezintă o mare povară financiară naţională generată de fenomenele
dăunătoare cu care populaţia se confruntă şi nu de puţine ori este înfrântă în
această confruntare. La cheltuielile efectuate pentru însănătoşire trebuie să se
adauge şi cheltuielile legate de educaţia sanitară şi de acţiunile profilactice.
O altă povară ce apasă greu pe umerii societăţii este reducerea
productivităţii muncii. Potrivit unor date furnizate de experţii americani, în
comparaţie cu munca desfăşurată în aer curat, atmosfera îmbâcsită, infectată
reduce productivitatea muncii cu 15. Cu zgomotul, cu poluarea sonoră
lucrurile stau şi mai rău. La locul de muncă el (zgomotul) slăbeşte atenţia,
memoria, (ţinerea de minte) şi reacţia, istoveşte fizic şi psihologic omul care
lucrează. Acasă el tulbură odihna şi somnul, împiedicând înlăturarea oboselii.
Zgomotul reduce cu 30 productivitatea muncii manuale (corporale) şi cu 60
productivitatea muncii intelectuale. La cele spuse mai trebuie adăugat şi faptul
că zgomotul constituie şi una din cauzele care favorizează accidentele şi chiar
conduce la ele.
O altă categorie a cheltuielilor legate de fiinţele umane o constituie
cheltuielile sociale. Accentuarea decăderii psihicofizice a oamenilor ca urmare a
fenomenelor dăunătoare împinge copiii deveniţi dependenţi de stradă şi de
înfundăturile ei spre violenţă, spre crimă, spre creşterea gradului de îngrămădire
în închisori etc. Aceste stări de lucruri măresc povara financiară a statului în
special personificate în poliţie, justiţie, închisori precum şi duc la o degradare
fără măsură a fiinţelor umane.
– b – Costurile materiale. O altă categorie importantă de costuri,
pierderi este legată de deteriorarea averii materiale mobilă şi imobilă. Una din
menţionată.
cauze şi unul din factorii care acţionează asupra avuţiei materiale este
degradarea atmosferei. Aciditatea care încarcă aerul, ploile acide acţionează
asupra pietrelor, acoperişurilor, obiectelor de artă, asupra metalelor, arborilor,
fructelor şi asupra animalelor. Praful le degradează, tot el murdăreşte şi strică
hainele şi produsele alimentare. Ca urmare, viaţa ansamblurilor arhitecturale şi
nu numai a lor se reduce considerabil, iar acţiunile de întreţinere într-o stare cât
mai normală a lor costă din ce în ce mai mult societatea şi pe membrii ei.
– c – Cheltuielile legate de însuşirea mediului înconjurător.
Repartiţia resurselor naturale prezintă adesea obstacole serioase în calea
extinderii industriei prelucrătoare şi a turismului. Lipsa de apă, este una din
cauzele care împiedică extinderea industriei în locurile respective, iar apelarea
la surse îndepărtate măreşte costurile de producţie. Costisitoare este cel mai
adesea, epurarea apelor industriale. Exploatarea adesea prădalnică a pădurilor,
reducerea considerabilă a suprafeţelor împădurite a ridicat probleme tot mai
mari fabricilor de hârtie. Acelaşi fenomen a dus la apariţia unor schimbări
negative în starea climei în diferite zone. Pierderi materiale şi costuri mari de
refacere au provocat şi catastrofele petrecute în decursul timpului – inundaţiile,
furtunile, tornadele, îngheţurile prelungite, secetele puternice, fenomenele
seismice, incendiile generate de procese naturale ca şi cele provocate de om şi
altele. Şi lucrurile nu se opresc aici. Cele spuse de noi reprezintă numai exemple
care ne ajută să pornim analiza şi ne îndeamnă să continuăm cercetarea.
– d – Cheltuielile ecologice. Degradarea şi distrugerea unor
componente ale naturii înconjurătoare antrenează după ele însemnate pierderi şi
costuri ecologice. Sărăcirea, împuţinarea mediului ambiant ca urmare a
dispariţiei unui număr important de soiuri de plante şi specii de animale din
diferite spaţii geoecologice, deteriorarea echilibrului natural din cauza secării, a
epuizării unor surse subterane de apă sau a despăduririlor în proporţii masive.
Toate acestea a condus la înmulţirea posibilităţilor de apariţie a catastrofelor
imprevizibile – sub forma eroziunilor terenurilor, creşterea suprafeţelor
deşertizate, sunt toate pierderi din avuţia naţională astăzi încă imposibil de
măsurat şi cuantificat cu exactitate, din cauza impreciziilor de care suferă
metodologia de cercetare.
3.3.2. Pierderile şi costurile refacerii naturii

Pustiirile cauzate mediului natural înconjurător pot fi atât de mari, de

grave şi de dăunătoare pentru viaţa unei sau unor comunităţi într-un spaţiu
geoecologic sau altul încât se pune problema refacerii într-o măsură mai mare
sau mai mică cu preţul unor mari cheltuieli şi îndelungate eforturi.
Probleme similare apar şi în cazul împăduririi suprafeţelor despădurite,
în cazul refacerilor malurilor râurilor şi consolidării lor, ca şi în cazul refacerilor
construcţiilor distruse sau deteriorate ca urmare a diferitelor catastrofe.
3.3.3. Valoarea şi costurile protecţiei naturii înconjurătoare
Protecţia naturii înconjurătoare constituie una din cele mai importante

părţi ale economiei naturii ca parte constitutivă a ştiinţei economice şi pe un
plan mai larg a ecoeconomiei. În acelaşi timp, ea constituie o subramură
importantă a activităţilor pe care societatea le desfăşoară iar economia reală le
susţine. Ph. Saint Marc consideră că se pot stabili două niveluri diferite ale
cheltuielilor în funcţie de scopurile (obiectivele) urmărite: cheltuielile ce se
efectuează sau valoarea ce se consumă pentru preîntâmpinarea fenomenelor
dăunătoare pentru contracararea sau limitarea răspândirii şi extinderii
acestora până la “nivelul incomodităţii” sau al neplăcerii; şi costurile efectuate
sau valoarea consumată pentru stabilizarea fenomenelor dăunătoare care
permite menţinerea lor la nivelul existent, indiferent de dezvoltarea economiei54.
Experienţele locale, naţionale şi internaţionale atestă că în lupta
împotriva fenomenelor şi proceselor dăunătoare, unirea şi conjugarea cât mai
raţională a eforturilor îndreptate spre obţinerea celei mai înalte curăţenii în
toate domeniile se dovedeşte a fi mult mai puţin costisitoare, decât eforturile
separate într-o ramură sau alta. Şi primul aliat şi asociat în această luptă trebuie
să fie economia.
Concomitent, aceleaşi experienţe arată că valoarea cheltuită pentru
apărarea mediului ambiant este de regulă mult mai mică decât costurile necesare
pentru refacerea mediului degradat şi distrus. Cu alte cuvinte apărarea naturii
este mai “rentabilă” pentru ţară decât refacerea ei.
În condiţiile actuale, când multe din fenomenele dăunătoare – poluarea
aerului, a apei şi a scoarţei terestre, nu cunosc graniţe locale sau naţionale, ci au
devenit probleme internaţionale, mondiale ca şi mondializarea vieţii economico-
54
Cf. Ph. Saint Marc, op. cit., cap.7, pp. 212-215
sociale, soluţia are şi ea caracter mondial, adică presupune unirea eforturilor şi

conjugarea demersurilor şi acţiunilor la scară planetară.
Prevenim cititorul că gama, costurilor legate de respectarea principiilor
ecologice în activităţile economice, de menţinere a sistemului ecoeco în stare
viguroasă şi de apărare a naturii nu se reduce numai la cele pe scurt prezentate
mai sus. “Inventarierea” lor a dus la identificarea şi a altor costuri cum sunt cele
legate de comunicarea omului, a oamenilor şi a societaţii cu natura
înconjurătoare care se impun atunci când importanţa naturii pentru societate este
apreciată de pe poziţii umaniste, la care se adaugă costurile satisfacerii
trebuinţelor umane individuale şi colective – de a fi în natură; şi nu în ultimul
rând, costurile legate de înflorirea naturii.
3.4. Internalizarea costurilor cu protecţia şi refacerea

naturii înconjurătoare
Aşa cum s-a mai spus pe parcursul expunerilor noastre, în economie şi în

natură, deşi la scară cosmică nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde ci totul se
transformă, la scară planetară această lege nu are valabilitate. Planeta Pământ
este finită, deci limitată, şi limitate sunt şi componentele ei oricare ar fi ele. Mai
mult decât atât, odată cu scurgerea timpului şi pe măsura acestei scurgeri
varietatea lor s-a accentuat în mod considerabil. Un adevăr demonstrat şi intrat
în patrimoniul ştiinţei, dar nu tot aşa de ferm şi riguros şi în conştiinţa şi în
comportamentul obişnuit al oamenilor ne spune că “nimic nu este gratis, ci
totul costă” Cine susţine şi suportă aceste costuri? Cum se suportă ele?
Vreme îndelungată aceste probleme nu au captat interesul societăţii şi
oamenilor ei. Mai mult decât atât, mult timp s-a crezut şi se mai crede şi astăzi
că cerul şi spaţiul aerian, râurile, fluviile, mările şi oceanele şi nu numai ele sunt
bunuri “ libere“, daruri ale naturii care se folosesc şi consumă “gratuit”. Piaţa şi
mecanismele ei au ridicat profitul, câştigul economic, eficienţa economică la
rang de scop nemijlocit fundamental al producţiei, al activităţilor economico-
financiare în general, şi darurile naturii înconjurătoare au devenit surse ale
acestui profit.
Această orientare şi comportamentul ce i-a corespuns şi îi corespunde a

slăbit tot mai mult capacitatea mediului ambiant de a susţine creşterea şi
dezvoltarea economico-socială.
Cunoaşterea acestor fenomene prezente în ecoeconomie presupune
dezvăluirea conţinutului principal al conceptului “externalitate, externalităţi”,
Paul Samuelson şi William Nordhaus văzând în externalităţi “efectele asupra
mediului extern” care “apar atunci când firmele sau oamenii generează anumite
costuri sau beneficii pentru alte personae din afara pieţei”55. Într-o altă lucrare,
externalităţile sunt înţelese ca fiind “ Acele câştiguri şi pierderi suportate de o
parte din indivizi ca urmare a acţiunilor iniţiate fie de producători, fie de
consumatori, fie de ambii, şi pentru care nu se plăteşte nici o compensaţie.
Externalităţile mai sunt numite şi “efecte asupra unei terţe părţi” sau “efecte de
vecinătăţi”. Alfred Marshall, economistul victorian, a folosit sintagmele
“economii externe” şi “dezeconomii externe”56 pentru uşurarea înţelegerii se
face apel la diferite exemple. Unul din acestea este ipoteza confirmată de
practică, a unei întreprinderi de produse chimice care deversează noxe într-un
râu, ceea ce provoacă moartea peştilor şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale
pescarilor: pentru aceste pierderi nu este plătită nici o compensaţie. În mod
similar, deversarea apelor reziduale ale unui oraş industrial într-un râu are ca
rezultat restrângerea activităţilor recreative precum înotul, canotajul şi pescuitul.
Cu toate acestea, nu este percepută nici o compensaţie şi până în prezent în
calculul costurilor firmelor care poluează nu se include nici o cheltuială
suplimentară.
Cele mai numeroase şi importante externalităţi sunt cele care afectează
mediul înconjurător, cel în care oamenii îşi satisfac trebuinţele biologice şI
extrabiologice.
Externalităţile constituie o prezenţă reală în toate sistemele economice,
indiferent de structura şi nivelul lor de dezvoltare. Privite din punctul de vedere
al conţinutului şi al consecinţelor pe care le au, externalităţile se manifestă în
două forme principale: externalităţi pozitive şi externalităţi negative. Primele
aduc sau pot aduce un avantaj sau mai multe avantaje unor actori economici şi
constituie unul din factorii care măresc profitul şi pot contribui la creşterea şi
dezvoltarea unei firme, deci a microeconomiei, a mezzo şi macroeconomiei.
Externalităţile negative, aşa cum rezultă din numele ce-l poartă, au consecinţe
dăunătoare. Ele “sunt un rău public”57.
55
Paul A. Samuelson; William D. Nordhaus, Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p.
55.
56
Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, Introducere în Economia politică
modernă, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 271.
57
Op. cit., p. 277.
“Luând ca elemente principale de reper producătorii şi consumatorii, –

S. Munday spune că există patru combinaţii de posibile externalităţi”.
1. De la consumator la consumator. De exemplu, muzica ascultată cu
sonorul dat la maximum, ceea ce poate să le placă sau nu vecinilor
din jur.
2. De la producător la producător. De exemplu, utilizarea pentru
transportul produselor a reţelei locale de drumuri, încetinindu-se
astfel ritmul de transport al altor forme care vor să utilizeze şi ele
aceeaşi rută.
3. De la consumator la producător. De exemplu, parcarea maşinilor
în aşa fel încât se îngreunează activitatea de aprovizionare cu
mărfuri.
4. De la producător la consumator. De exemplu poluarea cu fum de
la un coş de fabrică, fenomen care afectează casele şi sănătatea
locuitorilor din zonă.”58
Cunoştinţele noastre se vor îmbogăţi cu descoperirea cauzelor care
generează externalităţile. Printre acestea, economiştii înscriu:
– a – Interacţiunea dintre sistemul economic şi mediul
înconjurător. Aşa cum se cunoaşte, orice activitate economică începe şi se
termină în natura înconjurătoare. Toţi, absolut toţi, actorii economici care
desfăşoară astfel de activităţi beneficiază de resurse cum sunt aerul, apa şi
materiile prime din natură. Ei transformă aceste resurse, alocând o parte pentru
consum şi alta pentru producerea bunurilor intermediare şi finale. În felul
acesta, resursele se reîntorc în natură sub formă de deşeuri, de exemplu, aer
poluat, ape murdare, cutii de conserve goale sau sticle goale.
Externalităţilea apar ca urmare a faptului că mediul înconjurător ca loc
de depozitare are o capacitate de asimilare limitată. Astfel, la nivelul actual
de cunoaştere tehnologică, capacitatea mediului de asmilare a unor tipuri de
deşeuri – mercurul şi cadmiul, este egală cu zero. Tot aşa stau lucrurile şi cu
deşeurile unor materiale sintetice. Procesul de asimilare a deşeurilor din apele
poluate, durează mult în timp.
– b – O altă cauză o constituie lipsa pieţelor dezvoltate. Unii
economişti consideră că majoritatea societăţilor dezvoltate au pieţe pentru
bunurile obiectuale şi nonobiectuale intermediare şi finale. Ele au pieţe pentru
forţa de muncă şi pentru capital. Ceea ce le lipseşte din structura, din
componenţa sistemului pieţelor din societatea contemporană sunt, după părerea
economiştilor respectivi59, tocmai pieţele pentru resursele mediului. De
exemplu nu există o piaţă a aerului curat. Dealtfel, lucrul acesta este şi imposibil
58
Stephen C.R. Munday, op. cit., p. 118.
59
Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, op. cit., p. 280.
de realizat. Dar nici pieţele existente nu sunt perfecte: ele nu iau în calcul costul
social total pentru generaţiile viitoare. Lucrul acesta este valabil pentru pieţele
care au obiect de vânzare cumpărare resursele neregenerabile, cum ar fi
petrolul, cărbunele cuprul şi altele.
Eşecurile şi imperfecţiunile pieţei nu se opresc aici. Mulţi dintre actorii
economici, dar nu numai ei, continuă să privească natura înconjurătoare ca fiind
un bun gratuit şi ca urmare nu includ costurile ecologice în calculul costului
total al produselor create, piaţa, ignorează, deci aceste costuri. Evidenţiind
această realitate Lester Brown scria “Ecologiştii privesc piaţa cu mai puţină
stimă (decât economiştii, sau cel puţin unii dindre ei. A.N.), deoarece ei văd o
piaţă care nu spune adevărul. De exemplu, atunci când cumpără un litru de
benzină, consumatorii plătesc efectiv extragerea ţiţeiului din subsol, rafinarea
lui până la benzină şi livrarea la staţia locală. Dar ei nu plătesc costurile
asistenţei medicale pentru tratarea bolilor respiratorii generate de poluarea
aerului sau costurile dezechilibrului climacteric.
Ecologiştii văd creşterea economică record din ultimele decenii, dar ei
văd, de asemenea, şi o economie care creşte în conflict cu sistemul său suport,
o economie care epuizează rapid capitalul natural al planetei, deplasând
economia globală către un curs al mediului care va conduce în mod inevitabil la
un declin economic. Ei văd necesitatea unei restructurări în întregime a
economiei pentru a intra în concordanţă cu ecosistemul.”60
– c – O altă cauză generatoare de externalităţi este interdependenţa
dintre producţie şi consum. Pentru a uşura înţelegerea ne vom imagina un
exemplu. Presupunem că într-o localitate oarecare se construieşte o fabrică de
azbest. Această construcţie oferă locuri de muncă pentru localnici,
îmbunătăţindu-se astfel standardul de viaţă (o externalitate pozitivă de care
beneficiază consumatorii). Concomitent, emisiile de praf de azbest pun în
pericol sănătatea angajaţilor şi a localnicilor (externalitate negativă care
dăunează consumatorilor). În acelaşi timp, firma poate crea locuri de muncă
pentru companiile de construcţii şi pentru cele din industria alimentară
(externalitate pozitivă de care beneficiază alţi producători). Aceeaşi fabrică de
azbest poate deversa reziduuri, deşeuri într-un râu, afectând în felul acesta
nivelul profitului unităţilor economice a căror activitate depinde de apa curată
din acel râu, (externalitate negativă ce dăunează producătorilor).
– d – Cea de a patra cauză generatoare de externalităţi o constituie
existenţa drepturilor de proprietate incomplete. Unul din fenomenele
înregistrate în lume constă în diminuarea preocupării societăţii pentru
proprietatea privată şi proprietatea mixtă asupra unor resurse cum ar fi aerul,
apa, pământul şi spaţiul. Ca urmare atât externalităţile pozitive cât şi cele
60
Lester Brown, Eco-economie; Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001, p. 4 (sublinierile ns. A.N.).
negative au crescut. Apariţia acestui fenomen a fost posibilă deoarece resursele

menţionate şi altele similare nu constituie obiect de proprietate al unui singur
proprietar, al unei singure firme sau al altei entităţi. Din această cauză
consumatorii nu pot fi impiedicaţi să le folosească şi, acest lucru îi afectează pe
terţi. Un exemplu poate fi pescuitul oceanic, în ape care nu aparţin nimănui, nici
unui stat. Nu există nici un drept de proprietate asupra acestor ape şi ca urmare
navele de pescuit din diferite ţări îşi pot desfăşura aici activitatea în mod
nestingherit. În aceste condiţii, navele de pescuit nu iau în calcul consecinţele
acţiunii lor pe termen lung. Pescuitul excesiv poate avea drept rezultat scăderea
considerabilă a rezervelor de peşte. Într-o asemenea perspectiveă este
ameninţată şi hrana acelora a căror existenţă depinde de pescuit.61
Externalităţile negative exercită influenţe dăunătoare asupra economiei
şi afectează negativ standardul de trai, modul de viaţă şi calitatea vieţii.
Concomitent ele afectează mediul natural înconjurător contribuind la
deteriorarea, degradarea şi dispariţia unora din elementele sale componente.
Concomitent, ele afectează grav echilibrul dintre economie şi ecologie şi
slăbeşte tot mai mult întregul sistem ecoeco. De aici rezultă o triplă
necessitate: a) necesitatea prevenirii lor; b) necesitatea înlăturării, a combaterii
lor şi c) necesitatea refacerii naturii afectate de influenţele lor dăunătoare.
Această triplă necesitate devine înfăptuibilă, şi se realizează cu ajutorul
unor metode, procedee şi mijloace de combatere prin intermediul cărora
posibilitatea se transformă în realitate. Care sunt metodele principale prin
care această transformare devine realitate? Altfel spus, care sunt soluţiile
internalizării externalităţilor negative legate de mediul ambiant? Practica a
validat într-o măsură mai mare sau mai mică un şir de soluţii. Dintre acestea,
noi am reţinut următoarele:
– a – Soluţia taxei şi a subvenţiei lui Arthur Pigou;
– b – Soluţia negocierii;
– c – Soluţia fuzionării;
– d – Soluţia reglementării juridice şi a impunerii
regulilor responsabilităţii.
– a – Soluţia taxei şi a subvenţiei lui Pigou. Profesorul A. Pigou a
sugerat perceperea unei taxe pentru generatorii de externalităţi negative şi
acordarea unor subvenţii generatorilor de externalităţi pozitive. Această soluţie
este numită de către Paul Samuelson “soluţia pieţei”62. Referindu-se la
externalităţile negative, unii economişti au sugerat că politica în domeniul
poluării ar trebui să se bazeze mai mult pe stimulente economice decât pe
61
Vezi: Philip Hardwick, John Langmead, Baladur Khan, op. cit., pp. 280-281.
62
Paul Samuelson, op. cit., p. 428.
ordinele guvernului. Una din variante constă în utilizarea taxelor de emisie,

firmele trebuind să plătească o taxă de poluare în funcţie de daunele externe pe
care le produc. Această taxă reprezintă, de fapt, o internalizare a externalităţii,
firma fiind obligată să-şi asume costurile sociale ale activităţilor pe care le
prestează.
În situaţia în care beneficiile externe ale unei activităţi – să zicem, ale
educaţiei ar depăşi beneficiile private, atunci statul ar putea adopta decizia să
subvenţionize întraga cantitate, făcând-o accesibilă tuturor complet gratis, aşa
cum se întâmplă cu învăţământul obligatoriu din Europa. În cazul acesta,
educaţia ar fi similară unui bun public pur de care ar beneficia grupuri mari de
oameni.
Taxele percepute asupra poluării sunt asemănătoare în anumite privinţe
taxelor percepute pentru încălcarea reglementărilor – acestea duc la creşterea
costurilor şi descurajează poluarea. Aici însă trebuie să notăm că taxele se
deosebesc în mod fundamental de reglementări. Reglementările penalizează
firmele care poluează peste un anumit nivel, însă cei care rămân sub nivelul
stabilit nu vor fi nevoiţi să plătească. Taxele pentru poluare pot fi astfel stabilite
încât să determine reducerea poluării cu aceeaşi mărime care ar fi fost obţinută
dacă s-ar fi aplicat un sistem de comandă şi control.
– b – Soluţia negocierii. Laureatul Premiului Nobel R.H. Coase
consideră că dacă drepturile de proprietate sunt bine definite, intervenţia
statului în problemele produse de externalităţi nu este obligatorie. Un
exemplu ne va uşura înţelegerea. Pentru ilustrare luăm ipoteza unei fabrici de
chimicale, care poluează aerul afectând pe oamenii care locuiesc în mediul
respectiv. Presupunem mai departe că aceştia vor constitui o asociaţie pentru a
negocia cu proprietarul fabricii. Potrivit teoremei lui Coase rezultatul negocierii
dintre proprietarul fabricii şi rezidenţii respectivei zone nu va depinde de
momentul acordării drepturilor de proprietate.
Dacă fabrica a obţinut dreptul de a polua mediul într-o etapă
anterioară, asociaţia rezidenţilor poate negocia oferind stimulente financiare
acesteia pentru a reduce nivelul poluării. În cazul în care, rezidenţii au obţinut
primii dreptul de a se bucura de un mediu necontaminat, fabrica va oferi o
compensaţie rezidenţilor. Rezultatul real al negocierilor va depinde de
valoarea relativă a dreptului la un mediu nepoluat pe care îl au rezidenţii.
Presupunem că rezidenţii au obţinut anterior dreptul de a se bucura de
un mediu nepoluat. Dacă dreptul de a polua valorează mai mult pentru
proprietarul fabricii decât valorează întreruperea poluării pentru rezidenţi,
atunci proprietarul va cumpăra dreptul de poluare de la rezidenţi. În acest caz

poluarea va continua.
În ipoteza inversă, în care proprietarul fabricii a dobândit anterior
dreptul de poluare dar, ca şi mai înainte, acest drept de a polua valorează mai
mult pentru proprietarul fabricii decât valorează lipsa poluării pentru rezidenţi.
În această situaţie, dreptul de poluare nu va mai fi vândut şi poluarea va
continua. De aceea, teorema lui Coase afirmă că momentul obţinerii dreptului
de proprietate nu influenţează cantitatea de resurse necesară pentru a reduce
poluarea63.
Concluzionând adepţii acestei viziuni susţin că “În general soluţia
negocierii este potrivită numai în cazul unui număr mic de persoane implicate,
astfel costurile pot fi atât de mari încât să depăşească beneficiile negocierii”64.
– c – Soluţia fuzionării. Această soluţie este sugerată în cazul în care
o firmă, o intreprindere impune un cost extern unei alte firme. În această
situaţie internalizarea externalităţii poate avea loc prin fuzionarea celor două
firme într-una singură.
– d – O altă soluţie este impunerea unor standarde minime. Acest
mod de abordare a externalităţilor aparţine domeniului mai larg al legislaţiei şi
al regulamentelor. De pildă, proprietarii de fabrici pot fi obligaţi în mod legal să
modifice înălţimea coşurilor fabricii sau să instaleze echipamente de atenuare a
zgomotului. Producătorii de automobile pot fi obligeţi să introducă sisteme care
să reducă poluarea şi să producă motoare eficiente din punctul de vedere al
consumului de combustibil. În acelaşi sens avioanelor li se poate interzice
zborul sub o anumită înălţime în zonele rezidenţiale.
Această modalitate de soluţionare, mai exact de internalizarea
externalităţilor mai este numită şi “reglementare directă” şi “comandă şi
control”65. O altă abordare se bazează pe cadrul juridic al legilor, privind
asumarea responsabilităţii sau pe sistemul prejudiciului şi nu pe
reglementări guvernamentale. Aşa cum remarcă Paul A. Samuelson “Conform
acestor reguli, cel care generează externalităţile este responsabil în mod legal
pentru toate pagubele pe care le produce altor persoane” 66. Această abordare
este numită de Paul Samuelson şi colaboratorul său William Nordhaus “regulile
responsabilităţii”67.
63
C.F. Philip Hardwick, John Longmead, Bahadur Khan, op. cit., pp. 283-284.
64
Op. cit., p. 284.
65
Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh, op. cit., p. 401
66
Paul A. Samuelson, William Nordhaus, op. cit., p. 431.
67
Idem.
Capitolul 4
ENERGIA - MEDIU, ECONOMIE, PERSPECTIVE
În capitolul de faţă sunt expuse câteva principii generale care au în

vedere o folosire eficientă a energiei (Consideraţii generale). Se evidenţiază
nevoia folosirii unor surse de energii regenerabile. În subcapitolul de
Combustibili fosili sunt analizate realităţile şi perspectivele folosirii diferitelor
clase de combustibili fosili (cărbuni, petrol şi gaze naturale), cu avantajele şi
dezavantajele lor. Se insistă asupra politicilor petroliere, în contextul
instabilităţii din diferite regiuni geografice, a principalelor companii
internaţionale şi consecinţele lor economice. O atenţie specială se alocă
Energiilor regenerabile (hidraulică, geotermia, energia solară) care au
avantajul de a fi inepuizabile şi care îşi vor adjudeca o pondere mereu
crescândă în viitor. Energia biomasei este tratată într-un subcapitol separat,
subliniindu-se potenţialul acesteia şi căile de valorificare a biomasei. Un spaţiu
întins este acordat prezentării avantajelor economice ale Energiei eoliene,
căreia i se prevede un viitor important. Energia nucleară, prin avantajele sale
privind rezervele importante geologice, poate să-şi adjudece un rol important în
balanţa energetică mondială (în ciuda unor posibile riscuri de mediu). Se
subliniază că România a apelat la Cernavodă la reactori Candu, datorită
securităţii pe care aceştia o oferă.
Problema centrală a societăţii actuale este de a stăpâni energia, în

multiplele aspecte pe care ea le îmbracă. În ritmul actual, cererea de energie în
2050 va fi de două ori mai mare decât în prezent (A. Nicolas 2004, p. 117).
Pentru a stabiliza reîncălzirea planetară în limite acceptabile, ar trebui ca în
prezent să se reducă la jumătate emisiile de CO 2 şi de patru ori la nivelul anului
2050! (Protocolul de la Kyoto, pe care l-am menţionat în Tabelul nr. 8, fost

instrumentat tocmai în acest scop).
Care ar fi mijloacele prin care s-ar putea ajunge la reducerea atât de
semnificativă a emisiilor de gaze?
În primul rând, specialiştii sunt de părere că implementarea unor măsuri
drastice de economisire a surselor energetice ar determina ca eficienţa
energetică actuală să se multiplice cu doi. Uniunea Europeană a elaborat recent
(2005) "Carta verde asupra eficacităţii energetice" care stabileşte o strategie a
eficienţei energetice la nivele locale, regionale etc, cu măsuri specifice care se
impun luate în industrie, transporturi, construcţii, etc. Dacă este să
exemplificăm cu construcţiile civile, atunci este de ştiut că o bună izolare termică
poate reduce costurile facturilor de energie cu 50%. Un studiu recent iniţiat de
Ministerul Mediului evidenţiază că în România 80% dintre clădiri nu au nici un
fel de izolare termică. În judeţul Cluj, noile construcţii civile sunt izolate termic
într-o proporţie de 70%68.
Bineînţeles, şi sectorul de transporturi este vizat cu prioritate în acest
context. Carta sus-amintită stipulează câteva măsuri, cum ar fi: cumpărări
de vehicule cu consum minim, restricţionarea circulaţiei vehiculelor
poluante în zonele urbane, întrucât jumătate din combustibili sunt consumaţi în
oraşe; o atenţie specială se va acorda acestui transport, introducând măsuri de
restricţionare drastică a transportului în perimetrele centrale (s-au introdus
nişte “cărţi verzi”, cu titlu experimental în Londra, Madrid etc, care au
determinat reducerea emisiei CO2 cu până la 20% şi a consumului de carburant la
nivel urban cu aproape un sfert).
În al doilea rând, se are în vedere diversificarea paletei surselor de
energie. Dacă se vor implica puternic sursele de energie regenerabilă şi în plus
cea nucleară, atunci cantitatea combustibililor fosili utilizaţi - care sunt
principalii responsabili ai emisiilor de CO2 - se poate înjumătăţi.
Pentru a transmite generaţiilor viitoare un Pământ curat şi, deci, un cadru
de viaţă corespunzător, dezvoltarea (pentru a fi durabilă) trebuie să concilieze
trei imperative: să fie eficientă din punct de vedere economic, să fie echitabilă
din punct de vedre social şi inofensivă ecologic. Aceasta presupune o ruptură
cu epoca actuală, în care domină eficienţa economică, cu puţin respect faţă de
om şi mediul său natural. Acesta este, de fapt, spiritul pentru care pledează L.
Brown, când a lansat conceptul de Eco-economie (2001) sau mai recent (2006)
Planul B .2-0. Construirea noii economii trebuie să aibă în vedere folosirea unor
surse de energie regenerabile. De aceea, planurile economice avute în vedere de
guvernele diferitelor ţări, din punct de vedere energetic, trebuie să fie
compatibile cu ecosistemul planetei. De exemplu, pe plan mondial, în ultimii
68
Adevărul de Cluj, 19 mai 2006, Cluj-Napoca.
5 ani utilizarea forţei eoliene s-a multiplicat de aproape 4 ori (o rată de

creştere care a fost atinsă numai de industria de calculatoare!) (Cf. L. Brown
2006, p. l08).
Cronologic, secolul al XX lea a fost secolul combustibililor fosili. Cu
anul 1900 cărbunele a devenit sursa majoră de energie; lui i s-a alăturat
petrolul, după ce automobilul a pătruns puternic în societatea interbelică. Dar,
abia după 1967, petrolul a reuşit să detroneze cărbunele, în calitate de factor
energetic primordial al întregii economii mondiale. În ultimele trei decenii
gazele naturale au căpătat o pondere importantă în balanţa energetică
internaţională, mai ales ca urmare a rolului pe care alţi combustibili fosili îl au în
poluarea aerului, ca şi datorită impactului CO2, în declanşarea încălzirii globale.
Potrivit datelor publicate de mai multe surse privind comerţul energetic,
Bobin, Huffer, Nifenecker (2005, p.77) publică o evoluţie a consumului
mondial a surselor de energie în intervalul 1800-2000 (în MTEP- milioane tone
echivalent - petrol):
- pentru anul 1900, cărbuni: 479,6, petrol: 25,0, gaze naturale: 5,2,
electricitate: 0,3, biomasă: 578,8. Rezultă un total de 1088,9 MTEP.
- pentru anul 1950, cărbuni: 925,3, petrol: 505,3, gaze naturale: 153,3,
electricitate: 29,4, biomasă: 546,6. Total: 2160,0 MTEP.
- pentru anul 2000, cărbuni: 2043,7, petrol: 3414,5, gaze naturale
1993,4, electricitate: 461,4, biomasă: 1092,0. Total 9006,0 MTEP.
În ultimele 3-4 decenii s-a constatat o trecere constantă de la cărbune -
cel mai mare poluant al mediului, din cadrul combustibililor fosili - spre petrol -
cu un impact negativ mai redus asupra mediului şi, în cele din urmă, la gaze
naturale - combustibilul fosil cu cel mai redus efect poluator asupra mediului.
Prognozele întreprinse consideră că, în viitor, consumul de gaze naturale va fi în
creştere (mai mult timp), din cauza rezervelor importante, dar şi pentru că
impactul lui asupra mediului este redus. În plus, reprezintă combustibilul ideal
pentru efectuarea tranziţiei de la o economie bazată pe cărbune şi petrol, către o
economie bazată pe surse de energie regenerabilă.
Prospectarea energetică pe termen lung realizată de Consiliul Mondial al
Energiei (CME) se bucură de atenţia unui mare număr de analişti. Acest
Consiliu a propus 3 scenarii ale consumului energetic, posibile la orizontul
anilor 2050.
În scenariul A se prevede o accelerare a creşterii consumului primar
energetic (exprimat în Gtep – miliarde tone echivalent petrol), ca urmare a
unei puternice schimbări tehnologice, favorizată de procesele de
mondializare şi liberalizare (consumul primar este estimat la 25 Gtep);
- în scenariul B se exprimă o creştere mondială a consumului energetic

primar la 20 Gtep; nu sunt inflexiuni notabile a evoluţiei economice şi
tehnologice;
- în scenariul C se întruchipează o gândire ecologică, conform căreia
tehnologia şi economia sunt orientate spre o politică de protecţie a mediului şi
de ridicare a gradului de echitate dintre regiuni. În acest caz consumul primar de
energie este evaluat la 14 Gtep.
Cele 3 scenarii au în comun aceeaşi creştere a populaţiei (10,1
miliarde de locuitori la orizontul anilor 2050), o rată a creşterii PIB-ului de 2,7
% (scenariu A), 2,2% (scenariile B şi C) (cf. Bobin, Huffer, Nifenecker 2005,
p.73).
În aceşti ani de început de mileniu, semnele de restructurare a surselor de
energii sunt foarte clare. Suntem martorii unor evenimente care se succed cu o
repeziciune nebănuită cu numai câţiva ani în urmă şi aceasta pentru că
zăcămintele de combustibili fosili sunt epuizabile, iar, pe de cealaltă parte,
arderea lor este responsabilă de încălzirea planetei noastre.
4.2. Combustibilii fosili
4.2.1. Viitorul combustibililor fosili
Cererea mondială de energie primară rămâne crescută şi nu se va

diminua, cel puţin pe termen mediu, ţinând cont de dorinţa şi necesitatea de
dezvoltare şi a ţărilor mai puţin bogate. Două cereri rămân cele mai evidente:
una priveşte energia electrică în marile oraşe, iar cealaltă vizează carburanţii
solicitaţi în transporturi.
În prezent, combustibilii fosili (petrolul, gazele naturale, cărbunii)
furnizează 90% din energia primară; hidrocarburile (petrolul şi gazele naturale)
joacă un rol de energie de vârf (buclaj) - ceea ce face să răspundă oricărui nivel
de cerere.
Oamenii de ştiinţă apreciază că în ultimul secol şi jumătate,
consumurile de combustibili fosili s-au implicat puternic în schimbările
climatice, prin gazele emise (în deosebi CO2) cu efect de seră.
În plus, viitorul combustibililor fosili trebuie judecat şi prin prisma
rezervelor geologice. Cele de petrol şi gaze rămân importante, dar limitate.
Jumătate din rezervele de petrol şi o treime din cele de gaz vor fi consumate
la nivelul anilor 2020 (Bobin, Huffer, Nifenecker, 2005, p. 155). Rezervele de

gaze cunoscute în prezent ajung către 2050, dar cele de petrol sunt estimate ca
insuficiente pentru a atinge jumătatea secolului nostru. Numai cărbunii fosili,
care prin combustie rămân o sursă puternică de CO2, oferă rezerve pentru mai
multe secole.
Un efort considerabil depus de cercetările ştiinţifice şi tehnologice în
domeniul energeticii asociat cu o economisire drastică de energie se pot conjuga
favorabil pentru a atinge sfârşitul acestui secol, bazându-ne pe combustibilii
fosili (dar nu numai!). Din păcate rămâne nerezolvat celălalt aspect: impactul
lor asupra mediului ambiant!
4.2.2. Cărbunii fosili
Cărbunii sunt utilizaţi ca sursă energetică odată cu începutul revoluţiei

industriale şi rămân una din sursele principale de energie primară. Puterea lor
calorifică variază după gradul de incarbonizare, care determină, esenţial, şi
tipul de cărbune. În mod practic cărbunii fosili se găsesc în majoritatea ţărilor,
în depozite geologice de vârste diferite, dar mai ales în intervalul de timp
Carbonifer-Neogen (adică - 325 MA la - 2 M.A.).
Rusia, China şi America de Nord sunt principalele spaţii geografice cu
mari acumulări de cărbune.
Producţia mondială de cărbuni rămâne importantă, căci ei, datorită
preţului scăzut, sunt larg utilizaţi în producerea energiei electrice.
Necesitatea de a reduce impactul combustiei lor asupra mediului a
condus la ameliorarea randamentului de ardere în centrale, cu inovaţii
tehnologice importante. “Cărbunele” este un termen generic ce desemnează un
ansamblu de combustibili solizi de compoziţie şi putere calorifică foarte variată.
Dar toţi cărbunii au în comun originea lor vegetală şi 4 compuşi în proporţii
diferite: carbon, apă, gaze şi o fază minerală (de obicei minerale silico-
aluminoase, care prin ardere dau cenuşa).
Revoluţia Industrială a sec. al XIX lea (motoare cu aburi, industria
siderurgică) s-a bazat aproape exclusiv pe cărbuni. Mai târziu, aşa după cum
am arătat la începutul acestui capitol, petrolul, energia nucleară şi gazele
naturale, au venit să completeze treptat arsenalul energetic, ajungându-se ca
în prezent cărbunelui să-i revină cu puţin peste 25% din balanţa energetică
primară a planetei.
Producţia mondială de cărbune este apreciată la 3,5 miliarde tone (la

care se mai adaugă 900 milioane tone lignit). 50% din totalul cărbunilor
exploataţi servesc la producerea de electricitate, 16% sunt folosiţi în
siderurgie, 5% sunt îndreptaţi spre fabricile de ciment şi 29% se întrebuinţează
la încălzit şi alte ramuri industriale (de ex. în carbochimie).
Rezervele cărbunilor fosili (inclusiv ligniţi) sunt evaluate la 1.000
miliarde tone, ceea ce ar însemna că ar ajunge omenirii 250 de ani (în ritmul
actual al cererii).
În ciuda nevoii de a limita folosirea cărbunilor datorită emisiilor de
gaze cu efect de seră, cărbunii superiori rămân în mod obligatoriu implicaţi în
reducerea minereului de fier în furnalele înalte, ca şi în carbochimie.
Cărbunele rămâne sursa principală a termocentralelor, (deşi este
dezavantajat de emisiile de CO2, care influenţează nociv mediul înconjurător).
Tehnicienii apreciază că se caută soluţii care se pun în aplicare în mod treptat şi
astfel emisiile poluante se reduc în cantităţi semnificative.
Piaţa internaţională a cărbunelui este în plină dezvoltare, deşi ea nu se
referă decât la 15% din producţia totală.
Pentru cărbunii siderurgici, la nivelul anilor 1980, piaţa cuprindea 125
Mt, pentru ca în 1999 să ajungă la 190 Mt.
Pentru celelalte categorii de cărbuni piaţa a înregistrat 110 Mt pentru
1980 şi 333 Mt pentru 1999.
La nivelul anilor 2010 organismele internaţionale energetice apreciază că
piaţa internaţională a cărbunelui va fi de 500 Mt.
Principalii consumatori de cărbune sunt: USA - 1798 Mt/an, China -
1531 Mt/an, Europa - 1107 Mt/an, fostul spaţiu sovietic - 558 Mt/an, Japonia -
316 Mt/an.
Analiştii apreciază că unele ţări sunt foarte dependente de cărbuni
pentru producţia de electricitate. Această remarcă este valabilă pentru
următoarele ţări: Polonia şi Republica Sud Africană - 90%, China - 80%, India
- 75%, USA - 56%, Japonia - 48%. O altă remarcă priveşte faptul că punerea în
funcţiune a unor surse energetice nucleare în ultimii 15 ani a făcut ca sporirea
consumului de cărbune să rămână în urma consumului de energie totală.
Statistic situaţia stă astfel: în 1900 cărbunele furniza 60% din nevoile
energetice ale planetei, pentru ca în 1973 ponderea lui să scadă la 40%, iar în
2000 la 25%!
Preţul tonei de cărbune extras este greu de apreciat, căci subvenţiile de
stat fac dificilă o astfel de evoluţie. Cităm cifre prelevate din statisticile
recente, 2005, care ne pot face o idee despre această situaţie (cifrele
exprimă $/t): Cehia - 23, Polonia - 25, România - 42, M. Britanie - 54,
Franţa - 88, Germania - 121, Spania - 236. Preţurile foarte ridicate rezultă din
condiţiile geologice ale zăcământului aflat în exploatare, dar şi din
supraefectivul muncitorilor, menţinuţi din motive sociale.
Securitatea muncii în industria extractivă a cărbunelui este afectată de
explozii datorită acumulării de gaz grizu69, care provoacă numeroase victime.
Statistic, în intervalul 1998/2000 au rezultat următoarele cifre, în
morţi/100 Mt cărbuni exploataţi: 10,70 în RSA, 3,10 SUA şi 1,70 în Australia.
În lume astfel de explozii ajung să fie catastrofale în marile bazine
carbonifere din China, Ucraina, Rusia etc. În România acumulările de grizu din
Bazinul Petroşani fac periodic zeci de victime.
Silicoza afectează cea mai mare parte a angajaţilor din exploatările
subterane de substanţe minerale utile, inclusiv cele de cărbuni. În ansamblul
industriilor extractive din China (în intervalul 1991-1995) au fost înregistrate
500.000 cazuri de silicoză şi 24.000 decese.
Evident, exploatările la zi în carieră, a cărbunilor sunt ferite de
îmbolnăviri de silicoză, fiind de asemenea, ferite de acumulări de grizu.
Impactul asupra mediului a produselor pendinte de întrebuinţarea
cărbunilor fosili este foarte important, aşa după cum am subliniat în mai multe
rânduri.
Cenuşa şi zgura de cărbune, rezultate de la centralele termice, sunt
adesea reciclate în fabricile de ciment (cenuşa) şi în fundaţia drumurilor
(zgura). În schimb, reziduul rezultat din spălarea cărbunelui (apreciat la 10-
50% din masa întreagă), care trebuie stocat în bazinele de decantare, este
susceptibil să contamineze apele superficiale. În ţările dezvoltate legislaţia
impune norme pentru evacuările de lichide şi pentru apele ce traversează
barajele/digurile (ele trebuiesc tratate înainte de a fi eliminate în mediul
exterior).
Cenuşa spulberată constituie o sursă de poluare a atmosferei.
Filtrele electrostatice permit să se reţină aceste emanaţii (conform normelor
impuse) adică 100 mg/m3 pentru termocentrale cu puteri inferioare (sub 500 MW)
şi 50 mg/m3 pentru termocentrale cu puteri peste 500 MW.
Emanaţiile gazoase produse de cărbunii fosili sunt: CH4, CO2, NOx şi
SO2.
CH4 scapă în atmosferă în timpul exploatării, transportului şi al
tratării. Estimările recente (din 2001) apreciază ca emisiile de CH 4 din cărbunii
fosili sunt de ordinul 10,3 Mt/an, ceea ce reprezintă 10% din totalul emisiilor
acestui gaz (100 Mt/an) sau această cifră ar fi de 3 ori mai mică decât emisiile
de CH4 care provin din petrol şi gaze (la un loc).
69
Amestec de CH4 şi aer.
CO2 rezultă în procesul de ardere al cărbunelui (carbonul se expulzează în

natură sub formă de CO2 în timpul combustiei). Presupunând o concentraţie
medie de 70%C la tonă, la un consum de 4,3 Gt cărbuni, rezultă 3 Gt carbon
(ceea ce echivalează cu 11 de CO2) (4,3x70% = 3 Gt); din cauza sterilului se
admite o corecţie care ajunge la 10 Gt CO 2. Pentru că numai jumătate din
cărbune se arde în centrale termice (din consumul total mondial), atunci
emisiile de gaz carbonic sunt doar 50%, adică 5 Gt CO2.
NOx (oxizii de azot) rezultaţi din combustia cărbunilor variază în
proporţii mari, potrivit naturii genetice a cărbunilor, ca şi a temperaturii de
combustie. Literatura de specialitate citează cifre cuprinse între 0,4 g/m 3
(Japonia) până la l g/m3 (Indonezia) din fumul termocentralelor. Admiţând că
dintr-un kilogram de cărbune ars rezultă în medie 9,2 m 3 fum, emisiile de NOx
sunt cuprinse între 3,7 - 9,2 kg la 1 tonă de cărbune (în funcţie de condiţiile de
combustie şi tipul genetic al cărbunelui).
Formarea NOx-ului poate să fie redusă prin menţinerea temperaturii în
vatra de ardere la cel puţin 1300 0C şi prin utilizarea de arzătoare care
limitează la minimum oxigenul necesar arderii/combustiei.
În centralele moderne instalarea de filtre poate să completeze epurarea
fumului, ce conţine noxe pentru mediu.
Aşadar, există mijloace tehnologice care să diminueze emisiile rezultate
din combustia cărbunelui. În consecinţă, s-a stabilit cota de emisie pentru
centralele noi.
Conform posibilităţilor industrilae locale această cotă de emisie variază
între 145 mg/nm3 ( în Finlanda) şi 800 mg/nm3 ( în Portugalia).
SO2. Sulful sub formă minerală (din pirită, sulfaţi) şi organică în
timpul combustiei se combină cu oxigenul şi se regăseşte în fumul
termocentralelor ca SO2 şi SO3. Calculele arată că 1% de sulf corespunde la 20
kg SO2, care poate rezulta din combustia a 1 t cărbune. Pornind de la cele 2,2 Gt
cărbune ars în termocentrale, rezultă că în atmosferă se degajă 70 Mt SO2!
Pe baza hotărârii internaţionale din 1971 (“Clean Air Act”) emisiile de
oxizi de sulf sunt limitate în noile centrale electrice, datorită ploilor acide pe
care le provoacă. De exemplu, în Austria limita admisă este de 200 mg/m 3, iar
media din UE este de 400 mg/m3 (maximul atins este în Spania: 2400 mg/m 3).
În Japonia, limita admisă este 223 mg/m 3, iar în SUA (la nivelul anilor 2000) s-a
trecut la un prag inferior de 1820 mg/m3.
Din cauza acestor limitări s-a trecut la folosirea de cărbuni cu un
conţinut scăzut de sulf (sub 1%). O altă măsură a fost introducerea de procedee
prin care să se elimine sulful din procesul de combustie. (Are loc o reacţie a SO2-
ului cu substanţe alcaline, cel mai adesea cu Ca din calcare sau dolomite, din
care rezultă CaSO4 solid. Calcarul se poate introduce în arzător sau vatră,
printr-un circuit cu gaz sau printr-un procedeu umed). În fine, un filtru poate
să finalizeze operaţia de epurare, care reţine în jur de 95% din oxizii de sulf.
Evident, aceste tehnici au un preţ care ridică preţul curentului electric.
De exemplu, la o eficienţă de 85% se pot cheltui în jur de 8$/t. În schimb, la o
eficienţă de 95% se poate ajunge la aproape 12 $/t.
Soluţii alternative, de perspectivă sunt luate în considerare la folosirea
cărbunilor fosili în secolul al XXI lea.
Lichefierea cărbunelui este o cale la care s-a apelat în câteva variante.
În mod teoretic este vorba de hidrogenarea cărbunelui pentru obţinerea de
produse petroliere. Acest aport de hidrogen poate să se facă direct asupra
cărbunelui (lichefiere directă70) sau asupra gazului rezultat din gazeificare
(lichefiere indirectă71).
În România, în anii 1977-1978 au fost realizate primele
experimentări de gazeificare subterană a unui strat de lignit, din Pliocenul
Bazinului Rovinari - Gorj, cu o grosime de 4-5 m, situat la 4 m adâncime (I.
Petrescu, 1986, p. 297).
În 1984, în cadrul altui experiment, având ca obiectiv un strat de lignit de
2,5 m grosime, aflat la 185-190 m adâncime, a fost realizată aprinderea lui
subterană, cu rezultate asemănătoare primului proiect de gazeificare.
Gazul combustibil rezultat a avut o putere calorică de 740-800 Kcal/m3 şi
a avut următoarea compoziţie; CO = 4,7 - 6,5%, CH 4 = 1,2 - 2,1%, H2 = 16 -
19,9%, O2 = 0,5 - 1,5%, CO2 = 17,7 - 18,4%, N2 = 53 - 57%, H2S = 0,4%.
70
Un experiment din North Walles - Marea Britanie a ajuns la un randament de 65%. Preţul
optimist evaluat de Britisch Coal este de 25 – 35 $/baril.
71
Într-un experiment - pilot din RSA, pus la punct de SASOL II, randamentul termic a fost de
60%, iar preţul operaţional apreciat a fost de 20 - 25 $/baril.
Procentul mare de azot se datorează faptului că azotul din aerul folosit

pentru gazeificare prin activitatea lui chimică foarte redusă se comportă ca un
balast.
În lucrarea deja citată (I. Petrescu, 1986, p. 304-305) se analizează
efectele gazeificării subterane a cărbunilor asupra mediului înconjurător.
Avantajul esenţial constă în faptul că procesul de recuperare a energiei
cărbunelui, prin acest proces nu modifică geomorfologia în aria de dezvoltare a
zăcământului (prin halde de steril şi depozite de cărbuni). Însă, se pot ivi
neajunsuri, căci eventualele scăpării de gaze, produse în timpul transportului
câtre consumatori, pot constitui surse de toxicitate. În plus, în zona frontului de
reacţie, când stratul de cărbune este spre suprafaţă, se pot produce emanaţii de
gaze toxice (CO). În fine, deplasarea frontului de reacţie poate produce
poluarea apelor subterane, utilizate ca sursă de apă potabilă.
4.2.3. Petrolul şi gazele naturale
Petrolul şi gazele naturale sunt fluide care se prezintă în general în

condiţii obişnuite de mediu în stare lichidă sau în stare gazoasă.
În principal sunt constituite din hidrocarburi adică din compuşi alcătuiţi
fundamental din carbon (C) şi hydrogen (H). Aceasta le şi conferă caracteristica
lor esenţială de a se dizolva intim unele în altele.
Petrolul şi gazele naturale sunt amestecuri, în proporţii variate, a
diferitelor specii de hidrocarburi72 şi a altor câtorva substanţe chimice (H 2S,
CO2, N2) în funcţie de paleomediul în care s-au format şi au evoluat.
Mergând de la simplu la complex, ca principale familii de hidrocarburi
menţionăm:
72
Hidrocarburi = combinaţii organice constituite din C şi H, care, după modul în care se leagă
între ei atomii de carbon, se împart în trei mari familii:
- hidrocarburi saturate (parafinice), care sunt cele mai importante cantitativ (50-60%) din
compuşii petrolului brut
- hidrocarburi nesaturate cărora le revin 20-45% din compuşii petrolului brut
- răşini, care sunt compuşii cei mai complecşi, cu greutate moleculară ridicată, relativ bogaţi în
N, S, O; constituie fracţiunea cea mai grea din petrolul brut (ţiţei). În diferite sorturi de ţiţei au o
participare diferită: 0-40%; în schimb, în sedimente asfaltice ajung să fie bine reprezentate, în
jur de 50%.
- gazele naturale,
- petrolul brut,
- hidrocarburi solide (nisipurile asfaltice, şisturile bituminoase).
Gazele naturale sunt compuse în majoritate din hidrocarburi şi în
principal din metan (CH4). Se pot prezenta:
- fie singure, în zăcăminte individualizate de gaze.
- fie asociate, cu zăcăminte de petrol.
Metanul (CH4) este constituentul de bază al gazului natural, putând
ajunge în unele zăcăminte până la 99% sau 100%. Alte hidrocarburi (etan,
propan, butan) intervin în proporţii reduse, numai de ordinul câtorva fracţiuni de
procente.
În cantităţi variabile, gazele naturale pot conţine alţi constituenţi gazoşi
necombustibili: H2S, CO2, N2, gaze rare ş.a.
Hidrogenul sulfurat (H2S) este, la fel ca şi CO2, un produs al procesului
de diageneză73 al materiei organice, îndeosebi la mare adâncime prin reacţia
metanului şi a sulfaţilor, ca şi prin activitatea magmatică.
Dioxidul de carbon (CO2) apare mai întâi în diferite etape de
sedimentare a materiei organice, prin oxidarea, fermentarea constituenţilor săi.
Mai poate rezulta din procesele de metamorfism al carbonaţilor. Mai poate
proveni din oxidarea hidrocarburilor de către sulfaţi.
Azotul (N2) poate fi un produs al procesului de diageneză, dar poate avea
şi o origine profundă, din crustă.
Toate aceste gaze necombustibile, în general, prezintă inconveniente din
punct de vedere economic. În primul rând este vorba de procesul de poluare a
mediului, dar şi cu complicaţii în degradarea materialului tubular de foraj.
Caracteristicile fizice şi economice ale gazelor naturale sunt o reflectare
fidelă a compoziţiei lor chimice.
Puterea calorică este cea care în mod practic reprezintă interesul
economic faţă de aceşti combustibili; ea variază în funcţie de specia de
hidrocarburi ce intră în componenţa lor, ca şi de alţi constituenţi gazoşi pe care
îi conţin. În medie au 9500 - 10000 calorii/gram.
Cu titlul de exemple putem cita câteva tipuri de gaze naturale, ce se
leagă de unele zăcăminte europene:
- zăcământul Ripalta (Câmpia Pô, Italia de Nord) (cu 99% CH4) are 8600 -
9500 calorii/gram
- zăcământul Frigg (Marea Nordului) (95% CH4, 4% alte hidrocarburi gazoase,
0.8% N2+CO2) are 9500 calorii/gram
- zăcământul Lacq (Franţa) (69% CH 4, 9.65% CO2, 15.3% H2S) – 9500
calorii/gram
73
Diageneză = proces de transformare a materiei organice sub acţiuni biologice (bacterii) şi termice.
- zăcământul Ekofisk (Marea Nordului) (83% CH4, 9% alte hidrocarburi

gazoase, 2.3% N2+CO2) are 11500 calorii/gram
Petrolul brut (ţiţeiul), prin diferitele specii identificate în zăcămintele
cunoscute, are dominant în constituţia sa hidrocarburi. În majoritate sunt
hidrocarburi lichide, dar acestea încorporează în soluţie hidrocarburi gazoase şi
hidrocarburi solide, în cantităţi variabile. Ţiţeiurile uşoare înglobează în cea mai
mare proporţie hidrocarburi lichide, pe când ţiţeiurile grele au în alcătuirea lor o
cantitate importantă de hidrocarburi solide. Aceste specii diferite conferă
individualitatea ţiţeiurilor în cursul procesului de distilare.
În cadrul altor constituenţi mai des întâlniţi sunt de amintit:
- Compuşii cu sulf, care sunt cei mai frecvenţi, în special în ţiţeiurile
grele; în acest caz sulful constituie al treilea element (după carbon şi hidrogen).
În medie este evaluat la 0.65%. Compuşii cu sulf din ţiţeiuri cel mai adesea se
pun în legătură cu rocile-mume ale petrolului brut .
- Compuşii cu azot sunt mai puţin frecvenţi în ţiţeiuri şi în medie sunt
sub 0.1%.
- Compuşii oxigenaţi sunt în principal legaţi de acizii graşi şi se întâlnesc
în concentraţii reduse îndeosebi în ţiţeiuri imature.
Caracteristicile fizice şi economice ale ţiţeiurilor sunt corelate cu
compoziţia chimică. Specialiştii au mai constatat o relaţie strânsă între
constituenţii aromatici (hidrocarburi nesaturate), răşini şi asfalturi. Într-adevăr,
ţiţeiurile relativ bogate în sulf sunt în general grele şi vâscoase.
Principala proprietate economică a ţiţeiurilor este puterea lor calorică,
care le determină utilizarea ca sursă de energie. Această putere variază în
funcţie de compoziţia chimică, densitate etc. Iată câteva exemple de ţiţeiuri cu
densităţi (d) diferite şi puterile calorice (p.c.) corespunzătoare:
- ţiţeiuri cu d = 0.7-0.8, p.c. = 11700-11100 Kcal/g-1.
- ţiţeiuri cu d = 0.8-0.9, p.c. = 11100-10675 Kcal/ g-1.
- ţiţeiuri cu d = 0.9-0.95, p.c. = 10675-10500 Kcal/ g-1.
Cu titlu de comparaţie se face următorul raport aproximativ:
1,5 t cărbune = 1 t petrol brut = 1000 m3gaz
Alte proprietăţi fizice ale petrolului brut sunt: densitatea, vâscozitatea,
solubilitatea etc.
Densitatea în mod obişnuit se exprimă în grame (g) pe mililitru (ml) sau
centimetru cub (cm3). Ea variază de la un tip de ţiţei la altul:
- 1 g/ml (sau 1) pentru ţiţeiurile grele (în acest caz densitatea este egală cu a
apei dulci)
- 0,77 g/ml pentru ţiţeiurile uşoare
Să reţinem că densitatea este un criteriu foarte important pentru calitatea
economică a ţiţeiurilor şi serveşte la fixarea preţului lor.
Vâscozitatea (calitatea inversă a fluidităţii) este proprietatea unui petrol

brut de a curge. Ea depinde de compoziţia chimică. Creşte îndeosebi cu
procentajul constituenţilor apei şi, în consecinţă, cu densitatea petrolului brut.
Cu toate acestea unele ţiţeiuri, relativ uşoare, dar bogate în parafine, prezintă
vâscozitate ridicată (este cazul aşa numitelor ”ţiţeiuri parafinice”).
În fine, vâscozitatea scade evident cu ridicarea procentuală a gazelor
dizolvate şi cu temperatura.
Solubilitatea hidrocarburilor este proprietatea lor de a se dizolva reciproc
unele în celelalte.
Distilarea nu este decât separarea produşilor gazoşi, lichizi şi solizi,
reuniţi în combinaţii complexe în diferitele tipuri de ţiţeiuri.
Principalele tipuri de ţiţeiuri ocupă capul de afiş în poziţia pe care o au
pe piaţa hidrocarburilor şi, deci, caracteristicile lor fizico-chimice determină
valoarea comercială a acestora.
Literatura de specialitate (Perrodon, 1985, p.67) face clasificări detaliate
a ţiţeiurilor, cu o reflectare directă în negocierile de piaţă. Potrivit
hidrocarburilor pe care le conţin, se admite următoarea clasare tehnică:
- Ţiţeiuri parafinice, constituite din peste 50% hidrocarburi saturate şi
peste 40% parafinice. Ele sunt petroluri brute uşoare, cu densitate de cca 0,85.
Uneori ajung foarte vâscoase, cu cel puţin 10% răşini, asfalt şi cel puţin 1% sulf.
Aici aparţin ţiţeiurile din Paleozoicul Saharei, din Cretacicul Gabonului, din
Terţiarul Libiei, Indoneziei s.a.
- Ţiţeiuri nafteno-parafinice cuprind încă peste 50% hidrocarburi
saturate, dar mai puţin de 40% parafinice şi naftenice. Sunt, de asemenea sărace
în sulf, pot conţine 5-15% răşini şi asfalt şi 25-40% hidrocarburi aromatice. Aici
aparţin, de exemplu unele ţiţeiuri din Marea Nordului.
- Ţiţeiuri naftenice caracterizate prin prezenţa a cel puţin 50%
hidrocarburi saturate şi peste 40% hidrocarburi naftenice. Unele zăcăminte din
Marea Nordului sunt încadrate în această categorie.
- Ţiţeiuri aromatice cuprind cel puţin 50% hidrocarburi saturate, peste
50% hidrocarburi aromatice, răşini şi asfalturi. Adeseori sulful trece de 1%.
Sunt ţiţeiuri grele, vâscoase şi cuprind adeseori peste 25% răşini şi asfalturi.
O mare parte a zăcămintelor din Jurasicul şi Cretacicul Orientului
Mijlociu aparţin aici şi se caracterizează prin mari rezerve geologice.
Pe piaţa petrolului brut se mai vorbeşte de ţiţeiuri acide care au un
conţinut în sulf adeseori de peste 1% şi ţiţeiuri dulci, cu puţin sulf.
- Ţiţeiuri grele au o densitate superioară la 0.90 şi o vâscozitate ridicată
în condiţii de zăcământ. Procentul lor în sulf este ridicat (adeseori trece de 5% şi
chiar 10%) ca şi un conţinut însemnat în metale (V, Ni) ce poate atinge 600
ppm. În compoziţia lor domină hidrocarburile grele, în schimb hidrocarburile
uşoare sunt absente sau participă într-un procent neînsemnat. Ţiţeiurile grele
reprezintă rezerve în situ considerabile, de ordinul 280-350 Gt, fiind în cea mai
mare parte concentrate în uriaşe zăcăminte de nisipuri asfaltice (Canada,
Venezuela).
Hidrocarburile solide sunt relativ simple din punct de vedere chimic şi
aici aparţin, hidraţii de metan şi familia bitumurilor şi asfalturilor.
În anumite condiţii de temperatură scăzută şi presiune redusă, metanul
poate precipita şi cristalizează sub formă de hidrat de metan (o moleculă de
CH4 se leagă de 6 molecule de H2O). În astfel de condiţii extreme 170m3 de CH4
(măsuraţi în condiţii standard de temperatură şi presiune) se condensează în 1
m3 hidrat de metan. Astfel de condiţii sunt realizate în zonele polare, ca şi pe
fundul oceanelor.
În evoluţia paleoclimatică, oamenii de ştiinţă apreciază că în perioadele
glaciare ale Pleistocenului (Cuaternarul Inferior, deci cu până la - 2 mil. de ani
în urmă) căderile termice, probabil, au favorizat formarea şi dezvoltarea
hidraţilor de metan.
Bitumenele înglobează şisturile bituminoase şi nisipurile asfaltice. Din
punct de vedere practic ele sunt un amestec vâscos, natural, de hidrocarburi
grele, care subordonat înglobează şi produşi cu sulf. Vâscozitatea lor foarte
ridicată, ca şi densitatea mare (în jur de 1) nu permit să le recuperăm prin
procedeele tradiţionale de exploatare (foraj).
Din punct de vedere fizico-chimic bitumenele sunt constituite în
principal din C, H, O şi numai într-un procent restrâns participă N şi S. Sunt
amestecuri complexe de hidrocarburi parafinice, naftenice şi aromatice, cu
greutate moleculară ridicată şi substanţe non-hidrocarbonate (răşini, asfalt). În
afară de compuşii cu S şi N, în fracţiunile grele se mai găsesc V şi Ni.
4.2.4. Politicile petroliere
Cel de-al doilea război mondial a contribuit la conştientizarea

importanţei petrolului, atât pentru economia de război ca şi în economia de
pace. Evident, odată cu a doua jumătate a secolului al XX lea devenea tot mai
clar locul economic privilegiat al marilor companii petroliere. De-acum, pe
piaţa petrolului, aveau să-şi dispute poziţiile trei forţe economice, care au
determinat trei politici:
- companiile petroliere internaţionale
- marile state consumatoare de produse petroliere

- statele producătoare din Lumea a Treia
Fiecare îşi au obiectivele proprii, adeseori opuse uneia celeilalte.
Cele şapte mari companii petroliere internaţionale (vezi Tabelul nr. 6,
preluat după Bauchard et Chardonnét 2002, p. 994, cu modificări), încă de la
originile lor, au avut o politică constantă privind economia pieţelor petroliere.
Tabelul nr. 6: Primele 7 companii peroliere americane şi vest-europene şi câteva

cifre economice caracteristice
Companii Cifra de Beneficii Producţia Rezerve

afaceri (miliarde $) netă geologice
(miliarde $) (milioane t) (milioane t)
Standard Oil (SUA) 18,1 1,31 304 6.000
Royal Dutch Shell 15,6 0,88 256 4.000
(Marea Britanie,
Olanda)
Mobil Oil (SUA) 8,0 0,48 104 1.800
Texaco (SUA) 6,3 0,82 161 4.100
Gulf Oil (SUA) 6,6 0,52 152 4.200
British Petroleum 6,2 0,27 186 11.500
(Marea Britanie)
Standard Oil (SUA) 4,7 0,45 127 3.700
Scopul principal, ca la orice întreprindere capitalistă, a fost realizarea

unui profit maxim, căutând rezerve mari la preţuri scăzute şi asigurându-şi
stăpânirea pieţei petroliere (cel puţin în parte). Datorită caracterului specific a
industriei petroliere, punerea în practică a legii profitului a condus la o politică
economică originală.
Industria petrolieră este o industrie care pretinde investiţii mari. Din
cauza creşterilor foarte puternice a producţiei şi a costurilor din ce în ce mai
ridicate, companiile sunt obligate să investească tot mai mult, să obţină din ce în
ce mai mult profit pentru a avea putere financiară. Pe de altă parte, activitatea
petrolieră este una din cele mai nesigure activităţi economice. La aleatoriul
tehnic (descoperirea zăcământului de hidrocarburi, rămâne încă o şansă) se
adaugă aleatoriul politic (se ştie că multe din zăcămintele de hidrocarburi se află
în regiuni ale lumii instabile politic). Scoaterea din producţie a instalaţiilor
petroliere de războaiele locale sau regionale, naţionalizarea lor sunt pericole de
care trebuie să se ţină cont. Repartiţia riscurilor trebuie avută în vedere de către
companii.
O companie petrolieră trebuie să fie o întreprindere uriaşă, puternică
financiar. Aşa se face că în anii 1970-1973 (marea criză petrolieră) din cadrul
primelor zece mari societăţi ale lumii, patru erau companii petroliere.
Într-adevăr, nu poate exista o societate petrolieră sub un volum
corespunzător al cifrei de afaceri. Datorită cheltuielilor enorme, toate
companiile petroliere sunt sortite gigantismului sau dispariţiei.
Companiile petroliere urmăresc în mod sistematic o integrare economică
- “de la gura puţului (gaura de sondă), până la pompa de benzină”. Se poate
constata cu uşurinţă că societăţile sunt prezente în toate etapele: prospecţiunea şi

explorarea geologică a câmpurilor de hidrocarburi, exploatarea zăcămintelor,
transport, rafinare, distribuţie. Această integrare se justifică prin grija de a
repartiza riscurile între diferite activităţi. Ea se explică prin dorinţa de a scuti
piaţa de riscuri şi de a realiza un profit maxim prin acapararea de resurse în
petrol brut.
Din motive asemănătoare, companiile au început să desfăşoare activităţi
multinaţionale. Această internaţionalizare ţine de mărimea întreprinderilor. Şi
creşterea rapidă a cererii a impus, pe de altă parte, descoperirea de noi surse de
aprovizionare - inclusiv în regiuni geografice neexplorate din străinătate. În
fine, această internaţionalizare este întărită de dorinţa de repartizare geografică a
riscurilor, traversând întreg mapamondul. Prospectarea şi punerea în valoare
(exploatarea) de noi şi numeroase zăcăminte cât mai mari şi mai sigure, este una
din preocupările dominante ale societăţilor petroliere, chiar dacă în Alaska sau
Marea Nordului, investiţiile sunt mai costisitoare.
În fine, în ultimii ani, ţinând cont de natura industriei petroliere, ca şi de
necesitatea de repartizare a riscurilor, companiile petroliere îşi diversifică
activităţile lor pe două direcţii: în domeniul chimiei industriale şi al energiei.
Exemplificăm cu Gulf Oil (SUA) care deţine importante acţiuni în sectorul
energiei atomice. În câteva cazuri, companiile petroliere tind să devină
veritabile conglomerate economice.
Criza petrolului din decembrie 1970 - aprilie 1971 a surprins prin
amploarea sa, prin caracterul său brusc şi mai ales prin forma sa. Crizele
petroliere precedente au opus un stat producător la o companie. Cea pe care o
discutăm a ridicat ţările producătoare din Lumea a Treia (reunite într-o instituţie
ignorată până atunci74) contra, aproape, tuturor companiilor petroliere.
Crearea şi afirmarea OPEC a avut mai multe consecinţe importante.
Chiar existenţa sa a adus cu sine definirea unei politici comune a Statelor din
Lumea a Treia, care îşi exprimă punctele de vedere în cadrul unei conferinţe
proprii, de obicei bianuale. Prin Carta acestei organizaţii s-au decis (la
Conferinţa de la Caracas, ianuarie 1961) trei obiective majore:
- ridicarea veniturilor din petrol, pentru ţările producătoare, în vederea
dezvoltării lor economico-sociale;
- asigurarea unei participări proprii progresive, din producţia petrolului,
pe cheltuiala companiilor internaţionale;
74
În septembrie 1960 s-a creat Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), la iniţiativa
marilor producători de petrol din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Iran, Irak şi Kuweit) şi
Venezuela. În 1970 această organizaţie regrupa zece ţări şi controla peste 85% exporturile de
petrol.
- unificarea politicilor de producţie fixând fiecărei ţări producătoare cote

de producţie.
Aceste obiective aveau să fie puse în aplicare cu persuasiune după criza
din 1971. Evenimentele politice importante de mai târziu (războiul civil din
Irlanda de Nord, 1973, apoi revoluţia islamică din Iran, 1978) au reuşit ca
pretexte pentru modificarea considerabilă şi succesivă a preţului petrolului şi a
produselor petroliere (Bauchard et Chardonet, 2002).
Consecinţele politicii OPEC, au dus imediat la umflarea facturii
petrolului în ţările consumatoare de petrol (Europa, Japonia, SUA). Numai
URSS, dinte ţările industrializate, a scăpat de consecinţele crizelor de petrol; din
1975 ea a devenit prima ţară producătoare de petrol brut şi un exportator
important.
Pe piaţa economică mondială incidenţa crizelor de petrol s-a manifestat
prin cel puţin trei aspecte importante:
- Doar câteva ţări puternic industrializate şi exportatori importanţi de
tehnologii avansate au putut să suporte şocul petrolier (graţie excedentului
comercial de care au beneficiat). Este vorba de Germania Federală, Japonia şi
Olanda. Un caz particular a fost Marea Britanie şi Norvegia, care şi-au pus în
exploatare importante zăcăminte de hidrocarburi din Marea Nordului. SUA, cel
mai mare importator de petrol brut şi produse petroliere, avea să înregistreze în
1980 un deficit comercial de 25 miliarde dolari (o creştere a deficitului de 16 ori
în raport cu cel din 1973). Deficitul comercial al Franţei a crescut de 7 ori în
1980 (în comparaţie cu 1973), al Spaniei de 3 ori, al Italiei de 5 ori, etc. Situaţii
şi mai dificile au parcurs ţările subdezvoltate (din Asia şi Africa)
neproducătoare de petrol.
- O altă consecinţă a crizelor petroliere a fost ridicarea importantă şi
generalizată a preţului la toate sursele de energie. Incidenţele unei astfel de
evoluţii sunt diverse. Prima este o contribuţie decisivă la o explozie inflaţionistă
în toată lumea. În opt ani preţul petrolului a crescut de 18-19 ori! Întrucât el
asigură aproape jumătate din consumul de energie, această ridicare de preţ avea
să antreneze creşterea costurilor şi la alte surse energetice. Analiştii economici
prezintă evoluţia preţului petrolului drept cauză esenţială a exploziei
inflaţioniste mondiale. Într-adevăr, primul şoc petrolier din 1971-1973 a
contribuit de 3-4 ori la creşterea inflaţiei mondiale. După mai multe estimări, cel
de-al doilea şoc, din 1978, a ridicat inflaţia cel puţin cu aceleaşi valori dacă nu
mai mari.
- Au existat, pe termen scurt, şi efecte pozitive. Preţul scăzut al
petrolului până la crizele din 1971-1973 şi 1978-1980 a determinat neglijarea
altor surse energetice: cărbuni, energie hidroelectrică şi energia nucleară.
Revenirea interesului faţă de alte surse de energie a fost dictată de preţul tot mai
ridicat al petrolului brut şi al produselor petroliere, practicat de ţările

exportatoare. În plus, s-a pus problema valorificării unor zăcăminte aflate în
aria coastelor marine, până la circa 400 m adâncime (în stadiul tehnic actual).
Crizele de petrol au avut darul să evidenţieze pericolul pe care îl suportă ţările
industrializate faţă de dependenţa petrolieră creată de ţările din Orientul
Mijlociu. Cu totul recent, în ianuarie 2006, o parte a ţărilor europene, inclusiv
România au simţit şocul dependenţei de gazele naturale ruseşti (ca urmare a
diferendului ruso-ucrainean). S-au luat măsuri ca piaţa europeană să-şi
diversifice furnizorii de gaze, avându-se în vedere oferta Azerbaidgeanului şi
Kazahstanului.
La nivelul primului şoc petrolier dependenţa de petrolul brut era de: 55%
pentru Germania Federală, 70% pentru Italia, 84% pentru Spania, 77% pentru
Franţa, 76% pentru Olanda. Dependenţa Coreei de Sud a fost de 100%, a
Japoniei de 76 %, a SUA de 14%.
În acest context s-a pus problema securităţii aprovizionării cu petrol.
Revoluţia islamică din Iran (1978), războiul irakiano-iranian (din deceniile VII
şi VIII ale secolului trecut), recentul război civil din Irak declanşat de disputele
religioase din această ţară sunt numai câteva surse de tensiuni regionale, care
atentează la securitatea aprovizionării mondiale cu petrol. Să mai menţionăm şi
ultimul conflict dintre Israel şi unităţile extremiste islamice din sudul Libanului,
care au determinat o creştere explozivă a preţului petrolului brut, pe piaţa
mondială, care în ziua de vineri 14 iulie 2006 a atins cifra record de 78,00
$/baril! (după datele oficiale comunicate de Agenţiile Internaţionale).
Cele arătate au impus companiilor petroliere internaţionale, ca şi Statelor
Occidentale, o nouă politică economică în domeniul petrolului şi a energiei, în
general.
Strategia marilor companii petroliere, dezvoltată în ultimii ani are în
vedere trei imperative mai importante.
Primul se referă la securitatea fizică a aprovizionării cu petrol brut şi
produse derivate, căci ele rămân indispensabile transportului, ca şi unui număr
important de ramuri industriale. Aşadar, este vorba de produse strategice, care
asigură supravieţuirea economică a ţărilor industriale şi nu numai. Pe ansamblu
rămâne o componentă esenţială a independenţei politice.
În al doilea, rând se pune problema securităţii financiare a aprovizionării.
Lumea nu poate să trăiască într-o obsesie continuă a creşterii preţului petrolului.
Această majorare, nu o dată brutală sau exorbitantă grevează foarte greu balanţa
comercială, creând deficite de plăţi care generează adevărate hemoragii in
devize. Pe de altă parte, ridicarea preţului la petrol contribuie la generalizarea
puseului inflaţionist în lumea întreagă, cu recesiuni economice importante.
Al treilea imperativ de care trebuie să se ţină seama este că marile

concesiuni petroliere (din Orientul Mijlociu, America de Sud, şi altele) se
fărâmiţează ca urmare a acţiunilor de naţionalizare, de conflicte locale sau
regionale. În acest context s-a impus ca marile companii petroliere
transnaţionale să caute noi zăcăminte de hidrocarburi, fie în propriul teritoriu
(situaţi rare), în zone offshore sau regiuni ferite de influenţe conflictuale. Nu în
ultimul rând trebuie avută în vedere perspectiva epuizării zăcămintelor de
hidrocarburi. De aceea pentru supravieţuire, aceste companii trebuie să-şi
diversifice investiţiile, căutând proiecte în alte sectoare economice: industria
minieră a nichelului, cromului (Elf-Aquitaine), energia nucleară şi a cărbunelui
(Gulf Oil - SUA, Total - Franţa) ş.a.
Politica de economisire a energiei, inclusiv cea care evită dependenţa de
petrol, rămâne măsura cu cele mai bune rezultate; este opinia împărtăşită atât de
specialiştii energeticieni, cât şi de oamenii politici, de decizie. Acesteia i se
adaugă diversificarea surselor de energie (convenţională şi regenerabilă).
Sfidarea secolului XXI rămâne concilierea dintre dezvoltare economică clasică
şi cea durabilă.
4.2.5. Când va surveni penuria petrolului şi a gazelor naturale?
Evaluările energetice mondiale, cu precădere cele care privesc

hidrocarburile se înmulţesc continuu, tinzând să rivalizeze cu prognozele meteo!
Preluând analiza oferită de J. Laherrere 75 la colocviul Petrotec, New Delhi, 2003
(cf. A. Nicolas 2004, p.126) producţia de petrol va culmina către 2015 (când va
tinde către 35 Gbo76), iar cea de gaze naturale va atinge un maxim spre anii
2030 (tinzând spre echivalentul a 25 Gbo).
Diferenţele sau abaterile în estimări privind rezervele de hidrocarburi pot
să surprindă, dar analiştii motivează acest ecart considerabil, de la o evaluare la
alta. Conţinutul major nu priveşte numai rezervele recuperabile din zăcăminte,
ci şi preţul actual al pieţii şi rata consumului constant. O altă variabilă are în
vedere şi preţul care se poate plăti; curba de producţie nu rezistă dacă
consumatorul devine indisponibil financiar. Creşterea preţului poate determina
reducerea consumului şi deschiderea de noi câmpuri petroliere, considerate până
atunci nerentabile. Încet, sistemul complex petrolier se ajustează. Penuria nu
75
Fost director la grupul petrolier Total.
76
Miliarde barili petrol.
înseamnă epuizarea resurselor! Există doar o constatare că cererea depăşeşte

oferta în condiţiile pieţii. Ca orice materie primă, petrolul şi gazele naturale vor
fi căutate în zăcăminte noi, zise non-convenţionale cum ar fi şisturile
bituminoase, în prezent nerentabile financiar şi a căror exploatare ridică şi
probleme de mediu (halde miniere, poluare prin sulf şi metale grele etc). În plus,
exploatările de hidrocarburi pot fi împinse şi mai mult spre platformele
continentale (astăzi neabordate tehnic).
Estimările rezervelor de combustibili fosili pun şi o altă problemă mult
mai gravă. Dincolo de aspectele tehnice şi economice mai sus evocate, se ivesc
manipulările de informaţii venite din partea marilor societăţi multinaţionale de
petrol, a unor guverne etc, care cu optimism sau rea credinţă difuzează ştirile
care le avantajează. Pentru a face faţă provocărilor de pe piaţă, grupurile
petroliere (deţinătoare de informaţie) pot să umfle sau să subestimeze rezervele.
În războiul informaţional există dovezi că unele companii multinaţionale de
petrol şi-au reevaluat artificial rezervele, cu impact asupra bursei de pe Wall
Street. În acest context s-a propus să se facă evaluări tehnice venite din partea
unor specialişti independenţi. Şi aprecierea lui J. Laherrere intră în această
categorie.
În contextul arătat, scenariul propus pentru secolul nostru poartă marca
“eficienţei energetice”. Acest concept presupune un ansamblu de mijloace
tehnice ce vizează reducerea consumului. Este vorba de o stăpânire a energiei,
pentru investiţii care devin rentabile pe termen lung. O altă latură care nu
trebuie pierdută din vedere este că ridicarea eficienţei energetice presupune
căutarea de surse energetice mai puţin poluante. Specialiştii sunt de părere că, în
acest scop, se pot urma trei căi:
- prima face apel la energii regenerabile,
- a doua priveşte energia nucleară şi
- a treia cale are în vedere combustibili fosili, cărora trebuie să li se aplice o
tehnologie costisitoare de sechestrare a emisiilor de CO2 (în stadiul actual
nefiind încă operaţională).
Aşadar, rămâne să dezvoltăm o energie care apelează la primele două
surse, considerate de viitor în veacul pe care îl traversăm.
4.3. Energiile regenerabile
Energiile regenerabile sunt astfel numite căci, spre deosebire de

energiile fosile (cărbuni, petrol, gaze naturale), sursa lor este inepuizabilă.
Evident, natura lor este diferită: solară, hidraulică, eoliana, geotermică,
biomasă. În cadrul lor se pot separa:
- energii regenerabile convenţionale: lemnul, energia hidraulică şi
- noile energii regenerabile, în care se încadrează toate celelalte: solară,
eoliană, geotermică, biomasa.
La nivel mondial, statisticile actuale apreciază că energiile
regenerabile îşi adjudecă o pondere de 10-15% din energia totală; uzinele
hidroelectrice au o participare de 3%, iar lemnul participă cu 10% (A. Nicolas
2004, p. 135).
4.3.1. Energia hidraulică
Reprezintă în prezent 6-7% din totalul energiei consumate la nivel

mondial şi produce 20% din totalul mondial de electricitate. Potenţialul
hidroelectric în Europa este larg exploatat, rămânând perspective promiţătoare
pentru dezvoltarea unor uzine hidraulice mici. Această dezvoltare va fi
favorizată de o directivă europeană, 2001/77/CE din 27 septembrie 2001, potrivit
căreia în 2010, 22% din electricitatea consumată în UE trebuie să provină din
energii regenerabile.
În prezent, în Europa, energia hidraulică furnizează în jur de 13% din
curentul electric (ceea ce echivalează cu o putere instalată de 171 GW; în
prezent se află în curs de construcţie uzine hidroelectrice cu o putere instalată
de 2,2 GW).
În România energia electrică furnizată de surse hidro are o pondere de
37,11% (conform unui comunicat dat de SC Electrica SA din 7 iunie 2006). La
nivelul SC Electrica Transilvania Nord SA, la care aparţine şi Clujul, sursa
primară de energie hidroelectrică are o pondere doar de 5,96% (conform
aceluiaşi comunicat). În negocierile de aderare la UE, cota prevăzută în ţinta
asumată de România, la nivelul energiei hidro, a fost de 33% până în anul 2010;
surse din Ministerul Economiei şi Comerţului precizează că la nivelul anului

2005 s-a realizat o medie de 35,76% (conform unui comunicat publicat în
"Adevărul" din 13 mai 2006 - "Am depăşit cota de energie electrică din surse
hidro, asumată în negocierile de aderarea la UE").
Exploatarea energiei hidraulice prezintă avantaje, dar şi inconveniente,
atât pentru mediu, cât şi pentru sănătate şi din punct de vedere social.
Mediul. Marile amenajări hidraulice modifică în mod evident
ecosistemele. Nu numai barajele uzinelor hidroelectrice au impact asupra
mediului, ci şi lucrările de irigaţii. În acest caz de pe urmă, modificările lacului
Aral din Asia Centrală rămân cele mai izbitoare: în ultimele decenii a avut loc
o asecare parţială a acestei "mări" interioare datorită irigaţiilor excesive a
culturilor de bumbac din Uzbekistan şi Turkmenia (I. Petrescu, D. C. Petrescu,
2002, p. 195). Unul din principalele avantaje ale energiei hidraulice ca energie
regenerabilă este că ea nu emite gaze cu efect de seră în atmosferă.
Sănătatea. În Europa energia hidraulică este mijlocul prin care se
produc cantităţi importante de electricitate (în Norvegia 99% din consumul
total este asigurat de centralele hidroelectrice, în Franţa aproape 60% din
producţia de electricitate este hidroelectrică77, în România 37% din electricitate
o datorăm căderilor hidraulice). De aici rezultă că energia hidraulică participă
puternic la redresarea economică a ţărilor europene şi, deci, la ameliorarea stării
de sănătate.
Aspectele sociale. Ceea ce se impută amenajărilor hidraulice este că ele
necesită adesea deplasări de populaţie. Dacă în zonele montane este vorba mai
curând de terenuri cu folosinţă agro-pastorală, impactul social în zonele de
dealuri şi câmpii este mai important şi mai greu de stăpânit. Barajul de pe fluviul
Galben din China a pretins mutarea a cca 2 milioane de locuitori. Dar, în acest
caz, barajul a putut stăpâni revărsările anuale devastatoare, cu mii de victime
şi imense pagube materiale.
Riscurile industriale legate de marile amenajări hidraulice sunt
importante. Ele se referă la riscul unor alunecări de teren (mai ales declanşate de
seisme), riscul degradării progresive a barajelor (datorită infiltraţiilor de apă, a
învechirii materialelor de construcţie etc).
Consecinţele unei rupturi în baraj pot fi dramatice pentru instalaţii sau
pentru populaţiile din aval. În Europa ruptura brutală a barajului de la
Malpasset (în 1959, din regiunea Frejus, Franţa), respectiv viitura de pe barajul
Vajont (1963, Italia de Nord) datorată unei alunecări catastrofale de teren care
a provocat valuri de două ori mai înalte ca barajul, sunt două cazuri care au
făcut carieră în exemplificările dezastrelor legate de lucrările hidraulice
europene.
77
Cf. Bobin, Huffer, Nifenecker, 2005, p. 284.
Economia. Energia hidraulică se produce prin investiţii mari, dar

costurile de funcţionare sunt reduse, căci "combustibilul" este gratuit (sau foarte
ieftin), iar întreţinerea puţin costisitoare. Cheltuielile de investiţii depind
foarte mult de caracteristicile amenajărilor, de problemele sociale şi de
mediu care trebuie rezolvate. Cu titlu de exemplu se poate considera că o
investiţie de 1.000 Euro per kilowatt instalat corespunde unei investiţii
favorabile. Odată amortizate investiţiile, amenajările hidraulice furnizează o
rentabilitate foarte importantă, datorită costului foarte redus de exploatare.
(D.C.Petrescu, 2006)
4.3.2. Geotermia
Este un lucru cunoscut că odată cu adâncimea creşte şi temperatura

Pământului - unitatea de măsură a temperaturii fiind gradientul geotermic
(temperatura creşte cu 3°C la fiecare 100 de m). Evident, acest gradient termic
are valori neuniforme de la o regiune la alta: 100°C la 100 m adâncime în
Larderello (Italia) şi, din contră, doar 1°C la 100 m adâncime în regiunea
Padova (Italia). Specialiştii disting două tipuri de energie geotermică:
- Geotermie de joasă entalpie, cu un gradient geotermic de valori
medii. În acest caz se pot obţine temperaturi de 80°C la 2000 m adâncime.
Aceste temperaturi se folosesc la încălzirea locuinţelor, a serelor, în piscicultură
şi în câteva utilizări industriale şi agricole.
- Geotermie de entalpie înaltă, care se leagă de roci calde aflate la
adâncimi realtiv mici. În acest caz se ating temperaturi de 300°C la 1000 m
profunzime. Aceste temperaturi ridicate sunt recomandate producerii de
electricitate.
Resursele geotermale se găsesc în subsol ca veritabile zăcăminte şi se
clasează în 3 categorii: zăcăminte de vapori, zăcăminte de apă caldă şi roci
calde seci (Bobin, Huffer, Nifenecker 2005, p. 320).
Date economice. Interesul economic al centralelor electrice geotermice
depinde mult de tipul de zăcământ. Acolo unde sunt disponibili vapori de apă
caldă de înaltă temperatură, centrala electrică este rentabilă (este cazul Italiei,
Californiei -SUA, Noii Zeelande etc). Zăcămintele geotermale cu rezerve reduse
determină ca randamentul instalaţiilor să fie modest, astfel încât investiţia
rămâne greu de recuperat.
Un alt palier al energiei geotermale îl reprezintă aplicarea acesteia în

încălzirea locuinţelor, a serelor, în balneologie, în unele procese
tehnologice din industria alimentară, în furnizarea de apă caldă menajeră etc.
Impactul asupra mediului priveşte mai ales aruncarea la suprafaţă a apei
reziduale, încărcată cu săruri şi emisii de gaze. În anumite cazuri are loc o
reinjectare subterană.
Producţia europeană de electricitate de origine geotermală este de 5 TWh
(din care 4,2 TWh revin Italiei).
În România au fost identificate ape mezotermale (cu temperaturi de
36-41 °C) şi ape hipertermale (temperaturi mai mari de 41 °C).
Apele geotermale din România au utilizări în balneologie, încălzire de
locuinţe, sere, furnizează apă caldă menajeră, se folosesc în industria alimentară
etc (Zaharia 2004, p. 148).
Prospecţiunile geologice (Airinei, 1985) au evidenţiat 66 surse
geotermale, cu răspândire în Depresiunea Panonică, Depresiunea Getică,
Platforma Moesică. Exemplificăm cu zăcământul de ape geotermale din partea
de nord a capitalei (Otopeni), care în talpa sondei are 77 °C. Apa este folosită ca
agent termic în comuna Otopeni; după utilizare este reinjectată în depozitele
geologice de provenienţă.
S-a calculat că numai 20,5% din debitul apelor noastre geotermale se
foloseşte (rămânând disponibil 79,5%). Se consideră că numai apele mezo-
hipertermale pot prezenta interes economic; în etapa actuală nu se motivează
investiţii în valorificarea apelor geotermale decât în proporţie de 45% din
potenţialul lor energetic (Zaharia, 2004, p. 150).
4.3.3. Energia solară
Energia solară este disponibilă pe întreaga suprafaţă a Pământului. Se

apreciază că Terra primeşte de 10000-15000 ori mai multă energie decât
consumă întreaga umanitate! În medie, fiecare m 2 primeşte 2-3 Kwh/zi în
Europa de Nord şi 4-6 Kwh/zi în zonele tropicale. Şi variaţiile sezoniere sunt
importante: la nivelul Europei continentale între vară/iarnă acestea sunt în jur
de 20%.
Este un lucru bine ştiut că Soarele, prin lumina şi căldura adusă pe Terra,
participă la naşterea şi menţinerea vieţii. Toate plantele şi animalele, inclusiv
omul, profită de aceste binefaceri.
Astrul solar este sediul reacţiilor de fuziune termonucleară întreţinută

perpetuu între atomii de H şi He, care-l constituie în proporţie de 87% şi
respectiv 12%.
Pământul nu primeşte decât o mică parte din razele emise de soare,
ceea ce echivalează cu 178 miliarde MW (1 MegaWatt = l milion de watti),
recepţionaţi în permanenţă de emisfera terestră luminată.
Energia solară poate să fie captată pentru a produce electricitate sau
pentru încălzire.
4.3.3.1. Căldura solară pentru locuinţe
O parte importantă din consumurile de energie dintr-un apartament

obţinută din energia solară contribuie la menţinerea aerului şi a pereţilor de
interior la o temperatură agreabilă (indiferent de condiţiile exterioare) şi la
furnizarea de apă caldă pentru nevoile sanitare.
Încălzirea apei în piscine, culturile în regim de seră, uscarea unor
produse agricole, răcirea aerului vara, de asemenea pot să folosească energia
dată de razele solare.
În diversele situaţii mai sus amintite căldura utilizată are temperaturi de
15-60 0C. Energia solară poate contribui la satisfacerea acestor nevoi prin
dispozitive simple: concepţia arhitecturală, ansamblul geamurilor din locuinţă
(vitraj), captatori cu aer sau cu apă.
Arhitectura bioclimatică, în ţările temperate, are ca obiectiv de a trage
foloase din energia solară şi de a proteja locuinţa de rigorile climatului (cum
ar fi, de exemplu, vânturile dominante). Această arhitectură consideră
ansamblul învelitoarei unei clădiri ca un tot care participă la confortul termic.
La locuinţa bioclimatică se pun în operă dispoziţii constructive pasive,
cum ar fi orientarea faţadelor, a ferestrelor, a verandelor, ventilarea naturală,
izolarea, plantarea unor arbuşti şi arbori anti-vânt etc. Concepţia de ansamblu
şi în particular a verandei sau a serei solare, depinde întrutotul de condiţiile
climatice locale.
O casă bioclimatică, cel mai adesea, este închisă spre nord şi deschisă
spre sud, pentru a capta razele solare. Materialele folosite sunt, în general,
masive, pentru a spori inerţia termică; căldura adusă de razele solare este
păstrată câteva ore de către pereţi, pentru a fi restituită seara şi în timpul nopţii.
Pentru a limita pierderile şi consumurile de energie, se utilizează

ferestrele duble şi, eventual, o izolare termică de tip “termopan” dezvoltată în
ultimii ani. În plus, jaluzelele care pot acoperi geamurile în decursul nopţii, ca
şi iarna, sporesc confortul termic.
Locuinţa bioclimatică trebuie să evite supraîncălzirea în timpul verii. De
aceea este necesar să se prevadă şi protecţii solare, cum ar fi storurile şi
deschideri de ventilaţie în verande şi sere solare. În plus, o vegetaţie adecvată,
bazine cu apă, curţi interioare etc se adaugă acestor măsuri.
Aranjamentele de arhitectură bioclimatică sunt mai uşor de realizat în
casele individuale decât în construcţiile colective urbane. În casele
bioclimatice construite în aceşti ani se obţine, la încălzire, o economie anuală
de energie de ordinul a 30-40 %!
Captatorii solari cu apă sunt dispozitive de concepţie simplă78, a căror
durată şi performanţă depind de calitatea realizării şi a modului de instalare.
Performanţele unui captator solar se pot îmbunătăţii făcând vid între geam şi
absorbant. În acest caz se poate ajunge ca apa încălzită să atingă 85-100°C şi în
acest fel apa rezultată se poate dirija spre un consumator terţiar (de exemplu un
spital). Astfel de captatori sunt destul de răspândiţi în Europa de Nord şi Elveţia.
În general, însă, captatorii solari au un randament energetic mediu anual de 30-
40 %. La nivelul unei bune părţi a Europei centrale (la care aparţine şi România)
energia solară primită este de ordinul a 1400 Kwh/m 2; în acest caz un captator
solar cu apă va produce circa 480 Kwh/m 2. În Europa mediteraneană, unde
energia solară atinge 1800 Kwh/m2, captatorul solar va produce circa 680
Kwh/m2 (Dessus et Pharabod 2002, p. 33).
În ţările din zona temperată, asigurarea nevoilor de apă caldă, în tot
anul, cu ajutorul energiei solare, impune să se instaleze captatori solari cu o
suprafaţă mare, dar şi un recipient de stocaj. Suprafaţa unui astfel de captator
este cuprinsă între 0,4-4 m, la un preţ de construcţie de circa 800 €/m 2. La
nivelul unei ţări central-europene, o locuinţă cu 4 persoane are nevoie de 2-4 m 2
captatori solari, în măsură să acopere 40-70% din nevoile anuale.
Producerea de apă caldă sanitară prin conversia energiei solare este
foarte bine dezvoltată în ţările însorite ca Grecia, Turcia, Israel, dar şi în
Japonia şi în ţări nord-europene, în acestea din urmă ca rezultat al unei politici
de încurajare a formelor de reconversie energetică (în faţa concurenţei altor
surse energetice - electricitate, combustibili fosili).
78
Captatorii solari (cu apă sau aer) sunt constituiţi dintr-un geam (simplu sau dublu), plasat în
faţa unui absorbant, în care circulă apa sau aerul, destinat să absoarbă căldura. O izolare termică,
a suprafeţei din spate, completează dispozitivul. Ansamblul este orientat spre sud (în emisfera
noastră) şi înclinat, pentru a colecta în mod optim razele solare. Conversia raze-căldură se
efectuează la nivelul suprafeţei absorbantului.
Luăm un exemplu care priveşte Danemarca - ţară care aparţine unei zone
în care energia solară are o medie anuală de 1100 Kwh/m 2. Cu toate acestea,
legislaţia susţine activ dezvoltarea producţiei de apă caldă solară, în cadrul unei
politici de diversificare energetică, favorabilă surselor regenerabile (eoliană,
solară, biomasă). O casă individuală din Copenhaga, cu 4 locatari are nevoie de
200 l apă caldă/zi. Pentru a-i furniza sunt instalaţi 3 captatori (fiecare a 207 cm
x 112 cm) cu o suprafaţă totală de 7 m2, la care se asociază un rezervor de 300 l.
În regiunea Copenhaga această instalaţie produce 2115 Kwh/an. La Roma, în
condiţiile unui climat însorit mediteranean, producţia este de 2 ori mai mare!. În
localitatea Ry (din nord-vestul Danemarcii, aflat la 56° latitudine nordică) sunt
instalaţi 3000 m captatori solari (care completează încălzirea urbană
convenţională), ce economisesc 200 t cărbune/ an.
Statisticile existente consemnează că în prezent, în Europa, s-au instalat
peste 10 milioane m2 de captatori solari termici. Ţările cele mai echipate sunt:
Germani, Grecia şi Austria.
4.3.3.2. Electricitatea solară fotovoltaică
Cu imaginea sa de tehnologie de vârf şi soliditate, efectul fotovoltaic

deschide perspectiva de a aduce energie electrică în regiuni îndepărtate de
reţeaua de distribuţie clasică. Ce poate fi mai eficient şi mai practic decât
nişte “cellule” pe care le poţi transporta cu tine şi este suficient de a le plasa
la lumină pentru a obţine curent electric, fără intermediul unei maşini care se
învârteşte, fără zgomot, fără poluare?
Efectul fotovoltaic a fost obţinut prin absorbţia fotonilor într-un
material ce posedă cel puţin o tranziţie posibilă între două nivele de energie
(semiconductor). În acest scop pot fi aleşi numeroşi semiconductori, dar în
practică (în proporţie de aproape 85%) domină siliciul cristalin (Bobin, Huffer,
Nifenecker 2005, p. 354).
Deşi efectul fotovoltaic a fost descoperit de Antoine Becquerel în
183979, fenomenul avea să rămână timp de multe decenii o curiozitate de
laborator. În 1833 Ch. Fritts a pus la punct prima fotobaterie cu seleniu (metaloid
solid, a cărui conductivitate variază în funcţie de intensitatea luminii la care este
79
Antoine Becquerel (1788-1878) este autor de lucrări privind bateriile, electrochimia,
telegrafia. Fiul său Edmond (1820- 1891) a dezvoltat spectrografia, iar nepotul Henri (1852-
1908) avea să descopere în 1896 efectul de radioactivitate la uraniu; a primit Premiul Nobel în
1903, împreună cu P. Curie şi M. Curie.
expus); randamentul acesteia era de numai 0,2%. Mai târziu seleniul avea să fie
înlocuit de siliciu şi performanţele s-au îmbunătăţit considerabil. Aşa a fost
posibil ca în 1954, trei cercetători americani, Chapin, Fuller, Pearson, să pună la
punct o celulă fotovoltaică de randament superior (6%), care a permis să
transforme direct energia solară în electricitate.
În anii '60, tehnologia siliciului cristalin s-a impus, ajungându-se să se
obţină celule fotovoltaice sau fotobaterii extrem de fiabile (dar cu costuri foarte
ridicate). Acestea sunt nişte “butoni”, de 5-10 cm în diametru şi 1 mm grosime,
care transformă direct lumina în curent electric continuu, de joasă tensiune (sub
1 V). O astfel de “celulă” este capabilă să producă 1 W de electricitate
continuă, pornind de la 10 W lumină primiţi de la Soare: randamentul de
conversie este de 10%.
Câţiva ani mai târziu, în anii crizei petrolului din 1973, s-a căutat
înlocuirea energiilor fosile, bazate pe hidrocarburi, cu energie solară, prin
intermediul efectului fotovoltaic. În perioada respectivă s-a ajuns la realizarea
unor fotobaterii pe bază de siliciu monocristalin, de mare fiabilitate, cu
randament de 14%. Din păcate, preţul de producţie a fost ridicat (cca 15
Euro/Watt), dar suportabil în aplicaţiile spaţiale (unde preţul trece în urma altor
priorităţi, ca fiabilitate, greutate etc.
Performanţa unei fotobaterii se măsoară în capacitatea sa de a transforma
energia solară în electricitate. De exemplu, o celulă circulară de siliciu
monocristalin de 10 cm diametru produce cca 1,3 W (2,7 A, sub 0,5V). Pentru
ridicarea tensiunii de utilizare, celulele se plasează în serie (se încapsulează
într-o sticlă sau într-un plastic transparent) constituind un modul fotovoltaic.
Astfel, un modul de 1 mp, constituit din 100 de celule de siliciu monocristalin
de 10 cm diametru, va produce 100 W.
Alături de siliciu, semiconductorii în strate subţiri din CdTe, GaAs ş.a. au
deschis alte practici de aplicabilitate (calculatoare, aeronautică etc). Să
precizăm că AsGa, care permite randamente superioare (33% în condiţii de
laborator), este rezervată aplicaţiilor spaţiale din cauza preţurilor foarte ridicate.
Producţia mondială de module fotovoltaice este dominată de Japonia,
SUA şi Europa. Această industrie este într-o foarte rapidă evoluţie:
- electroniştii japonezi, care deţin 43% din piaţa mondială, şi-au mărit
producţia în 2000 cu 46%, iar în 2001 cu 33%;
- producţia americană acoperă 27% din piaţă şi a avut o creştere de 29%
pentru 2000 şi 40% pentru 2001;
- producţia europeană acoperă 20% din piaţă şi a cunoscut o creştere
diferenţiată de mai multe zeci de procente, în cadrul diferitelor firme, restul
procentelor sunt realizate îndeosebi de India şi Australia (circa 8%) şi de alte ţări
(2%).
Este remarcabil că unele mari firme petroliere (Shell, BP) au făcut

investiţii importante în industria modulelelor fotovoltaice.
Evoluţia preţurilor la modulele fotovoltaice depinde de automatizarea
procesului de fabricaţie şi de saltul tehnologic realizat.
Din punct de vedere istoric, aplicaţiile au evoluat şi s-au diversificat:
- în anii '60 primele generatoare fotovoltaice au fost implantate în sateliţi;
- în anii '70 aplicaţiile terestre au vizat ramura electronică şi emiţătorii
izolaţi (faruri, balize maritime etc);
- începând cu perioada de după 1975 fotovoltajul solar s-a dezvoltat
îndeosebi în regiunea Sahel;
- odată cu anii '80 au apărut locuinţe ce foloseau energia fotovoltaică şi
s-au executat lucrări de electrificare rurală în ţinuturi izolate din Polinezia,
Kenya, India etc. După 1990 astfel de investiţii s-au înmulţit, înregistrând la
nivelul anilor 2002 cca 1 milion de case;
- începând cu 1995 s-au lansat programe de realizare a unor acoperişuri
fotovolatice, racordate în reţea, în Japonia, Germania etc, iar aceste programe
s-au generalizat după anul 2000.
Energia fotovoltaică rămâne fără concurenţă acolo unde astăzi
reţelele electrice clasice lipsesc, adică în arii geografice izolate, unde trăiesc 2,5
miliarde de locuitori.
Se poate concluziona că piaţa energiei solare (sub cele două forme mai
sus analizate) este în expansiune. Contextul energetic general, economic, politic
şi de mediu este foarte favorabil, aplicaţiile şi inovaţiile se înmulţesc, iar resursa
este cvasi-nelimitată. Analiştii sunt de acord să admită că în viitorii 20 de ani
energia solară va ajunge o ramură energetică importantă, putând, chiar, pe
tremen lung, să domine în ţările dezvoltate (Bobin, Huffer, Nifenecker, 2005,
p. 370). În plus, reîncălzirea climatică globală, datorată cu precădere emisiilor
de CO2 rezultate din arderea combustibililor fosili, apare ca un argument foarte
convingător în favorizarea acestui domeniu energetic în deceniile viitoare.
Încheiem subliniind că energia solară oferă posibilităţi infinite unor
proiecte foarte ambiţioase. Captată în afara atmosferei, puterea fluxului
luminos este mult superioară valorilor măsurate la suprafaţa Terrei. Studii de
avangardă explorează posibilitatea construirii de sateliţi, pe orbite
geostaţionare, generatori de energie fotovoltaică. Energia produsă va fi
îndreptată spre Terra prin radio-transmisie şi captată printr-un decodor, care va
transforma fasciculele de microunde de frecvenţă foarte ridicată (2,45
Ghz) în electricitate. Sistemul ar putea să furnizeze o putere de 5000 MW la un
cost competitiv. Astăzi par utopice astfel de soluţii, dar experimental s-a
dovedit că radio-transmisia energiei este posibilă. Probabil că asemenea
tehnologii atât de avansate par îndepărtate în timp, dar progresul înaintează cu
mare viteză şi proiectele unei energii electrice fără fir pot deveni o realitate în
câteva viitoare decenii (J. C. Lhome, 2004, p. 73).
Este de reţinut că în julie 2006 Universitatea Politehnică din Bucureşti a
pus în funcţiune o microcentrală fotovoltaică de 30 kWp. Realizarea face parte
dintr-un mare proiect european de convertire a energiei solare în energie
electrică, la care participă specialişti din 10 ţări europene, coordonaţi de
energeticieni germani80.
4.3.4. Energia biomasei
Când societatea contemporană a întrevăzut sfârşitul erei petrolului ieftin,

dar şi nevoia de a lupta împotriva efectului de seră, încet, încet a apărut
posibilitatea utilizării biomasei şi a deşeurilor (de natură organică) ca sursă de
energie şi ca o alternativă atrăgătoare în gestionarea eficace a nevoilor planetei
noastre.
Dar, cum vom arăta mai departe, implicarea şi rolul biomasei este esenţial,
însă de o mare complexitate.
Combustia lemnului şi a deşeurilor vegetale aparţine categoriei de energie
regenerabilă convenţională. În schimb, producţia biocarburanţilor de origine
agricolă, ca şi a biogazului (în general CH4 rezultat din fermentaţia deşeurilor
organice agricole şi urbane) se încadrează la categoria noi energii regenerabile.
Biomasa, în funcţia sa de nouă energie regenerabilă, are o pondere doar
de 0,2% din totalul energiei actuale (A. Nicolas, 2004, p.137).
Potenţialul biomasei poate fi judecat după cifrele pe care le adjudecă în
cadrul ecosistemului nostru:
- producţia anuală de biomasă este evaluată la 172 miliarde tone materie
uscată, ceea ce ar fi echivalentul în energie primară a de 15 ori energia fosilă
consumată;
- cantitatea stocată, pe întreg globul terestru, este de ordinul a 1800
miliarde tone materie uscată, ceea ce echivalează cu întreaga energie fosilă
cunoscută.
80
F. Antonescu, Printr-un parteneriat european Politehnica din Bucureşti produce curent
electric, Gândul, 21 august 2006, p. 5, Bucureşti.
Pentru o bună parte din ţările europene, biomasa cea mai abudentă este
reprezentată prin plante lignocelulozice, care pot avea diferite origini:
- biomasă forestieră, cu deosebire din lemne de construţie,
- biomasă provenind din crânguri pentru foc şi din reziduri industriale de
prelucrare lemnoasă,
- biomasă agricolă, constituită din subproduse (de exemplu paie).
Valorificarea energetică a biomasei poate să urmeze 4 căi principale:
a. – cel mai frecvent, prin combustie (sau incinerare) se produce o temperatură
care poate urca câtre 650 0C;
Combustia lemnului a fost principala sursă de căldură utilizată de om
înaintea cărbunilor, apoi a petrolului şi gazelor naturale. Nu trebuie pierdut din
vedere că incinerarea oricărui tip de biomasă emite în atmosferă gaze nocive
(îndeosebi CO2, CO, N,) şi particule minerale, care pot fi eliminate (parţial)
numai prin instalaţii puternice, costisitoare.
Potrivit Directivelor UE s-a pus în aplicare „Programul Lemnul şi
Energia 2000-2006” care urmăreşte să se dezvolte utilizarea lemnului ca sursă
de încălzire. Specialiştii în energetică au pus la punct focare (cuptoare) foarte
perfecţionate, care pot atinge randamente termice ridicate (70%) şi care pot să
consume atât lemne răşinoase, cât şi foioase. Prin Programul sus menţionat se
preconizează un potenţial ridicat de reducere a emisiilor de gaze cu efect de
seră. Astfel, s-a constatat că folosirea unei biomase ce echivalează cu 0.8 Mtep
energie fosilă determină evitarea emisiei a 3 Mt/an CO2; în plus, sunt create
1200 locuri de muncă.
În schimb, costul unui ansamblu performant de randament ridicat pe
lemne este de 2 ori mai mare decât a unei instalaţii similare pe combustibil
lichid sau de circa 3 ori mai mare faţă de o instalaţie încălzită cu gaz.
Să mai menţionăm că şi procurarea de resurse forestiere (la un preţ
accesibil) rămâne o problemă care întâmpină dificultăţi. Se au în vedere deşeuri
industriale banale (DIB: despicături, scoarţă, reziduuri, pastă de hârtie,
aglomerate etc), ca şi resturi rămase de la exploatările lemnelor de construcţie
(crengi şi subproduse de lemne declasate).
b. – a doua cale posibilă este metanizarea, realizată printr-o fermentaţie
anaerobă (descompunerea are loc prin acţiunea bacterilor, în absenţa aerului).
Se obţine un amestec gazos alcătuit din CH4 (50-60%) şi CO2 (35-40%).
Să notăm că reacţiile care însoţesc procesul complex al metanizării sunt
lente şi că fracţiunea de materie transformată este de circa 10-15% din masa
iniţială. Aşadar, 85-90% reziduuri trebuie avute în vedere, pentru a fi eliminate
sau stocate definitiv.
Compoziţia biogazului diferă în funcţie de natura substanţelor supuse
descompunerii şi mai depinde de condiţiile în care au loc reacţiile. În plus,
prezenţa simultană a H2S, CO2 şi H2O dau gazului o caracteristică corozivă,

ceea ce obligă să fie folosit în situ şi imediat, prin combustie.
c. – prin fermentaţia alcoolică se valorifică produsele cu conţinut de zahăr
(sfecla de zahăr, trestia de zahăr) sau amidon (cereale).
După hidroliză şi obţinerea unei soluţii cu zahăr, aceasta se supune unui
proces de fermentaţie, rezultând un amestec cu un conţinut minim de 15%
alcool, care prin distilare ne oferă etanol. Se apreciază că în acest caz doar 50%
din plantă este utilizată la producerea carburantului.
Randamentul global al operaţiei este puternic deficitar din cauza
consumului de energie, asociat atât de cultura plantelor, cât mai ales de operaţia
de distilare; cu toate acestea prognozele pentru viitori ani apreciază că
utilizarea biocarburanţilor de producţie locală devine o miză strategică (în
contextul dependenţei de hidrocarburile fosile, importante din zone instabile).
În Franţa şi Spania se consideră că încorporarea a 15% etanol în benzina
fără plumb este o soluţie recomandată pentru reducerea optimă a gazelor cu
efect de seră (N2O, CH4, CO2).
d. – transformarea termochimică conduce la gazeificarea substanţelor organice,
inclusiv vegetale. În acest caz se valorifică cu succes produsele ligno-celulozice
(lemne, graminee), dar de asemenea, transformarea termochimică poate să fie
aplicată la plantele oleaginoase, cereale, în acest caz utilizându-se toată planta.
Se apreciază că această cale are cel mai ridicat potenţial energetic
finalizat cu producerea de carburanţi, dar în prezent se află doar într-o etapă de
cercetare, care urmează să fie dezvoltată în anii viitori.
Succesul uneia din cele 4 căi pe care le-am prezentat succint va depinde
de competitivitatea sa economică, condiţionată decisiv de capacitatea
producătorilor de a colecta, condiţiona şi distribui materia primă în cantitate
suficientă şi la preţuri accesibile. Cu titlu informativ, menţionăm că
energeticienii apreciază că o tonă de materie uscată să revină la un preţ de cost
sub 50Є, iar o unitate de tratament să aibă la dispoziţie 100.000 t/an.
În fine, specialiştii consideră că mai au nevoie de 5-10 ani pentru a pune
la punct tehnicile de transformare adaptate exigenţelor de piaţă. În prezent, se
apreciază că pentru a produce 1 l de biocarburant trebuie să investeşti
echivalentul a 0,9 l petrol (A. Nicolas, 2004, p.137). Nu se poate pierde din
vedere că terenurile agricole, rezervate în prezent acestor culturi, sunt sustrase
unor culturi de plante alimentare. Dar, un fapt pozitiv este că biocarburanţii au
un bilanţ global al emisiilor de gaze cu efect de seră mai bun decât combustibilii
fosili.
Încheiem subliniind că programele de valorificare a biomasei trebuie
judecate ca opţiuni economice strategice, care au în vedere evitarea unor
dificultăţi previzibile pentru societatea noastră, în domeniul independenţei
energetice şi care ne pot feri de prejudicii sau rupturi în calitatea cadrului de

viaţă (Bobin, Huffer, Nifenecker 2005, p.317).
4.3.5. Energia eoliană
Vântul este un motor şi un regulator al dinamicii atmosferei. Asociate cu

curenţii marini, vânturile transportă şi repartizează energia solară termică
înmagazinată în apă şi în sol din zonele intertropicale, spre cele de latitudine
superioară, asigurând în acest fel echilibrul climatic al planetei noastre.
Circulaţia aerului la suprafaţa globului terestru se datorează diferenţelor de
presiuni atmosferice, scăderea presiunii atmosferice fiind proporţională cu
ridicarea temperaturii. Explicaţia este simplă. Aerul cald se dilată. Densitatea sa
fiind mai mică, el este mai uşor şi se ridică deasupra stratelor reci, dense şi
rigide, rezultând o convecţie sau un vânt perceptibil la sol.
Deplasarea vântului nu este lineară şi constantă, căci el suferă influenţa
reliefului, a eventualelor obstacole şi a altor curenţi de aer. Traseul său cunoaşte
numeroase zone instabile şi turbulenţe. Cu toate acestea, un alt factor, forţa
Coriolis81 stabileşte un principiu universal şi dă o direcţie generală relativ
stabilă marilor curenţi de aer, cum ar fi alizeele. În emisfera nordică, curgerea
fluidelor în mişcare (aer, apă) influenţată de rotaţia Pământului, este orientată
spre dreapta în raport cu direcţia iniţială (şi spre stânga în emisfera sudică).
Energia eoliană este generată de căldura solară. Ziua, razele astrului
traversează atmosfera şi sunt reţinute parţial de Pământ. Coeficientul de
absorbţie al scoarţei terestre este funcţie de natura sa petrografică şi de culoare.
Valoarea medie a presiunii atmosferice este de 1013 hectopascali la nivelul
mării82. Presiunea atmosferică descreşte rapid cu altitudinea.
Efectele vântului sunt resimţite până în troposferă (strat situat la 55-80
km altitudine) unde temperatura coboară la -90 0C.
Dacă Pământul nu s-ar roti, schimbările termice între Poli şi zonele
tropicale ar fi directe, traiectoriile vântului ar fi rectilinii şi orientate de la ariile
de presiuni înalte spre cele de joasă presiune. Dar, din cauza rotaţiei terestre,
81
G. Coriolis (1792-1843), inginer şi matematician francez, cu contribuţii în mecanica
solidului. În 1835 a constatat apariţia unei forţe de inerţie exercitată asupra unui corp care se
mişcă radial într-un sistem de rotaţie, numită forţa Coriolis. Ca exemplu aducem devierea
vânturilor, curenţilor şi a râurilor spre dreapta, în emisfera nordică.
82
hPa – unitate de măsură a presiunii echivalentă cu milibarul.
masele de aer cald şi rece sunt net separate de zonele temperate cu caractere
dinamice „conflictuale”.
Forţa vântului şi navigaţia se află într-o ecuaţie de interdependenţă pe
care omul a descoperit-o cu multe mii de ani în urmă. Istoria ştiinţei apreciază
că fenicienii, acum 5000 de ani, au fost printre primii navigatori care au
exploatat energia vântului pentru a-şi propulsa corăbiile pe mări. Fenicienii,
plecaţi din Tyr sau din Sidon, au traversat strâmtoarea Gibraltar, extinzându-se
până în Marea Britanie şi înconjurând Capul Bunei Speranţe, cu 2000 de ani
înaintea lui Vasco de Gama. Trecerea Gibraltarului spre Oceanul Atlantic a fost
realizată de corăbiile lor cu pânze şi numai aliindu-şi forţa vântului au reuşit să
traverseze Coloanele lui Hercule.
Gravurile găsite pe pereţii templului funerar al reginei Hatsheptsout de
la Deir el Bahari (lângă Thebes) probează că în Egiptul antic, cu 1500 de ani
î.Hr., corăbii ajutate de imense pânze rectangulare urcau spre izvoarele Nilului.
Fluviul devenise o cale importantă comercială, corăbiile cu pânze cărând arbori,
smirnă, fildeş, aur şi alte multe produse exotice.
În era noastră, secol după secol, energia vântului folosită de navigatorii
corăbiilor cu pânze a permis oamenilor să se răspândească pe Terra şi să
colonizeze insule şi continente mult timp inaccesibile.
Morile de vânt sunt folosite de oameni de mai bine de 1000 de ani. Ele
au reuşit să înlocuiască forţa animalelor în munci din cele mai istovitoare. Deja
Perşii au folosit energia vântului antrenând roţi cu palete foarte fruste. Aceste
instalaţii, cu ax vertical şi derivatele lor au cunoscut o dezvoltare importantă în
Orientul Mijlociu. Roţile cu palete persane au fost înlocuite, mai apoi, prin
maşini cu palete, montate pe ax orizontal. Această variantă avea să fie preferată.
În Evul Mediu, deceniu după deceniu, morile de vânt aveau să invadeze
Europa (odată cu invaziile arabe şi cu cruciadele de epocă). Numeroase sisteme
de palete, adesea foarte perfecţionate, au fost puse la punct cu începutul
secolului al XVI-lea.
Danezul Paul La Cour (1846-1908; el a fost un pionier în numeroase
domenii) prin lucrările sale, a reuşit să apropie morile de tehnologia eoliană
actuală. La Cour lucra la noi metode de exploatare a energiei eoliene.
Electricitatea începea să se arate ca urmare a invenţiilor sale, construind în
Danemarca primele aerogeneratoare.
Ultimele mori de vânt au fost puse în serviciu în Germania după 1930,
având un profil evident aerodinamic; 190 de maşini eoliene au fost echipate. O
oarecare dezvoltare a aerogeneratoarelor a avut loc în anii 1930. Câteva maşini
importante s-au instalat în SUA, URSS, Scandinavia, Marea Britanie,
Germania. Din păcate, conflictul mondial din anii 1939-1945 a stopat aceste
iniţiative.
Aerogeneratoarele – gestiune şi evoluţie de perspectivă. În numai

câţiva ani, spre deceniile mijlocului secolului care tocmai s-a încheiat, calitatea
eolienelor, ca şi a parcurilor eoliene a făcut un salt considerabil. În prezent
tehnologia pe care o înglobează este în plină ascensiune şi realizările acestor ani
ne permit să întrevedem că aceste maşini vor fi de mare actualitate în deceniile
care vin. Exploatarea energiei eoliene merge alături de cea hidraulică, căci şi ea
furnizează o energie curată şi accesibilă. Aerogeneratoarele moderne cunosc un
progres continuu. De exemplu, zgomotul produs este într-un regres constant
(îndeosebi datorită progreselor realizate în aerodinamica rotoarelor ca şi a
turnului). Dacă vechile eoliene erau incriminate pentru impactul lor negativ
asupra avifaunei şi peisajului, noile unităţi – prin tehnica înglobată şi liniile de
proiectare – respectă mediul înconjurător.
Din punct de vedere tehnologic, rotoarele cu axa verticală sunt rare; aşa
se face că astăzi astfel de maşini sunt aproape abandonate, datorită problemelor
tehnice majore pe care le au. În schimb, în prezent, cele mai comune sunt
maşinile cu axa orizontală.
Evoluţia tehnică a eolienelor deschide perspective deosebite. Atât
dimensiunile pieselor mobile, ca şi puterea instalată, au făcut salturi enorme în
numai câţiva ani. Din 1997 până în 2000, puterea instalată a crescut de trei ori
sau mai mult. S-a trecut de la 1.5 MW la 5 MW în numai trei ani! Rotoarele
mari, de peste 100 m vor fi destinate doar exploatărilor offshore (în regiunea
marină). Evident, măsuri de protecţie ale mediului vor impune limitarea unor
dimensiuni. Firma Nordex (Danemarca) propune o turbină (N-80) de o putere
nominală de 2.5 MW şi un diametru de 80 m. Firmele Wind şi Enercon
lucrează la elaborarea unor maşini eoliene de 3 MW şi 4.5 MW, care vor putea
să alimenteze proiectul german offshore de 100 aerogeneratoare din Marea
Nordului. Principalele parcuri offshore se află în Suedia, Danemarca, Olanda,
Marea Britanie şi Germania; cel mai mare parc este instalat la Middelgrunden
(Danemarca) şi are 40 MW (20 eoliene a 2 MW).
Costurile proiectelor offshore sunt mult mai ridicate decât cele terestre,
în special din cauza costurilor mai ridicate a fundaţiilor, a racordurilor la reţea, a
întreţinerii ş.a.
Generatorii eolieni de mai mulţi megawati, în ciuda taliei lor impozante,
sunt maşini de o mare fiabilitate. Astfel, în timpul furtunii devastatoare din
decembrie 1999, eolienele instalate în Franţa au rezistat unor vânturi de peste
200 km/h.
Rentabilitatea unei instalaţii eoliene trebuie să ia în calcul înălţimea
turnului. Numărul eolienelor care urmează să fie instalate, trebuie să ţină seama
de tipul de bazin (zăcământ) eolian. Caracteristicile eoliene ale regiunii sunt
repertorizate într-o cartografie specifică, care ţine cont de istoria vântului pe o
perioadă de cel puţin 10 ani. Sunt indispensabile măsurători precise făcute la

diferite înălţimi ale amplasamentului de implantare a eolienelor. Vântul de
altitudine nu suferă încetiniri (căci lipseşte frecarea cu solul), dar, deja, la circa
40 de m altitudine constatăm importante variaţii, de mai mulţi metri/secundă. În
fine, trebuie să avem şi o reprezentare a variaţiilor sezoniere.
Parcurile eoliene de mare putere sunt instalate progresiv în largul
mărilor (offshore). La nivelul Europei Occidentale, pe o hartă a vânturilor, se
poate constata că zonele cele mai favorabile de localizare a unui parc eolian se
află la nord de Insulele Britanice şi la vest de Scandinavia. Avantajele sunt
multiple: vântul este mai constant şi mai puternic, impactul vizual este mai puţin
defavorabil şi neplăcerile sonore, chiar slabe, sunt deplasate spre mare.
Evoluţia de perspectivă a aerogeneratoarelor este foarte promiţătoare.
Refugiile montane izolate, ţinuturile insulare, stânele ş.a., neracordate la reţeaua
electrică clasică, pot să beneficieze de serviciile eolienelor.
În SUA, în perspectiva anilor 2020, se preconizează ca 5% din nevoile
de energie electrică să provină din aerogeneratoare.
În Uniunea Europeană, se preconizează ca la nivelul anilor 2010, 21%
din electricitate să fie de origine regenerabilă, din care circa 10% să revină
eolienelor.
Pe termen lung (2020), puterea instalată a eolienelor s-ar putea să atingă
în întreaga lume circa 1.2 milioane MW, ceea ce ar acoperi aproximativ 10%
din necesitatea planetei (Lhomme 2004, p. 109).
Piaţa mondială eoliană este în prezent, în mod esenţial, o piaţă a
instalaţiilor terestre, racordate la o reţea electrică. Este o piaţă foarte
concurenţială şi evolutivă, susţinută din fonduri publice, dar rentabilă într-un
viitor apropiat. De mai mulţi ani, această piaţă cunoaşte o creştere puternică
(mai ales la nivelul UE). Capacităţile instalate ale Germaniei, Spaniei şi
Danemarcei, la finele anului 2001, reprezentau 60% din capacitatea eoliană
mondială. Piaţa mondială eoliană este puternic dominată de constructorii
europeni (danezi, spanioli, germani, la care se alătură semnificativ SUA).
Micile instalaţii terestre (300 KW), neconectate la reţea, constituie o
piaţă rentabilă şi promiţătoare destinată electrificării rurale şi nevoilor locale din
telecomunicaţii. Piaţa instalaţiilor terestre mari (5-100 MW), care folosesc
eoliene de până la 1.5 MW cunoaşte creşterea cea mai puternică; la fel şi cea a
marilor instalaţii offshore (din Europa de Vest), va reprezenta probabil o mare
piaţă în viitor (Bobin, Huffer, Nifenecker 2005, p. 350).
4.4. Energia nucleară
Energia nucleară declanşează procese fizice care produc de milioane de

ori mai multă energie pe unitatea de materie decât orice altă reacţie de
combustie posibilă. Energia nucleară furnizează doar un procent modest din
consumul energetic mondial. Opoziţia faţă de această formă de energie a glisat
recent de la aspectul securităţii, către cel care priveşte gestiunea pe termen lung
a combustibilului uzat.
Preocupările recente privind protecţia mediului, îndeosebi cele care au în
vedere emisiile de dioxid de carbon şi oxizi de azot rezultate din arderea
combustibililor fosili, ar putea ca intr-un viitor apropiat să redea producţiei de
energie nucleară o creştere semnificativă. Dar, în noul context, va trebui ca
opinia publică să aibă încredere în demersurile tehnice de securitate care privesc
instalaţiile producătoare de energie nucleară, ca şi depozitarea deşeurilor
radioactive.
Filierele existente, producătoare de energie nucleară, pot să fie
caracterizate schematic prin combustibilul folosit, tipul de moderator şi de
fluidul de răcire după cum urmează:
 Reactori grafit-gaz, care pot funcţiona cu uraniu natural, pe de o parte, şi
permit conversia 238U în 239Pu, pe de altă parte. În aceste reactoare
grafitul joacă rolul de moderator de neutroni, căldura fiind evacuată
printr-un debit de gaz (CO2 sau He), la înaltă presiune, în circuit închis.
Acest tip de reactor se leagă de etapa de început şi nu permite să se
atingă puteri mari. Din punct de vedere economic nu poate să concureze
cu reactori performanţi, de aceea este aproape abandonat.
 Reactori cu apă grea – CANDU. Pentru că acest tip de reactor a fost
dezvoltat mai întâi în Canada a primit numele de CANDU (CANada
Deuterium Uranium). Este un reactor care foloseşte uraniul natural drept
combustibil, iar moderatorul este D2O. Fluidul de răcire este: D2O+H2O.
În acest reactor combustibilul se găseşte în mai multe sute de tuburi
orizontale, între care circulă fluidul de răcire (apa grea sub presiune).
Acest concept evită nu numai presurizarea, dar permite şi înlocuirea
combustibilului (tub cu tub), în timp ce reactorul funcţionează, ceea ce îi
conferă o mare disponibilitate.
România a ales, pentru Cernavodă, reactori de tip CANDU,
datorită securităţii pe care aceştia o oferă. După datele publicate date
publicităţii recent (12 iunie 2006), al doilea generator va intra în
funcţiune în iulie 2007, energia electrică din România produsă din surse
nucleare ajungând la 18%.
 Reactori cu apă uşoară – REP, REB, RBMK. Sunt reactorii cei mai
utilizaţi în lume pentru producerea curentului electric. Ei sunt moderaţi
şi răciţi de apă obişnuită; fac excepţie reactoriii rusi RBMK moderaţi
prin grafit şi răciţi cu apă. Utilizarea apei implică două restricţii majore:
tensiunea sa puternică de vapori necesită presiuni ridicate de utilizare, în
timp ce absorbţia sa neutronică mai mare pretinde obligatoriu
combustibil îmbogăţit în 235U. La ora actuală există două tipuri de
reactori cu apă uşoară:
- reactorul cu apă presurizată (REP)
- reactoruul cu apă în fierbere (REB)
Pentru cele două reactoare combustibilul este acelaşi: oxid de uraniu,
îmbogăţit între 3-5 % în 235U.
Costurile economice a energiei produse în cele două tipuri de
reactoare sunt comparabile.
 Reactori cu neutroni rapizi – RNR. Unul din punctele slabe ale filierelor
cu neutroni termici rămâne slaba utilizare a resurselor în Uraniu: numai
1% este folosit pentru producerea energiei, prin fisiunea 235U sau prin
formarea de 239Pu ca urmare a fisiunii. În aceste condiţii, resursele
mondiale în uraniu sunt evident insuficiente pentru asigurarea perenităţii
predicţiei energetice nucleare.
Prin introducerea reactorilor regeneratori sau suprageneratori,
combustibilul de bază devine 238U sau chiar 232Th, fiecare din cei doi izotopi
fiind mult mai abundenţi pe Terra decât 235U. Principalul tip de reactor
supragenerator dezvoltat astăzi în mai multe ţări este un reactor cu neutroni
rapizi, pentru care fluidul de răcire (care participă la evacuarea căldurii) este un
metal lichid: Na. Combustibilii sunt pe bază de U+Pu.
La ora actuală, teama stârnită în opinia publică (folosirea combinată a
combustibililor nucleari şi a sodiului) a determinat să se sisteze această
tehnologie. Mai funcţionează doi reactori rapizi în Rusia. Reactorul Phoenix
(din Franţa) a redemarat recent doar în scopuri limitate de cercetare.
Reactorii în lume, la nivelul anilor 2000, au ajuns la cifra de 438,
repartizaţi în 31 de ţări. Ei produceau 350.000 MW electrici. Statisticile arată că
în alte 32 de ţări (mai ales în Asia de Sud Est) se află în construcţie alte
reactoare.
În balanţa energetică mondială a anilor 2000, 17% revenea energiei
nucleare.
Gestiunea ciclului din industria nucleară. Această gestiune se referă

la procesul tehnic propriu zis si la problema deşeurilor nucleare – care trebuie să
adopte soluţii de rezolvare pe termen lung, acceptate de societate.
Concentraţia medie a uraniului în scoarţa terestră este de 3 ppm (părţi pe
million). Totuşi, exploatarea rocilor uranifere nu începe decât de la o
concentraţie de 0,2%. În aceste roci, cel mai adesea, U este prezent sub formă
de oxizi: U3O8. El se extrage prin măcinare, dizolvare în acid şi o recuperare în
faza lichidă, pentru a da naştere după uscare la un concentrat de oxid (numit
uzual “tort galben = yellow kake”).
Rezervele mondiale de uranium, posibil exploatabile, evoluează în
funcţie de costul de extracţie. La actualele costuri de 260 $/kg, aceste rezerve
sunt evaluate la 17 milioane tone, ceea ce, apreciază energeticienii, ar fi
sufficient pentru un consum de 300 de ani (la ritmul actual). Dacă se trece de la
un factor de utilizare a resurselor naturale de 0,6%, valabil pentru reactori cu
apă uşoară, la o utilizare de 80% în suprageneratori, atunci disponibilităţile în
uranium ajung la 40.000 de ani. Dacă mai adăugăm că Th este de 4 ori mai
abundent decât U, atunci perioada de utilizare a combustibililor nucleari
sporeşte considerabil.
În ceea ce priveşte deşeurile rezultate, oamenii de ştiinţă apelează la 2
soluţii:
 fie stocarea în situri geologice profunde, fără o retratare prealabilă;
 fie o retratare din care să rezulte componente încă utilizabile şi o
reducere de volum a deşeurilor propriu-zise.
La nivelul anilor 2002, cantitatea de combustibili nucleari uzaţi a fost
apreciată la circa 10.000 tone, iar pentru anul 2020 se va ajunge la un total
cumulat de 200.000 t.
Pentru a aprecia semnificaţia acestor cifre, să consemnăm aici
capacitatea de stocaj a sitului American subteran de la Yucca Mountain:
700.000 t. Aşadar, numai 3 astfel de depozite subterane ar fi suficiente să
stocheze întreaga cantitate de deşeuri nucleare produse în 2020.
În decursul ultimilor 30 de ani, energia nucleară a făcut dovada
eficacităţii sale, în ceea ce priveşte producţia de energie. De asemenea, s-a făcut
dovada stăpânirii tuturor riscurilor inerente oricăror activităţi umane. În ţările
unde există o cultură a securităţii, această energie prezintă bilanţuri pozitive, pe
care nu le poate egala o altă formă industrială de producere a energiei.
Secolul în care am păşit va însemna ineductabil şi declinul energiei
produse prin combustia hidrocarburilor. Energia nucleară încă modestă la nivel
mondial, va putea să-şi adjudece un rol mult mai important.
Capitolul 5
MEDIUL ÎNCONJURĂTOR – REALITĂŢI ŞI PERSPECTIVE ÎN

SECOLUL AL XXI LEA
În primul subcapitol (Consideraţii generale) se evidenţiază că marile

probleme ale Prezentului şi Viitorului sunt percepute diferit în ţările bogate
şi, respectiv, în ţările în dezvoltare. Sunt aduse în discuţie şi situaţii de criză în
alimentarea cu apă, din care decurge şi o relaţie directă a producţiei de
cereale (De la criza apei la securitatea alimentară). Dezvoltarea industrială
impetuoasă, agricultura intensivă, urbanizarea excesivă, explozia
demografică, etc constituie premise ale producerii unei mari cantităţii de
deşeuri, cu urmări nefaste asupra mediului (Deşeurile şi calitatea mediului).
Stăpânirea problemelor energetice rămâne una din problemele fundamentale
impusă de strategiile de dezvoltare ale veacului pe care îl traversăm.
Reîncălzirea climatică globală reprezintă poate cea mai mare
provocare a perioadei actuale, cu urmări necontrolate asupra viitorului
omenirii. În încheiere sunt evidenţiate Responsabilităţile pentru viitor ale
semenilor noştri, care trebuie să lupte pentru o dezvoltare durabilă, asigurând
astfel un viitor planetei Pământ.
Incertitudinea viitorului apropiat sau mai îndepărtat, pe care o simţim în

aceşti ani de început de mileniu şi secol – lăsată moştenire de ultimele decenii
ale veacului trecut – se percepe diferit în ţările industrializate, respectiv în
rândul societăţii din ţările defavorizate.
Ţările mai puţin favorizate, cum sunt cele din continentul african, se
confruntă cu problemele de malnutriţie şi chiar foamete (declanşate de secetele
care se perpetuă cu deosebire în ţările Sahelului), apoi de proliferarea cazurilor
de sida (ce cauzează milioane de morţi), de confruntări etnice intertribale (cazul
din Republica Democrată Congo, când în 2003 au murit sau dispărut aproape 4
milioade de indigeni), respectiv exodul disperat al unor triburi somaleze în

2005-2006 spre vestul ţării (provincia Darfu), care a provocat un adevărat
genogid având la bază convingeri religioase şi etnice etc.
La rândul lor, de cealaltă parte, ţările industrializate s-au mobilizat pe cu
totul alte probleme, pe care le consideră vitale pentru civilizaţia la care aparţin
şi la a căror binefaceri nu renunţă. În anii perioadei 1970, pe temele dezbătute
de Clubul de la Roma era firesc ca ţările capitaliste avansate să fie sensibile la
formularea “resurse naturale limitate”, în faţa unei “creşteri exponenţiale”.
Alerta în rândul acestor ţări – şi în general a comunităţii internaţionale – avea să
se declanşeze prin criza petrolului din 1971-1973, acutizată de Războiul din
Orientul Mijlociu (1973) şi de revoluţia islamică din Iran (1979). Şocurile
suferite – din cauza preţurilor aflate în creştere alarmantă, ca şi a incertitudinii
în aprovizionare – au determinat o stagnare economică mondială, care mai
târziu, în 1986, avea să declanşeze un “contra-şoc petrolier”, marcat printr-o
brutală cădere de preţuri. Destul de repede s-au uitat incertitudinile trecutului şi
ideea unei abundenţe de energie disponibilă, la preţuri scăzute, s-a instaurat în
concepţiile celor care decid. Iată de ce piaţa petrolului a suferit de-a lungul
anilor oscilaţii de preţuri evidente, iar din punct de vedere industrial şi economic
s-au făcut previziuni de creştere care au luat în considerare doar preţul, nu şi
incertitudinile reale de aprovizionare.
O problemă care devine din ce în ce mai suspectă în ultimele două-trei
decenii este cea a schimbărilor climatice. Din partea majorităţii specialiştilor
aceste mutaţii sunt puse pe seama recrudescenţei efectului de seră (datorat cu
deosebire folosirii combustibililor fosili), care în final se materializează într-o
reîncălzire globală. Cetăţenii din ţările industrializate sunt puţin dispuşi să-şi
schimbe modul lor de viaţă, care atentează la confortul şi avantajele civilizaţiei,
totul legat de “abundenţa” energetică (cf. Tissot 2003). Pe de altă parte,
dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate, care pretinde o cerere sporită de surse
energetice, duce la un consum din ce în ce mai mare de combustibili fosili
(90%); doar 10% rămâne pe seama energiei nucleare.
Oamenii de ştiinţă apreciază că ieşirea din această dilemă energetică
rămâne apelarea la sursele de energie regenerabilă (hidroelecticitatea, energia
eoliană, fotovoltaică, biomasa). Adevărata problemă este dacă în viitorul
apropiat suntem pregătiţi în mod real să folosim aceste surse sau ele, cel puţin în
parte, aparţin deceniilor mai îndepărtate.
Se apreciază că cetăţenii lumii sunt incomplet sau rău informaţi despre
oportunitatea economică a unui program imediat de reconversie energetică, care
să treacă la înlocuirea parţială a combustibililor fosili care creează probleme de
aprovizionare, ei provenind din regiuni geografice instabile politic. Un astfel de
demers informativ – între altele – şi l-au propus paginile cărţii care înglobează
acest capitol cu un caracter temerar, de predicţie.
5.2. De la criza apei la securitatea alimentară
Deficitul de apă se manifestă vizibil prin secarea unor râuri şi lacuri.

Lacul (Marea) Aral din Asia Centrală din fostul spaţiu sovietic, datorită
irigaţiilor tot mai intense a culturilor de bumbac, a ajuns ca în cei 30 de ani de
“planificare socialistă” (1960-1990) să piardă 60% din suprafaţă! La nivelul
anilor 2010-2020 se estimează că Lacul Aral va mai avea o suprafaţă de cca
5000 km2 (în urmă cu 25 de ani întinderea lacului era apreciată la 40000 km 2).
Drept urmare şi salinitatea apei va fi de 4-5 ori mai mare ca media oceanului
planetar, totul “căpătând înfăţişarea muribundă a Mării Moarte (cu o salinitate
de 7,5 ori mai mare ca a oceanului planetar)” (I. Petrescu, D. C. Petrescu, 2002,
p. 197). S-au propus mai multe soluţii pentru salvarea Aralului (inclusiv o
tentativă utopică de a lega Lacul Aral de Marea Caspică!), cum ar fi
abandonarea (parţială) agriculturii intensive, dar consecinţele economice
negative ce ar decurge determină întârzierea unor măsuri.
Lacul Ciad din Africa, din 1960 până în prezent a pierdut 95% din
suprafaţă, datorită cererilor de apă folosită în irigaţii. Ca urmare, este posibil ca
în aceste decenii de început de mileniu apele lacului să dispară în imensitatea
terenurilor degradate de secete perpetue (L. Brown, 2006, p. 43).
Studii specializate comandate de Banca Mondială evidenţiază că lumea
atrage după sine un vast deficit de apă, care este relativ recent (din punct de
vedere istoric) şi este într-o creştere alarmantă (cf. www.worldwater.org.).
Dar faţa nevăzută a acestei crize de apă este şi mai izbitoare. Ne referim
la pomparea în exces a apei subterane, ce atrage scăderea dramatică a nivelului
de apă din pânzele freatice. Forarea a milioane de puţuri de apă, pe toate
latitudinile, în scopul irigării sau alimentării gospodăriilor, determină pomparea
unei cantităţi de apă mai mare decât capacitatea de regenerare a apelor
subterane de provenienţă.
În contextul triplării cererii de apă în decursul ultimei jumătăţi de secol,
specialiştii în hidrogeologie constată că după anii ‘70 pomparea de apă din
zăcămintele freatice a condus ca nivelul apelor subterane83 să scadă alarmant în
83
Pânzele de ape freatice aparţin la două tipuri: pânze de acvifere superficiale, care sunt direct
dependente de precipitaţii şi strate acvifere adânci sau fosile, care depind de structura geologică
a regiunii, fără să poată a fi “reumplute” de precipitaţii superficiale locale.
ţări care găzduiesc mai mult de jumătate din populaţia globului

(www.worldlakes.org).
Relaţia apă-hrană este foarte puternică. O medie de consum susţine că
un om pretinde aproape 4l apă/zi. În schimb, producerea hranei totalizează, sub
o formă sau alta, cca 2000 l apă/zi – adică de 500 de ori mai mult! Specialiştii
apreciază global că 70% din consumul de apă este destinat agriculturii, 20% este
utilizat în industrie şi 10% acoperă consumul din gospodării.
Scăderea nivelului din pânzele de apă subterane afectează negativ
recoltele din ţările în care irigaţia este indispensabilă. Situaţia este valabilă şi
pentru China, considerată a fi cel mai mare producător de cereale din lume. Un
studiu din 2001, publicat în capitala Chinei, evidenţiază că nivelul apelor
subterane freatice de sub Câmpia Chinei de Nord (unde se produce mai mult de
1/2 din grâul ţării şi 1/3 din recoltele de porumb) scade într-un ritm alarmant (3
m/an). Aşa s-a ajuns ca pomparea apei să se facă în prezent de la 300 m
adâncime, ceea ce duce la ridicarea costurilor de producţie, cu repercusiuni
drastice asupra recoltelor. Dacă în 1997 producţia de orez a Chinei a atins 140
milioane tone, pentru 2005 a scăzut la 125 milioane tone. Pe ansamblu, se
apreciază că în China s-a atins cel mai evident declin al producţiilor de cereale
în ultimii 8 ani, datorită scăderilor rezervelor de apă destinate irigaţiilor.
Pentru a completa tabloul asiatic să precizăm că în India penuria de apă
este şi mai serioasă. În statul Tamil Nadu (din sudul Indiei, cu 62 milioane
locuitori) nivelul apei subterane freatice a scăzut catastrofal, ducând la secarea a
95% din puţurile aflate în proprietatea fermierilor.
În Pakistan (ţara cu o populaţie de cca 160 milioane locuitori) scăderea
nivelului apei subterane freatice pare a fi similară cu cea din India. Pentru
perioada 1982-2000, s-au măsurat scăderi de 1-2 m/an. Evident, reducerea în
viitor a cantităţii de apă destinată irigaţiilor, din cauza acviferului sărăcit, va
determina o diminuare a recoltei de cereale din Pakistan.
Datorită folosirii apei în irigaţii şi Israelul cunoaşte o sărăcire a
resurselor de ape ce provin din ambele straturi acvifere. Un aspect al
conflictului Israelo-Palestinian se referă şi la alocarea cotei de apă destinată
palestinienilor. Din pricina crizei accentuate de apă, Israelul a hotărât sistarea
irigării grâului (L. Brown, 2006, p.50).
Nu lipsesc voci care apreciază că viitoarele războaie din Orientul
Mijlociu se vor da pentru sursele de apă, cele vizând zăcămintele de petrol
rămânând, probabil, mult în subsidiar. Competiţia pe piaţa mondială a cerealelor
va fi o componentă a viitoarelor decenii. Ţărilor cu cele mai mari resurse
alimentare le va merge cel mai bine în această competiţie mondială (şi nu
neapărat celor mai puternice militar). Pentru a şti unde se vor concentra mâine
nevoile de import de cereale, trebuie să avem în vedere unde astăzi se

înregistrează deficitele de apă.
Atât sărăcirea pânzelor de apă subterane freatice, cât şi drenarea unor
cursuri de apă în vederea aprovizionării zonelor urbane, vor duce la sporirea
deficitului de apă solicitat în irigaţii, ceea ce va atrage o descreştere a producţiei
de cereale.
Pe bună dreptate oamenii de ştiinţă se întreabă: când scăderea rezervelor
de apă se va transforma într-o penurie de hrană? S-a concluzionat că ţările dens
populate (China, India, Pakistan, Mexic, cea mai mare parte a ţărilor din
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord) în ultimele trei decenii au dus o politică de
risipă a resurselor de ape subterane. Plata pentru această proastă administrare
începe să iasă la iveală în aceste decenii de început de mileniu şi rezultatele pot
fi catastrofale pentru ţările amintite – ca şi pentru întreaga lume în ansamblul
său – după anii 2025-2050. Dacă ţările care folosesc intensiv apă pompată din
pânzele freatice nu vor scădea drastic consumul, într-un final de câteva decenii
prăbuşirea producţiei de hrană este inevitabilă (L. Brown, 2006, p. 60).
5.3. Stăpânirea problemelor energetice – subiect funadmental în

peocupările secolului al XXI lea
Întrucât în Capitolul 6 al cărţii am prezentat problematica de bază a

surselor energetice, insistând pe impactului lor asupra mediului, aspectele
economice ce le incumbă şi perspectivele prezente şi viitoae în societate umană,
aici vom remarca numai câteva aspecte ale temei propuse în discuţie.
Este cazul să accentuăm că specialiştii în zăcăminte de substanţe
minerale utile sunt de acord să aprecieze că astăzi nu putem vorbi de existenţa
unor crize de resurse miniere, ci doar de o problemă a energiei, care, deja, sub
anumite aspecte a atins puncte critice, iar în viitoar poate determina crize sau
chiar colapsuri economice. Orice zăcământ se defineşte prin rentabilitatea sa
economică şi nu prin conţinutul în subsatnţă utilă; dacă preţul energetic permite,
apa de mare poate deveni un zăcământ mineral din care – prin distilare – se pot
extrage substanţele utile dorite! (cf. A. Nicolas, 2004, p. 121). Iată de ce –
revenind la resursele energetice – este bine să se adopte strategii pentru
Prezentul şi Viitorul societăţii omeneşti. La orizontul anilor 2050, când
populaţia Globului va trece de 9 miliarde de locuitori, societatea trebuie să
depună un efort imens pentru a se adapta la sursele energetice disponibile. În
ritmul actual, cererea de energie în 2050 va fi de peste 2 ori mai mare decât cea
prezentă!
Pentru a face faţă marilor provocări ale acestui veac, oamenii de ştiinţă
şi factorii de decizie propun un nou “cocktail” de surse energetice, în care
energiile fosile (care sunt responsabile de emisiile de CO 2, inclusiv de
reîncălzirea planetară despre care vom discuta) vor trebui diminuate (unii spun
chiar la jumătate). Evident, astfel de restricţii implică o dezvoltare importantă a
energiilor regenerabile, alături de care energia nucleară îşi va primi o pondere
din ce în ce mai importantă.
În contextul arătat se impune menţionată o recentă Conferinţă
internaţională privind domeniul energetic (26 octombrie 2006), în care
ambasadorul american la Bucureşti, N. Taubman, a afirmat că una din marile
provocări ale anilor următori pentru Europa, dar şi pentru întreaga lume, va fi
asigurarea unui flux energetic stabil şi divesificat pentru a facilita creşterea
dinamică a economiilor aflate în dezvoltare în întreaga lume. “Trebuie să
conlucrăm în acest sens – sublinia ambasadorul american – fapt care înseamnă
explorarea unor noi pieţe de furnizori, dezvoltarea unor noi surse de energie şi
utilizarea mai eficientă a celor pe crae le avem deja”. În opinia lui N. Taubman
trebuie accesate noi pieţe şi create noi mijloace de transport mai eficiente şi
diversificate, lucru pentru care este nevoi de cooperare atât între guverne, cât şi
între acestea şi industrie. În acelaşi cadru s-a subliniat că trebuie făcute
demersuri pentru a fi folosite noi surse de energie bazate pe vânt, soare sau
atom. “În România portul Constanţa intenţionează să pună în funcţiune o
turbină eoliană pentru a alimenta cu energie toate activităţile derulate în aria
portuară. De asemenea, urmează să intre în funcţiune noi reactoare nucleare,
care vor tripla producţia actuală”, a menţionat oficialul american. Ambasadorul
SUA a mai declarat cu aceeaşi ocazie că SUA, împreună cu parteneri din Franţa,
Japonia şi Rusia vor conlucra pentru a sprijini statele aflate în dezvoltare să-şi
satisfacă nevoile energetice din ce în ce mai mari într-un mod sigur şi eficient.
La rândul său, în aceaşi conferinţă, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, R.
Lohkamp, a subliniat şi el importanţa cooperării intense dintre producători,
consumatori, guvern şi sectorul privat, acesta fiind drumul corect în politica
energetică viitoare. Oficialul german a accentuat necesitatea creării unei politici
durabile în domeniu şi obligaţia tuturor statelor europene de a investi în
cercetarea şi dezvoltarea domeniului energetic în prezentul şi viitoarele
decenii.84
84
“Una din marile provocări, pentru noi toţi, va fi asigurarea unui flux energetic stabil şi
diversificat”, Adevărul de Cluj, anul XVII, nr. 4867, 27.10.2006, p. 4, Cluj-Napoca.
5.4. Deşeurile şi calitatea mediului
Caracterul complex al deşeurilor face ca definiţia deşeurilor să fie dată

în funcţie de contextul la care se face referire. Din punct de vedere economic un
deşeu reprezintă un obiect a cărui valoare economică este nulă sau negativă
pentru deţinători; evident, această definiţie exclude o bună parte a deşeurilor
reciclabile care posedă o anumită valoare (A. Culic, R.M. Petrescu, 2006, p.14).
Din punctul de vedere al protecţiei mediului, un deşeu constituie o ameninţare
din momentul din care acesta intră în contact cu mediul înconjurător; contactul
poate avea loc în mod direct sau ca rezultat al unui tratament la care este supus
deşeul.
Este logic de presupus că apariţia omului pe Pământ a fost însoţită de
deşeuri; gunoaiele menajere (oasele animalelor vănate etc) însoţesc siturile
gospodăriilor strămoşilor noştri. Mai târziu, în valea Indului (în urmă cu 4000
ani), în China antică (acum 5000 ani) etc s-au păstrat dovezi privind depozitarea
şi utilizarea ulterioară a gunoaielor.
Evident, în marile oraşe sau cetăţi medievale curăţenia şi evacuarea
gunoaielor a devenit o preocupare odată cu sporirea numărului de locuitori.
Epidemiile (mai ales ciuma) au determinat autorităţile să întervină pentru
curăţirea străzilor, transportul şi arderea gunoaielor.
Pe la 1700 gunoaiele din Lyon erau colectate prin cutii metalice, plasate
în principalele pieţe ale urbei, pentru ca apoi să fie colectate şi depozitate în
afara oraşului. Acest sistem de colectare avea să fie introdus şi perfecţionat şi la
Paris de prefectul de Sena de-atunci (1882): Eugene R. Poubelle; de la el au
primit numele containerele acoperite, folosite la colectarea gunoaielor.
În ţara noastră, preocupării pentru curăţenia aşezărilor apar doar în
documente din secolul al XVI lea. La sfărşitul secolului al XVIII lea (1790) se
dă poruncă pentru curăţirea străzilor şi a curţilor în folosul “sănătăţii obştei”, dar
numai în 1866 (ultimul an de domnie al lui Al. I. Cuza) se publică un
“Regulament pentru menţinerea curăţeniei”.
Indiscutabil, dezvoltarea industrială, agricultura intensivă, urbanizarea
excesivă, explozia demografică etc constitue efecte negative asupra mediului, cu
urmări nefaste în producerea de deşeuri. Conceptul dezvoltării durabile doreşte
să conştientizeze că prin activitatea economică şi socială se crează implicaţii
directe asupra calităţii vieţii; diminuarea şi eliminarea deşeurilor se înscrie ca o
condiţie obligatorie în asigurarea echilibrului ecologic al planetei.
Un rol important în realizarea conţinutului din conceptul dezvoltării

durabile îl au agenţii economicii care trebuie să pună în aplicare tehnologii
performante, mai puţin poluante, generatoare de puţine deşeuri, cu consumuri
reduse de materiale, cu riscuri de mediu reduse.
Unii sociologii contemporani susţin că timpurile pe care le traversăm
aparţin “Epocii Deşeurilor”. Pe bună dreptate, grămezile de gunoi menajer,
haldele de deşeuri industriale constitue o trăsătură a societăţilor cu economie de
piaţă (T. Rusu, M. Bejan, 2006, p. 14).
Condiţii neecologice de depozitare a deşeurilor generează un grad ridicat
de poluare a aerului, solului şi apelor. În plus, din punct de vedere estetic,
deşeurile depozitate necorespunzător afectează grav cadrul natural creând un
ambient deprimant.
Managementul deşeurilor presupune “controlul generării, stocării,
colectării, transportul, prelucrarea şi evacuarea deşeurilor, în acord cu
principiile sănătăţii publice, economiei şi protecţiei mediului” (I. Blebea, 2003,
p. 195).
În contextul lărgirii aplicării tehnologiilor moderne au apărut noi tipuri
de materiale utilizate în procesul de fabricaţie, care ridică aspecte legate de
gestionarea ecologică a deşeurilor, rezultate din procesele de fabricaţie sau din
utilizarea unor noi tipuri de ambalaje.
Pentru a face faţă acestor noi provocări, specialiştii au căutat să
stabilească un sistem global de gestionare a deşeurilor. Noua disciplină de
Management al deşeurilor presupune următoarele activităţii:
- cercetarea procesului de generare a deşeurilor;
- condiţii adecvate de stocare a deşeurilor;
- supravegherea procesului de colectare şi transport a deşeurilor;
- controlul prelucrării primare a deşeurilor;
- valorificarea deşeurilor, inclusiv eliminarea acestora;
- depozitarea în condiţii de siguranţă a deşeurilor (cf. T. Rusu, M. Bejan, 2006).
La noi, strategia privind gestionarea ecologică a deşeurilor porneşte de la
legislaţia în domeniu, care trebuie să oblige agenţii economici să se încadreze în
strategia elaborată de Guvernul României, aflată în concordanţă cu prevederile
din UE.
Din datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică, cheltuielile
pentru protecţia mediului la nivel naţional au avut o evoluţie ascendentă în anii
de după 2000. Cu toate acestea, procentul investiţiilor în domeniul mediului din
PIB rămâne în continuare foarte scăzut în comparaţie cu ţările din UE. Costurile
de conformare pentru sectorul deşeuri se ridică la 3,8 miliarde euro până în
2017 (ultimul an de tranziţie pentru acest sector), din care pentru perioada 2007-
2013 sunt necesari 2,4 miliarde euro (A. Culic, R. M. Petrescu, 2006).
În prezent, la nivelul României, există cca 250.000 ha ocupate cu gropi

de gunoi. În programele şi proiectele angajate cu UE, urmează să se
construiască peste 94 de incineratoare municipale de deşeuri, care vor ocupa
alte 100.000 ha. “Dacă nu sa va duce un program coerent, România poate
deveni o ţară a gunoaielor”, potrivit declaraţiei lui S. Ionescu, comisar general al
gărzii naţionale de mediu; el mai preciza că numai în capitală se colectează
anual 600.000 tone deşeuri menajere. Liberalizarea pieţei incineratoareleor de
deşeuri în ţara noastră este un moment important în primul rând pentru cetăţeni
(sublinia S. Ionescu pe 8 noiembrie, de Ziua Internaţională a zonelor urbane).
Reciclarea deşeurilor în incineratoare înseamnă producţie de energie electrică
sau biogaz, deci economii pentru populaţie. Aşadar, deşeurile constituie o sursă
importantă de bani pentru societate85.
5.5. Reîncălzirea climatică globală
Gazele cu efect de seră. În ultimii 20-25 de ani, din ce în ce mai

frecvent, reîncălzirea climatică globală, face obiectul unor dezbateri în
mijloacele media şi constituie subiecte ale unor conferinţe şi simpozioane
naţionale şi internaţionale. Cercetătorii sunt de părere că actuala reîncălzire
globală este un fenomen climatic de risc, care prin numeroasele consecinţe pe
care le produce poate să fie considerată un risc climatic major, de lungă durată.
Această reîncălzire apare ca o consecinţă a creşterii presiunii antropice;
aşadar, omul este responsabilul fenomenului, mai ales prin expulzarea de gaze
cu efect de seră (rezultate cu precădere din arderea combustibililor fosili), care
se acumulează în atmosferă, pe care o reîncălzeşte. Incriminatul numărul unu
este CO2 . Masa acestui gaz prezent în atmosferă este redusă în raport cu cea
care se află sechestrată în soluri şi oceane, respectiv CO2 ascuns în adâncurile
Terrei. În decursul crizelor vulcanice, care au marcat periodic evoluţia în timp a
planetei noastre, acest CO2 de origine profundă, a fost injectat în atmosferă,
ceea ce a declanşat ciclic mai multe crize climatice. Oamenii de ştiinţă cuplează
unele extincţii masive din trecutele perioade geologice tocmai cu astfel de
activităţi paroximale cu injectări de CO2. Aşa cum o dovedesc arhivele
geologice (fosile vegetale, animale, sedimente etc) nu există nici un dubiu
85
“Deşeurile rămân principala problemă a zonelor urbane”, Adevărul de Cluj, XVII, nr. 4880,
p. 12, 11.11.2006, , Cluj-Napoca.
asupra existenţei unor variaţii climatice, uneori cu caracter catastrofal, în

timpurile geologice.
Prelucrarea datelor de observaţii din ultimii peste 100 de ani ne
îndreptaţeşte să evaluăm ca suntem în faţa unei creşteri evidente a temperaturii.
Această creştere este de circa 0,6o C/100 de ani; în plus, încălzirea din secolul 20
nu a avut echivalent în ultimii 1000 de ani!
Dacă ne referim la proporţia CO2 în atmosferă, atunci este bine să ştim
că analizele evidenţiază pentru anul 1750 un conţinut aproape de 277 ppm, iar
pentru anul 1900 – 290 ppm; la nivelul anului 2000 s-au măsurat circa 340 ppm.
Între alte gaze cu efect de seră se impun sa fie amintite: CH4 si N2O –
ele participând evident la modificarea chimică a atmosferei. Măsurătorile
întreprinse arată că în ultimele două secole proporţia lor a crescut dramatic.
Dacă ne referim la CH4, s-a constatat că în 1850 existau 800 ppb, pentru ca în
2000 să crească la 1700 ppb (deci, în aceşti ani s-a depăşit dublul cantităţii din
secolul al XXI lea).
N2O nu atingea 270 ppb în 1850, pentru ca în anii 2000 să treacă de 300
ppb.
Trebuiesc de asemenea, menţionate şi gazele din familia
clorofluorocarburilor (CFC), creaţii industriale care nu existau înainte de 1938.
Moleculele acestor substanţe au o lungă durată de viaţă. Ajunse în stratosferă,
ele participă la un ciclu de destrucţie catalitică a ozonului (O3), evidenţiată de
descoperirea în 1985 a “găurii de ozon” deasupra Anctarticii. Implicarea CFC în
distrugerea stratului de ozon a dus la adoptarea, în 1987, a Protocolului de la
Montreal care a luat măsuri de limitare şi, respectiv, încetare a producţiei
acestor gaze. Reamintim ca prezervarea ozonului în atmosferă se impune
datorită capacităţii lui de a absorbi razele ultraviolete ale Soarelui, constituind
un ecran de protecţie pentru viaţa de pe Terra. Să reţinem, însă, că în aerul pe
care noi îl respiram, ozonul, care este un oxidant puternic, constituie un poluant
nociv, atât pentru organismele animale (deci, inclusiv pentru om), ca şi pentru
plante. Pe de alta parte, ozonul (O3) contribuie la intreţinerea efectului de seră şi
procentul său a sporit semnificativ, nu numai în regiunile urbane poluate, ci şi
pe arii deschise de pe Terra.
Apa (H2O) este cea de-a treia substanţă după CO2 şi CH4, cu efect de
seră major. Ciclul său evolutiv este mai simplu şi bine cunoscut. Prin procesul
de evaporare a maselor de ape din oceane şi lacuri, vaporii de apă se ridică în
atmosferă unde se condensează ca picături în nori, înainte de a cădea pe Pământ
ca ploaie sau zapadă. De pe continente apa se poate evapora (reajungând în
atmosferă), se infiltrează în soluri (alimentând pânzele de apă freatică) sau
ajung în fluvii şi de aici în mări şi oceane, încheind ciclul.
Dacă vaporii de apă prezenţi în atmosferă reprezintă un gaz puternic cu

efect de seră, rolul lor în evoluţia climatului este încă incertă. Se ştie că vaporii
de apă (în norii alcătuiţi din picături de apă sau cristale de gheaţă) răcesc
atmosfera, caci ei reflectă direct o parte din razele solare, trimise astfel în spaţiu
şi neabsorbite de atmosferă. Norii sporesc puterea de reflectare a atmosferei
(numită albedo sau reflectanţă) şi contribuie, deci, la răcirea ei. Dar, în acelaşi
timp, norii reţin căldura emisă de suprafaţa terestră (şi acest fenomen îl
percepem cu uşurinţă din diferenţele de temperatură dintre nopţile noroase şi
cele senine). Dar, spun oamenii de ştiinţă, bilanţul global este încă neîndeajuns
cunoscut.
Putem concluziona că principalele gaze cu efect de seră sunt CO2, CH4
şi vaporii de H2O. În ultimii 150 de ani se constată o ridicare rapidă a
concetraţiilor primelor două gaze în atmosferă, însoţită de o sporire a
temperaturii. CO2 este responsabil de 60% din încălzirea actuală, CH4 – 20%,
CFC 14% şi oxizii de azot 6%. Vaporii de H2O nu intervin în acest bilanţ căci
concentraţia lor în atmosferă este în prezent stabilă şi depinde puţin de
activităţile umane. În fine, printre gazele cu efect de seră menţionăm O3 care, cu
oxizii de N, poluează aerul în aria aşezărilor urbane.
Investigaţiile din ultimele 2-3 decenii evidenţiază că omul a modificat
compoziţia atmosferei. Această schimbare se traduce printr-o ridicare cu circa
1% a energiei termice, ceea ce determină o ridicare a temperaturii medii a
Terrei, care stă la baza reîncălzirii globale. Pentru predicţiile care se impun,
cercetătorii au dezvoltat mai multe modele climatice de previziune pe termene
scurte, medii sau îndelungate.
Modelele climatice. În 1988, reprezentanţi guvernamentali din ţări
avansate, Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) şi Programul Naţiunilor
Unite pentru Mediu (PNUE), au fondat Grupul Interguvernamental pentru
Evoluţia Climatului – GIEC (IPCC în engleză, Intergouvernamental Panel on
Climate Change). GIEC reuneşte mii de specialişti din întreaga lume de profesii
foarte diferite: meteorologi, chimisti, fizicieni, economişti, cercetători din
ştiinţele sociale şi sănătate etc. Până în prezent, GIEC a prezentat 3 rapoarte: în
1990, 1995, 2001, urmatorul fiind aşteptat în 2007. Raportul din 2001 (881
pagini) este opera colectivă a 122 autori asistaţi de 515 colaboratori. S-au
propus mai multe scenarii, unele optimiste, altele, dimpotrivă.
Dacă naţiunile lumii nu vor lua măsurile care se impun, conţinutul în
CO2, ar putea ajunge la 1000 ppm în 2100 (deci de 3-4 ori mai mare ca în urmă
cu 200 de ani), continutul în CH4 se poate sporii de 5 ori, iar oxizii de azot cresc
cu 50% .
Într-un alt scenariu mai optimist CO2 va ajunge doar să se dubleze, în
raport cu perioada preindustrială, iar oxizii de azot vor creşte cu 20%. Oricum,
efectul de seră va continua să crească în deceniile secolului 21, ajungându-se să

se stabilizeze la orizontul anilor 2100.
Dacă ne referim la valorile termice, reamintim că măsurătorile
consemnează o ridicare cu 0,6°C la suprafaţa globului terestru în decursul
secolului al XX lea. Această reîncălzire s-a efectuat în doua perioade: 1910-
1945 şi 1976-prezent. în decursul celor două intervale creşterea medie a fost de
0, 15°C/deceniu.
În altitudine şi latitudine, creşterea termică a fost inegală. Ridicarea
mediei termice pe continent a fost mai mare decât cea în domeniul marin.
Astfel, între 1950-1953, reîncălzirea deasupra mării a fost doar jumătate din
valoarea celei măsurate pe continent. În regiunile boreale ridicarea temperaturii
a fost mai puternică. În ultimii 30 de ani, iernile din Alaska au câştigat în medie
2-3°C. Aşa ne explicăm de ce tundra a fost invadată de arbuşti şi de ce
pergelisolul (solul înghetat permanent) s-a retras spre sud.
În 2001, experţii GIEC au prezis pentru perioada 1990-2100 o
reîncălzire globală de 1,4-5,8°C. Amplitudinea foarte largă a predicţiilor (de
peste 4°C decurge din diversitatea scenariilor luate în calcul. De exemplu,
pentru scenariul A2 reîncălzirea globală este între 1,3-4,5°C. Experţii apreciază
că reîncălzirea va fi diferită de la o regiune la alta.
Precipitaţiile, în acelasşi scenariu GIEC, sunt apreciate că vor creşte cu
5, 20 % în secolul al XXI lea.
Şi nivelul marin va creşte în secolul nostru cu 11-77cm (în secolul 20,
nivelul oceanului planetar s-a ridicat cu 10-20 de cm.)
Evident, gheţarii alpini, banchiza de gheaţă, suprafeţele continentale
înzăpezite au suferit de pe urma fenomenului de reîncălzire globală. Se
apreciază că din 1960 şi până în prezent, suprafaţa planetei acoperită de gheaţă
s-a diminuat cu 10%. Între 1978-2000, Arctica a pierdut 1,2 milioane km2 de
gheaţă permanentă. Dacă banchiza arctică continuă să se fărâmiţeze în acest
ritm, ea va disparea în 2100.
Toate aceste tendinţe de perturbare a atmosferei duc la o concluzie
logică: Catastrofele climatice se intensifică în deceniile pe care le traversăm.
Ultimul raport GIEC ne conturează un viitor în care fenomenele climatice
extreme vor deveni din ce în ce mai frecvente în peisaj, cu dezordini uneori
dezastruoase asupra economiilor din ţările afectate.
Profundele transformări climatice vor avea o incidenţă puternică asupra
cotidianului. Mediul nostru, calitatea vieţii, uneori chiar existenţa noastră vor fi
periclitate.
5.6. Dezvoltarea durabilă – un deziderat al Prezentului şi Viitorului nostru
În câteva capitole anterioare, în contexte diferite, s-a abordat şi noţiunea

de dezvoltare durabilă. În plus, credem că este sintagma la care se apelează
frecvent când este vorba de cercetarea, protecţia şi conservarea mediului
înconjurător (A. Nicolas, 2004, J. P. Paulet, 2005, B. Bürgenmeier, 2005, Fr.
Mancebo, 2006, A. Teleuţă, Gh. Duca, A. Stratan, 2003, I. Pohoaţă, 2003 etc).
De fapt, marile provocări ale acestui secol, privind mediul înconjurător au
repercursiuni directe asupra dezvoltării durabile şi de aceea se impune să
sintetizăm în paginile care urmează demersurile premergătoare
individualizării conceptului de dezvoltare durabilă.
În literatura ştiinţifică a ultimelor două decenii, privind tematica atât de
diversificată a mediului înconjurător regăsim cărţi sau capitole în care se dezbat
principiile dezvoltării durabile. Datorită implicării aspectelor sociale, ecologice,
economice etc în abordarea acestui subiect, considerăm oportun să facem, mai
întâi, câteva precizări necesare înţelegerii evoluţiei în timp a acestui concept.
Pe bună dreptate, prof. J. P. Paulet (2005), de la Universitatea din Nice,
subliniază originalitatea conceptului de dezvoltare durabilă, căci el reuneşte
probleme sociale, ecologice, economice. Evident, în timp, se pot remarca câteva
“faze preliminare”, care au pregătit individualizarea acestui concept.
În anii ‘60 –‘70 tot mai mulţi oameni de ştiinţă denunţă riscurile unei
dezvoltări dezordonate, în absenţa unor principii de etică care să ţină cont de
gravitatea situaţiei eco-sociale de pe planetă (J. Dorst 1970, E. Pora 1975 ş.a).
Abordându-se impactul omului asupra biosferei86, s-a încetăţenit expresia de
schimbări globale (lb. engleză - global changes), care se referă la perturbările
generate de prezenţa umană la diferite nivele ale biosferei. De aceea, Protecţia
şi ocrotirea naturii atrage atenţia savanţilor de pretutindeni, care impun măsuri
legislative pentru apărarea acestui capital fără egal: natura.
Considerăm oportună reproducerea câtorva pasaje din capitolul
“Problema raportului dintre natură şi om” elaborat cu peste 30 de ani în urmă
(1975) de academicianul Eugen Pora87.
86
Biosfera este învelişul discontinuu al Pământului format din totalitatea organismelor vii,
împreună cu toate elementele necesare vieţii. Limitele sale cuprind marginea superioară a
atmosferei, litosfera şi întreaga hidrosferă. Este unicul suprasistem al Pământului în care se
produce substanţă organică, prin procese specifice de transformare a energiei solare, a apei şi
materiei anorganice. Masa totală a biosferei este apreciată la circa 1015 tone.
87
Eugen Pora (1909-1981) s-a numărat printre profesorii de elită din Cluj (1946-1972) a
Facultăţii de Biologie-Geologie-Geografie (unde a fost şi decan în perioada 1971-1972). Din
“Natura începe să sufere mult abia în epoca hiperindustrializării

(megaloindustriaşul) din secolul nostru (sec. XX). Omul are acum la dispoziţie
mijloace tehnice moderne de a ataca natura: buldozere, macarale, ferestraie
electrice, tractoare puternice pentru transport etc. Sub ochii noştri dispar păduri,
peisaje. Megaloindustriaşul sacrifică tot ce nu îi este necesar scopului său... Nu
interesează decât scopul primar şi nimeni nu se preocupă de urmarea acestei
distrugeri fără precedent, iar scopul primar este câştigul cu orice preţ.
Abia în ultimele decenii ale secolului nostru (sec.XX) omul îşi dă seama
că acest mers al tehnicii contra naturii nu este bun...
Concentrarea oamenilor în oraşe şi metropole în această epocă a
hiperindustrializării, adică în condiţii ecologice artificiale şi foarte simple,
uşurează atacul poluanţilor asupra sănătăţii...
Sub presiunea demografică actuală - cauză a multor ameninţări asupra
omenirii de azi - trebuie ca în raportul om-natură să intervină o schimbare de
concepţie. Natura nu este numai a noastră, ci - istoria o dovedeşte - noi suntem
o parte a naturii...
Trebuie să luăm din natură numai ceea ce se poate reface...
Să se oprească cât mai curând poluarea, cauza actuală cea mai iminentă
a distrugerii naturii...
Să sădim cât mai multe spaţii verzi, perdele de arbori şi să reîmpădurim
coastele golaşe, pentru a nu lăsa pământul să se degradeze.
Să se legifereze că orice intervenţie a omului în natură să fie precedată
obligatoriu de un studiu tehnico-ştiinţific în care părerea unui biolog-ecolog să
fie luată în seamă...”
Sarcina unor decizii în apărarea mediului natural este imensă, căci ea se
împiedică de interese economice, de egoisme individuale, naţionale etc, în
sistemul complex de concurenţă, în care lipsesc înalte principii umaniste. Aşa se
face că noţiunea de dezvoltare durabilă avea să se impună cu dificultate de la o
reuniune ştiinţifică la altă reuniune.
Pe bună dreptate cercetătorii din domeniu (vezi dr. J. D. Paulet, 2005, p.
17-18), menţionează mai multe evenimente importante, ce ţin de o fază
preliminară care o precede pe cea a dezvoltării durabile. Aici se încadrează
importante reuniuni internaţionale ce privesc, cu precădere, protecţia naturii:
Berna, 1913. Prima conferinţă internaţională, care are ca temă protecţia
peisajelor naturale.
1948 a fost Membru al Academiei Române. A participat ca oceanograf la a 35-a expediţie

internaţională (din 1962) în Oceanul Indian (pe vasul sovietic Viteaz). A fost ales membru al
mai multor societăţi academice din Franţa, SUA etc. Pe lângă cursuri universitare (de Fiziologia
animalelor, Limnologie şi Oceanografie etc) a elaborat cărţi de largă audienţă (Cinci luni în
Oceanul Indian, Probleme actuale în biologie, Omul şi natura s.a.).
Paris, 1923. Congres internaţional în care se dezbat: protecţia florei, a

faunei şi a siturilor naturale.
Londra, 1923. Reuniunea pregăteşte o convenţie internaţională privind
protecţia faunei şi florei.
Cluj, 1928. Primul congres al naturiştilor din România, în care s-au
dezbătut şi probleme de ocrotire a naturii. La propunerea lui E. Racoviţă a fost
adoptată o hotărâre prin care se cerea elaborarea unei legi de ocrotire a
naturii (care avea să fie votată în 7 iulie 1930).
Fontainebleau, 1948. Între obiectivele acestui congres al Uniunii
internaţionale pentru protecţia păşunilor (UIPN) a fost salvarea şi protejarea
mediului natural.
Atena, 1958. Congres pentru conservarea naturii.
New York, 1968. S-a luat hotărârea organizării în 1972 a unei conferinţe
internaţionale asupra omului şi a mediului sau a naturii.
Strasburg, 1970. Conferinţa europeană în cadrul “Anului European de
protecţie a naturii”
În redarea acestor evenimente “preliminare” am introdus înadins şi
organizarea primului Congres al naturiştilor români (avându-i ca promotori pe
Emil Racoviţă88, Al. Borza89, Emil Pop90 - personalităţi ştiinţifice de primă
88
Emil Racoviţă (1868-1947) a fost profesor de biologie la nou înfiinţata Universitate
românească din Cluj între 1919-1947, al cărui rector a fost ales pentru anii 1929-1930. În 1920
a înfiinţat, la Cluj, primul Institut de Speologie din lume. A participat, ca naturalist, la expediţia
antarctică pe nava Belgica (1897-1899), împreună cu R. Amundsen. Din 1905 a fost ales
membru al Academiei Române, fiind şi preşedinte între 1926-1929. A fost membru a numeroase
societăţi de Stiinţele naturii din Franţa, Spania, Marea Britanie şi România. A înfiinţat şi
coordonat revista ”Lucrările Institutului de Speologie”, în versiune franceză şi română. Din
iniţiativa sa – ajutat de vrednici colaboratori ca Al. Borza, E. Pop şi alţii – a fost organizat
Primul Congres al Naturaliştilor din România (Cluj 1928) şi s-a votat prima Lege româneasă
de Ocrotire a Naturii (1930, în sprijinul căreia a făcut demersuri parlamentare susţinute
profesorul de geologie Victor Stanciu).
89
Alexandru Borza (1887-1971) a fost primul profesor de botanică la Universitatea Daciei
Superioare (1919-1947) şi întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj (1925), al cărui director a
fost (1930-1936). Între 1935-1936 a fost decanul Facultăţii de Ştiinţe, iar între 1944-1945 a fost
rector al Universităţii Clujene. Este creatorul scolii româneşti de Geobotanică (a publicat
Introducere în studiul covorului vegetal, 1963, Dicţionar Etnobotanic, 1968 s.a.). A participat la
organizarea Primului Congres al Naturaliştilor din România (1928) şi la elaborarea primei Legi
româneşti de Ocrotire a naturii (1930). A dus o muncă neobosită în cunoaşterea şi ocrotirea
naturii din România (Protection de la nature en Roumanie, Paris 1932, Monumentele naturii din
Ardeal şi Apuseni, 1942, etc).
90
Emil Pop (1897-1974), profesor de fiziologia plantelor la Facultatea de Stiinţe (apoi de
Biologie- Geologie-Geografie), din Cluj. Este întemeietorul Paleobotanicii-Palinologiei din ţara
noastră (a publicat monografiile Flora pliocenică de la Borsec, 1936 şi Mlastinile de turbă din
România, 1960 şi a organizat primul Simpozion Naţional de Palinologie, Cluj, Mai 1970). A
mărime ai Universităţii clujene) spre a sublinia că în perioada interbelică

intelectualitatea noastră era racordată la marile probleme ale vremii.
În discuţiile ce ţin de etapa premergătoare care priveşte conceptul de
dezvoltare durabilă se impune menţionată teoria economică a dezvoltării
avansată de Clubul de la Roma, prin celebrul său Raport Meadows. Clubul de la
Roma, fondat în 7 aprilie 1968 la iniţiativa economistului italian Aurelio
Peccei, a publicat în primul său raport (“Limitele dezvoltării”) – între altele – şi
efectele perverse ale industrializării asupra mediului înconjurător. Acest raport
este caracterizat ca “o teorie economică neo-malthusianistă ecologică”
(Mancebo, 2006, p. 107). Mediul este considerat o constrângere, o obligaţie şi
această obligaţie este dotată din ce în ce mai mult de un caracter structural mai
curând decât conjunctural. Alegerea strategiilor de achiziţie a mijloacelor de
existenţă de către societate influenţează, deci, politicile dezvoltării durabile.
Aceste alegeri sunt determinate de combinarea bunurilor care se grupează
tradiţional în 5 categorii, numite capitaluri:
- capitalul fizic (sisteme de transport, bunuri agricole, imobile etc);
- capitalul financiar (stocuri de bani);
- capitalul uman, care cuprinde competenţele ce permit oamenilor să
obţină mijloacele de existenţă;
- capitalul social (relaţii sociale formale şi neoficiale, prin care
persoanele pot beneficia de diverse avantaje);
- capital natural (resurse naturale, spaţii pentru activităţi economice,
ecosisteme).
Beneficiile în acest caz sunt directe şi indirecte.
Nici una din aceste categorii, luate separat nu este suficientă pentru
ameliorarea calităţi vieţii, de o manieră durabilă.
Dezvoltarea durabilă - un concept multidimensional. În 1972, la

Stockholm, comunitatea internaţională, reprezentată prin 110 ţări, s-a reunit
timp de 15 zile, în cadrul unei Conferinţe a Naţiunilor Unite. Numeroase state
au acceptat să participe cu condiţia ca măsurile care se vor lua pentru protecţia
mediului să nu limiteze propria lor creştere economică!
“Problema s-a complicat când s-a discutat despre măsurile care urmau a
se întreprinde, căci naţiunile vor să fie libere de a proceda după cum le dictează
fost ales membru al Academiei Române (din 1955). Fondator şi director (1958-1970) al
Centrului de Cercetări Biologice din Cluj. A fost membru al mai multor societăţi botanice şi de
istoria stiinţei din Europa (Paris, Helsinchi, Moscova, etc.). Alături de Al. Borza profesorul E.
Pop a fost un asiduu promotor al acţiunilor de ocrotire a naturii din ţara noastră; a fost
preşedintele Subcomisiei Monumentelor Naturii din Transilvania şi a cordonat lucrarea
Monumente ale Naturii din România,1965. A lăsat moştenire o operă publicistică valoroasă
privind patrimoniul natural din România (a se vedea Fabian, Petrescu, 2004).
interesul” (J. D. Paulet, 2005, p.20). S-au adoptat numeroase rezoluţii, între care
este de reţinut instituirea unui Program a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare (PNUED91) şi măsuri de întărire a legislaţiei privind protecţia
mediului, la scară mondială.
Pentru prima dată s-a stabilit existenţa unei relaţii strânse între
dezvoltare economică şi mediul ambiant. S-a precizat că între calitatea vieţii şi
calitatea mediului există o interdependenţă atât pentru generaţiile prezente, cât
şi pentru cele viitoare. Problemele privind resursele disponibile şi reînnoirea lor,
ca şi preocuparea faţă de justiţia socială şi eficacienţa economică au fost amplu
dezbătute – discuţii ce aveau să prefigureze conceptul de mai târziu cunoscut
sub numele de dezvoltare durabilă. Noua abordare poartă numele de
ecodezvoltare. Această noţiune doreşte să evidenţieze existenţa unor interacţiuni
complexe între umanitate şi biosferă. Pe de altă parte, ea (noţiunea de
ecodezvoltare) reuneşte şi puncte de vedere ale unora care estimează că lumea
este condamnată să trăiască într-o societate tributară resurselor naturale
(regenerabile şi neregenerabile) într-o continuă scădere. Există opinii potrivit
cărora omul este capabil să depăşească acest handicap prin măsuri tehnologice
adecvate. Este bine să precizăm că PNUED-ul a regrupat la început 58 de state,
având sediul la Nairobi (Kenya). Este primul organism internaţional care nu are
sediul într-o ţară bogată (ci în cadrul unei ţări din grupul Sud).
Din cadrul celor circa 150 de documente redactate să mai consemnăm pe
cel care priveşte luarea unor măsuri de supraveghere a evoluţiei fenomenului de
poluare şi degradare a mediului înconjurător la nivel planetar. S-a stabilit un
plan de urmărire a acestor procese, cu obligaţia generală de a anunţa autorităţile
responsabile din statele semnatare în cazuri de alertă.
Pe măsură ce problemele de mediu încep să fie percepute la nivel
planetar, distanţa dintre ţările celor două lumi (Nord şi Sud) devine mai
evidentă, mai brutală. Această falie se adânceşte nu numai în ceea ce priveşte
bogăţia, ci şi în termenii consumului de energie, emisii de poluanţi etc.
Pe de altă parte, mediul urban focalizează atenţia prin problemele de
mediu pe care le ridică. Preocupările locuitorilor din aşezările urbane din grupa
Nord încep să se orienteze spre problemele de poluare, reconstrucţia
stabilimentelor sociale etc. În schimb, oraşele din ţările sărace (Sud) sunt
focalizate pe alte probleme dominante: echipamente sanitare, instituţii de
învăţământ şi de ajutoare sociale etc. Aşa se explică de ce la Stockholm s-au
creat comisii care să urmărească problemele care privesc aşezările urbane.
Ca o evoluţie firească a urmăririi dezvoltării sociale, în 1976, la
Vancouver s-a organizat prima Conferinţă a Naţiunilor Unite privind Aşezările
umane, cunoscută sub numele de Habitat 1. Documentul care încheie conferinţa
91
Programme des Nations Unies pour l’Environnement et le Developpement.
consfiţeşte preocuparea societăţii faţă de dezvoltarea rapidă a populaţiei urbane

şi impactul pe care-l produce asupra mediului înconjurător. Evaluările
demografice arată că doi locuitori din trei vor trăi în mediul urban spre sfârşitul
secolului al XXI lea. În plus, acelaşi document trage semnalul de alarmă asupra
riscului segregării sociale şi a sărăciei dureroase care domină viaţa citadină.
Aşadar, în Habitat 1 sunt expuse în avanpremieră principiile de bază
care vor fi reluate (zece ani mai târziu) în dezbaterile ce vor însoţi dezvoltrarea
durabilă. Dar, în cazul dat, nu este prevăzută participarea activă a locuitorilor.
Numai statul şi într-o măsură mai mică colectivităţile locale sunt chemate să
acţioneze. Putem spune că în Habitat 1, statul este cel care are prioritate. Statul
rămâne singurul care hotărăşte exploatarea resurselor şi politicile de amenajare,
în probleme de urbanism şi mediu, iar responsabilitatea lui este invocată chiar şi
în privinţa eventualelor daune. Această abordare este caracteristică atribuţiilor
statului, de la începutul anilor ‘80.
În 1980, Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) şi
World Wildlife Fund (WWF) folosesc pentru prima dată expresia de
Sustainable development, dar aşa după cum vom arăta mai departe, abia peste 7
ani această expresie se va populariza prin “Raportul Brundtland”92. În ceea ce
priveşte dezvoltarea durabilă, curând, au intervenit blocaje şi proiectele au eşuat
în stadiul de intenţie. Conştientă de dificultăţile punerii în practică a unor
proiecte PNUED, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a decis să creeze, în
1983, o Comisie Mondială de Mediu şi Dezvoltare (CMED). Avea competenţa
şi sarcina să identifice principalele probleme legate de dezvoltare şi mediu, cu
dreptul de a propune soluţii care să asigure viabilitate pe termen lung umanităţii.
Această comisie (CMED), în 1987, avea să fundamenteze şi să
popularizeze conceptul de dezvoltare durabilă, în cadrul faimosului raport
“Viitorul nostru comun” (“Our Common Future”), susţinut de către doamna G.
H. Brundtland.
În acest raport se defineşte dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltarea
care trebuie să răspundă nevoilor prezentului, fără să compromită capacitatea
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”. Mesajul acestui
Raport se regăseşte şi în “Principiul nr. 3 al Declaraţiei de la Rio”, cu privire la
Mediu şi Dezvoltare (3-14 iunie 1992), potrivit căruia “dreptul la dezvoltare
trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute în mod echitabil nevoile de
dezvoltare şi de mediu al generaţiilor prezente şi viitoare”.
92
Doamna Grö Harlem BRUNDTLAND, de formaţie medic, după studii la Oslo şi Harward,
avea să ajungă leader al Partidului Laburist, devenind în mai multe rânduri Premier al
Guvernului norvegian. În 1998 a fost numită, pentru 5 ani, director al Organizaţiei Mondiale
pentru Sănătate (OMS).
Ideea nu este cu totul nouă, dar tentativa de a stabili o legătură între

dezvoltare şi mediu constituie o abordare importantă bine argumentată. Raportul
Brundtland recomandă o creştere/dezvoltare calitativă; este motivul pentru care
OCDE93 (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) invocă nevoia
unei “creşteri/dezvoltări durabile”.
Potrivit Raportului Brundtland, dezvoltarea trebuie să fie subordonată
următoarelor trei principii:
- principiul precauţiei, potrivit căruia este mai bine să te reţii de a
acţiona atunci când consecinţele unui demers sunt greu de prevăzut;
- principiul participării populaţiei la decizii care le afectează viaţa;
- solidaritatea între generaţii şi între teritorii.
Raportul mai postulează, de asemenea, interdependenţa între sferele
economic-social-mediu.
Pe lângă cele enunţate, mai adăugăm şi alte câteva principii:
- compatibilitatea permanentă între mediul creat de om (artificial) şi
mediul natural;
- egalitatea şanselor generaţiilor care se succed în timp;
- interpretarea prezentului prin prisma viitorului;
- mutarea centrului de greutate dinspre dezvoltarea cantitativă, spre
dezvoltarea economică de natură calitativă;
- principiul responsabilităţii reciproce.
În Tabelul nr. 8 (preluat după Fr. Mancebo, 2006, cu modificări) redăm
principalele momente care privesc evoluţia conceptului de dezvoltare durabilă.
93
Organizaţia internaţională care a reunit iniţial ţări din Europa şi America de Nord, care au o
economie de piaţă; în prezent Organizaţia numără 30 de ţării, unde figurează şi Australia,
Japonia, Noua Zeelandă. Sediul îl are lângă Paris (Castelul de la Muette). OCDE a dezvoltat,
încă de la începutul anilor 1970 programe privind protecţia mediului. Această organizaţie
întreprinde şi evaluări regulate a costurilor şi beneficiilor economice a politicilor de protecţie a
mediului, şi, în general, de conservare a naturii şi în particular, a investiţiilor efectuate de
diferite ţări în lupta dusă împotriva poluării. OCDE se preocupă, de asemenea, de stabilirea
reglementărilor internaţionale privind protecţia mediului. În fine, organizaţia editează, la
intervale regulate, un document privind starea mediului pe Terra.
Tabelul nr. 8: Evenimentele principale privind dezvoltarea durabilă (1972-2002)
Anul Evenimente Probleme de bază

1972 Stockholm. Întâlnirea la nivel Prima reuniune la nivel înalt de acest tip. Va
înalt a ONU asupra Omului şi determina apariţia ministerelor de mediu în
Dezvoltării. majoritatea ţărilor dezvoltate, între 1972-
1980
1976 Vancouver. Conferinţă Reuniunea la nivel înalt a oraşelor.
internaţională asupra aşezărilor
umane: Habitat 1.
1987 Publicarea Raportului “Viitorul Apariţia formală a conceptului dezvoltării
nostru comun” (Raportul durabile.
Brundtland).
1992 Rio. Întâlnirea la nivel înalt Adoptarea a 2500 de recomandări şi a 27 de
asupra mediului şi dezvoltării. principii care fondează Agenda 21.
1994 Cairo. Conferinţă internaţională. Întâlnirea la nivel înalt privind populaţia.
1995 Copenhaga. Conferinţă Întâlnirea la nivel înalt pe probleme sociale
internaţională.
1995 Pekin. Conferinţă Întâlnirea la nivel înalt a femeilor
internaţională.
1996 Istambul. Conferinţa Întâlnirea la nivel înalt a reprezentanţilor
internaţională asupra aşezărilor oraşelor.
umane: Habitat 2.
1997 Kyoto. Întâlnirea la nivel înalt Protocolul de la Kyoto asupra schimbărilor
asupra reîncălzirii planetei. climatice
1997 New York. Adunarea generală a Şefii de state nu cad de acord asupra unei
ONU face un bilanţ (de 5 ani) declaraţii comune.
asupra punerii în operă a
Agendei 21.
2002 Monterrey. Conferinţă Finanţarea dezvoltării.
intenaţională de mediu.
2002 Johannesburg. Întâlnirea la Problemele echităţii socio-spaţiale şi
nivel înalt a ONU pe tema economice de luptă împotriva sărăciei
dezvoltării durabile. primesc prioritate în faţa problemelor
propriu-zise de mediu. Se iau puţine decizii
concrete. Conferinţa este apreciată ca având
un eşec parţial.
Cu diferite ocazii, analizele întreprinse pun în evidenţă că Raportul

Brundtland, redactat la nivelul diferitelor capitole de diverşi specialişti, este un
document de consens. De aceea este de aşteptat să reunească interpretări
divergente, chiar antagoniste, provenind din două orientări mai importante:
- Pentru unii, dezvoltarea economică poate să dureze numai dacă ea nu
aduce nici un prejudiciu mediului. Potrivit acestei interpretări a dezvoltării
durabile, numită ecocentrică, adjectivul durabil trebuie înţeles în sensul de “a fi
capabil să dureze” şi nu “că trebuie să dureze cu orice preţ” (fide Fr. Mancebo
2006, p. 30). Evident, în acest caz este vorba de o abordare conservatoare a
resurselor.
- Pentru alţii, dimpotrivă, nu este posibil să se intervină eficient în
câmpul mediului, atâta timp cât sfera economică evoluează bine. În această
perspectivă pierderea din capitalul natural poate să fie compensată prin aporturi
de materiale şi prin capitalul tehnic şi financiar acumulat, lăsat moştenire
generaţiilor viitoare. Această interpretare stă la baza concepţiei neoclasice a
dezvoltării durabile.
Desigur, dezbaterile care au avut loc de-a lungul anilor au pus în
evidenţă pericolele care ameninţă umanitatea.
Dacă vom aminti accidentul de la uzina de pesticide de la Bopal (1984),
accidentele nucleare de la Three Miles Island (1979), catastrofa nucleară de la
Cernobâl (1986) ş.a., putem să conturăm disputele aprinse pe care le-au generat
astfel de evenimente vis-à-vis de problemele de mediu. Gestionarea problemelor
de mediu se instituţionalizeză, ajungându-se ca să se creeze organe publice care
să vegheze aplicarea unei politici corecte de mediu, care să respecte legislaţia
naţională şi internaţională în domeniu.
În fine, astfel de demersuri reuşesc să câştige şi interesul societăţii civile
(mai ales din ţările avansate).
În încercarea de a găsi o poziţie cât mai corectă în multitudinea
problemelor de mediu, CMED propune organizarea unei conferinţe mondiale.
Ea a avut loc în 1992 la Rio (Brazilia) sub forma unei Conferinţe a Naţiunilor
Unite asupra Mediului şi Dezvoltării (CNUED), numită şi “Conferinţa la Nivel
Înalt a Pământului”. Tabelul nr. 7 (p. 194) sintetizează cele 27 de principii
adoptate la Rio în 1997.
Este util să atragem atenţia asupra interdependenţei a trei factori din
cadrul dezvoltării durabile: economici, sociali şi ecologici. Dr. prof. B.
Bürgenmeier (2005, p. 47), de la Universitatea din Geneva, arată strânsa relaţie
dintre “dimensiunile economice, sociale şi ecologice ce guvernează dezvoltarea
durabilă şi care face obiectul mai multor reprezentări grafice formale”.
Considerăm că o reprezentare realistă poate fi cea din Figura 3 (D. C. Petrescu,
R. M. Petrescu, 2006)94:
94
Despre această interacţiune se pot găsi informaţii suplimentare într-un articol redactat recent:
D. C. Petrescu, R. M. Petrescu (2006), “Mediul, economia şi societatea – între echilibru şi
concurenţă”, în “Analele Facultăţii”, seria Ştiinţe Economice, nr. 2/2006, Univ. Creştină
“Dimitrie Cantemir” Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Economice Cluj-Napoca, Ed. Sylvi, Cluj-
Napoca.
Figura 3: Prioritatea economiei, mediului, societăţii în politicile trecute sau

actuale (A.) şi prioritatea reală, cerută de natura lucrurilor (B.)
A. Prioritatea acordată B. Prioritatea reală

în general de politici
M
E
E DD S
M S
E – economia M – mediul natural S – societatea

DD – dezvoltarea durabilă
În contextul aderării României la UE, oamenii de ştiinţă, factorii politici,

societatea civilă etc se întreabă: “Este posibilă o dezvoltare durabilă în
România?”. Din bibliografia de la sfârşitul cărţi ne putem uşor lămuri că
problema dezvoltării durabile preocupă în modul cel mai serios un număr mare
de specialişti din domenii diferite (naturalişti, economişti, jurişti, sociologi,
filosofi etc), dar şi oamenii de decizie administrativă şi politică din ţara noastră.
Mai mult, educaţia pentru o dezvoltare durabilă începe să fie materializată la
nivelul învăţămâtului preuniversitar şi universitar. Alături de cărţi de înaltă
ţinută ştiinţifică, remarcăm existenţa de reviste de largă audienţă care vin să
educe cititorii instruiţi în spiritul protecţiei mediului şi a formării unei concepţii
corecte despre dezvoltarea durabilă95. Dezbaterea iniţiată de Universitatea
Ecologică (Bucureşti) pe aceeaşi temă o menţionăm cu acelaşi interes 96. În
peisajul academic românesc şi-au făcut loc anuare universitare consacrate
problemelor de mediu, în care specialişti de prestgiu din ţară şi străinătate
dezbat şi problema dezvoltării durabile97.
95
Aducem ca exemplu periodicul trimestrial EcoTerra, editat de Facultatea de Ştiinţa Mediului,
UBB Cluj, în colaborarea cu ICPE Bistriţa.
96
“Dezvoltarea durabilă în secolul XXI”, Revista “Plus 22”, XIII, nr. 195, 13 iunie, 2006, p. 1-
16, Bucureşti.
97
Exemplificăm cu Environment & Progress, anuarul Facultăţii de Ştiinţa Mediului, UBB Cluj,
ajuns la vol VIII (oct. 2006).
În fine, efortul financiar care se depune din partea Ministerului Mediului

şi Gospodăririi Apelor ne îngăduie să credem că dezvoltarea durabilă în context
naţional este pe cale să devină o realitate de recunoscut prestigiu98.
5.7. Responsabilitatea pentru viitor
Responsabilitatea noastră faţă de viitorul care se prevede în deceniile

acestui secol, implică opţiuni dureroase şi măsuri drastice. Suntem, oare,
pregătiţi să renunţăm la avantajele confortului vieţii moderne? Care
formaţiune/partid politic ar fi atât de curajos să-şi edifice programul pe o
reducere masivă a circulaţiei auto sau a producţiei de energie? Care guvern, din
ţările în dezvoltare, ar accepta să renunţe la modelul economic actual căci el
periclitează echilibrul ecologic al planetei?
Mulţi cetăţeni cred că numai dacă se apelează la o autoritate mondială,
cu putere de decizie, putem să stăpânim multiplele probleme din Prezentul şi
Viitorul ecologic al planetei noastre. În mod firesc acest rol ar reveni Naţiunilor
Unite, dar experienţa acestor decenii evidenţiază că statele puternice nu sunt
dispuse să renunţe la nimic din avantajele lor, decât atunci când hotărâri ferme,
puternice, le constrâng. Analiştii sunt de acord că absenţa unei puteri
supranaţionale de decizie îngreunează responsabilităţile statelor lumii în faţa
provocărilor de mediu cu care ne confruntăm.
Pentru asigurarea viitorului nostru, tot mai mulţi consideră necesar ca în
miezul acţiunilor întreprinse trebuie să stea hotărârea de a schimba societatea
(A. Nicolas, 2004, p. 170). Adaptarea societăţii şi schimbarea modului nostru de
viaţă, sub multiple aspecte, ar crea premise optimiste pentru viitor.
Astfel, dacă este să luăm în considerare două sectoare care se
consideră a fi cele mai vorace în consumul de energie: transportul şi aşezările
umane, atunci se impun măsuri care să limiteze automobilul clasic individual (şi
să se dezvolte transportul în comun inclusiv în jurul marilor oraşe), respectiv să
se limiteze diseminarea caselor individuale, care contribuie la “ruperea”
peisajului. Investiţii în surse solare de încălzire la aceste locuinţe izolate ar
98
Dna Ministru Sulfina Barbu într-o şedinţă de lucru de la Consiliul Judeţean Cluj (27.10.2006)
a precizat că România trebuie să investească 18 miliarde euro în infrastructura de mediu în
perioada 2007-1013. În mod indiscutabil, aceste cheltuieli vor însemna creştera calităţii vieţii
pentru populaţia ţării, printr-un mediu mai curat, mai durabil. (Adevărul de Cluj, XVII, nr. 4868,
p. 13, 28.10.2006, Cluj-Napoca).
reduce factura energetică la jumătate. Statisticile pun în evidenţă că la nivelul

anilor 2010 traficul urban şi suburban s-ar putea dubla. Ar fi iluzoriu să credem
că transportul în comun ar fi soluţia finală acceptată. Una din soluţii ar fi
trecerea la mici automobile electrice, adaptate traficului urban. Ridicarea
preţului carburanţilor fosili, realizarea de tehnologii nepoluante, aflate în
progres continuu (cu o autonomie de 250 km) deschide calea unor pieţe de
automobile electrice din ce în ce mai susceptibile de a deveni competitive.
Dacă într-adevăr se doreşte o dezvoltare durabilă a societăţii la care
aparţinem, atunci “numai bunăvoinţa populaţiei nu este de ajuns, ci trebuie să se
impună şi constrângeri legislative”. Este foarte probabil că într-un viitor
apropiat lipsa unor măsuri de protecţie a calităţii mediului din partea
politicienilor să fie sancţionate şi prin buletinele de vot. Trebuie să se ajungă ca
interesul imediat pentru mandatul politic să se prelungească în măsuri pe termen
lung, asiguratorii în dezvoltarea durabilă a planetei (A. Nicolas, 2004, p. 173).
Evoluţia geologică a organismelor (plante şi animale) demonstrează că
orice formă de viaţă este strâns dependentă de mediul care o susţine. Exemplul
cel mai spectaculos, mai grandios, este cel care priveşte dispariţia dinozaurilor,
în urmă cu 65MA, ca urmare a unui cataclism: un impact meteoritic agravat de
o criză vulcanică, cu urmări climatice dezastruoase.
Enormele suprafeţe bântuite de dezastrul natural, rămase depopulate de
vechii “locatari” , au constituit “nişa ecologică” în care aveau să se dezvolte
specii mai bine adaptate. În faţa unor astfel de scenarii, transpuse în Actualul
nostru, aflat într-o complexă criză, este cazul să ne întrebăm: “trebuie să treacă
omenirea printr-o deznădejde, pentru a-şi regăsi speranţa?”. Fantastica bogăţie
biologică actuală, trecută prin atâtea mutaţii, sperăm şi ne dorim să
supravieţuiască “revoluţiei antropice” cu care se confruntă. Totul depinde de
Homo sapiens sapiens!
BIBLIOGRAFIE
1. AMARIŢEI, Şt., 1999: Economia protecţiei mediului în agricultură, 175 p. ,

Edit. Terra Nostra, Iaşi.
2. ANTIPA, Gr., 1935: L’organization générale de la vie collective des organismes
et du mecanisme de la productions de la biosphère, Bucureşti.
3. BARBIER M., 1976: Introduction à l’écologie chimique, Masson, Paris.
4. BARBU, C. N., SELIŞTEANU, S. A., 2005: Protecţia mediului şi
economia protecţiei mediului, 436 p., Edit. Sitech, Craiova.
5. BARNEA M., PAPADOPOL C., 1975: Poluarea şi protecţia mediului,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
6. BĂDILEANU, M, 2002: Economia protecţiei mediului înconjurător, 219 p.,
Edit. Sylvie, Bucureşti.
7. BAUCHARD, D., CHARDONNET, J., 2002: Les politiques pétrolières,
Encycloprdia Universalis vol.17, p. 993-1001, Edit. Encyclopedia
Universalis, Paris.
8. BĂLTEANU, D., ŞERBAN, M., 2005: Modificările globale ale mediului,
231 p., Edit. Coresi, Bucureşti.
9. BEAUMAIS, O. (coord.) 2002: Economie de l’environnement. Methodes et
debats, 139 p., Edit. Documentation française, Paris.
10. BICAN-BRIŞAN, N., PETRESCU, D. C., 2006: Public Health and Salt
Environment in Some Salt Mines in Transylvania (Romania), Second
Central & Eastern Europe Conference on Health and the Environment,
Bratislava, Slovacia.
11. BLEAHU, M., 1988: Ecologie-natură-om, 200 p., Edit. Metropol,
Bucureşti.
12. BLEBEA, I. et all, 2003: Sistemul de management al deşeurilor solide
munucipale, p.195-200, Stiinţă şi inginerie Vol. 3, Edit. AGIR, Bucureşti.
13. BOBIN, J. L., HUFFER, E., NIFERNECKER, H., 2005: L’énergie de
demain, 633 p., Edit. EDPSciences, Grenoble.
14. BOTNARIUC N., VĂDINEANU A., 1982: Ecologie, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
15. BONNEFOUS, Ed., 1976: Omul sau natura?, 462 p., Edit. Politică,
Bucureşti.
16. BORZA Al., Problema protecţiei mediului în România, Cluj.
17. BRAN, F., IOAN, I., MARIN, D., MOCKESCH, C., 1999: Mic lexicon de
protecţia mediului, 174 p., Edit. Economică, Bucureşti.
18. BRAN, F., SIMON, I., NISTOREANU, P., 2005: Ecoturism, 175 p., Edit.
Economică, Bucureşti.
19. BROWN R.L. (coordonator), 1991: Probleme globale ale omenirii. Starea
lumii, Edit. Tehnică, Bucureşti.
22. BROWN R.L., FLAVIN Cr., KANE H, 1997: Semne vitale, Edit. Tehnică,
Bucureşti.
23. BROWN R.L., 1997: Opţiuni dificile, Edit. Tehnică, Bucureşti.
24. BROWN R.L. (coordonator), 1999: Starea lumii, Edit. Tehnică, Bucureşti.
25. BROWN R.L. (coordonator), 2000: Starea lumii, Edit. Tehnică, Bucureşti.
26. BROWN, R. L., 2001: Eco-economie. Crearea unei economii pentru
planeta noastră, 382 p., Edit. Tehnică, Bucureşti.
27. BROWN R.L., FLAVIN Cr., FRENCH H., 2001: Starea lumii, Edit.
Tehnică, Bucureşti.
28. BROWN R.L., 2002: Politica economică a planetei, Edit. Tehnică,
Bucureşti.
29. BROWN, R. L., 2003: Planul B. Salvarea unei planete sub presiune şi a
unei civilizaţii în impas, 181 p., Edit. Tehnică, Bucureşti.
30. BROWN, R. L., 2005: Depăşind resursele planetei, 173 p., Edit. Tehnică,
Bucureşti.
31. BROWN R.L., 2006: Planul B 2-0, Salvarea unei planete sub presiune şi a
unei civilizaţii în impas, Editura Tehnică, Bucureşti.
32. BUDEANU C., CĂLINESCU M., 1982: Elemente de ecologie umană, Edit.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
33. BŰRGENMEIER, B., 2005: Economie du developpement durable, 285 p.,
Edit. De Boeck, Bruxelles.
34. CASGHA, J.Y. (coord), 2004: Les risques de notre planete, 450 p., Edit. Du
Rocher, Paris.
35. CHAMLEY, H., 2002: Environnement geologiques et activites humaines,
512 p., Edit. Vuibert, Paris.
36. COMAN, Gh., 2004: Economia mediului, 315 p., Edit. Pim, Iaşi.
37. COMMONER B., 1980: Cercul care se închide, Edit. Politică, Bucureşti.
38. CONSTANTINESCU, N. N., 1978: Economia priotecţiei mediului natural,
Edit. Politică, Bucureşti.
39. CONSTANTINESCU, N. N., 2005: Principiul ecologic în ştiinţa

economică, 48 p., Milena Press, Bucureşti.
40. CRISTEA, V., DENAEYER, S., 2004: De la Biodiversitate la OMG-uri?,
164 p., Edit. Eikon, Cluj-Napoca.
41. CULIC, A., PETRESCU, R. M., 2006: Managementul şi legislaţia
deşeurilor, 128 p., EFES, Cluj-Napoca.
42. DORST, J., 1970: Înainte ca natura să moară, 474 p., Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti.
43. DIACONU, Gh., ROJANSCHI, V., BRAN, F., 1997: Urgenţele şi riscurile
de mediu pentru agenţii economici, 160 p., Edit. Economică, Bucureşti.
44. DINU, V. 1979: Mediul înconjurător în viaţa omenirii contemporane, 509
p., Edit. Ceres, Bucureşti.
45. DRIMER (coordonator), 2006: Ecologia, dicţionar enciclopedic, Edit.
46. FABIAN, A., PETRESCU, D. C., 2005: Demografia – temă eco-
economică. La 240 de ani după Thomas R. Malhus, Ecoterra, II, 6, p. 3-4,
Cluj-Napoca.
47. FABIAN, A., PETRESCU, D. C., 2005: De la ecologia transfrontalieră la
eco-economie, EcoTerra, nr. 4, 2005.
48. FABIAN, A., PETRESCU, I. (editori) 2004: Emil Pop - pagini alese de
ocrotire a naturii, 152 p., Edit. Efes, Cluj-Napoca.
49. FALAQUE, M., MILLIÈRE, G., 1992: Ecologie et liberte. Une autre
approche de l’environnement., Edit. Litec,378 p., Paris.
50. FEDOROV E.K., 1977: Ekologhiceskii Krizis i soţialnâi progres. Ghid
sometizdat, Leningrad.
51. FLAVIN, C., FRENCH, H., GARDNER, G., 2002: Starea lumii, 286 p.,
Edit. Tehnică, Bucureşti.
52. FLOREA A., 2001: România în contextul crizei ambientale globale, Edit.
Universităţii din Oradea.
53. GABOR D., COLOMBO U., KING A., GALL R., 1983: Să ieşim din epoca
risipei, Editura Politică, Bucureşti.
54. GARY, C., 2004: La foudre, 224 p., Edit. Dunod, Paris.
55. GEORGESCU ROEGEN, N., 1996: Legea entropiei şi procesul economic,
423 p., Edit. Expert, Bucureşti.
56. GHEORGHIŢĂ, M., 2003: Modelare în economia mediului, 180 p., Edit.
ASE, Bucureşti.
57. GHEREŞ, M, RUSU, T, GHEREŞ, M. 2003: Economia mediului. Protecţia
agroecosistemelor, 288 p., Edit. Risoprint, Cluj-Napoca.
58. GODEANU S., 1998: Ecotehnie, Edit. Bucura Mond, Bucureşti,
59. GOUDIE, A., 2006: The Human Impact on the Natural Environment, 357
p., Blackwel Publishing, Malden SUA.
60. GRĂDINARU, I., 2000: Protecţia mediului, 270 p., Edit. Economică,
Bucureşti.
61. GRECU, I., 2003: Economia şi Managementul de Mediu, 295 p., Edit.
Europolis, Constanţa.
62. GUÉNON R., 1993: Criza lumii moderne, Edit. Humanitas, Bucureşti.
63. GUÉNON R., 1995: Dinamica cantităţii şi semnele vremurilor, Edit.
Humanitas, Bucureşti.
64. HARDWICK Ph., LANGMEAD J., KHAN B., 2002: Introducere în
Economia Politică Modernă, Edit. Polirom, Iaşi.
65. HELD, D., MC GREEW, A., GOLDBLATT, D., PERRATON, J., 2004:
Transformări globale. Politică, economie, şi cultură, 374 p., Edit. Polirom,
Bucureşti.
66. IONESCU, C., 2000: Cum să construim şi să implementam un sistem de
management de mediul în conformitate cu ISO 14001, 304 p., Edit.
67. IONESCU, T., PETRESCU, D. C., 2006: Studii de istorie a gândirii
economice, 498 p., EFES, Cluj-Napoca.
68. KANDEL, R., 2002: Le rechauffement climatique, 127 p., Edit. Puf, Paris.
69. LĂZĂRESCU, I., 1983: Protecţia mediului înconjurător şi industria
minieră, 230 p., Edit. Scrisul Românesc, Craiova.
70. LEDOUX, B., 2005: Les catastrophes naturelles en France, 455 p., Edit.
Payot, Paris.
71. LHOME, J.C., 2004, Les energie renouvenables, 190 p., Edit. Delachaux,
Paris.
72. LIPSEY R., CHRYSTAL K.A., 1999: Economia pozitivă, Edit. Economică,
Bucureşti.
73. LIPSEY R., CHRYSTAL K.A., 2002: Principiile economiei, Edit.
74. MAIER, A., 2006: Geografie economică mondială, 152 p., Edit. Risoprint,
Cluj-Napoca.
75. MANCEBO, Fr., 2006 Le developpement durable, 270 p., Edit. A. Colin,
Paris.
76. MANOLIU, M., IONESCU, C., 1998: Dezvoltarea durabilă şi protecţia
mediului, 183 p., Edit. HGA, Bucureşti.
77. MATEI, E., VERT, C., 2006: Consecinţele geografice ale inundaţiilor din
judeţul Timiş, 2005, Environment and Progress, 6, 269-276 p., Cluj-Napoca.
78. McGUIRE, B., 2003: Etat d’urgence: la Terre en colere, 143 p., Edit. Solar,
Paris.
79. MEADOWS D., MEADOWS L.D., RANDERS J., BEHRENSITI N, 1972:

Limits to Growth, A. Potomac Associates, New-York.
80. MEANA, C. R., 1993: Adieu, La Terre, 264 p., Edit. de l’Environnement,
Paris.
81. MESAROVIC M., PESTEL E., 1971: Omenirea la răspântie, Edit. Politică,
Bucureşti.
82. MINEA, S., RISTEA, O., MALOŞ, C., 2006: Fenomene biologice extreme
şi impactul acestora asupra mediului. Studiu de caz Bazinul Ialomiţa,
Ecoterra, III, 9, p. 10-11, Cluj-Napoca.
83. NAISBITT Jh., 1989: Megatendinţe. Zece noi direcţii care transformă viaţa,
Edit. Politică, Bucureşti.
84. NAISBITT Jh., ABURDENE P., 1993: Anul 2000 – Megatendinţe. Zece noi
direcţii pentru anii ’90, Edit. Humanitas, Bucureşti.
85. NEACŞU P., 1984: Ecologie generală, Centrul de multiplicare al
Universităţii Bunureşti.
86. NEGREI, C. C.,1996: Bazele economiei mediului, 170 p., Edit. Didactică si
pedagogică, Bucureşti.
87. NEGREI, C., 2002: Economia şi politica mediului, 147 p., Edit. ASE,
Bucureşti.
88. NEGRUŢ, L., 2005: Economia mediului, 187 p., Edit. SONNESS,
Timişoara.
89. NEGUCIOIU, A., 1998: Dezvoltarea economică şi mediul natural, CAP
XV, 482-525 p., în Economie politică, Vol. II 658 p., Edit. Gh. Bariţiu, Cluj-
Napoca.
90. NEGUCIOIU A., 1999: Cadrul conceptual al interacţiunii dintre economie
şi mediul natural, în volumul: NEGUCIOIU A. (coordonator), Probleme
actuale ale gândirii, ştiinţei şi practicii economico-sociale, vol II, Editura
George Bariţiu, Cluj-Napoca.
91. NEGUCIOIU A., 2003: Economie şi ecologie. Identitate şi deosebire.
Raporturi de independenţă, dependenţă şi interdependenţă, în volumul:
PETRESCU I., (Editor), Mediul - cercetare, protecţie şi gestiune, Edit.
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
92. OATU, C., 2002: Economia mediului, 175 p., Edit. ASE, Bucureşti.
93. OZUNU, Al., 200, Elemente de hazard şi risc în industrii poluante, 124 p.,
Edit. Accent, Cluj-Napoca.
94. PAPA, J., GOANŢĂ, G., 1999: Protecţia mediului ambiant, 433 p., Edit.
Helios, Craiova.
95. PAULET, J. P., 2005: Le developpement durable, 180 p., Edit. Ellipses,
Marketing, Paris.
96. PĂRĂUŞANU, V., PONORAN, I.V., 2001: Economia mediului, 240 p.,
Edit. Sylvie, Bucureşti.
97. PÂRVU C., 2001: Ecologie generală, Edit. Tehnică, Bucureşti.
98. PERRODON, A., 1985: Géodynamique pétrolière. Genèse et répartition
des gisements d’hydrocarbures, 385 p., Edit. Masson, Paris.
99. PETRESCU, D. C., 2006: Clean Water and Polluted Water: from
Confusion to Awareness. A Survey Carried on in Cluj-Napoca,
“Environment&Progress”, nr. 8/2006, Cluj-Napoca.
100. PETRESCU, D. C., 2006: Comerţul internaţional şi mediul ambiant,
“Environment&Progress”, nr. 8/2006, Cluj-Napoca.
101. PETRESCU, D. C., 2006: Energiile regenerabile – perspective
economice europene (1), în “Probleme actuale ale gândirii, ştiinţei şi
practicii economico-sociale”, vol. IX, Univ. Creştină “Dimitrie Cantemir”
Bucureşti, Fac. de Ştiinţe Economice Cluj-Napoca (in press).
102. PETRESCU, D. C., 2005: Amprenta apei, EcoTerra, nr. 5, Cluj-Napoca.
103. PETRESCU, D. C., 2005: Amprenta ecologică. Cât de albastră mai e
planeta noastră?, în “Analele Facultăţii”, seria Ştiinţe Economice, nr.
1/2005, Univ. Creştină “Dimitrie Cantemir” Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe
Economice Cluj-Napoca, Ed. “Sylvi”, Bucuresti.
104. PETRESCU, D. C., 2005: Amprenta ecologică – un indicator pentru
economie şi ecologie, “Environment&Progress”, nr. 4/2005, EFES, Cluj-
Napoca.
105. PETRESCU, D. C., PETRESCU, R. M., 2006: Mediul, economia şi
societatea – între echilibru şi concurenţă, în “Analele Facultăţii”, seria
Ştiinţe Economice, nr. 2/2006, Univ. Creştină “Dimitrie Cantemir”
Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Economice Cluj-Napoca, Ed. Sylvi, Cluj-
Napoca.
106. PETRESCU, I. (coord.), 1986: Geologia zăcămintelor de cărbuni, vol. I,
314 p., Edit. Tehnică, Bucureşti.
107. PETRESCU, I., 1986: Lumi geologice dispărute, 318 p., Edit. Dacia,
Cluj-Napoca.
108. PETRESCU, I., 1990: Perioadele glaciare ale Pământului, 225 p., Edit.
109. PETRESCU, I. (coord.), 2002: Catastrofe geologice, 215 p., Edit. Dacia,
Cluj-Napoca.
110. PETRESCU, I., 2006: Reîncălzirea climatică globală, problema
secolului al XXI lea, în “Environment&Progress”, nr. 7/2006, EFES, Cluj-
Napoca.
111. PETRESCU, I., PETRESCU, D. C., 2002, Sahelul şi Aralul între

vitregiile naturii şi nechibzuinţa omului, în: Catastrofe geologice, p.189-
197, Edit. Dacia, Cluj-Napoca.
112. PETRESCU, R. M., PETRESCU, D. C., 2006: Relaţia turism-mediul
înconjurător. 1. Legea muntelui”, în “Environment&Progress”, nr. 6/2006,
EFES, Cluj-Napoca.
113. POHOAŢĂ, I., 2003: Filosofia economică şi politica dezvoltării
durabile, 143 p., Edit. Economică, Bucureşti.
114. PORA, E., 1975: Omul sau natura, Edit. Dacia, 291 p., Cluj-Napoca.
115. PRIMACK, R. B. PĂTROIESCU, M., ROZYLOWICZ, L., IOJA, C.,
2002: Conservarea Diversităţii Biologice, 292 p., Ed. Tehnică, Bucureşti.
116. PUIA I., SORAN V., ROTAR I., 1998: Argroecologie. Ecologism.
Ecologizare, Edit. Genesis, Cluj-Napoca.
117. RACOVIŢĂ, Gh., PETRESCU, D. C., PETRESCU, R. M., 2006: The
Protection of Caves in Romania – Research, Significance, Legislation, Rev.
“Mediul Ambiant”, nr. 4 (28), aug. 2006, Chişinău.
118. RAMADE, Fr., 2002: Dictionnaire Enciclopedique de l’ecologie et des
sciences de l’environnement, 1075 p., Paris.
119. RAMADE Fr., 2005: Elements d’ecologie. Ecologie applique, 864 p.,
Edit. Dunot, Paris.
120. RĂUŢĂ C., CÎRSTEA Şt., 1979: Poluarea şi protecţia mediului
înconjurător, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
121. REEVES, H., LENORE, Fr., 2003: Mal de Terre, 268 p., Edit. Du Seuil,
Paris.
122. ROBERTS, N. (coordonator), 2002: Schimbări majore ale mediului, 484
p., Edit. All, Bucureşti.
123. ROJANSCHI, V., BRAN, F., DIACONU, Gh., IOSIF, G., TODEROIU,
F., Economia şi protecţia mediului, 494 p., Edit. Tribuna Economică,
Bucureşti.
124. RONNEAU, C. (Coord) 2006: Pour comprendre le developpement
durable, ses perspectives ses defis, 120 p., Edit. Universite Catholique de
Louvain, (cours universitaire), Louvain - la Neuve.
125. RUSU, T., BEJAN, M., 2006: Deşeul – sursă de venit, 266 p., Edit.
Mediamira, Cluj-Napoca.
126. SAMUELSON, P., NORDHAUS, W., 2001: cap. 19, Resursele naturale
şi economia mediului, 412-436 p., în Economie politică, 944 p., Edit Terra,
Bucureşti.
127. SOLBRIG, O. T., EMDEN, H.M., OORDT, P.G., 1992: Biodiversity
and Global Change, 224 p., International Union of Biological Sciences,
Monograph, No. 8, Paris.
128. SOROCEANU, V., 2000: Creşterea economică şi mediul natural, 288

p., Edit. Economică, Bucureşti.
129. SOROCOVSCHI, V. (coord.) 2002, 2003, 2004, 2005: Riscuri şi
catastrofe, vol. 1-4, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
130. STĂNESCU, V., DROBOT, R., 2003: Măsuri nestructurale de gestiune
a inundaţiilor, 341 p., Edit. HGA, Bucureşti.
131. STIGLITZ, J. E. , WALSH, C.E. 2005: Economia mediului natural,
387-411 p., în Economie, 781 p., Edit. Economică, 781 p., Bucureşti.
132. STUGREN B. (coordonator), 1982: Probleme moderne de ecologie,
Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
133. TELEUŢĂ, Al., DUCA, Gh., STRATAN A., 2003: Economia mediului
şi dezvoltarea durabilă, 189 p., Edit. UASM, Chişinău.
134. THOMÉ, G. H., 1991: Education et protection de l’environnement, 289
p., Presses Universitaires de France, Paris.
135. TINBERGEN J. (coordonator), 1978: Restructurarea ordinii
internaţionale, Editura Politică Bucureşti.
136. TODEROIU, F., 1997: Economia şi protecţia mediului, 494 p., Edit.
Tribuna Economică, Bucureşti.
137. VĂDINEANU, A., 1998: Dezvoltarea durabilă, vol 1, 247 p., Edit.
Universităţii, Bucureşti.
138. VINCX, M., 2000: Biodiversity, 415 p., Edit. Universitaire Gent, Gent.
139. WASILEWSKI, M., BOBEICĂ, V., MOROZENCO, E. 2005: Cleaner
Production in the selected countries of the NIS: Moldova, Georgia and
Kazakhstan, 127 p., Continental Group Edit., Chişinău.
140. www.un.org/french/events/rio92/rio-fp.htm
141. www.worldlakes.org
142. www.worldwater.org
143. ***, 1981: Catastrofă sau o nouă societate, Edit. Politică, Bucureşti.
144. ***, 2002: Semne vitale 2002. Tendinţe care dau contur viitorului
nostru comun (World Watch Institute), 258 p., Edit. Tehnică, Bucureşti.
145. ***, 2005: Ecological Chemistry 2005. Third International Conference.
Abstracts., 564 p., Edit. Academiei de Ştiinte , Chişinău.
146. ***, 2005: Notre mode de vie est-il durable? Nouvel horizon de la
responsabilité, 221 p., Edit. Karthala, Paris.
Această lucrare va fi citată astfel:
Negucioiu, A., Petrescu, D. C. (2006), Introducere în Eco-Economie, EFES,

Cluj-Napoca.

Economia Mediului Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economia Mediului Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Master

Semestrul II, 2007-2008

Capitolul 2. INTERACŢIUNEA DINTRE ECONOMIE ŞI MEDIUL

Capitolul 3. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECO-ECO

Capitolul 4. ENERGIA - MEDIU, ECONOMIE, PERSPECTIVE

4.2.3. Petrolul şi gazele naturale

Capitolul 5. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR – REALITĂŢI ŞI

1. Idei şi paradigme pentru luare-aminte

— “Viaţa biologică ne este dată de natură, dar traiul bun vine de la

— “Mediul este marele relevator al paradoxurilor actuale, revelatorul la

— “Economia de piaţă este inevitabil instabilă iar sursa instabilităţii

— Toţi cei care iau decizii economice se bazează în orientarea lor pe

— “. . . devreme la pat şi tot astfel la sculat te face sănătos, deştept şi

— “Lăsate în voia lor forţele economice nu colaborează pentru ceea ce

— “Trebuie să gândeşti ca un om de acţiune şi să acţionezi ca un om al

— “Socialismul a colapsat din cauză că nu a permis ca preţurile să

— “Natura nu are buton de resetare”.

2. Profesorul şi studentul – parteneri în învăţarea universitară

În vremea noastră se recunoaşte că învăţarea, activitatea de apropiere

În primul rând, transmiţându-le prin viu grai, în scris, prin imagini,

În al treilea rând, profesorul şi profesorii sunt şi trebuie să fie

3. Activitatea intelectuală şi practică independentă ale studenţilor

În activitatea de autoinstruire şi autoinformare, studentul este

dialog cu înaintaşii şi contemporanii şi ajunge la propriile sale idei, păreri şi

4. Paradigme cu valoare de norme de comportament pentru studenţi

Experienţa acumulată în decursul timpului în învăţarea universitară a

1. Studenţii – oricare ar fi ciclul universitar în care se află trebuie să

student. Unul din izvoarele majore care dau conţinut procesului de

2. Profesiunea de economist cu studii superioare este deosebit de

automat informaţiile înregistrate şi nici chiar reproducerea, recrearea

moralizatoare. “Cuvintele sunt şi rămân sunete goale, iar dramul de

5. De ce se studiază ECO-ECONOMIA în învăţământul

A devenit o regulă ca fiecare titular de disciplină didactică să vorbească

Procedând aproximativ la fel ne întrebăm, şi noi la prima întâlnire de ce

intelectuală propriul său obiect – trebuie să construiască sistemul teoretico-

(e) formarea şi dezvoltarea unei forme noi de conştiinţă socială la

O radiografie, fie ea şi insuficient de amănunţită a economiilor

1.1. Originea denumirii de eco-economie

Din câte se pare, expresia, denumirea de “eco-economie” aparţine

1.2. Cadrul conceptual principal al interacţiunii dintre economie şi ecologie

fundamental în obiect, ceea ce noţiunea are ca formă a sa propie, vine de la

Acestei ştiinţe i s-au atribuit în mod succesiv sau concomitent mai

2. Sistemul ecologic (Ecosistemul). Conţinutul principal al

sunt realizate prin schimbul reciproc de materie şi energie dintre ele.

3. Biocenoza reprezintă la rândul său o “comunitate de organisme

4. Biotopul este înţeles ca fiind mediul de viaţă cu caracteristici

5. Populaţia. În cele spuse până acum s-au folosit expresiile

6. Comunitatea biologică include în structura sa, în componenţa sa

7. Ecobiomul – concept introdus în circuitul ştiinţific de către

8. Ecologie, ecologism, ecologi şi ecologişti, mişcarea ecologică.

lucrări Kaeckel a propus o definiţie care a devenit clasică scriind: “Prin

abiotic. Ecologia integrează datele şi metodele de cercetare ale altor ştiinţe în

Figura nr. 1: Reprezentarea ierarhiei ştiinţelor biologice în ordinea crescândă a

Ecologia, în calitatea ei de ştiinţă se află într-o permanentă căutare a

Alături de “ecologie”, deci de “ştiinţa ecologică”, de circa o jumătate de

miezul cărora se află ţelul bunăstării omului obţinut prin administrarea

1.3. Opinii despre obiectul eco-economiei

Până aici noi am privit ecologicul şi economicul (sistemul ecologic real

1.3.1. Identitate şi deosebire

simpla observare a realităţii arată că sistemul ecologic şi sistemul

resursele naturale, conservă natura şi echilibrele ei, o protejează, o reface,

1.3.2. Ecologie şi economie – două feţe ale aceleiaşi monede

Deosebirile existente între sistemul ecologic şi sistemul economic nu