Doctrina Socului

critică libertarist-progresistă a izvoarelor crizei economice actuale

Afirmaţia că totul a fost spus şi că nu ar exista decât (prea) puţine idei majore
în teoria cunoaşterii, restul neconstituind decât o serie de variaţiuni pe teme clasice, a
devenit practic un cvasitruism. Teoria Declinului Occidentului, elaborată de Oswald
Spengler, reprezintă poate cel mai la îndemână exemplu prin care se încearcă
formalizarea empirică a premisei că omul, societăţile, civilizaţiile şi chiar întregul
Univers, în infinita sa complexitate, ar constitui secvenţele aceluiaşi "refren", repetat
ad infinitum.

Inspirat de cele mai noi reţete hollywoodiene de "pâine şi circ" - în care

"pâinea" a venit pe cartela reţetelor economice de parvenire socială, variind de la
îndoctrinarea cu morcovul "infiltraţiilor cu bunăstare" (aşa-numitul trickle-down
economics), până la disciplinarea celor refractari cu nuiaua electrică a terapiilor de şoc
ale Şcolii friedmanite de la Chicago, în vreme ce "circul" a fost oferit de schemele
piramidale Ponzi şi de cacofonia mediatică a proslăvirii noilor patroni ai României,
NATO şi UE - voi reveni din orbitele abstracte la realităţile economice care ne-au
făcut să ne pierdem încrederea în capitalismul crizelor ciclice. Aceste crize punctează,
la intervale regulate, doctrina falimentului garantat al unui sistem economic care
promite mereu să pună capăt revenirilor periodice la realitatea falimentului:
promisiuni urmate invariabil de necesitatea resuscitării sale din banii
contribuabilului pe seama căruia s-a îmbogăţit şi pe care i-a irosit în speculaţii de
cazinou.

Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor, apărută recent la editura

Vellant, este una dintre cărţile esenţiale ale prezentului care atestă o altă faţă a
lucrurilor decât cea prezentată de corul mediatic autohton. Ea este, din acest punct
de vedere, mai mult decât un simplu necrolog al capitalismului, reprezentând un
manual de gherilă urbană care înarmează cititorul cu informaţia ce îi va permite să
reziste tentativelor complexului militar-industrial al corporatismului de ştergere a
culturii anterioare şi de creare a unei tabula rasa în care să cultive dogma
fundamentalismului găunos al capitalismului pieţei "libere".

Fără să pretindă că investigaţiile ei ar fi un model de neutralitate axiologică şi

metodologie ştiinţifică - mai puţin cunoscute unui public român rămas credincios
"realităţilor" societăţii americane, aşa cum erau ele prezentate în Dallas - jurnalista
canadiană Naomi Klein adoptă pentru titlul cărţii o adaptare a doctrinei militare
americane a "Şocului şi Evlaviei" atunci când îşi formalizează propria doctrină a

1
şocurilor economice brutale, administrate contribuabililor (la bunăstarea societăţii)
de înalţii profeţi ai capitalismului dezastrelor.

Adevărurile pe care îşi bazează critica societăţii capitaliste multilateral

falimentare sunt rezultatele unei munci de investigaţie care poate fi comparată prin
rezultatele sale cu munca jurnaliştilor de la Washington Post, Bob Woodward şi Carl
Bernstein. Ea semnalează aici un adevărat Watergate al capitalismului de cazinou,
instiuit prin reţetele de parvenire socială ale economismul friedmanit al Şcolii de la
Chicago. Gravitatea acuzaţiilor sale nu permite irosirea timpului cu descifrarea
artificiilor limbajului de lemn, fie acesta chiar şi unul academic. Ea spune lucrurilor
pe nume, identificând "cruciaţi" precum Fondul Monetar Internaţional sau Banca
Mondială - instituţii cărora România le plăteşte întreit datoriile (peste 50 de miliarde
de euro, în prezent!) pe care reuşise să le achite cu mari sacrificii, în urmă cu
douăzeci de ani...

Doctrina şocului prezintă o perspectivă diferită de doctrina capitalismului

pieţelor "libere", cu care publicul a fost bombardat în ultimele două decenii. În acest
sens, este esenţială menţionarea celuilalt pilon de investigaţie prin care este
demascată evlavia ideologică faţă de economismul omniscient al Şcolii de la Chicago,
care a stat la baza reţetei originale de şocare a umanităţii şi de regresare a sa la o stare
de obedienţă fetală, dependentă de drogul satisfacerii unor false nevoi de consum şi
gratificaţii instantanee. Naomi Klein atrage atenţia asupra naturii transgresiunilor
acestui proiect de inginerie socială urmărind instituirea unei ordini mondiale care să
pună capăt istoriei şi speranţelor instituirii unei societăţi mai echitabile.

De pe aeroportul Kogălniceanu la Guantánamo - pământ "închiriat" pe

termen nelimitat de la vecinii cubanezi, ostracizaţi de acest "cowboy global" care are
nevoie de un spaţiu în afara graniţelor SUA unde să comită, cu impunitatea celui
care ştie că nu poate fi pedepsit, transgresiuni ale legilor internaţionale - de la
Bagdad în Afghanistan şi până în Teritoriile Ocupate de Israel (cealaltă ţară din lume
care poate comite în acest ţarc virtual crime de război, ucigând copii şi civili, folosind
bombe cu fosfor împotriva celor care fug din calea urgiei disproporţionate,
dărâmând spitale şi moschee şi ignorând cu aceeaşi impunitate puţinele rezoluţii ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite care au reuşit să treacă de veto-ul american, din 1948
încoace!), globalizarea corporatistă vizează înglobarea umanităţii (cu forţa) într-o
masă amorfă de consumatori pe credit, cărora le sunt inoculate ideologii consumiste,
cu sprijinul nemijlocit al concertului (propagandistic) conglomeratelor mass-media.

În plus, atunci când nevoile "Războiului împotriva terorii (morilor de vânt!)" o

cer, sunt modificate graniţele statale, ocupate şi "pacificate" teritorii râvnite pentru
bogăţiile lor strategice, distorsionate şi denigrate religiile neconforme "eticii
protestantismului", eliminaţi "deţinătorii de arme nucleare" precum Sadam Hussein
sau Slobodan Milosevic, în vreme ce altor suspecţi - răpiţi şi spălaţi pe creier, aşa cum
sfătuieşte manualul Kubark, în locuri care nu există pe hartă - le sunt negate

2
drepturile conferite de statutul internaţional al prizonierului de război, fiind reduşi la
statutul de infractor comun al "combatantului inamic", bieţi cobai umani cărora le-a
fost răpită orice speranţă şi pe trupurile şi mintea cărora se poate experimenta în
voie...

Dincolo de adjuncţii locali ai securiştilor NATO, care vor nota atitudinea

"nepatriotică" şi "ostilă" integrării României în singurul bloc militar al planetei -
evidenţiată în aceste rânduri prin interminabila trecere în revistă a transgresiunilor
"capitalismului dezastrelor" semnalate în această carte de referinţă - ar mai trebui
poate menţionat un detaliu marginal al culturii europene, ilustrat prin elitismul
desuet al unor intelectuali nostalgici după aura de romantism pe care le-o conferea
odată statutul de dizidenţi ai regimului ceauşist al "socialismului multilateral
dezvoltat" - şi nu "comunist", aşa cum a fost imprimat tendenţios în limbajul curent
de aceşti dezinformatori de opinie - care vor fremăta probabil cu indignare la auzul
unor astfel de acuzaţii, pe deplin justificate. Polarizarea şi mai profundă a societăţii
româneşti, atestată de coeficientul GINI mai degrabă decât de numărul de jeepuri şi
telefoane mobile cu care a fost compensată devalizarea activelor ţării de
întreprinzători care au ştiut să profite de acest discurs revizionist, nu este însă scopul
urmărit aici, chiar dacă această lucrare seminală de investigaţie jurnalistică constituie
un prilej ideal pentru schimbarea paradigmei şi în acest colţ mioritic de Europă.

Desigur, va mai dura până când monopolul dezinformatorilor de opinie la

care făceam aluzie anterior - centrat în jurul unor baroni ai presei, care asigură
"libertatea" presei în România prin balcanizarea (pentru aducerea la zi a Dex-ului
patriot, termenul înseamnă în limbile din care provine divizarea unor teritorii,
interese etc.) şi marginalizarea opiniilor critice - va putea fi oprit, iar filtrele dreptului
la replică dat reţetelor neoliberale friedmanite ale Şcolii de la Chicago - din care se
constituie "Consensul de la Washington" sau "Noul Secol American" - vor putea fi
dezactivate şi decartate în lada de gunoi a istoriei, acolo unde le este de fapt locul.
Apariţia Doctrinei şocului în România constituie din acest motiv o critică insolită
făcută erzatzului discursiv prin care a fost instaurată plutocraţia câştigătorilor
tranziţiei de la economia centralizată a socialismului ceauşist către haosul
privatizărilor abuzive şi al schemelor Ponzi care au structurat interacţiunile acestor
entităţi corporatiste birocratice închise, unde până şi falimentul capitalului de
încredere în societatea consumistă a sosit cu ceva întârziere.

Pentru contextualizarea diacronică a proiectului neoliberal de inginerie socială

şi înţelegerea cauzelor crizei fără precedent a capitalismului pieţei "libere" - acuzat, în
această carte de referinţă, de incontestabile crime împotriva umanităţii - va fi nevoie
să revizităm câteva dintre episoadele luptei pentru supremaţie militară şi economică
în care Occidentul îşi angajează "fratele vitreg", adversarul său ideologic.

Chiar în primul episod sunt analizate interferenţele militare în spaţiul

academic al cercetării civile, aşa cum se întâmplă în cazul doctorului Ewen Cameron,

3
fostul preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie şi al Asociaţiei Mondiale de
Psihiatrie. Această veritabilă reîncarnare a doctorului Mengele, a cărui fervoare
ideologică este sponsorizată de securiştii Agenţiei CIA în scopul descoperirii (în
cadrul unui departament al Universităţii McGill!) a unor tehnici de controlare a
minţii, cum au fost cele ale programului MKULTRA - ce aveau să fie formalizate, în
1963, în manualul KUBARK de interogare a suspecţilor. Aceleaşi metode de torturare
a adversarilor ideologici - variind de la aplicarea electroşocurilor în zona genitală, la
simularea înecării (aşa-numitul water boarding) şi de la izolarea senzorială (fonică şi
vizuală) până la dezorientarea acestora prin privarea de somn pe durata unor
interogatorii interminabile, comise de torţionari care lucrează în schimburi - sunt
folosite şi astăzi de unităţi specializate ale armatei americane (şi nu numai) în scopul
extragerii de contrainformaţii.

Urmează apoi o serie neîntreruptă de acţiuni secrete de instruire (desfăşurate

pe teritoriul american), subvenţionare şi sprijinire directă a unor puciuri militare şi
mişcări contrarevoluţionare vizând schimbarea regimurilor ostile intereselor
corporaţiilor americane, începând din Chile, Brazilia, Argentina (unde compania
Ford ajunge să participe direct la represiunea în care au fost făcuţi "dispăruţi"
aproximativ 30.000 de oameni, transformându-şi chiar una dintre halele de producţie
într-un centru de detenţie şi tortură), continuând cu restul ţărilor aparţinând Conului
de sud şi ajungând apoi până în Indonezia, Africa de Sud sau Europa de Est.

În fine, prin formalizarea Doctrinei şocului, Naomi Klein denunţă Parteneriatul

Public-Privat... al Parvenirii (PPP+P), care şterge delimitările ce ar trebui să îl separe
pe înaltul funcţionar public de afaceristul veros (aşa cum se întâmplă în cazul unor
înalţi demnitari de la Donald Rumsfeld sau Dick Cheney, la întreaga clasă politică
românească - foşti nomenclaturişti ajunşi peste noapte dizidenţi "anti-comunişti")
invitând la reconstituirea societăţii civile în care să fie denunţati aceşti croitori abili ai
hainelor corporatismului - o "nouă burghezie" ce administrează contribuabililor şocuri
economice brutale (menite să le inducă obedienţa faţă de structurile birocratice ale
"capitalismului egoist") urmărind, prin intermediul unei raţionalităţi limitate şi unei
legalităţi formale autoritare, să instituie şi să consolideze totalizator o nouă ordine
mondială.

Este posibil ca spectrul falimentului să precipite evenimentele devansând

etapele procesului de conştientizare a falsităţii propagandei neoliberale şi urgentând
schimbările revoluţionare (în accepţiunea largă şi cât se poate de concretă a
termenului!). Deja, o serie de mari bănci americane au fost naţionalizate, fiind
totodată acerb criticată decizia acordării unor sume publice exorbitante pentru
salvarea altora de la faliment, aşa cum s-a întâmplat în cazul AIG.

În ciuda celor afirmate anterior privitor la scopul acestui eseu este totuşi
necesar să fie deschisă aici o paranteză pentru evidenţierea celor direct responsabili
pentru ceea ce s-a întâmplat, aşa cum este cazul lui Joe Cassano, şeful produselor

4
financiare oferite de acest colos financiar falimentar. Salvarea concernului AIG, cu o
sumă publică "care ar fi asigurat sistemul american de pensii pentru un secol"
(potrivit afirmaţiilor laureatului premiului Nobel, Joseph Stiglitz) nu este una dintre
grijile domnului Cassano, care se va bucura liniştit de cele 280 de milioane de dolari
câştigaţi cu "sudoarea frunţii" sale super-abile. Încet-încet, reuşim să-i identificăm pe
magnaţii vinovaţi de precipitarea crizei sistemice a capitalismului pieţei "libere"... de
avizul societăţii civile.

Alan Greenspan, preşedintele atotputernicului Federal Reserve (1987-2006) -

cel care numea instrumentele financiare derivate "extrem de folositoare"
(considerând reglementarea lor o "greşeală") şi autorul implicit al "bulei" de creştere
economică iraţională prin reducerea ratei dobânzilor - unul dintre puţinii care se
consideră astăzi "parţial responsabil" pentru neimpunerea unor controale mai
drastice asupra pieţei; Phil Gramm, patriarhul dereglementării, preşedintele comisiei
senatoriale în domeniul bancar (1995-2000) - "ideologul de serviciu" care a militat
activ pentru abrogarea decretului Glass-Steagall, deschizând astfel drumul apariţiei
mega-băncilor, aceste veritabile "molii" producătoare de "găuri negre" în ţesătura
Universului; Robert Rubin, ministru de finanţe (1995-1999) - cel care a luptat cot la
cot cu Phil Gramm, pentru abrogarea decretului Glass-Steagall în scopul creării
Citigroup, de unde avea să primească 115 milioane de dolari pentru eforturile sale;
Sandy Weil, CEO al Citigroup (1998-2003) - gigantul bancar ale cărui dimensiuni
colosale ar fi trebuit să îi garanteze intangibilitatea - autorul "bulei" ipotecilor de
"mâna a doua" (subprime mortgages), un adevărat "gentleman" care a sărbătorit cei
45 de miliarde de dolari primiţi din banii contribuabililor printr-o vacanţă de vis în
Mexic; Henry Paulson – CEO la Goldman Sachs (1999-2006) şi ministru de finanţe
(2006-2009) - cel care a militat pentru suspendarea limitelor îndatorării băncilor şi
care ulterior a aranjat salvarea Goldman Sachs de la faliment şi mulţi alţii de teapa lui
Dick Fuld, CEO al Lehman Brothers (1993-2008) - încă un "gentleman" care a încercat
să îi "vândă" soţiei sale "căsuţa" pe care o deţineau Florida, în valoare de 13 milioane
de dolari, pentru 100 (o sută!) de dolari - sau Christopher Cox, preşedintele SEC
(2005-2009), regulatorul agenţiilor de rating şi autorul programului de "auto-
reglementare voluntară a pieţelor" (în 2004), Angelo Mozilo, şeful Countrywide
Financial (1969-2008), cel mai mare furnizor de ipoteci "subprime", John Thain, fost
şef la Merrill Lynch (2007-2009) - cel care propunea un bonus personal de 10 milioane
de dolari exact în momentul imploziei companiei pe care o gestiona precum şi
efectuarea unor lucrări de redecorare ale biroului personal, în valoare de 1,2 milioane
de dolari sau Ken Lewis, actualul CEO de la Bank of America, cel care-a achiziţionat
Merrill Lynch fără să observe că avea pierderi de 15 miliarde de dolari, pe care le-a
acoperit împrumutând alte 20 de miliarde din banii publici... sunt numele care închid
prematur această paranteză.

Pot oare astfel de indivizi abjecţi să fie traşi la răspundere sau oare se află ei
într-o stratosferă din care nu pot fi atinşi de rigorile legii? Am enumerat doar câteva

5
dintre eminenţele cenuşii ale capitalismului pieţei "libere", importat angro de
parveniţii oportunişti ai clasei politice româneşti, pe care patronii trusturilor presei
"libere" din România îi protejează de atenţia "masei de manevră" pentru a preveni
implicit evaluarea legală a afacerilor acestor trişori locali, câştigători ai tranziţiei
ceauşiste către noua nomenclatură "de dreapta" a patricienilor, tăricenilor,
"bomboneilor" şi băseştilor mioritici, cei care se dau în tractoare 4X4 pe câmpiile
proaspăt asfaltate ale "Buricureştiului" (sic!) mahalalei europene...

Desigur, situaţia financiară deosebit de precară pe care o traversăm în prezent

nu trebuie să ne determine să ignorăm, aşa cum a făcut-o Naomi Klein, schimbările
epistemice majore care au făcut posibile avansurile în domeniul cunoaşterii, în
general, şi în teoria politică, în particular. Atitudinea triumfalistă adoptată de la
sfârşitului Războiului Rece, ilustrată prin zvonurile "Sfârşitului istoriei", este tocmai
reculul şocurilor care au repus, în cele din urmă, istoria în mişcare, într-o dialectică
asemănătoare felului în care mecanica cuantică a dat naştere fizicii solidelor - cea
care, împreună cu electronica, au făcut posibilă crearea super-computerelor de astăzi
şi care au revoluţionat, la rândul lor, comunicaţiile, industria şi comerţul. Fără
existenţa unor condiţii sociale favorabile, niciuna dintre aceste descoperiri nu s-ar fi
putut petrece - ele fiind "epistemologic posibile şi totodată dezirabile social" [vezi
Bunge, Mario Augusto, Treatise on Basic Philosophy, vol. 6, Epistemology &
Methodology II: Understanding the World, p. 169, Springer, 1983].

Astfel, condiţiile pe care Karl Marx (1818-1883) le considera, acum un secol şi

jumătate, necesare apariţiei "dictaturii proletariatului" sunt practic aceleaşi condiţii
generale care au dus astăzi la instaurarea "dictaturii corporatismului", în mai toate
ramurile principale ale economiei mondiale. "Locomotiva" globalizării, aşa cum
preferă Zygmunt Bauman să numească acest tăvălug, are mai degrabă aspectul unei
"motociclete cu ataş". Ea este condusă de companiile multinaţionale - motoarele
"Societăţii deschise", de care vorbea apologetul capitalismului, Karl Popper - cele care
exploatează "resursele" umane, nevoite să consimtă la acest lucru pentru a
supravieţui în defuncta societate civilă, înlocuită cu o societate a acţionarilor egoişti,
obsedaţi doar de creşterea profitului şi reducerea cheltuielilor sociale aferente. În
acest ataş se află "cămătăria ştiinţifică" a schemelor friedmanite - o versiune modernă
a NEP-ului leninist, prin care instituţiile financiare internaţionale contribuie
hotărâtor la globalizarea economică, politică şi militară a planetei, transformând-o
într-o "comună globală" de s(t)ate forţate să adopte necritic reţetele revizionismului
agresiv al capitalismului de-reglementat.

Din toate reţetele de parvenire - asezonate cu profituri groteşti, adăpostite în

refugii tarifare în care Argus-ul fiscului este orbit, aruncându-i-se în ochi praful
insulelor exotice unde-şi au reşedinţa aceste "spălătorii de bani" - reiese o clonă
monstruoasă, formată din mobilitatea extremă a capitalului şi autarhia pieţelor de
capital - din sediile centrale ale cărora sunt dictate statelor naţionale politicile

6
economice pe care acestea sunt nevoite să le adopte, potrivit toanelor unor agenţi de
bursă temperamentali, ce pedepsesc cu asprime orice abatere de la ortodoxia Şcolii
de la Chicago, atunci când pariază împotriva monedei naţionale a statului găsit
"vinovat" de comunism, urmărind să-i adâncească criza economică şi nevoia
contractării unor noi împrumuturi, la care sunt ataşate din ce în ce mai multe condiţii
înrobitoare.

Falimentul sistemului capitalist al crizelor ciclice, care urmează la două

decenii după falimentarea adversarului ideologic, pare să confirme tezele
spengleriene ale sfărşitului civilizaţiei occidentale urgentând nevoia schimbării de
paradigmă şi găsirea unei rezoluţii care să permită ieşirea din acest impas
fundamental.

Citiţi şi răspândiţi realităţile fundamentale, dezvăluite în Doctrina şocului.

Naşterea capitalismului dezastrelor; altfel veţi continua să repetaţi la nesfârşit greşelile şi
să deveniţi părtaşii morali ai unui sistem eminamente falimentar. A sosit momentul
schimbării de paradigmă, iar criza economică actuală pe care o traversează sistemul
capitalist este cea mai bună oportunitate pentru înlocuirea elitelor tehnocrate de la
putere şi pentru a vă asigura vouă ÅŸi copiilor voştri un viitor mai bun şi mai
decent.

"A Treia Cale" - un meniu à -la-carte, alcătuit din ceea ce a fost mai bun în cele
două sisteme - este calea către o democraţie consociaţională, de tipul dialogicii utilizate
în sistemul Linux de operare, care să permită contribuţii metodologice eterogene
pentru transformarea fenomenului globalizării egoiste într-un proces regional,
european şi, în ultimă instanţă, global de instituire a unei economii sociale a
cooperării tuturor reţelelor umane, care să permită dezvoltarea creatoare a
individualităţii umane, a proporţionalităţii şi creării unui tip de autonomie sectorială
pentru a face posibilă renaşterea politicilor consensualismului într-o comunitate de
state-naţiune, în care societatea civilă să fie reinstaurată ca principal actor social.

Citeste mai multe despre Doctrina şocului de Bogdan Lepadatu