Teme cenzurate în literatura română

În perioada comunismului cenzura, care funcționa sub denumirea de Direcția Presei și

Tipăriturilor, și-a manifestat controlul absolut și în literatură, ca și în diverse alte domenii
culturale. Pentru început voi defini cenzura, care este așa cum spune Marian Petcu: ,, actul
oricărei entități politice, religioase, militare, ori administrative de a condiționa exprimarea/
difuzarea de informații, opinii, idei, ( chiar și creații intelectuale), pe care publicul are dreptul
să le cunoască în funcție de valorile pe care acesta înțelege să le protejeze la un moment
dat”1. Cu alte cuvinte, așa cum este știut, cenzura nu permitea publicarea acelor texte, scrieri,
articole etc. care nu erau în acord cu principiile regimului comunist.
Există mai multe criterii în funcție de care cenzura comunistă se poate clasifica, însă
după momentul în care o lucrarea este verificată, se disting: cenzura preventivă și cenzura a
posteriori2. Cenzura preventivă avea în vedere ca nicio publicație, scriere care nu respecta
rigorile regimului să fie publicată. Pentru ca respectiva scriere să fie publicată îi erau aduse
modificări și îmbunătățiri, sau erau eliminate complet anumite pasaje nedorite. În ceea ce
privește cenzura a posteriori, aceasta era oarecum inutilă din cauză că scrierea era atent
verificată de cenzura preventivă. Cu toate acestea, și după publicare mai existau temeri ale
scriitorilor că operele lor ar putea fi modificate.
Chiar daca în 1977 în mod oficial cenzura a fost desființată, ea era încă prezentă în
conștiința intelectualilor, pentru că încă puteau fi pedepsiți daca erau publicate creații literare
care deranjau ideologia. Mai mult decât atât, Direcția Presei și Tipăriturilor a fost desființată,
însă cei care făceau parte din aceasta au fost numiți în funcții de conducere la instituțiile
media, la edituri, continuând cu alte cuvinte să sesizeze abaterile sau aluziile critice la
sistemul comunist3.
În această perioadă cenzura sesizase numeroase opere care făceau referire la
,,aspectele negative din domeniul vieții politico-economice și social-culturale ”4 . În special
autorii au vrut să scoată în evidență perioada de început a regimului comunist în România,
1
Marian Petcu, Puterea și cultura, Iași, Ed. Polirom, 1999, p. 12.
2
Tiberiu Troncotă, România comunistă. Propagandă și cenzură, București, Ed. Tritonic, 2006, p. 17.
3
Ibidem, p.190.
4
Liviu Malița, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949-1977. București, Ed. Cartea Românească,
2016, p. 190.
perioadă în care au fost comise numeroase abuzuri. În general, temele care nu conveneau
cenzurii, și din cauza cărora publicațiile nu puteau fi tipărite sunt următoarele: închisorile
comuniste, colectivizarea forțată, activistul de partid corupt care desfăsoară activități abuzive
și violențe5.
Cenzura avea anumite obiecții față de anumite teme pe care scriitorii voiau să le abordeze în
creațiile lor, sau nu erau preferate deloc pentru a fi publicate. Asta pentru că ideologia
cultivată în acești ani avea anumite principii ce trebuiau transmise prin literatură.
Prima temă care a fost profund și agravant deformată în acești ani este istoria. Trecutul
național a fost un real interes pentru Nicolae Ceaușescu, dar și pentru partidul în sine,
devenid un subiect sensibil pentru că imaginea poporului român trebuia/ se dorea să fie
luminoasă și apoteotică. Din această cauză literatura și puterea se situau în puncte diametral
opuse, pentru că puterea nu era interesată de adevărul istoric, iar literatura se găsea în
încercarea de a transmite adevărul. Un moment din istoria națională pe care partidul nu
dorește să fie amintit este mișcarea legionară, tocmai pentru că manifestațiile legionarilor se
apropiau de nazism și fascism și pentru că legionarii au avut ,,o reală aderență la populație”,
spre deosebire de comuniști6. Cu alte cuvinte, ei sunt văzuți drept rivali, iar amintirea lor în
scrierile din anii ’60-’70 deranjau în mod evident, așa cum a deranjat un pasaj din romanul
Delirul a lui Marin Preda. Acesta a fost criticat pentru faptul că a conferit legionarilor o prea
mare importanță, caracterizându-i drept ,,partid organizat,...cu mari demonstrații și
manifestări ”7.

Un alt subiect care nu era pe placul autorităților este legat de imaginea generalului Ion
Antonescu care apărea ca fiind interesat de viitorul țării și al poporului, ,,având o atitudine
demnă și curajoasă la momentul întâlnirii cu Hitler” 8. Și de această dată Marin Preda este
nevoit să modifice acele pasaje referitoare la Antonescu și numai după ce le rescrie cartea va
putea fi publicată.

O reacție evidentă de respingere din partea cenzurii a venit odată cu apariția în romanul
Bunavestire a lui Nicolae Breban a unui pasaj legat și el tot de istoria națională, mai exact
începutul comunismului în România. Autorul descrie această perioadă ca fiind una destul de

5
Ibidem. p. 191.
6
ANIC,Fond: CPT,NOTA. Bunavestire de Nicolae Breban( Editura Junimea),f.16. apud Liviu Malița, Literatura
eretică. p. 133.
7
ANIC, Fond: CPT,Direcția Literatură-Artă, nr.8/74,Ds.18/1975,Informare asupra volumului de muncă,
situației lucrărilor și producțiilor controlate, a intervențiilor și semnalărilor mai importante din luna decembrie
1974,f.18.
8
Liviu Malița, Literatura eretică..p.133.
întunecată pentru că regimul ,,fusese impus, era ceva dinafară, ceva de sus..” 9. Aceste lucruri
sunt cât se poate de adevărate, dar pe care cenzorii nu le puteau accepta pentru că ele nu
conveneau ,,prestigiului” pe care îl avea P.C.R. De altfel, o altă temă legată de trecutul nostru
istoric amintește de cele două teritorii pierdute de România: Basarabia și Bucovina , iar
menționarea lor în orice fel de texte sau referirea la acestea nu era permisă. În schimb,
partidul cere prezentarea marilor cuceriri și a eroilor care au luptat pentru întregirea națională.

O altă temă care a fost abodată de către scriitori în această perioadă este revoluția, adică
originea comunismului în România, subiect care nu putea fi descris altfel decât în mod
triumfalist. Romanul Ostinato a lui Paul Goma a fost vizat de cenzură pentru faptul că
protagonistul, împreună cu un alt personaj aparțineau unei clase sociale ce nu se putea adapta,
nesupunându-se la ideologia comunistă.
Religia este un alt subiect dezbătut, din care cenzura a făcut un real adversar, iar scrierile care
vorbeau despre religie erau destul de clar refuzate. Motivul este lesne de înteles, având în
vedere faptul că regimul comunist își avea originile în marxism, iar acesta nu recunoștea
creștinismul, promovând dezvoltarea unei societăți formată din atei.
Prin anii ’70 cenzorii au întâlnit tot mai multe poezii care făceau referire la religie, la geneză
și la ideea unei relații între om și Dumnezeu. Spre exemplu, în Imnele bucuriei de Ioan
Alexandru se abordează ideea conform căreia omul este lăsat pe pamânt din voința lui
Dumnezeu10. Același lucru s-a întâmplat și cu poezia lui Ștefan Augustin Doinaș intitulată
Psalm și Scurtul fulgerat care făceau parte din volumul Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte.
Cenzura putea permite publicarea acestor texte cu tentă religioasă doar dacă se intervenea
asupra acestora, iar creațiile deveneau ,,meditații metafizice a ideii de fatalitate în
determinarea condiției umane ”11.
Așadar este de la sine înțeles de ce partidul nu dorea existența, sau acceptarea existenței unei
puteri ocrotitoare a oamenilor, pentru că în acest caz, însuși partidul ar fi recunoscut că nu el
este supremul conducător și ,,ocrotitor” al societății. De altfel, această ,,evadare” prin religie
ar fi însemnat evadarea din ideologia promovată de partid, și totodată cei ce recurgeau la
literatura religioasă erau aceia care nu se puteau adapta în societatea comunistă și care se
plasau într-o latură de opoziție față de partid.

9
ANIC,Fond: CPT, NOTA. Bunavestire de Nicoale Breban ( Editura Junimea), Dosar 34/1977,f.14.
10
Liviu Malița, Literatura eretică...,p.164.
11
ANIC, Fond: CPT,Direcția Literatură și Artă, Nr.406/21.II.1974,Notaasupra modului de soluționare a
lucrărilor de literatură și artă din planul editorial al anului 1974, la care DGPT a avut observații mai deaosebite,
Dosar 31/1974,f.28. apud Liviu Malița, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949-1977.București,
Ed. Cartea Românească, 2016, p.165.
O altă temă care ,,lovea” în principiile ideologice era actualitatea, clar nu cea legată în mod
sensual de prezentul actual, ci la un palier mai larg de timp, sinonim cu contemporaneitatea12.
O parte din scriitori erau interesați să scrie despre perioada de început a regimului comunist
în România, iar acest subiect era unul delicat, pentru că puterea dorea prezentarea exclusivă a
aspectelor pozitive. Așa cum spune Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române,
,,...realitatea prezentă, a societății, ca și a literaturii intens recomandată de ideologie, nu era
altceva decât...interesul opus, acela de a vorbi cât mai puțin și cât mai puțin concret despre
prezent ”13. Așadar partidul prefera acele opere care vorbeau despre succesele prezente ale
partidului, precum: coperativizarea, ,,omul nou”, lupta de clasă, proletariatul, creșterea
economică, marile conflicte ale epocii etc., iar refuzul de a înfățișa aceste aspecte ale
triumfului socialist, însemna opoziție și inacceptarea noii ,,societăți multilateral dezvoltate”.
De asemenea, în ceea ce privește relatarea imperfecțiunilor, a greșelilor, acestea în mod
evident aparțineau indivizilor, ci nu funcției în sine, sau în cazul mai grav, partidului. Spre
exemplu, romanul Ostinato a lui Paul Goma a întâmpinat această problemă. Acesta îl avea ca
personaj principal pe un căpitan de Securitate, care comitea anumite abuzuri. Cenzorul îi
sugerase lui Goma să îi schimbe funcția și să îl facă subaltern pentru că altfel ar fi făcut aluzie
la faptul că instituția Securității ar fi fost vinovată abuzuri14.
Un alt subiect cu care cenzura ajunge în contradictoriu este realitatea prezentată într-o
atmosferă banală, care nu influențează cu nimic imaginea partidului. Așa cum susține Nicolae
Ceaușescu la Conferința Națională a Scriitorilor din 1972, ,,sunt apostrofați acei scriitori
insensibili la măreața cauză”, care vorbesc despre ,,existențele de la marginea societăți, din
cafenele, baruri, în atmosfera vieții de bulevard ”15. Așadar aceste scrieri nu aduc o latură
elogiatoare vieții comuniste, și nici partidului, drept pentru care cenzorii au interpretat acest
fel de literatură ca fiind sumbră, plictisitoare, fără o notă optimistă. ,,Societatea glorioasă”
și ,,triumful partidului” lipsesc din această literatură a banalului, și drept urmare putem
ajunge la concluzia că acești scriitori nu încurajau propaganda, intenționând în mod subtil să
scoată în evidență părțile negative ale vieții socialiste.

Totodată unii scriitorii inserau în manuscrisele lor și referiri la neajunsurile materiale și la

îngrădirile, constrângerile la care era supusă societatea. D.G.P.T a eliminat aceste istorisiri
pentru că în acest fel intelectualii ,,denigrau realizările partidului ”. Spre exemplu, volumul
Repetabila povară a lui Adrian Păunescu este cenzurat în ciuda faptului că poeziile aveau
12
Liviu Malița, Literatura eretică...p.167.
13
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române..p.1149.
14
,,Censure,auto-censure et paralitterature”, în xxx, Le Dossier Paul Goma...p.44 apud Liviu Malița, Literatura
eretică. Texte cenzurate politic între 1949-1977.București, Ed. Cartea Românească, 2016,p.175.
15
Liviu Malița, Literatura eretică..p.180.
un ,,conținut patriotic și cetățenesc bogat”. Motivul cenzurării provine din referirile pe care
autorul le face la lipsurile pe care le avea societatea românească, manifestând o atitudine
demobilizatoare.
În cele din urmă, un subiect cu care cenzura, și implicit, P.C.R nu putea fi de acord este
morbidul, nu puteau fi acceptatate pentru tipărire acele cărți care ofereau o latură sumbră,
pesimistă vieții comuniste și traiului cetățenilor. Romanul lui Nicolae Breban, Bunavestire a
cunoscut cateva critici de acest fel, pentru că nu a arătat latura pozitivă a realității sociale.
În concluzie, așa cum am arătat mai sus, în perioada în care s-a aflat la conducere Nicolae
Ceaușescu, cenzura ( care funcționa sub denumirea de Direcția Generală pentru Presă și
Tipărituri), a fost înăsprită, fiind atinsă și forma maximă de manifestare a acesteia, în toate
domeniile, literare sau artistice. Ea a ajutat si la formarea cultului personalității tovarășului și
tovarășei, iar de cele mai multe ori, cenzura denatura mesajul inițial al unei opere, scriitorii
găsindu-se într-o luptă cu această instituție, iar cei care nu își îndeplineau atibuțiile își puteau
pierde locul de muncă 16.
O parte din operele care au fost cenzurate, care nu au putut apărea în varianta lor inițială,
fiind necesare intervenții/,, îmbunătățiri” din partea lectorilor( denumirea cenzorilor) sunt
următoarele: F; Vânătoarea regală; Fețele tăcerii de D.R. Popescu, Moromeții volumul II de
Marin Preda, Ostinato;Ușa de Paul Goma, Orgolii; Absenții de Augustin Buzura,
Bunavestire de Nicolae Breban. Acestea au fost semnalate pentru caracterul lor nepotrivit
ideologiei prin subiectele pe care le abordau. Generalizând, aceste romane îi iritau pe cenzori
pentru faptul că puneau într-o poziție nefavorabilă patridul și regimul, descriau abuzurile din
închisorile comuniste, făceau apel direct la cenzură, descriau nedreptățile comise de activiști
de partid în timpul colectivizării forțate. Unele dintre ele prezentau imaginea tânărului care
nu se regăsește în sociatatea comunistă și nu se poate adapta la ea. Mai mult decât atât,
cenzorii îi acuză pe autori de absența aspectelor pozitive, a realizărilor partidului în folosul
patriei.
În anul 1977 instituția cenzurii a fost oficial desființată, însă acest fapt nu înseamnă că nu a
mai existat un control al cărților, ci dimpotrivă, a fost un control mult mai sever realizat de
către redactori și editori17. Această schimbare a fost văzută ca o manevră prin care
conducătorul încerca să se apropie de scriitori( care cei mai mulți se plasaseră în opoziție
după ,,Tezele din iulie”), însă această manevră deși a fost bine gândită nu a putut păcăli

Marian Petcu, Cenzura în spațiul cultural românesc, p.276.

16

17
Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. 1965-1989. Geniul Carpaților, București, Editura
Polirom, 2011,p.217.
 18
intelectualitatea . Mai mult decât atât, această decizie era favorabilă pentru Nicolae
Ceaușescu care era preocupat de imaginea sa în occident și astfel ar fi fost apreciat pentru
drumul pe calea liberalizării pe care țara noastră se presupunea că îl urma. O consecință
suficient de negativă a cenzurii a fost autocenzura, care este definită ca fiind ,,controlul
neoficial pe care și-l aplică autorul în timpul actului de creație sau chiar înainte.” 19 Este de
înțeles că autorii erau nevoiți să facă unele compromisuri pentru a fi publicați, iar acest lucru
a condus la denaturarea aspectului inițial al unei opere, literatura ajungând să fie lipsită de
acea sinceritate necesară mai ales acelor vremuri, fiind promovate nonvalorile.

Bibliografie:

1. Burakowski Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu, 1965-1989. Geniul Carpaților,

București, Editura Polirom, 2011.
2. Corobca,Liliana,Controlul cărții: cenzura literaturii în regimul comunist din România,
București, Ed. Cartea Românească, 2014.
3. Malița,Liviu, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949-1977.București,
Ed. Cartea Românească, 2016.
4. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române.
5. Petcu, Marian, Puterea și cultura, Iași, Ed. Polirom, 1999.
6. Petcu,Marian,Cenzura în spațiul cultural românesc,București,Ed.Comunicare.ro,
2005.
7. Troncotă,Tiberiu, România comunistă. Propagandă și cenzură, București,
Ed.Tritonic, 2006.

18
Liliana Corobca, Controlul cărții: cenzura literaturii în regimul comunist din România,București, Ed. Cartea
Românească, 2014, p. 265.
19
Ibidem, p. 267.