COLEGIUL TEHNIC GRIGORE COBĂLCESCU MOINEȘTI

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

PROFESOR PIȚIGOIU NICOLETA

ROMANUL INTERBELIC
Maitreyi

Mircea Eliade ,,o incandescenţă de primă mărime“, un spirit enciclopedic, unul dintre
„Les porteurs de feu“, a lăsat o operă de poligraf, rod al unei traiectorii biografice şi culturale
ceuneşte Bucureşti - Calcutta - Lisabona Paris - Chicago. „Aparţin unei tradiţii culturale care
nu acceptă incompatibilitatea între investigarea ştiinţifică şi activitatea literară“, mărturiseşte
cu mândrie Mircea Eliade în discursul inaugural al Academiei belgiene, la 17 februarie 1977
1).- (Bulletin de 1’Academie Royale de Langue et Litterature Francaise, Tome LIV,
nr. 1). Beletristica, pe care n-a considerat-o ,;un auxiliar al erudiţiei“ s-a îmbogăţit cu
remarcabile nuvele, romane, povestiri şi eseuri, toate scrise în limba română, ca omagiu adus
Moldovei şi Olteniei, părinţilor lui, adus poporului. În 1933, când publică Maitreyi (Ed. Naţ.
Buc.), Mircea Eliade era deja celebru (deşi avea doar 26 de ani): scrisese interesante eseuri,
studiase în India, călătorise şi-i întâlnise pe Papini, Panzini, Gentile. Romanul e„o capodoperă
a ciclului indian“ce cuprinde volumele Isabel şi apele diavolului (1930), India (1934), Santier
(1935), Secretul doctorului Honigberger (19.40) şi Nopţi la Serampore (1940). Între acestea,
Maitreyi este o experienţă morală şi un roman care „a sporit cu unul seria miturilor
umanităţii“.
2).- (Perpessicius.Op. vol.IV, Minerva, Buc. 1973, pag.l77-178). Protagoniştii sunt:
misterioasa indiancă Maitreyi (personaj real, fiică a lui Surendranath Dasgupta, cel mai mare
filosof indian) şi continentalul Allan (alias Mircea Eliade, care o cunoaşte în perioada
studiilor în India, 1928-1931). Povestea lor (cu elemente autobiografice) este „o monografie a
turburării“.
3).- (I. Lotreanu, Introducere în opera lui Mircea Eliarde, Minerva, 1980, pag.l38-140
şi urm.) desfăşurată de-a lungul a 15 capitole. Stilul este original, subordonat autenticului,
îmbinând jurnalul, corespondenţa, eseul, reportajul şi povestirea la persoana I a unor amintiri
ale eroului. Mitul fecioarei bengaleze se constituie treptat şi dramatic, începând cu primele
capitole unde notaţiile din jurnal, lapidare şi reci sunt completate cu amintirile eroului. Astfel,
pe Allan Maitreyi nu-1 atrage iniţial, când o găseşte chiar urâtă, „cu ochii ei prea mari şi prea
negri, cu buzele cărnoase, cu sânii puternici de fecioară bengaleză, crescută prea plin, ca un
fruct trecut în copt“.
4).- (Mircea Eliade, Maitreyi, Nuntă în cer, EPL1969, pag.3 Stud; introd. de D.Micu). Devine
apoi curios: „Căci nu izbuteam să înţeleg ce taină ascunde făptura aceasta“. O urmăreşte tot
mai atent şi în diferite ipostaze, mai ales după ce va locui în cartierul Bhowanipore, în casa
ing. Narendra Sen, proiectorul lui şi tatăl fetei, la invitaţia acestuia. Curând apare şi dilema lui
sufletească marcată, pe de o pane, de ispita către izvorul tinei vieţi necunoscute vreunui
european şi, pe de altă parte, revolta contra „conspiraţiei“ ţesute în umbră de către tată, ca să-l
sechestreze pentru motive celui îi scapă deocamdată. „îl vede azi, îl vede mâni“. Maitreyi
simte nevoia să i se confeseze făcând-o indirect prin opinii pe marginea literaturii, culturii şi
civilizaţiei indiene. Concomitent, Allan descoperă pasiunea ei pentru Swinburne, Sakuntala,
Valéry, Whitman, Papini, ceea ce o face tot mai fermecătoare. Dar nu poate să n-o şi
antipatizeze alteori (poate dintr-un orgoliu masculin) pentru faptul că scrie versuri, cu geniu
chiar, cum apreciază elita Calcuttei. Allan se simte tot mai tulburat de această „terra
incognita“: „Mă ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei“, dar eroul
rezistă deocamdată. Cu luciditate constată: „Fără îndoială e cea mai talentată şi enigmatică
fată din câte am cunoscut, dar eu pur şi simplu nu pot fi căsătorit“. „Lupta“ mută dintre cei
doi îndrăgostiţi se înscrie pe o curbă evolutivă, adâncind şi dualitatea sentimentelor lui pe
scara tulburării. Allan o învaţă pe Maitreyi franceza şi învaţă de la ea bengaleza; schimbă
autografe pe cărţi şi reviste, îşi vizitează reciproc camerele, îşi spun istorisiri insinuante, râd şi
plâng. Vorbesc despre căsătoria indiană. Eroul are ocazia chiar să participe efectiv la una, cea
a lui Mantu cu Lilu. Tulburarea creşte alimentată de idilă, de prietenie, de explozii
temperamentale şi întâmplări norocoase. Este hotărât să renunţe la celibat. Tulburele joc al
iubirii indiene înaintează, complicându-se prin noi experienţe rememorate de Allan, deoarece
jurnalul este incapabil să redea temperatura incandescentă a trăirilor. Una din aceste
experienţe e cunoscută de erou într-o seară pe veranda casei, într-un ceremonial al atingerii
picioarelor goale. Jocul prieteniei şi al voluptăţii cu un inefabil cunoscut numai indienilor este
însuşit magistral şi de europeanul Allan, ca o beatitudine a simţurilor. El devine, astfel,
fericitul partener al Maitreyi-devi. În celebra fiică a Indiei coexistă deci nevinovăţia virginală
şi rafinamentul iubirii pătimaşe, copila de 16 ani, de o inocenţă primitivă ce trăieşte bucuria
misterioasă a pomului ei numit „7 frunze“, dar şi erudiţia care ţine conferinţe profunde,
apreciate de un auditoriu elevat. Toate acestea alcătuiesc un univers derutant, misterios şi
periculos pentru tânărul de 23 de ani, care vine dintr-o altă lume, cu o altă cultură şi
civilizaţie. Punctul culminant al legăturii lor nu este departe. Una dintre cele mai copleșitoare
ofrande depuse de Maitreyipe altarul sentimentelor ei pentru Allan ni-l apropie. Este vorba
despre povestea incitantă a tinerei, o poveste în care se amestecă veneraţia şi iubirea filială
pentru gura-ul ei, Robi Thakkur (alias Rabindranath Tagore), de la care primise acea manta
apărătoare de păcate şi protectoare a destinului ei. Odată cu această destăinuire, Maitreyi îi
„predă“ lui Allan şi cutia din lemn în care păstrase însemnele amintirii: o şuviţă din părul lui
alb, parfumată şi cârlionţată. Din acest moment şi prin aceste gesturi tânăra îi dăruieşte
iubitului prezentul ei „purificat“ prin ruptura de trecut. Înaintând în roman, se observă starea
de dezorientare a eroului, care atinge cote imposibil de suportat. Astfel, tocmai când se
hotărăşte s-o ceară în căsătorie, făcând oficială legătura dintre ei, cu convingerea că momentul
era aşteptat de întreaga familie, apare un nou motiv al derutei şi tulburării lui. Anume
Maitreyi, această Julietă din... Bhowanipore, îl roagă disperată: „Lor să nu le spui... n-au să
primească niciodată să fiu soţia la... Nu ştii că noi te iubim altfel... că ei te iubesc altfel şi eu
ar fi trebuit să te iubesc tot aşa, nu cum te iubesc acum.. Trebuia să te iubesc tot timpul, de la
început, ca un frate“. Eroul este un aluat pe care tocmai primejdia îl iscă şi-l întăreşte. Refuzul
acesta posibil al familiei îi revitalizează sentimentele, făcând loc unei veneraţii pe care
altădată n-ar fi mărturisit-o (dintr-un orgoliu european): „Cât de complicat îi era sufletul!
Înţelegeam odată că simpli, naivi şi clari suntem noi, civilizații. Că oamenii aceştia... ascund
fiecare o istorie, o mitologie peste putinţă de străbătut, că ei sunt stufoşi şi adânci, complicaţi
şi neînţeleşi“. Ca ofrandă adusă iubitei lui, ţării şi religiei ei, în acelaşi timp, o treaptă
necesară spre acceptarea lui în această familie cu străvechi legi orientale, apare hotărârea lui
Allan de trecere la hinduism. În acelaşi timp, Maitreyi, temându-se de karma, pentru că
risipeşte roua dragostei lor şi strică orânduial a lumii, îi dezvăluie concepţia ei de fiică a
Indiei, despre iubire. Faptul demonstrează că ea se angajează în înfruntarea primejdioasă a
tatălui şi a întregii familii, rămânând devotată doar legii sfinte a împlinirii cuplului prin
căsătorie. Urmează pagini de un inefabil copleşitor, în care se descriu plimbările celor doi
îndrăgostiţi, însoţiţi de întreaga familie, prin tainicele păduri, sub ploaia de stele a Bengalului.
Sunt momente de relaxare poetică, după încordarea relaţiilor dintre Allan şi cei din casă, care
spionează indiscret primejduindu-le liniştea. Aceste plimbări prilejuiesc momente de sublim,
vor fi plătite mai târziu cu un tribut scump - dacă ne gândim la Chabu, ce, divulgând părinţilor
o scenă văzută în pădure cu cei doi, Allan şi sora ei, determină declanşarea rupturii. La
Lacuri, Maitreyi oficiază mirifica lor logodnă după un ceremonial sacru, ireal de frumos,
eveniment care marchează punctul culminant al iubirii lor. După ce primise de la Maitreyi
inelul lor de logodnă (din fier şi aur, cu doi şerpi încolăciţi), primeşte şi botezul logodnei, sub
auspiciile unei incantaţii aproape mistice: „Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan
şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine... Mă leg în faţa ta că unirea noastră va
rodi...Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna
şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă
de rod şi de joc să-i dau...“Ritualul acestei „nunţi în cer“ se constituie în cele mai frumoase
pagini din roman şi cele mai frumoase ale literaturii universale. Şi totuşi, fără a fi străin de
vraja momentului, eroul aminteşte concomitent despre ceremonial, detaşat, uşor iritat, cu o
luciditate proprie eroilor lui Camil Petrescu. Semn al aceleaşi stări de spirit a lui Allan este
poate şi gustul de „nesfârşită mascaradă“ pe care i-1 lasă lui un alt eveniment Este vorba
despre fastuoasa şi costisitoarea sărbătorire a celei de-a 17-a zile de naştere a Maitreyi-ei, la
care a participat societatea înalta a oraşului în respect pentru familie şi pentru tâlcul tainic al
acestei vârste în India. „Dumneata eşti un străin. Eu nu te cunosc. Dar dacă eşti capabil să
consideri ceva sacru în viaţa dumitale; te rog să nu mai intri în casa mea, nici să încerci să
vezi sau să scrii vreunui membru al familiei mele... Raţiunea acestei purtări trebuie să-ţi fie
evidentă, dacă ţi-a mai rămas cât de puţină minte în nebunia dumitale. Îţi cunoşti
ingratitudinea şi ofensa pe care mi-ai adus-o“. (Scrisoarea este reală şi a fost găsită în arhiva
personală a lui Mircea Eliade, conform Maitreyi Devi, Dragostea nu moare, Editura Românul,
Bucureşti, 1992. Postfaţa Mircea Handoca, pag.317). Este scrisoarea trimisă lui Allan, care
„legalizează“ dezacordul familiei faţă de căsătoria visată şi determină îndepărtarea lui din
casă şi din viaţa fetei. Dacă până aici romanul este povestea fericirii dobândite printr-o iubire
împărtăşită, vom urmări reversul medaliei, cu nefericirea născută din deznodământul
dramatic. Acesta ocupă un loc mai mic ca întindere în roman, dar nu este mai puţin
semnificativ prin implicaţiile ei (urmărite în deznodământul romanului). Allan se retrage în
Himalaya pentru a se vindeca de „boală“ printr-o singurătate deplină. Din octombrie până în
februarie aude şi simte un singur suflet, cel al Maitreyi-ei care-i telefonează şi-i scrie. Copilul
minune al familiei suferă pedepse tiranice de la tatăl ei, pentru că încălcase legile tradiţionale.
În numele iubirii ei ireversibile pentru Allan, încearcă să forţeze destinul prin acte „nebune“,
luptă cu toate mijloacele. Dăruindu-se vânzătorului de fructe, speră să fie izgonită de tatăl ei şi
să-l urmeze pe Allan. O nouă scrisoare mai severă pecetluieşte incompatibilitatea dintre cele
două civilizaţii şi religii, imposibilitatea unei căsătorii între un alb şi o fată neagră, chiar în
numele unei sublime iubiri. Termenii, în care este redactată această scrisoare îl nedumiresc și-
l ofensează deopotrivă pe tânărul respins atât de categoric de tatăl fetei și concediat
ireversibil: ,,Te credeam numai nebun, dar văd că procedezi ca un şarpe din iarbă, căruia dacă
nu-i striveşti capul când trebuie, se întoarce şi te muşcă...Credeam că vei avea bunul simţ să
părăseşti oraşul acesta...Prin telefon am dat ordin să te concedieze astăzi...Voi face tot ce-mi
va sta în putere ca să fii expatriat. „Remarcăm adâncirea diferentelor dintre cei doi
protagonişti, prin reacţiile lor faţă de obstacolele ce le-au barat iubirea. Nefericita Maitreyi,
armonie a antinomiilor, amestec de mister al eternei feminităţi totodată purtătoare a enigmei
unei Otilii asiatice, dar si a dramelor eroinelor dostoievskiene, devine şi rămâne un mit. Este
meritul prozatorului care reuşeşte astfel prin mitul eroinei să consacre o nouă variantă unei
iubiri celebre, deosebite de Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta, dar apropiată de acestea prin
adevărul unic; iubirea e aceeaşi pe orice meridian şi în orice timp, diferă doar numele
învingătorului și al victimei. Varianta românească este în concluzie „un poem de dragoste în
care eroii principali au funcţiuni de metafore“, simbolizând un mesaj etern (I. Lotreanu, Op,
cit. pag.150). În Himalaya, Allan se va vindeca, dar la a doua încercare. Prima îl arată în
relaţie cu Jenia Isaac, tânără muzicantă, o evreică finlandeză, care îl ispiteşte prin neobişnuitul
ei ideal. Victimă a unor cărţi de teozofie, ocultism şi yoga, ea venise să atingă „absolutul“ aici
în India, să descopere secretele din centrul Tibetului. Eroul se simte dezgustat de sine după
aventura cu ea, pentru uşurinţa cu care a alunecat în cea dintâi haltă a noroiului Cea de-a doua
încercare se numeşte Geurtie, tânăra care îi oferă mâncare, adăpost și dragoste. De la ea
dobândeşte puterea credinţei „că viaţa aceasta e o minune. Aşteaptă plecarea din India ca pe o
izbăvire, dar cu acelaşi sentiment al nedumeririi în faţa Maitreyi-ei, un mit etern închis pentru
el. Pe profanul Allan nu-i mai poate atinge vraja sacrei Devi - chiar când îl numeşte „soarele
ei“, „zeul de aur şi pietre scumpe“ etc. Neputându-se întâlni în acest spaţiu, tânărul european
se desparte de această fată-mit cu sentimentul culpei, uşor de descifrat în cuvintele aşezate ca
motto pentru roman (sunt scrise în bengali): „Îţi mai aminteşti de mine, Maitreyi?/ Şi dacă da,
ai putut să mă ierţi?“. I se dă un răspuns, celebru şi el, la 42 de ani de la acel unic 1930, o
replică ce poartă semnătura Maitreyi Devi şi se numeşte Dragostea nu moare (în Edit.
Românul, Bucureşti, 1992, traducere; prima ediţie a apărut în 1976, în bengali). Constantin
Noica sublinia singularitatea acestui caz al celor doi creatori hipersensibili şi hipertalentaţi,
care au dat naştere la două romane de excepţie. Vocaţia autenticităţii au avut-o amândoi în
„repetarea celei mai mari minuni a lumii“. Trăită de Allan şi Maitreyi sau de Mircea Eliade şi
Amrita, povestea nuanţează teza lui Poulet asupra identificării operei: „că nu există o singură
cale de pătrundere“, „spiritul nefiind pentru toată lumea acelaşi“. Demersul critic întreprins de
specialist sau de un lector oarecare prin limitele recunoscute lasă calea redescoperirii cărţii de
fiecare cititor şi cu fiecare lectură a sa. Astfel, chiar mitul Maitreyiei va fi ucis.