19 și încă unul

Ciprian Ciobanu – terapeut ocupațional

Copiii nu percep trecerea timpului așa cum o trăiesc adulții. Lor le lipsesc planurile mari pentru
că își găsesc bucuria în activitățile mici pe care le pot face acum și aici. Bineînțeles, odată cu
repetarea acelorași experiențe, prezentul devine plictisitor și ei încep să creeze un viitor. În
cazul în care prezentul devine traumatizant, dimpotrivă, se reorientează spre trecut.

Copiii cresc adulți și încep să conștientizeze cele trei dimensiuni ale timpului. Acum pot alege în
care dintre ele să trăiască cel mai mult. Pot să își urmeze un vis nemaipomenit și să aibă o
legătură foarte strânsă cu viitorul sau pot să evoce trecutul pentru a vindeca răni. Ambele
instanțe sunt dependente de prezentul oferit de realitatea simțurilor și a experiențelor cu cei
din jur. Dacă visele și suferințele noastre le conectăm la prezent ele se vor întrepătrunde ca
într-o poezie cu sens. Iar cu puțină contribuție din partea creierului obținem și o rimă elegantă.

Dincolo de metaforele despre viață, probabil că toți am început anul gândindu-ne la fiece
planuri de dezvoltare personală și îmbunătățire a vieții. Ori că ne dorim un coteț mai mare
pentru găini sau un sejur într-o țară mai îndepărtată, cred că o rezoluție sănătoasă trebuie să
conțină neapărat componenta umană atât individuală cât și colectivă. Suntem datori de binele
familiei, al grupului sau al comunității la care ne-am afiliat la fel de mult ca de propriul bine. Și
chiar realizând acest bine nu vom fi decât niște ”slujitori nevrednici” care îndeplinesc doar a
doua poruncă, deoarece Dumnezeu ne cere mai mult prin cea dintâi: grija mai ales față de cei
pe care nu i-am ales să trăiască lângă noi: străini, imigranți, colegi de serviciu noi, vecini
enervanți, dușmani etc.

Mă voi rezuma aici la o singură recomandare formativă pentru dezvoltarea relației în familie,
apelând la propriul trecut. În calitate de prim născut, conștientizez mai bine tipul de bariere cu
care se confruntă frații/surorile mai mari. Întâlnesc multe familii în diferite ocazii și urmăresc cu
interes relaționarea dintre copii. Frecvent pot observa atenția crescută oferită celui mai mic, o
necesitate absolut normală de altfel. Părinții și chiar și invitații casei omit, însă, realizarea
conectării cu fratele/sora mai mare. Și mie îmi place să întrețin jocuri, în mod special, cu mezinii
familiei, fiind natural mai spontani și mai veseli. Profit de aceste momente, totuși, pentru a
confirma importanța prezenței celui mai mare și pentru a-i recunoaște competențele. Astfel îl
pun deseori în dificultate pe mezin pentru a-l provoca să îi ceară ajutorul fratelui și totodată
pentru a dezvolta empatia. Are succes de fiecare dată, jocurile fiind mai totdeauna distractive
pentru toți și pline de râsete. Iar la urmă, legătura dintre frați este vizibil mai puternică. Cine nu
își dorește copii care să se înțeleagă între ei? Secretul nu constă în numărul de jucării sau de
copii pe care îi avem. Pot fi 2 sau 19. Fiecare dintre părinți o poate face folosindu-se doar de
câteva jocuri preferate. Cheia este observația și... ascultarea copiilor.