MOROMEȚII

de Marin Preda
-relația dintre două personaje-

Romanul ,,Moromeții” de Marin Preda constituie o operă de referință pentru literatura românească
de inspirație rurală. Alcătuit din două volume, apărute la o distanță de doisprezece ani (volumul I în
1955 și volumul al II-lea în 1967), ,,Moromeții” reprezintă o monografie a satului românesc din
Câmpia Dunării aflat la confluența unei epoci radicale, când presentimentul unui război clatină
temeliile lumii, iar țărănimea tradițională este supusă destrămării.
Romanul lui Marin Preda ilustrează tematica rurală, atât prin spațiul surprins cât și prin tipologia
personajului principal, abordând formula epică a realismului psihologic. Condiția țăranului fusese
ilustrată în literatura interbelică de Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu, dar este nuanțată de Marin
Preda care îi conferă conotații noi prin surprinderea condiției țăranului în istorie. Astfel, cele două
volume surprind destinul țăranului la confluența dintre două epoci istorice, societatea tradițională și
instalarea comunismului, plasate temporal înainte și după al Doilea Război Mondial. Este un roman
realist postbelic prin reprezentarea veridică a societății contemporane autorului, prin observarea
socială și psihologică, prin tehnica detaliului semnificativ, prin caracterul monografic, prezența
personajelor cu o dominantă de caracter, prin temă (familia, timpul), prin subordonarea în relația cu
societatea, istoria.
Tema romanului este destrămarea – simbolică pentru gospodăria țărănească tradițională – a unei
familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești.
Titlul ,,Moromeții” așază tema familiei în centrul romanului, însă evoluția și criza familiei sunt
simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este
și ,,un roman al deruralizării satului”. Alte teme sunt criza comunicării, absența unei comunicări
reale între Moromete și familia sa, tema timpului viclean, nerăbdător (,,timpul nu mai avea
răbdare”), iar relația dintre individ și istorie nuanțează tema socială.
Perspectiva narativă obiectivă se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete în volumul
I și Niculae în volumul al II-lea), ca și prin aceea a informatorilor (personaje-martori ai
evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora, de exemplu, relatarea lui Parizianu despre vizita
lui Moromete la băieți, la București). Efectul este limitarea omniscienței.
Discursul narativ se organizează prin trecerea de la tradiție la modernitate. În privința aspectelor
tradiționale de construcție a romanului, se remarcă, simetria incipit-final, prin referirea la timp. Dacă
la început timpul are răbdare cu oamenii și ,,viața se scurge fără conflicte mari”, în finalul
romanului, timpul pare că ,,nu mai are răbdare cu oamenii”. Astfel, între aceste două cadre se
produce schimbarea de mentalitate.
În centrul romanului sunt plasați ,,Moromeții”, o familie de țărani dintr-un sat de câmpie, puși față
în față cu schimbările politice ale epocii, resimțite mai ales în volumul al II-lea.
Ilie Moromete ilustrează condiția țăranului copleșit de grijile zilei de mâine, iar Catrina, soția
acestuia, este reprezentativă pentru condiția femeii din mediul rural din perioada dintre cele două
războaie mondiale. Prin caracterizare directă făcută de narator, statutul Catrinei este precizat în scena
cinei: ,,mamă a patru copii, trei cu Ilie Moromete (Ilinca, Tita, Niculae) și o fată dintr-o căsătorie
anterioară, Alboaica, rămasă la părinții primului soț, răpus de o boală pulmonară. Catrina a moștenit
de la acesta opt pogoane de pământ, iar cu această zestre merge în casa lui Ilie Moromete, unde este
privită de fiii mai mari ai bărbatului ca o intrusă, adversitatea find întreținută și de Guica, mătușa lor
și sora lui Ilie Moromete. Această relație de adversitate se menține și față de soțul ei, deoarece
trăiește cu teama că va fi alungată din casă, căci Moromete nu trecuse pe numele ei casa și pământul
care i se cuveneau. Deși încearcă să-și alunge gândurile negre, îngrijorarea crește când Ilie
Moromete merge la București pentru a-i întâlni pe băieții plecați. Ura ia locul îngrijorării și femeia
fuge la fata ei din prima căsătorie. După ce încearcă o reconciliere eșuată cu Moromete, care o
alungă, nu se mai întoarce decât spre sfârșitul vieții acestuia. Pe parcursul romanului, atitudinea
Catrinei față de Moromete evoluează definindu-se prin neîncredere, ură și apoi înstrăinare.
Ilie Moromete reprezintă o autoritate nu numai în sânul familiei, ci și în comunitatea satului, fiind
respectat pentru știința de carte la întrunirile duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, unde țăranul
deslușește și pentru ceilalți mersul evenimentelor. Înzestrat cu inteligență nativă, cu spirit meditativ
și contemplativ, cu simțul umorului, Ilie Moromete este un țăran dezinteresat de valorile materiale,
dar pentru care acoperirea cheltuielilor se amână la nesfârșit, ceea ce reprezintă pentru Catrina o
permanentă amenințare. Acesta vede în soția sa doar un factor de stabilitate în familie, care trebuie
să se preocupe atât de munca de la câmp cât și de confortul său și al celorlalți membri ai familiei,
când toți se întorc acasă. De aceea, Catrina este copleșită de treburi, împărțindu-se în muncile
câmpului și treburile gospodărești. De multe ori se resemnează și-și găsește refugiul în credință, dar
sunt și situații în care, nemairezistând, izbucnește mânioasă. Rarele izbucniri verbale sunt respinse
autoritar de către Moromete printr-un categoric: ,,taci!”.
Dacă Ilie Moromete are plăcerea contemplației, privind lumea cu detașare și înfățișând-o prin
propria perspectivă, a manifestării prin vorbă, Catrina vorbește numai când este cazul și cu referire la
lucruri concrete și de aceea îi reproșează soțului: ,,Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai
saturi, Ilie!”.
Cele două personaje au, în general, aceiași opozanți, atitudinea lor fiind diferită doar în privința lui
Niculae, pe care Catrina îl iubește și-l ocrotește, dovedind față de el o profundă afecțiune. În schimb,
Ilie se lasă cu greu convins să-i asigure posibilitatea de a studia, ca apoi diferența de opinii dintre ei
să fie covârșitoare.
Relația dintre ei se caracterizează prin răceală, singurătate și lipsa de comunicare, manifestate prin
refuz și tăcere, asemenea relației dintre Ion și Ana din romanul lui Liviu Rebreanu. În fața unei astfel
de relații, Catrina găsește salvarea în credință, fiind obsedată de diverse spaime și superstiții.
Relația de adversitate dintre Catrina și Ilie Moromete este evidențiată încă din incipit, în momentul
servirii cinei, după întoarcerea moromeților de la câmp, precum și alte scene din cuprinsul
romanului.
În luarea deciziilor, Ilie nu cere părerea Catrinei decât pentru a-i crea impresia împărtășirii grijilor,
dar singur hotărăște soarta familiei. Totuși, Catrina încearcă să influențeze hotărârile lui Moromete,
nu numai în ceea ce-i privește pe copiii ei, ci și referitor la fiii vitregi, cărora le înțelege nevoia de
afirmare. Ea intervine la Ilie pentru a-l lăsa pe Achim cu oile la București; instinctul matern se
manifestă așadar nediferențiat. În plus, în scena tăierii salcâmului se evidențiază atitudinea umilă a
Catrinei: revenind de la biserică, femeia vede salcâmul doborât și, auzind întrebările acide ale fiilor
care cer socoteală tatălui, temperează ieșirile fetelor. Este singura care înțelege că tatăl nu a vândut
salcâmul gratuit, ci forțat de împrejurări. Astfel, Catrina este supusă autorității soțului, spre
deosebire de Anghelina, pe care Boțoghină o consultă referitor la vinderea pământurilor pentru
procurarea banilor necesari spitalizării sale.
În volumul al doilea, cuplul se destramă în urma vizitei lui Ilie la București, de unde revine
dezamăgit de hotărârea băieților de a rămâne la oraș. Criza paternității se acutizează prin trădarea
idealurilor moromețiene de către Niculae, devenit activist de partid. Dezamăgită de faptul că nici
acum Ilie nu trece casa pe numele ei, femeia își părăsește bărbatul, înstrăinându-se de propria esență
de femeie a căminului.
În concluzie, Catrina și Moromete reprezintă imaginea unui cuplu destrămat prin fundalul unor
evenimente istorice care, deși sunt prevăzute de Ilie, au consecințe asupra vieții de familie.