Curs Finante 2019

UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
SPECIALIZAREA MANAGEMENT
ANUL I, ID
FINANŢE – SUPORT DE CURS
FORMAT ID
Conferenţiar univ.dr. HARALAMBIE GEORGE ALIN
PLOIEŞTI
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 – Procese şi fluxuri financiare în economia de

piaţă; 2 ore
1.1. Conţinutul şi caracteristicile finanţelor
1.2. Funcţiile finanţelor
1.3. Teste de evaluare/ autoevaluare
1.4. Lucrare de verificare
1.5. Rezumat
1.6. Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 – CHELTUIELILE PUBLICE 2 ore

2.1. Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice
2.2. Indicatorii statistici ai cheltuielilor publice
2.3. Factorii de influenţă a cheltuielilor publice
2.4. Efectele cheltuielilor publice asupra producţiei şi distribuţiei în economie
2.7. Rezumat
2.8 Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 – RESURSELE FINANCIARE PUBLICE 2 ore

3.1. Conţinutul şi clasificarea resurselor financiare publice
3.2. Indicatorii care reflectă nivelul, structura şi dinamica resurselor financiare publice
3.3. Factorii care determină volumul, structura şi dinamica resurselor financiare publice
3.6. Rezumat
3.7. Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 – Finanţarea prin emisiune de acţiuni 3 ore

4.1. Acţiunile-definiţie, caracteristici, avantaje, dezavantaje
4.2. Clasificarea acţiunilor
4.3. Evaluarea acţiunilor
4.4. Costul capitalului
4.7. Rezumat
4.8. Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 – ÎMPRUMUTURILE OBLIGATARE 3 ore

5.1. Împrumutul obligatar-definire, caracterizare
5.2. Clasificarea obligaţiunilor
5.3. Evaluarea obligaţiunilor
5.6. Rezumat
5.7.Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 – Creditul bancar 3 ore

6.1. Consideraţii generale privind creditul bancar
6.2. Categorii de credite bancare
6.3. Etapele de acordare a creditelor în cazul persoanelor juridice
6.4. Test de evaluare/autoevaluare
6.6. Rezumat
6.7. Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 – Alte surse de finanţare – factoring, leasing,
forfetare, scontare 3 ore
7.1. Factoringul-concept, trăsături, funcţii şi tipologie
7.1.1. Conceptul de factoring
7.1.2.Trăsăturile de bază ale contractului de factoring
7.1.3. Particularităţile contractului de factoring
7.1.5. Funcţiile factoringului
7.1.6. Tipuri de factoring şi criterii de clasificare
7.1.7. Mecanismul de derulare a operaţiunii de factoring
7.2. Leasingul-conţinut economic, regim juridic, tipologie
7.2.1. Leasingul – concept
7.2.2 Tipuri de leasing
7.2.3. Mecanismul tranzacţiei de leasing
7.3. Forfetarea-noţiuni generale
7.4. Scontarea
7.7. Rezumat
7.8. Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8- Costul mediu ponderat al capitalului 2 ore

8.1. Costul mediu ponderat al capitalului
8.2. Determinarea costului mediu ponderat al capitalulului
8.5.Rezumat
8.6. Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9-Investiţiile 3 ore
9.1. Investiţiile: concept, caracteristici

9.2. Tipologia investiţiilor
9.5. Rezumat
9.6. Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10-Decizia de investiţii 3 ore
10.1. Decizia de investiţii în mediu cert

10.2. Decizia de investiţii în mediu incert
10.5. Rezumat
10.6. Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11-Fuziuni şi achiziţii de firme 2 ore

11.1. Fuziunile şi achiziţiile-principalele instrumente de realizare a creşterii externe
11.2. Mecanismul opraţiunilor de fuziuni şi achiziţii
11.5. Rezumat
11.6. Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
Procese şi fluxuri financiare în economia de piaţă;
2ore
1.5. Rezumat
1.6. Bibliografie
Obiective
 Cunoaşterea conceptelor şi categoriilor specifice relaţiilor financiare.

 Cunoaşterea obiectului de studiu al finanţelor.
Termeni cheie:
finanţe publice; finanţe private; fluxuri financiare;
Finanţele reprezintă forma bănească a relaţiilor economice, în procesul repartiţiei

produsului intern brut în vederea îndeplinirii funcţiilor statului.
Elementele care au influenţat apariţia şi dezvoltarea finanţelor sunt:
a) apariţia statului;
a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, în măsură să permită formarea şi utilizarea
resurselor în formă banească
În orânduirea comunei primitive, cadrul social-economic nu a fost propice manifestării
relaţiilor financiare. Economia, în acea perioadă, avea un profund caracter natural, bazat pe
schimbul de produse. Munca se desfăşura în comun, rezultatele muncii se repartizau în mod egal
membrilor societăţii.
Odată cu apariţia diviziunii sociale a muncii asistăm la creşterea productivităţii muncii,
sporirea producţiei şi dezvoltarea schimbului, precum şi la apariţia proprietăţii private, la
împărţirea societăţii în clase sociale, fapt ce a determinat necesitatea creării unei instituţii, statul,
care să apere interesele societăţii.
Etimologic, noţiunea de finanţe derivă din latinescul ,, fiare” sau ,, finis”, care înseamnă o
acţiune judiciară în legătură cu plata unei sume de bani. În sec. al XIII-lea, al XIV-lea, se
foloseau expresiile “finantio”, “financias” şi “financia pecuniaria”, în sensul de “plată în bani”.
Se presupune că aceaste expresii derivă de la cuvântul „finis” care înseamnă adesea ”termen de
plată”. Noţiunea de ,,finance” a fost folosită pentru prima dată în Franţa, în secolele XV-XVI,
ea având mai multe sensuri şi anume: sume de bani, resurse băneşti, venit al statului, în timp ce
termenul ,, les finances” echivala cu gospodaria publică, patrimoniul statului.
În ţările române termenul s-a folosit la început cu referire la organele statului ce încasau
impozitele, taxele şi alte obligaţii ale contribuabililor.
Treptat cuvântul finanţe a dobândit noi sensuri, incluzând bugetul statului, creditul,
operaţiile bancare şi de bursă, de asigurare şi reasigurare, relaţiile cambiale, vizând fluxuri
economice, exprimate în bani, prin care se constituie, distribuie şi se utilizează fondurile
necesare finanţării activităţii.
Finanţele reprezintă o parte integrantă a ştiinţelor economice, care studiază relaţiile
financiare publice şi private, un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de metode şi tehnici de estimare
a necesarului de resurse financiare şi a posibilităţilor de obţinere a acestora, de instrumente
economico-financiare, procedee de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor bugetare, de
elaborare şi executare a bugetelor, stabilind căile de eficientizare a activităţii prin elaborarea unor
planuri şi prognoze pe baza analizei indicatorilor economico-financiari.
Termenul de finanţe publice include atât relaţiile băneşti ale statului, ale unităţilor
economice care urmăresc formarea veniturilor cât şi cheltuirea lor. Finanţele joacă un rol
deosebit în viaţa economico-socială, prin corelarea cheltuielilor cu posibilităţile lor de finanţare,
oferind o imagine de ansamblu asupra stadiului de dezvoltare a economiei, la un moment dat,
funcţionalitatea sa realizându-se prin intermediul pârghiilor economico-financiare, care
facilitează mobilizarea şi redistribuirea produsului intern brut, stimulând activitatea economică.
Finanţele private cuprind relaţiile financiare ale întreprinderilor, ale băncilor şi
societăţilor de asigurare-reasigurare. Resursele financiare private se procură pe bază
contractuală, agenţii economici urmărind realizarea de profit. Gestiunea finanţelor private se
supune regulilor dreptului comercial.
Într-o economie de piaţă, finanţele private reprezintă baza întregului sistem financiar,
deoarece acestea sunt generatoare de plus valoare.
Atât finanţele publice cât şi cele private exprimă relaţii economice, în formă bănească
care se manifestă în cadrul procesului de formare a PIB-ului.
În concepţia clasică activitatea economică se ghida după principiul laissez-faire, laissez-
passer, fără intervenţia statului în economie, bazându-se pe libera concurenţă, pe existenţa
„mâinii invizibile” a pieţei care să regleze activitatea economică, autorităţilor publice revenindu-
le sarcina de a asigura cadrul instituţional şi legislativ care se află la baza oricărui raport
interuman.
În perioada actuală, rolul şi funcţiile finanţelor publice au suferit mutaţii majore, deoarece
fondurile publice colectate la sistemul unitar de bugete nu trebuie să asigure doar funcţionarea
normală a instituţiilor publice, ci să fie şi un mijloc de intervenţie a statului în economie, pentru a
corecta derapajele pieţei şi a înlătura dezechilibrele manifestate la nivel macroeconomic. Astfel,
statul şi-a lărgit sfera de acţiune de la consumator de bunuri şi servicii necesare aparatului
propriu, pentru furnizarea de servicii în folosul societăţii, la cea de arbitru al activităţilor ce se
desfăşoară în economia naţională, acesta fiind capabil, ca prin intermediul cheltuielilor şi
veniturilor bugetare, a cadrului normativ, să influenţeze procesele economice, să corecteze
evoluţia ciclică şi pe această cale să asigure stabilitatea economică, restructurarea economiei şi
creşterea economică.
Pârghiile aflate la îndemâna statului în vederea realizării acestor deziderate sunt
constituite din impozite, taxe, contribuţii percepute de la contribuabili persoane fizice şi juridice,
subvenţii, investiţii, relaţiile de creditare dar şi consumul guvernamental.
Intervenţia statului în viaţa economică generează fluxuri financiare cu dublu sens dinspre
contribuabili către stat în procesul de mobilizare a resurselor băneşti de la cetăţeni pe seama
prelevărilor obligatorii suportate de către acesţia şi a împrumuturilor contractate de către stat în
vederea suplimentării veniturilor atrase la buget, urmată de redistribuirea acestora prin
intermediul cheltuielilor efectuate de către stat în vederea asigurării de bunuri şi servicii publice
la dispoziţia contribuabililor de cele mai multe ori fără o contraprestaţie din partea acestora.
Totodată trebuie luată în considerare implicarea statului în anumite sectoare ale economiei
naţionale care, fie datorită volumului de resurse necesare derulării lor ori datorită importanţei
strategice a acestora, nu pot să fie susţinute de sectorul privat (apărare, ordine publică, sănătate,
învăţământ). Existenţa sub diferite forme şi dimensiuni a sectorului public, cadrul instituţional şi
normativ permit executivului să influenţeze într-o măsură mai mare sau mai mică, funcţionarea şi
structura economiei. Marja implicării statului în economie diferă de la o ţară la alta, aceasta fiind
produsul unui anumit raport de interese, experienţa dovedind că o creştere a intervenţiei statului
în economie a avut ca efect restrângerea liberei iniţiative, diminuarea concurenţei ce are ca
rezultat dereglarea mecanismului pieţei bazat pe raportul cerere-ofertă. Intervenţionismul trebuie
să asigure un echilibru între cererea şi oferta globală, măsurile adoptate de către executiv
diferenţiindu-se în funcţie de fazele ciclului economic. Promotorul intervenţiei statului în
economie ca răspuns la criza declanşată în perioada interbelică a fost John Maynard Keynes care
pleda în favoarea implicării acestuia în economie prin intermediul măsurilor fiscale și monetare
prezentate în lucrarea sa „Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”. În
vederea atenuarii fluctuaţiilor economice statul trebuie să adopte un mix de politici economice,
care să vizeze politica bugetară, politica fiscală cât şi politica monetară aplicată de către banca
centrală. Astfel, în faza de recesiune statul trebuie să reducă nivelul fiscalităţii (eventual
acordarea unor facilităţi fiscale ca de exemplu scutirea de la impozitare a profitului reinvestit)
concomitent cu creşterea cheltuielilor bugetare şi reducerea ratei dobânzii la credite, cetăţenii
dispunând astfel de o parte mai mare din veniturile lor fapt ce va conduce la creşterea
consumului şi a investiţiilor ca urmare a majorării cererii şi automat la crearea de noi locuri de
muncă cu implicaţii majore asupra redresării economiei. În faza de expansiune statul va proceda
la o diminuare a cheltuielilor sale, dublată de o creştere a presiunii fiscale în vederea acoperirii
deficitelor bugetare înregistrate în perioada de criză. Spre deosebire de agenţii economici care
vizează doar obţinerea de profit, statul urmăreşte totodată realizarea unor obiective care nu pot fi
cuantificate din punct de vedere economic, dar a căror finalitate se traduce în creşterea bunăstării
sociale.
Condiţiile actuale impun reconsiderarea rolului statului ca o componentă a mecanismului
pieţei, aptă de a atenua imperfecţiunile pieţei, prin mecanismele de constrângere de care dispune
asupra cetăţenilor. Fără a contesta supremaţia legilor care guvernează viaţa economică realitatea
a demonstrat că o economie de piaţă eficientă presupune intervenţia statului ca administrator al
proprietăţii publice, legiuitor, stimul al activităţii economice dar şi ca entitate capabilă să asigure
protecţia socială a categoriilor defavorizate.
În vederea atingerii acestor obiective statul îşi procură fondurile necesare pe seama prelevărilor
obligatorii şi doar într-o mică măsură pe baze contractuale (creditul public).
Pe seama redistribuirii fondurilor colectate din economie şi implicit a P.I.B. statul
urmăreşte protejarea categoriilor sociale defavorizate, prin repartizarea echitabilă a sarcinilor
fiscale, impunerea realizându-se în funcţie de averea sau venitul contribuabilului, luându-se în
considerare şi situaţia personală a contribuabilului respectiv numărul de persoane aflate în
întreţinere.
Fundamentarea policii economice a statului trebuie să asigure stabilitatea
macroeconomică, manifestată printr-o creştere economică durabilă, o construcţie bugetară
echilibrată, concomitent cu sporirea investiţiilor şi a exportului ca motor al dezvoltării
economice a statului şi a bunăstării sociale.
Prin intermediul finanţelor publice, statul exercită o influenţă indirectă şi globală,
principala sa sarcină, fiind asigurarea cadrului necesar desfăşurării, în bune condiţii, a relaţiilor
economico-sociale, precum şi realizarea unei coordonări la nivel macroeconomic, în acest scop
utilizând diverse instrumente, precum: impozitele, taxele, achiziţiile publice, subvenţiile, cursul
de schimb ş.a.
Pe lângă promovarea unui mix de politici macroeconomice de natură bugetară, fiscală,
monetară şi de programare economică, de sprijinire a agenţilor economici, acţiuni menite să
corecteze şi să impulsioneze creşterea economică, statul este implicat însă şi direct ca agent
economic, răspunzând de buna funcţionare a instituţiilor publice.
Prin intermediul pârgiilor economico-sociale se realizează o dublă funcţie a finanţelor:
 de mobilizare, constituire şi distribuire a resurselor în vederea influenţării proceselor

economice şi sociale, în sensul stimulării interesului economic de extindere a
activităţii, de creştere a veniturilor (funcţia de repartiţie);
 de control;
Exercitarea celor două funcţii reprezintă o necesitate obiectivă, fapt ce rezultă din
necesitatea constituirii unor fonduri la dispoziţia statului şi a agenţilor economici în vederea
satisfacerii nevoilor membrilor colectivităţii. Finanţarea cheltuielilor statului impune procurarea
fondurilor necesare prin diverse modalităţi, care au înregistrat o permanentă dinamică în vederea
adaptării la necesităţile societăţii. Mobilizarea acestor fonduri are loc în procesul repartiţiei PIB
pe seama prelevărilor obligatorii (impozite, taxe, contribuţii ale angajaţilor şi angajatorilor) cât şi
pe seama veniturilor provenite de la instituţiile publice ori a celor procurate de stat pe bază
contractuală (împrumuturi, redevenţe, chirii etc.).
Funcţia de repartiţie a finanţelor se realizează în două etape: formarea resurselor şi
repartizarea acestora.
În prima etapă, resursele din care se constituie fondurile la nivelul societăţii provin din toate
ramurile economice şi sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt. Volumul acestor
resurse depinde de mărimea P.I.B., presiunea fiscală, gradul de îndatorare a statului, acţiunea
unor factori externi, particularităţile economiei şi de politica promovată de către stat, în vederea
dezvoltării anumitor sectoare ale economiei sau pentru atenuarea fluctuaţiilor conjuncturale.
Marea majoritate a fondurilor publice (80%-90%) sunt mobilizate cu titlu obligatoriu,
definitiv şi fără contraprestaţie directă din partea statului (impozite, taxe, contribuţii) fiind
destinate finanţării în ansamblu a cheltuielilor publice.
În cazul finanţelor private, resursele financiare se procură pe baze contractuale.
Prelevările fiscale constituie cele mai vechi şi diversificate mijloace de care autorităţile
publice dispun pentru realizarea funcţiilor sale, instituirea acestora fiind o prerogativă a statului.
Nivelul impozitelor şi taxelor percepute de către stat depinde de mărimea venitului ori averii
contribuabilului dar şi de costul serviciilor publice furnizate cetăţenilor.
În etapa a doua, funcţia de repartiţie presupune distribuirea fondurilor publice pe beneficiari
– persoane juridice şi fizice. Distribuirea fondurilor publice vizează stabilirea cheltuielilor
publice pe destinaţii: învăţământ, sănătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială,
gospodărire comunală şi locuinţe, apărare naţională, ordine publică, administraţie publică, acţiuni
economice, datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii, resursele sunt defalcate pe beneficiari,
obiective şi acţiuni. Repartiţia se face în raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de
resurse financiare, urmărindu-se asigurarea echilibrului între nevoi şi resurse. Realitatea
dovedeşte inexistenţa unei corelaţii între sumele achitate de către contribuabili sub forma
prelevărilor obligatorii şi fondurile alocate de la buget acestora. Totuşi în cazul sumelor defalcate
din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale repartizarea acestora
se va face în funcţie de capacitatea financiară determinată pe baza impozitului pe venit încasat pe
locuitor, în proporţie de 70% şi suprafaţa judeţului în proporţie de 30%.
Respectarea normelor legale, condiţie esenţială într-un stat, nu se poate realiza fără existenţa
activităţii de control, care intervine în reglarea activităţii economice. Existenţa controlului se află
în interdependenţă cu necesitatea de a proteja integritatea proprietăţii publice.
O abordare a noţiunii de control nu se poate face fără o cunoaştere a conţinutului acestei
activităţi.
În „Dicţionarul Explicativ al Limbii Române” prin control se înţelege: o analiză permanentă
sau periodică a unei activităţi, a unei situaţii pentru a urmări mersul ei şi a lua măsuri de
îmbunătăţire.
Potrivit profesorului universitar Dan-Drosu Şaguna controlul este o acţiune de stabilire a
exactităţii operaţiunilor materiale, care se efectuează anticipat executării acestora, concomitent
sau la scurt interval de la desfăşurarea operaţiunilor.
Controlul financiar reprezintă o formă a controlului propriu, prin care se urmăreşte
respectarea normelor şi dispoziţiilor legale privind gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti,
pe baza documentelor înregistrate în evidenţa tehnică-operativă şi contabilă; el verifică modul în
care se asigură integritatea patrimoniului propriu, păstrarea, utilizarea şi paza bunurilor de orice
fel, efectuarea încasărilor şi plăţilor, în lei şi în valută, întocmirea şi circulaţia documentelor
primare şi de evidenţă tehnică-operativă şi contabilă.
Funcţia de control a finanţelor urmăreşte asigurarea respectării şi implementării
reglementărilor normative cu caracter fiscal de către agenţii economici, precum şi o creştere a
eficienţei economice printr-o justă administrare a resurselor.
În România, controlul financiar se exercită de puterea legislativă şi cea judecătorească, direct
sau prin organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor Publice,
organele specializate ale ministerelor, unităţilor administrativ-teritoriale şi unităţilor economice,
etc.
Funcţia de control a finanţelor este îndeplinită concomitent cu funcţia de repartiţie, între cele
două funcţii existând o legătură strânsă, o interacţiune continuă în sensul că prima funcţie
creează un câmp larg de acţiune celei de-a doua funcţii şi invers.
Necesitatea controlului rezidă în faptul că o parte importantă a contribuabililor precun şi a
funcţionarilor publici se sustrag de la îndeplinirea obligaţiilor ce le revin, fapt ce privează statul
de o parte importantă a resurselor financiare ce i se cuvin, ducând la creşterea presiunii fiscale fie
a împrumuturilor contractate de către stat în vederea acoperirii golurilor lăsate în vistieria statului
sau la emisiune monetară fără acoperire generatoare de inflaţie, cu repercursiuni negative asupra
tuturor cetăţenilor.
Astfel, o creştere a fiscalităţii determină o nemulţumire din partea contribuabililor, care îşi
îndeplinesc obligaţiile fiscale, în sensul că aceştia vor fi privaţi de o parte importantă din venitul
lor, fapt ce va determina în rândul acestora un comportament evazionist ce va conduce la o
reacţie în lanţ cu efect negativ asupra încasărilor bugetare. Pe de altă parte, creşterea creditului
public va conduce la majorarea sumelor plătite de către stat cu achitarea ratelor şi dobânzilor
aferente împrumuturilor contractate şi pe această cale la diminuarea sumelor alocate pentru
investiţii în sectorul public precum şi a ritmului de creştere economică.
Finanţarea pe bază de emisiune monetară are ca efect scăderea puterii de cumpărare a
monedei.
Controlul realizat de către organele specializate ale statului stabileşte atât modul în care
contribuabilii îşi onorează obligaţiile fiscale datorate sistemului unitar de bugete în cuantumul şi
la termenul stabilit de către legislaţia în vigoare dar şi încadrarea cheltuielilor prevăzute prin
buget în limitele şi pe destinaţiile aprobate precum şi păstrarea integrităţii patrimoniului public.
În practică, organele statului verifică legalitatea operaţiunilor derulate pe seama bunurilor ori
a fondurilor publice prin mai multe forme de control, care nu se exclud ci sunt
complementare. Astfel, controlul financiar dispune de o mare varietate de forme de realizare
adaptate la anumite situaţii sau diferite obiective.
Ansamblul formelor de control financiar pot fi grupate după câteva criterii:
Din punct de vedere al momentului realizării acestuia, controlul poate fi: control financiar
preventiv şi control financiar ulterior.
Controlul preventiv implică verificarea legalităţii şi regularităţii operaţiunilor efectuate pe
seama fondurilor publice înainte de aprobarea acestora, prin respectarea principiului bunei
gestiuni financiare. Acesta se exercită de către conducătorul compartimentului financiar contabil
prin viză de control financiar preventiv.
Controlul ulterior se desfăşoară asupra actelor şi operaţiunilor economico-financiare, după ce
acestea se realizează, verificându-se în cazul cheltuielilor respectarea destinaţiei acestora şi
încadrarea în creditele bugetare aprobate. În cazul contribuabililor se urmăreşte corectitudinea
declaraţiilor fiscale sau a deconturilor depuse de către aceştia.
În funcţie de sfera de cuprindere a controlului distingem: control financiar general, în care
sunt supuse verificării totalitatea operaţiunile derulate şi control financiar parţial, caz în care sunt
supuse verificării doar anumite operaţiuni, documente sau o anumită perioadă de timp.
După sfera de acţiune a controlului, acesta poate fi: control financiar intern şi extern.
Controlul intern, inclusiv auditul intern, se realizează în concordanţă cu obiectivele stabilite
de conducere în vederea gestionării fondurilor în condiţii de maximă eficienţă.
Controlul financiar extern la nivelul instituţiilor publice este realizat de către Curtea de
Conturi a României, care urmăreşte modul în care sunt administrate şi întrebuinţate resursele
financiare ale statului.
În condiţiile liberei circulaţii a capitalului, se impune ca instituţiile abilitate să colaboreze cu
celelalte organisme cu atribuţii similare în vederea prevenirii şi combaterii fraudei
transfrontaliere, prin sporirea numărului de controale multilaterale.
Un control eficient are drept obiectiv eliminarea erorilor şi neregularităţilor şi ameliorarea
modului de gestionare a fondurilor.
Instituţiile statului responsabile cu verificarea respectării legislaţiei în vigoare acţionează atât
în faza de mobilizare a fondurilor publice, urmărind recuperarea sumelor sustrase de la plată prin
măsuri corective şi coercitive de natură pecuniară şi penală, identificând inexactităţile şi
omisiunile legislative, care favorizează frauda fiscală în vederea îmbunătăţirii legislaţiei, cât şi în
faza de alocare a acestora pe diviziuni ale clasificaţiei bugetare şi pe beneficiari. Organelor de
control le revine sarcina de a corecta deficienţele constatate în documente şi de a furniza
informaţii celor care fac obiectul verificării, în vederea nerepetării ilegalităţilor depistate cu
ocazia controlului, precum şi stabilirea cauzelor care au determinat deficienţele apărute.
Atingerea dezideratelor enumerate anterior presupune asigurarea unui cadru organizatoric şi
legal, care să stabilească atribuţiile persoanelor implicate în activitatea de control, existenţa unor
proceduri şi metode de control concomitent cu existenţa unui personal integru, calificat şi
motivat, care să-şi desfăşoare activitatea transparent şi independent, în afara oricăror intervenţii
din afara sistemului, aşa încât utilizarea banilor publici să se realizeze în condiţii de maximă
eficienţă, eficacitate şi economicitate.
1) În literatura de specialitate finanţele publice reprezintă:

a) ansamblul regulilor care se află în slujba intereselor private fiind supuse principiilor
şi regulilor care se impun particularilor şi întreprinderilor private;
b) acel tip de relaţii sociale, de natură economică, exprimate sub formă bănească,
apărute cu ocazia repartiţiei produsului intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor membrilor
colectivităţii;
c) relaţiile băneşti ale unităţilor economice care urmăresc formarea veniturilor cât şi
cheltuirea lor;
d) relaţiile ce exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse, în schimbul unei
contraprestaţii directe din partea statului;
e) relaţiile financiare ale întreprinderilor, băncilor şi societăţilor non-profit.
Răspuns a)
2) Obiectul de studiu al finanţelor publice îl constituie:

a) metodele de gestionare a fondurilor financiare publice;
b) relaţiile economice ce apar în procesul formării şi repartizării fondurilor bugetare şi
extrabugetare ale autorităţii publice centrale, unităţilor administrativ-teritoriale şi ale altor
instituţii de drept public;
c) metodele de planificare, proiectare şi prognozare financiară;
d) determinarea eficienţei utilizării fondurilor publice;
e) toate cele de mai sus;
Răspuns e)
3) Finanţele publice prezintă următoarele trăsături:

a) sunt relaţii cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării şi utilizării
produsului social;
b) sistem de relaţii ce exprimă schimbarea formei valorii;
c) presupun în mod necesar o contraprestaţie directă din partea subiectului beneficiar al
mijloacelor băneşti;
d) desfăşurarea activităţilor economice are ca mobil obţinerea de profit;
e) resursele financiare se procură, în cea mai mare parte pe bază contractuală;
Răspuns a)
4) Funcţia de control a finanţelor urmăreşte:

a) asigurarea respectării şi implementării reglementărilor normative de către instituţiile publice,
precum şi o creştere a eficienţei economice printr-o justă administrare a resurselor publice;
b) eficienţa cu care agenţii economici utilizează resursele de care dispun;
c) asigurarea integrităţii patrimoniului privat;
d) reducerea drastică a volumului cheltuielilor publice;
e) creşterea gradului de intervenţie a statului în economie;
Răspuns a)
5) Care dintre afirmaţiile de mai jos nu sunt adevărate:

a) controlul financiar se exercită în toate fazele reproducţiei sociale;
b) controlul financiar reprezintă un mijloc de identificare a deficienţelor şi de stabilire a
măsurilor necesare pentru respectarea legalităţii;
c) funcţia de control a finanţelor publice are o sferă mai restrânsă decât cea de repartiţie;
d) între cele două funcţii ale finanţelor publice există o strânsă interdependenţă;
e) funcţia de repartiţie oferă o sferă largă analiză şi acţiune funcţiei de control;
Răspuns c)
6) Redistribuirea fondurilor publice are drept beneficiar:

a) numai persoanele fizice;
b) numai persoanele juridice;
c) autorităţile administraţiei publice locale;
d) persoanele juridice şi fizice;
e) autorităţile administraţiei publice centrale;
Răspuns d)
7) Marea majoritate a fondurilor publice sunt procurate de către stat provin din:
a) împrumuturi pe piaţa internă şi externă;
b) donaţii şi subvenţii;
c) venituri provenite de la instituţiile publice;
d) impozite, taxe, contribuţii;
e) redevenţe, chirii;
Răspuns d)
8) Din punct de vedere al momentului realizării acestuia, controlul poate fi:

a) intern;
b) preventiv;
c) general;
d) extern;
e) parţial;
Răspuns b)
9) Care din următoarele afirmaţii este adevărată?

a) gestiunea finanţelor private se supune regulilor dreptului public;
b) pe seama redistribuirii fondurilor colectate din economie şi implicit a P.I.B. statul urmăreşte
obţinerea de profit;
c) marea majoritate a fondurilor publice sunt mobilizate cu titlu obligatoriu;
d) marea majoritate a fondurilor publice au caracter rambursabil;
e) funcţia de control nu reflectă eficienţa cu care instituţiile publice utilizează fondurile de care
dispun;
Răspuns c)
10) Volumul resurselor de care dispune statul depinde de:

a) mărimea P.I.B.;
b) presiunea fiscală;
c) gradul de îndatorare a statului;
d) acţiunea unor factori externi, particularităţile economiei şi de politica promovată de către stat,
în vederea dezvoltării anumitor sectoare ale economiei sau pentru atenuarea fluctuaţiilor
conjuncturale;
Răspuns e)
1. Definiţi finanţele
2. Prezentaţi principalele caracteristici specifice finanţelor.
3. Care sunt funcţiile finanţelor?
4. Prezentaţi conţinutul funcţiei de repartiţie a finanţelor.
5. Care sunt principalele funcţii ale controlului financiar?
1.5. Rezumat
Intervenţia statului în viaţa economică generează fluxuri financiare cu dublu sens dinspre
contribuabili către stat în procesul de mobilizare a resurselor băneşti de la cetăţeni pe seama
prelevărilor obligatorii suportate de către acesţia şi a împrumuturilor contractate de către stat în
vederea suplimentării veniturilor atrase la buget, urmată de redistribuirea acestora prin
intermediul cheltuielilor efectuate de către stat în vederea asigurării de bunuri şi servicii publice
la dispoziţia contribuabililor de cele mai multe ori fără o contraprestaţie din partea acestora.
1.6. Bibliografie
1. Manolescu Gheorghe, Mladen Luise, Sistemul bugetar şi trezoreria publică în România,

Editura Economică, 2012;
2. Moşteanu Narcisa Roxana, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011;
3. Tudorache Dumitru, Secărean Constantin, Finanţele publice. Finanţele firmei, Editura
Universitară, Bucureşti, 2009;
CHELTUIELILE PUBLICE
2ore
2.1. Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice
2.7. Rezumat
2.8. Bibliografie
Obiective
 să identifice conţinutul cheltuielilor publice.

 să cunoască deosebirea dintre cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare.
 să cunoască principalele criterii de clasificaţie a cheltuielilor publice.
 să cunoască indicatorii privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice.
Termeni cheie:
 cheltuieli publice; clasificaţie; cheltuieli bugetare;
 indicatori; consolidare
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea
fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari-persoane fizice şi juridice. Repartiţia
propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referinţă,
cuantificarea acestora în expresie băneascăşi ierarhizarea acestora în funcţie de acuitatea şi
importanţa pe care o prezintă unele în raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care exprimă
cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat
pe plan naţional, respectiv oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile publice
competente să trieze cererile formulate de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească
priorităţile în funcţie de anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului cheltuielilor
publice pe destinaţii, şi anume pentru: învăţământ, sanătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie
socială, apărare naţională şi ordine publică, acţiuni economice etc. Aşadar, fluxurile de resurse
financiare sunt orientate către sfera producţiei materiale, respectiv către sfera nematerială, în
proporţie mai mare sau mai mică, după caz. În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe
beneficiari, obiective şi acţiuni.
Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari se realizează în
procesul distribuirii şi redistribuirii produsului intern brut care are loc între stat şi diverse
persoane juridice şi fizice.
Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice constituie un proces unitar şi neîntrerupt
care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor.
2.1.CONŢINUTUL ŞI CLASIFICAREA CHELTUIELILOR PUBLICE
Prezenţa statului în economie este puternic legată de importanţa intervenţiei bugetare ce

se realizează prin intermediul cheltuielilor publice. Cheltuielile publice materializează funcţia de
repartiţie a finanţelor publice, prin intermediul căreia are loc redistribuirea resurselor băneşti
către diferite obiective sociale sau economice.
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se
manifestă între stat, pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia
utilizării şi repartizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Mărimea cheltuielilor publice diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, structura
acestora fiind puternic influenţată de obiectivele stabilite de către puterea executivă. Prin
intermediul acestora statul acoperă necesităţile publice de bunuri şi servicii în vederea
funcţionării instituţiilor publice.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor,
acestea putând reprezenta fie un consum definitiv de produs intern brut (cheltuielile cu
funcţionarea aparatului de stat, dobânzile şi comisioanele la împrumuturile de stat), fie un avans
de produs intern brut (investiţiile efectuate de stat pentru dezvoltarea şi modernizarea
patrimoniului public ).
Cheltuielile publice înglobează:
1) cheltuielile publice efectuate de administratiile publice centrale de stat, din fondurile bugetare
şi extrabugetare, pot fi particularizate după sursa de finanţare în:
a. cheltuieli finanţate din bugetul de stat (bugetul central de stat, în cazul statelor federative),
b. cheltuieli finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat;
c. cheltuieli finanţate din fonduri speciale (bugetare sau extrabugetare);
2) cheltuielile finanţate din fondurile constituite la nivelul colectivităţilor locale (ale unităţilor
administrative-teritoriale);
Cheltuielile publice pot fi structurate şi în funcţie de sursa de finanţare:
1. cheltuieli bugetare, finanţate din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat, din
bugetele locale/intermediare sau din bugetele instituţiilor publice autonome;
2. cheltuieli finanţate din fonduri cu destinaţie specială;
3. cheltuieli extrabugetare, finanţate din resurse financiare neincluse în bugetele
administraţiilor/instituţiilor publice;
4. cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice.
Din acest conţinut rezultă evident deosebirea între cheltuielile publice şi cheltuielile
bugetare:
1. sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare, în sensul că, cheltuielile
publice includ nu numai cheltuielile efectuate din bugetul de stat, bugetele locale şi din bugetul
asigurărilor sociale de stat dar şi pe cele ce au ca sursă de provenienţă fondurile extrabugetare
(veniturile proprii obţinute de instituţiile publice).
2. cheltuielile bugetare se efectuează pe baza creditelor bugetare, în timp ce cheltuielile publice
se efectuează şi pe baza altor surse financiare decât creditele bugetare. Aceasta înseamnă că
afectarea fondurilor se realizează în limita aprobată de către Parlament sau de către autoritatea
intermediară/locală investită de acesta pentru a aproba bugete.Volumul acestora se obţine prin
însumarea cheltuielilor aferente bugetului general consolidat1.
Marea diversitate a cheltuielilor publice a făcut necesară introducerea unor criterii pentru
structurarea lor în vederea analizei evoluţiei în timp a ponderilor acordate diverselor categorii de
cheltuieli publice.
Principalele criterii de clasificaţie operaţională sunt:
Clasificaţia administrativă, grupează cheltuielile publice în funcţie de instituţiile prin
care se efectuează acestea: minister, departament, judeţ etc.Utilizarea acestei clasificaţii permite
o repartizare a cheltuielilor pe o structură existentă ceea ce permite identificarea
responsabilităţilor privind administrarea acestora.
Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice după natura şi efectul lor
economic. Astfel potrivit acestei clasificaţii deosebim următoarele categorii de cheltuieli publice:
După natura cheltuielii:
a) cheltuieli curente sau de funcţionare, respectiv cele efectuate pentru buna funcţionare
instituţiilor publice, reprezentând consumuri definitive şi care anual trebuie reînnoite (cheltuieli
de personal, cheltuieli cu bunuri şi servicii, dobânzi, transferuri);
b) cheltuieli de capital, numite şi de investiţii, au în vedere dezvoltarea şi modernizarea
patrimoniului public (cheltuielile cu activele financiare şi nefinanciare);
După tipul de cheltuială:
c) cheltuieli privind bunurile şi serviciile publice, care presupun existenţa unei contraprestaţii ;
d) cheltuieli de transfer, care nu presupun contraprestaţie; ele reprezintă trecerea unor sume de
bani de la buget la dispoziţia unor persoane fizice şi juridice.
Clasificaţia funcţională presupune gruparea cheltuielilor după destinaţia lor pentru a
evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice.
Servicii publice generale
Autorităţi publice şi acţiuni externe
Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare
Alte servicii publice generale
Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi
1
consolidare - operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete componente ale bugetului
general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora
Tranzacţii cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei
Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.
Apărare naţională
Ordine publică şi siguranţă naţională
Cheltuieli social-culturale
Învăţământ
Sănătate
Cultură, recreere şi religie
Asigurări şi asistenţă socială
Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape
Locuinţe, servicii şi dezvoltare durabilă
Protecţia mediului
Acţiuni economice
Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă
Combustibili şi energie
Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii
Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare
Transporturi
Comunicaţii
Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic
Alte acţiuni economice
Clasificaţia financiară are în vedere momentul în care este efectuată cheltuiala şi modul
în care sunt afectate resursele financiare publice:
a) cheltuieli definitive, care se finalizează prin plăţi având scadenţe certe ce vizează realizarea
unui anumit obiectiv (cheltuieli de personal, cheltuieli cu bunuri şi servicii, dobâzi, transferuri,
investiţii);
b) cheltuieli temporare, reprezentând operaţiuni de trezorerie, reflectate în conturi speciale,
vizând rambursarea unor împrumuturi publice sau regularizarea unor avansuri;
c) cheltuieli virtuale, reprezentând acele cheltuieli efectuate numai în condiţiile producerii unor
evenimente neprevăzute: garanţii de stat (statul va suporta aceste cheltuieli numai în măsura în
care cel garantat nu îndeplineşte obligaţiile contractuale ).
Clasificaţia ONU grupează cheltuielile publice utilizând clasificaţia funcţională şi
economică.
Clasificaţia funcţională O.N.U. vizează serviciile publice generale, apărarea, sănătatea,
acţiunile economice, serviciile comunale, alte cheltuieli.
Clasificaţia ONU a cheltuielilor publice (COFOG)
01. Servicii publice generale 05.5. Cercetare-dezvoltare privind protecţia

1.1. Organe executive şi legislative, mediului
afaceri financiare, fiscale şi externe 05.6. Altele
1.2. Ajutor extern
1.3. Servicii generale 06. Confortul locuinţelor şi comunităţii
1.4. Cercetare de bază 06.1. Dezvoltarea locuinţelor
1.5. Cercetare-dezvoltare privind serviciile 06.2. Dezvoltarea comunitară
publice generale 06.3. Furnizarea de apă
1.6. Alte servicii publice generale 06.4. Iluminarea străzilor
1.7. Tranzacţii ale datoriei publice 06.5. Cercetare-dezvoltare privind
locuinţele
1.8. Transferuri cu caracter general între 06.6. Altele
1.9. diversele nivele ale guvernării
07. Sănătatea
2. Apărare 07.1. Produse, aparate şi echipamente
2.1. Apărare militară medicale
2.2. Apărare civilă 07.2. Servicii pentru pacienţii ambulatorii
2.3. Ajutor militar extern 07.3. Servicii spitaliceşti
2.4. Cercetare-dezvoltare privind apărarea 07.4. Servicii de sănătate publică
2.5. Altele 07.5. Cercetare dezvoltare privind
sănătatea
07.6. Altele
3. Ordine şi siguranţă publică
3.1. Servicii de poliţie 08. Recreere, cultură, religie
3.2. Servicii de pompieri 08.1. Servicii recreative şi sportive
3.3. Tribunale 08.2. Servicii culturale
3.4. Închisori 08.3. Servicii de emisie radio-TV
3.5. Cercetare-dezvoltare privind ordinea şi şi publicaţii
siguranţa publică 08.4. Servicii religioase şi alte servicii
3.6. Altele 08.5. Cercetare
4. Afaceri economice 09. Educaţia

4.1. Afaceri generale economice, comerciale 09.1. Educaţia preşcolară şi primară
şi de muncă 09.2. Educaţia locală
4.2. Agricultură, silvicultură, piscicultură şi 09.3. Educaţia post liceală şi neacademică
vânătoare 09.4. Educaţia academică
4.3. Combustibil şi energie 09.5. Educaţia nedefinibilă după nivel
4.4. Minerit, fabrici şi construcţii 09.6. Servicii subsidiare educaţiei
4.5. Transporturi 09.7. Cercetare-dezvoltare privind educaţia
4.6. Comunicaţii 09.8. Altele
4.7. Alte industrii
4.8. Cercetare-dezvoltare privind economia 10. Protecţia socială
4.9. Altele 10.1. Boli şi handicapuri
10.2. Vârstnici
5. Protecţia mediului 10.3. Supraviţuitori
05.1. Administrarea deşeurilor 10.4. Familia şi copiii
05.2. Administrarea apei menajere 10.5. Şomajul
05.3. Prevenirea poluării 10.6. Locuinţele
05.4. Protecţia biodiversităţii şi mediului 10.7. Excluderea socială
Clasificaţia economică O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile care reprezintă
un consum definitiv de venit naţional (dobânzi şi comisioane aferente datoriei publice,
rambursări de credite, subvenţii de exploatare şi transferuri, salarii, achiziţii de bunuri şi
servicii). Aceasta este utilă pentru analiza bugetului şi stabilirea poziţiei macrofiscale.
În România, înscrierea cheltuielilor în buget se realizează nu numai în funcţie de un

anumit criteriu, ci şi de un mix al acestora.
Înţelegerea corectă a modului de alocare a resurselor financiare publice presupune

stabilirea unui set de indicatori, prin care să se măsoare nivelul, structura şi dinamica
cheltuielilor publice, oferind astfel o imagine integratoare a evoluţiei cheltuielilor publice de-a
lungul timpului.
Indicatorii privind nivelul cheltuielilor publice
O analiză aprofundată a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii bugetare a

fiecărui stat în diferite perioade de timp. Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială
şi în economie presupune cunoaşterea volumului cheltuielilor publice efectuate de administraţiile
publice centrale sau locale.
1. Volumul cheltuielilor publice

n
CPT =∑ CPT i
i =1
CPT reprezintă cheltuielile publice totale
CPT i
- cheltuieli publice totale din bugetul ,,i”
Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală
CPT n =
∑ CPT n
În expresie nominală indicatorul exprimă totalitatea cheltuielilor publice exprimate în
preţuri curente ale anului de calcul. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală desemnează
totalitatea fondurilor publice exprimate în preţuri constante ale unei perioade de bază, obţinându-
se prin raportarea valorilor nominale la indicele preţurilor de consum
Volumul cheltuielilor publice în expresie reală

CPT n
CPT r =
Ip
2. Ponderea cheltuielilor publice în PIB

CPT
%CPT PIB= ×100
P. I .B.
Acest indicator permite o analiză a mutaţiilor care au intervenit în repartiţia produsului

intern brut într-o perioadă de timp determinată.
3. Cheltuieli publice medii pe locuitor exprimă mărimea efortului financiar realizat de stat pentru
fiecare cetăţean cu ocazia redistribuirii fondurilor publice în procesul repartiţiei PIB. Dacă pe
plan naţional acest indicator se calculează în moneda naţională (RON), pe plan internaţional se
calculează în euro sau dolar.
CPT
CP loc=
P
P este efectivul mediu al populaţiei
Indicatorii privind structura cheltuielilor publice exprimă modul de repartizare a cheltuielilor

publice, în funcţie de priorităţile stabilite de către autorităţile publice.
CP i
G i= ×100
CPT
Indicatorii privind dinamica cheltuielilor publice

Indicele de dinamică a cheltuielilor publice
în expresie nominală
CP n1
I CPn = ×100
CP n 0
în expresie reală
CPr 1
I C Pr = ×100
CP r 0
Unde CPn1 şiCP0 sunt cheltuieli publice nominale în perioada curentă (1), respectiv perioada de
bază (0)
CP r1 şi CP r 0 – cheltuieli publice reale în perioada curentă (1), respectiv perioada de bază (0)
Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice
Modificarea absolută a cheltuielilor publice exprimă suma cu care se modifică volumul lor, de la
o perioadă la alta.
CT= CP1 – CP0

În expresie nominală
CPn = CP n 1 – CPn 0
În expresie reală
CPr = CP r 1 - CP r 0
Modificarea relativă a cheltuielilor publice exprimă procentul cu care variază acestea într-o
perioadă de timp determinată.
CP 1−CP 0
%ΔCP=
CP 0
În expresie nominală
CP n 1 −CP n0
%ΔCP n =
CPn 0
În expresie reală
CP r 1−CP r 0
%ΔCP r =
CP r 0
Modificarea structurii cheltuielilor publice exprimă modificarea gradului de alocare a acestora în

funcţie de nevoile sociale
CPi 1 CPi 0
Δg i=
( −
CPT 1 CPT 0
×100
)
Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB exprimă modificarea proporţiei de alocare a
acestora destinată acoperirii nevoilor colective.
CP 1 CP 0
Δ% CP PIB=
( −
)
P . I . B .1 P. I . B .0
×100
Coeficientul de devansare a creşterii P.I.B. de către creşterea cheltuielilor publice (

k dv )
Indicatorul se calculează după formula:
Cp1
Cp0
k dv =
P. I . B .1
P . I . B .0
Acest indicator poate îmbrăca următoarele valori:
a)
k dv ≻1
Această valoare semnifică devansarea de către creşterea cheltuielilor publice a ritmului
de creştere a P.I.B.
b)
k dv =1
În această situaţie, ritmurile de creştere a celor doi indicatori sunt egale.
c)
k dv ≺1
În cazul acesta, ritmul de creştere a P.I.B. devansează ritmul de creştere al cheltuielilor
publice.
Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu P.I.B.(

e P.I .B )
Indicatorul se calculează folosind următoarea relaţie:
ΔCp
Cp0
e P . I . B=
ΔP.I .B .
P . I .B .0
Elasticitatea cheltuielilor publice, în raport cu P.I.B., măsoară reacţia şi amplitudinea

acestei reacţii a modificării cheltuielilor publice determinată de modificarea P.I.B.
De obicei, la o creştere a P.I.B. corespunde o creştere a cheltuielilor publice şi invers, dar
reacţiile sunt de mărimi diferite, cuantificate în mărimea elasticităţii.
Elasticitatea poate lua următoarele valori:
a)
e P .I .B≻1
Aceasta înseamnă că modificarea relativă a cheltuielilor publice este mai redusă decât
modificarea P.I.B., respectiv cheltuielile publice sunt inelastice în raport cu P.I.B.
b)
e P .I .B=1
În această situaţie, cheltuielile publice se modifică în aceeaşi proporţie cu P.I.B.,
respectiv elasticitate unitară (proporţională).
c)
e P .I .B≺1
Cheltuielile publice sunt elastice în raport cu P.I.B., iar la o modificare a P.I.B.
cheltuielile cresc mai rapid.
Se cunosc următoarele date:
Mil. lei.
Nr. Crt. Indicatori 2017 2018
1 Cheltuieli social culturale 58782,4 61941,4
2 Apărare, ordine publică, siguranţă naţională 12750,6 13204,8
3 Acţiuni economice 17744,9 21860
4. Deflatorul P.I.B 106% 104%
Să se determine:
Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală şi reală;
2017
n
CPT =58782 , 4 +12750 ,6 +17744 , 9=89277 , 9 mil . lei ;
2018
n
CPT =61941 , 4+13204 , 8+21860=97006 ,2 mil .lei ;
89277 , 9
CPT 2014 = =84224 , 43 mil. lei
r 1,06 ;
97006 ,2
CPT 2018 = =92345 mil.lei
r 1 ,04 ;
Dinamica cheltuielilor publice este influenţată de factori economici, politici, sociali, care
potrivit unor modele explică în timp modificările intervenite în funcţie de variabilele
macroeconomice (investiţii, PIB, rata inflaţiei) dar şi de fundamentele microeconomice (nevoile
economico-sociale şi înclinaţia spre consum).
Între modelele macroeconomice, literatura de specialitate aminteşte legea economistului
german Adolf Wagner şi analiza economiştilor englezi A.T. Peacock şi J.A. Wiseman.
Legea lui Wagner arată că cheltuielile sporesc ca volum pe măsură ce societatea
evoluează, cu impact asupra implicării statului în viaţa economico-socială şi implicit o creştere a
sumelor alocate de la buget. Modelul lui Wagner este unul empiric, deoarece nu ţine cont de
opţiunea publică, care să se afle la baza deciziilor publice, iar ideea de faliment şi externalitate
nu este abordată ştiinţific.
La baza analizei întreprinse de A.T. Peacock şi J.A. Wiseman în studiul intitulat „The
Growth of Public Expenditures in the United Kingdom” se află teoria politică a determinării
cheltuielilor publice. Ei consideră că există o legătură între presiunea fiscală şi volumul
cheltuielilor publice. Astfel, o creştere a ratei fiscalităţii ar trebui însoţită de sporirea cheltuielilor
publice şi invers.
Alţi cercetători, cum ar fi R.A. Musgrave şi W.W. Rostow consideră dezvoltarea
economică responsabilă de creşterea cheltuielilor şi modalitatea de alocare a acestora, fapt ce
conduce la o deplasare a ponderii cheltuielilor cu infrastuctura către acţiunile socio-culturale.
Potrivit lui modelului Rostow, societatea trece prin cinci stadii de dezvoltare: a) stadiul
societăţii tradiţionale (în care structura socială este ierarhică, economia bazându-se pe sectorul
agricol predominant); b) stadiul premergător depăşirii nivelului tradiţional (prin aplicarea ştiinţei
moderne în agricultură); c) stadiul ieşirii din perioada tradiţională caracterizat prin creştere
economică normală şi siguranţă în viaţa economică, începutul revoluţiei industriale; d) stadiul
îndreptării spre maturitate cu fluxuri investiţionale consistente; e) stadiul consumului de masă
(populaţia prosperă, iar producţia de bunuri de consum creşte)
Teoriile enunţate anterior explică creşterea cheltuielilor în funcţie de modificările
survenite la nivel demografic, economic, politic şi social.
Modificările privind numărul şi structura populaţiei influenţează cheltuielile publice în
funcţie de preponderenţa populaţiei pe grupe de vârstă (o pondere ridicată a populaţiei tinere, de
vârstă şcolară impune o creştere a cheltuielilor cu instrucţia şi educaţia, în timp ce o populaţie de
vârsta a treia conduce la creşterea sumelor alocate de la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru
plata pensiilor precum şi la sporirea cheltuielilor cu sănătatea). Densitatea şi repartizarea în profil
teritorial a populaţiei afectează ponderea cheltuielilor publice legate de urbanizare şi a celor
legate de protecţia mediului.
Factorii de ordin economic: P.I.B., repartiţia veniturilor, variaţia relativă a preţurilor
(datorată inflaţiei şi conjucturii economice interne şi internaţionale în contextul globalizării) şi
productivităţii influenţează volumul cheltuielilor publice, acestea fiind utilizate de către stat
pentru atenuarea anumitor dezechilibre în economia naţională.
Factorii sociali vizează preocuparea statului pentru protejarea categoriilor defavorizate,
prin alocarea de sume de la buget care să contribuie la creşterea veniturilor şi puterii de
cumparare a acestora.
Factorii politici influenţează repartiţia fondurilor publice, care se realizează potrivit
obiectivelor stabilite de către Programul de guvernare stabilit de către executiv precum şi în
concordanţă cu obligaţiile asumate de către stat prin tratate.
Efectele cheltuielilor publice asupra economiei naţionale (agricultură, industrie, transport,

comunicaţii, energie, import, export) sunt multiple, privind producţia, distribuţia, stabilitatea şi
dezvoltarea economică la nivel naţional şi regional.
Cheltuielile publice se dovedesc a fi un instrument eficient pentru încurajarea investiţiilor
în anumite ramuri ale economiei naţionale, pentru încurajarea exporturilor prin acordarea de
subvenţii de la buget.
Prin intermediul cheltuielilor, executivul urmăreşte asigurarea bunăstării populaţei,
implementarea unor programe cu caracter social, care să contribuie la reducerea inegalităţilor
sociale între membrii colectivităţii prin alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară
constituit în bugetul local. (în concordanţă cu principiul solidarităţii stipulat în legea finanţelor
publice locale). Cheltuielile cu asigurările sociale şi subvențiile pentru categoriile defavorizate
vizează creşterea venitului lor real şi a puterii de cumpărare.
Cheltuielile publice pentru educaţie şi ocrotirea sănătăţii au un impact pozitiv pe asupra
nivelului de pregătire şi stării de sănătate a populaţiei.
Cheltuielile publice, alături de impozite şi taxe, sunt utilizate ca un mecanism de
intervenţie a statului în economie, în special în perioadele de instabilitate, când acesta suplineşte
cererea de bunuri şi servicii, care nu poate fi asigurată de sectorul privat. Totodată, prin
investiţiile publice se creează noi locuri de muncă, ceea ce pe termen lung are ca efect creşterea
consumului sectorului privat, asigurându-se în acest fel ieşirea din criză.
Cheltuielile publice reprezintă un mijloc de control al masei monetare aflate în circulaţie.
Dacă în timpul deflaţiei cheltuielile publice cresc, în timpul inflaţiei acestea se reduc ajungându-
se la o stabilitate a preţurilor.
2.5. TESTE DE EVALUARE/ AUTOEVALUARE

Mil. lei
1 Cheltuielile bugetului de stat 101678 108482
2 Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat 41.006 47587
3 Cheltuielile bugetelor locale 67000 71000
4 Transferuri între bugete 8000 12000
5 P.I.B. 513641 547829
6 Indicele preţurilor de consum 104% 103%
Să se determine:
1) cheltuielile publice consolidate şi neconsolidate;
2) volumul cheltuielilor publice în expresie reală în anul 2018;
CPC 2018 =215069 mil .lei ; TCP 2016=227069 mil .lei ;

CPC 2017 =201684 mil .lei ; TCP 2017 =209684 mil.lei ; CPT 2018
r =208804 , 85 mil. lei ;
2) Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice în funcţie de:

natura şi efectul lor economic;
destinaţia lor;
momentul în care este efectuată cheltuiala şi modul în care sunt afectate resursele financiare
publice;
instituţiile prin care se efectuează acestea;
modul în care sunt afectate resursele financiare publice;
Răspuns a)
3) În funcţie de sursa de finanţare cheltuielile publice pot fi structurate în :
a) cheltuieli curente;
b) cheltuieli definitive;
c) cheltuieli de transfer;
d) cheltuieli bugetare;
e) cheltuieli temporare;
Răspuns d)
4) Cheltuielile publice în expresie reală desemnează:

a) totalitatea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente ale anului de calcul;
b) eliminarea transferurilor de sume dintre două bugete componente ale bugetului general
consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora;
c) totalitatea fondurilor publice exprimate în preţuri constante ale unei perioade de bază;
d) cheltuielile aferente bugetului general consolidat;
e) totalitatea cheltuielilor privind bunurile şi serviciile publice;
Răspuns c)
5) Cheltuieli virtuale reprezintă:

a) acele cheltuieli efectuate numai în condiţiile producerii unor evenimente neprevăzute;
b) cheltuielile efectuate pentru buna funcţionare a instituţiilor publice;
c) trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane fizice şi juridice;
d) un consum definitiv de venit naţional;
e) acele cheltuieli efectuate în vederea dezvoltării şi modernizării patrimoniului public;
Răspuns a)
6) Cheltuielile bugetare:
a)au sferă de cuprindere mai largă decât cele publice;
b)au o sferă de cuprindere mai restrânsă decât cele publice;
c) au ca sursă de provenienţă fondurile extrabugetare;
d)sunt egale cu cheltuielile publice;
e)exprimă un consum definitiv de produs intern brut;
Răspuns b)
7) Clasificaţia ONU grupează cheltuielile publice utilizând:

a) clasificaţia funcţională şi economică;
b) clasificaţia financiară şi economică;
c) clasificaţia administrativă şi economică;
d) clasificaţia financiară şi admistrativă;
e) clasificaţia funcţională şi admistrativă;
Răspuns a)
8) În cadrul clasificaţiei economice a cheltuielilor publice, cheltuielile de capital cuprind:

a) cheltuieli de personal;
b) cheltuieli cu bunuri şi servicii;
c) dobânzi;
d) cheltuieli de investiţii;
e) transferuri;
Răspuns d)
9) Cheltuielile publice exprimă:

a) transferul unor sume de bani de la buget la dispoziţia agenţilor economici;
b) totalitatea cheltuielilor efectuate de către administraţia publică centrală;
c) totalitatea sumelor colectate de stat de la persoanele fizice şi juridice;
d) totalitatea cheltuielilor care se efectuează la nivelul unui stat;
e) relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi
persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia utilizării şi repartizării resurselor
financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia;
Răspuns e)
10) Când elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut este mai mică decât
1:
a) cheltuielile publice sunt inelastice în raport cu P.I.B.;
b) cheltuielile publice se modifică în aceeaşi proporţie cu P.I.B.;
c) cheltuielile publice sunt elasticitate în raport cu P.I.B.;
d) modificarea relativă a cheltuielilor publice este mai redusă decât modificarea P.I.B.;
e) modificarea relativă a cheltuielilor publice este egală cu modificarea P.I.B.;
Răspuns c)
11) Gruparea cheltuielilor în buget pe baza clasificaţiei bugetare se realizează:

a) pe capitole şi subcapitole;
b) pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, alineate;
c) în funcţie de obiectivele stabilite de către puterea executivă;
d) în funcţie de instituţiile prin care se efectuează acestea;
e) în funcţie de provenienţa acestora;
Răspuns b)
12) Care din următoarele expresii caracterizează elasticitatea cheltuielilor făţă de P.I.B.:
CPT
×100
a) e= P .I .B . ;
CP 1 CP 0
b) e=
( −
)
P . I . B .1 P . I . B. 0
×100
;
ΔCp
Cp0
ΔP. I .B.
c) e= P .I .B.0 ;
ΔP. I .B .
P.I .B .0
ΔCp
e= Cp0 ;
Cp1
Cp0
P . I . B .1
e= P . I . B. 0 ;
Răspuns c)
13) Care dintre următoarele afirmaţii privind clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice este
falsă?:
a) permite identificarea responsabilităţilor privind administrarea cheltuielilor;
b) prin această clasificare sunt reflectate obiectivele politicii economice şi financiare;
c) oferă posibilitatea repartizării resurselor financiare aflate la dispoziţia statului în conformitate
cu obiectivele stabilite la nivel guvernamental;
d) presupune gruparea cheltuielilor după destinaţia lor;
e) utilizează drept criteriu de grupare a cheltuielilor domeniile, ramurile, sectoarele de activitate;
Răspuns a)
14) Cheltuielile cu funcţionarea aparatului de stat reprezintă:

a) un avans de produs intern brut;
b) un consum definitiv de produs intern brut;
c) cheltuieli de capital;
d) cheltuieli de transfer;
e) cheltuieli de investiţii;
Răspuns b)
1. Comentaţi deosebirea dintre cheltuielile publice şi cele bugetare.

2. Care este criteriul care stă la baza clasificaţiei funcţionale şi cum se grupează cheltuielile
publice în baza acestuia?
3. Comentaţi conţinutul şi importanţa clasificaţiei administrative a cheltuielilor publice.
4. Gruparea cheltuielilor publice potrivit clasificaţiei economice.
5. Indicatorii nivelului cheltuielilor publice: conţinut, mod de calcul.
2.7. Rezumat
Necesitatea cunoaşterii structurii cheltuielilor publice derivă din faptul că aceasta

ilustrează modul în care sunt direcţionate resursele băneşti ale statului spre anumite obiective:
economice, sociale şi cele culturale cu caracter social, militare, politice, financiare etc.
Dimensionarea cheltuielilor publice şi repartizarea acestora pe destinaţii şi beneficiari
rezultă din necesitatea satisfacerii nevoilor publice, prezentându-se din acest punct de vedere mai
întâi ca o chestiune politică de maximă importanţă şi apoi ca o chestiune economică, de colectare
a resurselor băneşti necesare pentru acoperirea lor.
Înţelegerea conţinutului şi a întregului proces de delimitare a nivelului cheltuielilor
corespunzătoare destinaţiilor, a nivelului resurselor şi a desemnării beneficiarilor de avantaje
create de stat pe seama acestor eforturi financiare presupune cunoaşterea rolului pe care acestea
îl joacă în viaţa economică.
2.8. Bibliografie
1. Manolescu Gheorghe, Mladen Luise, Sistemul bugetar şi trezoreria publică în România, Editura
Economică, 2012;
2. Moşteanu Narcisa Roxana, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
RESURSELE FINANCIARE PUBLICE
2 ore
3.3. Factorii care determină volumul, structura şi dinamica resurselor financiare publice
3.6. Rezumat
3.7. Bibliografie
Obiective
 să identifice principalele categorii de resurse financiare publice.

 să înţeleagă conţinutului şi rolului pe care îl au resursele financiare publice.
 să cunoască modul în care sunt structurate veniturile înscrise în sistemul naţional de
bugete.
 să calculeze indicatorii care reflectă nivelul, structura şi dinamica resurselor
financiare publice.
Termeni cheie:
resurse financiare publice; venituri bugetare; venituri curente;
venituri fiscale; venituri nefiscale; venituri din capital;

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor
importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe
seama unei părţi din produsul intern brut fiind utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale.
Fondurile publice se constituie pe seam transferului de valoare, de putere de cumpărare
de la diverse persoane fizice sau juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat, centrale şi
locale.
Aceste fluxuri de resurse băneşti au dublu sens-către şi de la fondurile publice-ceea ce
generează anumite relaţii între participanţii la acest proces.
În vederea intervenţiei statului în viaţa economică pentru înlăturarea dezechilibrelor

apărute la nivel macro şi micro economic dar şi pentru buna funcţionare a instituţiilor publice
este necesară constituirea unor fonduri la dispoziţia acestuia.Resursele financiare reprezintă
totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economico-sociale într-o anumită
perioadă de timp. La nivelul economiei naţionale acestea cuprind atât resursele financiare
publice precum şi resursele financiare private. Veniturile publice sunt reprezentate de acele
resurse băneşti formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte. Mobilizarea şi
gestionarea resurselor financiare publice se face prin intermediul unui sistem de bugete ce
cuprinde: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul trezoreriei statului, bugetul
unor instituţii publice având caracter autonom, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale în
condiţiile asigurării unui echilibru între veniturile şi cheltuielile publice.
Astfel, în categoria resursele financiare publice includem:
resursele financiare constituite la nivelul administraţiei publice centrale care provin din
impozite şi taxe prelevate de la persoanele fizice şi juridice, din veniturile nefiscale precum şi din
împrumuturile contractate pe piaţa financiară internă sau externă;
resursele financiare ale administraţiei locale constituite din impozite, taxe, şi venituri nefiscale
având caracter local;
resursele financiare aparţinând instituţiilor publice obţinute din prestarea unor servicii în
favoarea membrilor colectivităţii;
resursele asigurărilor sociale de stat care au ca sursă contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor.
Veniturile sistemului bugetar, cumulate la nivel naţional, alcătuiesc veniturile bugetare
totale care, după consolidare, prin eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia
dimensiunile efortului financiar public pe anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru.
Dinamica şi structura resurselor financiare publice este influenţată de nivelul PIB-ului pe
locuitor precum şi de obiectivele de politică economică şi socială reflectate în nivelul
cheltuielilor publice alocate pe fiecare ramură a economiei naţionale, presiunea fiscală
(determinată ca raport între veniturile fiscale şi PIB) precum şi de numărul contribuabililor
persoane fizice sau juridice şi a modului în care aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile fiscale către
administraţia publică locală şi de stat.
Înţelegerea conţinutului şi rolului pe care îl au resursele financiare presupune gruparea
acestora conform clasificaţiei bugetare într-o ordine obligatorie, folosind o serie de criterii
unitare, dintre care cele mai importante sunt :
 conţinutul economic în raport cu alimentarea bugetului public;
 locul de formare;
 regularitatea cu care se formează;
 nivelul bugetului public pe care îl alimentează.
Astfel, în funcţie de conţinutul lor economic în raport cu alimentarea bugetului public

resursele financiare publice cuprind:
a. resursele obligatorii care sunt reprezentate de prelevările obligatorii ce îmbracă forma

impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor obligatorii suportate de către angajator şi angajat cât şi de
cele nefiscale (venituri obţinute de către stat ca urmare a deţinerii unor proprietăţi ori cele
realizate din vânzarea unor bunuri şi servicii de către acesta).Veniturile având caracter fiscal
deţin peste 80% din totalul veniturilor înscrise în buget, în special cele provenite din impozite şi
taxe pe bunuri şi servicii.
b. resursele de trezorerie sunt constituite din împrumuturi pe termen scurt ce au ca principală
destinaţie acoperirea golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei publice de stat, ele
asigurând echilibrul permanent (zilnic) dintre lichidităţile băneşti constituite în casieriile publice
(la trezorerie) şi plăţile exigibile (scadente) evidenţiate în conturile unităţilor publice.
Aceste fonduri nu sunt înscrise în bugetul public, ele fiind procurate prin punerea în
circulaţie a unor titluri de stat (bonuri de tezaur) care se valorifică prin licitaţie publică prin
intermediul Băncii Naţionale a României. Valoarea nominală precum şi preţul titlului respectiv
se stabilesc prin ordinul Ministerului Finanţelor Publice, emis pentru seria titlurilor puse în
vânzare. Totodată Banca Naţională a României poate acorda împrumuturi pe termen scurt fără
dobândă urmând ca rambursarea acestora să se facă din încasările ulterioare ale veniturilor. Ele
sunt limitate conform legii finanţelor publice, legii bancare şi legii bugetare.
c. resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor de stat sunt reprezentate de acele sume
procurate de pe piaţa financiară internă sau externă în vederea finanţării deficitului bugetar. În
prezent împrumuturile publice au devenit o modalitate facilă de procurare a resurselor financiare
necesare îndeplinirii unor obiective economico-sociale, dar în acelaşi timp ele supun unei
presiuni suplimentare bugetele aferente următorilor ani, prin creşterea cheltuielilor aferente
rambursărilor de credite precum precum şi a dobânzilor.
d. resursele provenite din emisiune bănească fără acoperire, în vederea finanţării deficitelor
bugetare şi balanţei de plăţi externe, are ca efect creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea
puterii de cumpărare a contribuabililor. Accentuarea fenomenului inflaţionist determină creşterea
veniturilor din impozite şi taxe, în special a celor provenite din TVA, precum şi diminuarea
obligaţiilor statului în ceea ce priveşte datoria publică în condiţiile în care rata dobânzii la
împrumuturile de stat este mai mică decât rata inflaţiei.
Veniturile înscrise în sistemul naţional de bugete sunt structurate pe părţi şi capitole, ele
fiind înscrise şi aprobate pe surse de provenienţă în felul următor:
EXECUŢIA BUGETULUI DE STAT
A. VENITURI (I + II + III + IV)
I. VENITURI CURENTE
1. Venituri fiscale
din care:
Impozit pe profit
Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice
Impozit pe venit
Cote şi sume defalcate din impozitul pe venit
Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital
Impozit pe salarii
Impozite şi taxe pe proprietate
Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii
din care:
Taxa pe valoarea adăugată
Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată
Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii
Accize
Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi
Impozit pe comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale
Alte impozite şi taxe fiscale
2. Contribuţii de asigurări
Contribuţiile angajatorilor
Contribuţiile angajaţilor
3. Venituri nefiscale
Venituri din proprietate
Vânzări de bunuri şi servicii
II. Venituri din capital
III. Operaţiuni financiare
Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
IV. Sume primite de la U.E. în contul plăţilor efectuate
V. Sume în curs de distribuire
EXECUŢIA BUGETELOR LOCALE
A. VENITURI – (I + II + III + IV)

VENITURI PROPRII
I. VENITURI CURENTE
VENITURI FISCALE
Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital
Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice
Impozit pe profit de la operatorii economici
Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane fizice
Impozit pe venit
Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital
Impozite şi taxe pe proprietate
din care:
Impozit pe clădiri
Impozit pe terenuri
Taxe judiciare de timbru, taxe de timbru pentru activitatea notarială şi alte taxe de timbru
Alte impozite şi taxe pe proprietate
Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii
Sume defalcate din TVA
Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii
Taxe pe servicii specifice
Taxe pe utilizarea bunurilor
Alte impozite şi taxe fiscale
VENITURI NEFISCALE
Venituri din proprietate
Vânzări de bunuri şi servicii
II. VENITURI DIN CAPITAL
din care:
Venituri din privatizare
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
IV. SUBVENŢII DE LA ALTE NIVELE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Subvenţii de la bugetul de stat
Subvenţii de la alte administraţii
V. SUME PRIMITE DE LA U.E.
EXECUŢIA BUGETULUI ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT
A. VENITURI – (I + II + III)
I. Venituri curente
Contribuţii de asigurări
CONTRIBUŢIILE ANGAJATORILOR
Contribuţii pentru asigurări sociale datorate de angajatori
din care :
Contribuţii pentru asigurări sociale datorate de angajatori
Contribuţii pentru asigurări sociale datorate de persoanele aflate în şomaj
Contribuţii pentru asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorate de angajatori
CONTRIBUŢIILE ASIGURAŢILOR
Contribuţii pentru asigurări sociale datorate de asiguraţi
Contribuţia altor persoane asigurate
Contribuţii facultative ale asiguraţilor
Contribuţii de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorate de persoane
fizice care încheie asigurare
Contribuţii pentru asigurări sociale la fondurile private
Restituiri de contribuţii de asigurări sociale de stat
Venituri nefiscale
VENITURI DIN PROPRIETATE
VÂNZĂRI DIN PRESTĂRI SERVICII ŞI ALTE ACTIVITĂŢI
DIVERSE VENITURI
II. Subvenţii de la Bugetul de Stat
III. Sume în curs de distribuire
După locul de formare resursele financiare se împart în:

a. interne : venituri fiscale (impozite, taxe), venituri nefiscale;
b. externe: împrumuturi de stat pe piaţa externă, ajutoare financiare nerambursabile;
În funcţie de regularitatea încasării lor la buget distingem:
a. resurse ordinare;
b. resurse extraordinare: resursele la care se apelează în mod excepţional pentru acoperirea
golurilor bugetare anuale, pentru refinanţarea datoriei publice.
Indicatori privind nivelul resurselor financiare publice
1. Volumul veniturilor publice
n
VPT =∑ VPT i
i=1
VPT sunt veniturile publice totale;
VPT i - veniturile publice totale din bugetul ,,i” ;
Volumul veniturilor publice în expresie nominală
VPT n = ∑ VPT n
În expresie nominală indicatorul evidenţiază totalitatea veniturilor publice exprimate în preţuri
curente pentru anul la nivelul căruia se realizează analiza.
Volumul veniturilor publice în expresie reală desemnează totalitatea fondurilor publice

exprimate în preţurile constante ale unei perioade de referinţă. Acesta se obţine prin raportarea
valorilor nominale fie la indicele preţurilor de consum, fie la deflatorul PIB.
VPT n
VPT r =
IPC
2. Ponderea veniturilor publice în PIB exprimă partea din produsul intern brut la nivelul unui an
mobilizată la sistemul unitar de bugete.
VPT
%VPT P .I . B .= ×100
P. I.B.
3. Veniturile publice medii pe locuitor
VPloc = VPT / P
P este efectivul mediu al populaţiei;
Indicatori privind structura veniturilor publice exprimă modul de formare a veniturilor

publice totale, în funcţie de provenienţa fiecărei categorii de venit
VPi
gi= ×100
VPT
Acest indicator reflectă proporţia pe care o deţine fiecare categorie de resurse financiare
publice în total şi în cadrul fiecărei categorii importante.
Indicatori de dinamică:
1. Indicele de dinamică a veniturilor publice

 în expresie nominală
n VP n1
I VP = n ×100
VP 0
 în expresie reală
r VP r1
I VP = r ×100
VP 0
Unde VPn1 şi VP0 sunt veniturile publice în expresie nominală în perioada curentă (1),
respectiv perioada de bază (0)
VP r1 şi VP r 0 sunt veniturile publice în expresie reală în perioada curentă (1), respectiv

perioada de bază (0)
2. Modificarea absolută şi relativă a veniturilor publice
Modificarea absolută a veniturilor publice exprimă suma cu care se modifică acestea într-
o perioadă de timp determinată.
 VP= VP1 – VP0

 În expresie nominală
VPn = VP n 1 – VPn 0
 În expresie reală
VPr = VP r 1 - VP r 0
Modificarea relativă a veniturilor publice exprimă variaţia procentuală a acestora de la o

perioadă la alta.
VP 1 −VP 0
%ΔVP= ×100
VP 0
 În expresie nominală
VP n1−VP 0n
%ΔVP n = ×100
VPn0
 În expresie reală
VP r1 −VP r0
%ΔVP r = r
×100
VP 0
Modificarea structurii veniturilor publice exprimă mutaţiile produse la nivelul

categoriilor de venituri care alcătuiesc veniturile publice totale.
VPi 1 VPi 0
3.
Δg i=
( −
VPT 1 VPT 0 )
×100
Modificarea ponderii veniturilor publice în PIB exprimă evoluţia mărimii veniturilor publice
în PIB.
VP1 VP 0
4.
%ΔVP P . I . B .=
( −
)
P. I . B .1 P . I . B .0
×100
5. Corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificarea P.I.B.

VP1
×100
VP 0
k VP/ P . I . B.=
P. I . B .1
×100
P. I . B .0
Indicatorul de corespondenţă poate lua următoarele valori:
>1, caz în care modificarea veniturilor publice o devansează pe cea P.I.B.;

=1, ceea ce semnifică modificarea cu aceeaşi mărime a veniturilor publice şi a P.I.B.;
<1, semnifică o modificare a veniturilor publice inferioară modificării P.I.B.;
6. Elasticitatea veniturilor publice în raport cu P.I.B. exprimă modificarea procentuală a

veniturilor publice, la modificarea cu 1% a P.I.B.
VP 1−VP 0
×100
VP 0
e VP/P . I . B .=
P . I . B .1−P . I . B .
×100
P . I . B .0
mil.lei
Nr. Indicatori 2016 2017 2018

Crt.
1 Veniturile bugetului de stat 75689 66654 95657
2 Produs intern brut 498008 513641 547829
Să se determine:
1) modificarea absolută a veniturilor bugetului de stat în preţuri nominale;
2) ponderea veniturilor aferente bugetului de stat în P.I.B.în anul 2018.
2018/ 2017
n
1. Δ VP =95657−66654=29003 mil .lei ;
2016/ 2014
n
Δ VP =95657−75689=19968 mil .lei ;
2017 / 2016
n
Δ VP =66654−75689=−9035 mil .lei ;;
95657
%V 2018 = ×100=17 , 46 %
2) BS/P . I . B . 547829
3.3. Factorii care determină volumul, structura şi dinamica resurselor financiare

publice
Nevoia de resurse financiare publice este influenţată de un complex de factori aflaţi în

strânsă dependenţă cu structura resurselor financiare publice mobilizate la sistemul unitar de
bugete şi cererea sporită de fonduri în vederea acoperirii cheltuielilor publice tot mai mari.
Analiza resurselor financiare publice presupune identificarea factorilor cu impact asupra
evoluţiei acestora. În cadrul factorilor care influenţează cererea de resurse financiare publice
amintim: factori economici, sociali, politici, demografici etc.
Factorii economici. Dinamica dezvoltării societăţii arată că, de-a lungul istoriei, economiile
statelor s-au confruntat cu perioade de boom şi de criză, care s-au repetat la intervale scurte,
medii şi lungi, fapt ce induce ideea de ciclicitate. Ciclicitatea este forma de evoluţie firească,
normală a vieţii economice, cu impact asupra rezultatelor activităţii agenţilor economici, a
gradului de ocupare a forţei de muncă, a consumului, a investiţiilor şi implicit asupra
veniturilor procurate de către stat de la contribuabili-persoane fizice şi juridice-în principal,
pe seama prelevărilor fiscale. Politica fiscală promovată de către executiv se află în strictă
concordanţă cu fazele ciclului economic şi necesitatea procurării de fonduri în vederea
acoperirii cheltuielilor publice. Astfel, în faza de recesiune, pe fondul reducerii cererii de
bunuri şi servicii, are loc o scădere a încasărilor mobilizate la buget pe seama taxelor de
consumaţie şi a celor provenite din impozitarea venitului obţinut de persoanele fizice şi
juridice, ca urmare a reducerii câştigurilor acestora.
În faza de boom, resursele procurate de stat pe seama impozitelor şi taxelor dar şi a celor
având caracter nefiscal cunosc o dinamică ascendentă datorită creşterii veniturilor realizate
de către contribuabili.
Factorii monetari. Politica monetară aplicată de către Banca Centrală prin intermediul ratei
dobânzii, a rezervelor minime obligatorii şi a condiţiilor de acordare a creditelor, influenţează
nivelul ratei inflaţiei şi implicit al preţurilor. Creşterea preţurilor are ca efect creşterea
artificială a încasărilor din impozite şi taxe atrase la buget.
Factorii demografici. Creşterea numărului contribuabililor generează majorarea resurselor
procurate din impozite, taxe ori contribuţii achitate de aceştia.
Factorii sociali. Marea majoritate a încasărilor aferente bugetului general consolidat provin
din impozite şi taxe. Prin aşezarea principiului echităţii fiscale la temelia sistemului de
impunere, statul a urmărit protejarea categoriilor sociale defavorizate, precum şi majorarea
sarcinii fiscale suportate de către contribuabilii cu venituri ridicate sau care posedă o avere
mare.
Factorii politici. În perioada alegerilor, factorii decizionali in vederea obţinerii de capital
politic adoptă unele măsuri populiste, care vizează, în principal, reducerea fiscalităţii precum
şi creştrea cheltuielilor efectuate de la buget.
3.4. TESTE DE EVALUARE/ AUTOEVALUARE
1) În funcţie de regularitatea încasării lor la buget, resursele financiare se împart în:

a) venituri fiscale şi venituri nefiscale;
b) venituri din proprietate şi venituri din vânzări de bunuri şi servicii;
c) venituri curente şi venituri din capital;
d) resurse ordinare şi resurse extraordinare;
e) venituri proprii şi încasări din rambursarea împrumuturilor acordate;
Răspuns d)
2) Principala categorie de venituri publice o constituie:
a) veniturile având caracter fiscal;
b) veniturile nefiscale;
c) donaţiile şi sponsorizările;
d) împrumuturile contractate de stat pe piaţa internă şi externă de capital;
e) veniturile proprii ale instituţiilor publice;
Răspuns a)
3) Veniturile înscrise în sistemul naţional de bugete sunt aprobate:

a) luând în considerare domeniile spre care sunt dirijate acestea;
b) în funcţie de momentul încasării acestora;
c) pe surse de provenienţă;
d) în funcţie de regularitatea cu care se formează;
e) după locul de formarea al acestora;
Răspuns c)
4) Factorii care influenţează nivelul resursele financiare publice sunt:

a) nivelul P.I.B pe locuitor;
b) obiectivele de politică economică şi socială reflectate în nivelul cheltuielilor publice alocate
pe fiecare ramură a economiei naţionale;
c) presiunea fiscală;
d) numărul contribuabililor persoane fizice sau juridice;
e) toţi factorii de mai sus influenţează nivelul fondurilor publice;
Răspuns e)
5) Se cunosc următoarele date:
mil.lei
1 Veniturile bugetului de stat 66654 95657

2 Veniturile bugetelor locale 63000 65476
3 Veniturile bugetului asigurărilor sociale de 41.005,9 47587

stat
4 Produs intern brut 513641 547829
Să se determine:
1. Modificarea reală absolută şi relativă a veniturilor;
2. Ponderea veniturilor bugetare în P.I.B.în anul 2017;
ΔVP=208720mil .lei−170659 ,9=38060 .1millei ;
%ΔVP r =22 , 30 % ;
2017
P.I .B.
% VPT =33 ,22 % ;
6) Veniturile fiscale cuprind:

a) impozite şi taxe pe bunuri şi servicii;
b) venituri din proprietate;
c) veniturile din vânzări de bunuri şi servicii;
d) încasările din rambursarea împrumuturilor acordate;
e) veniturile din privatizare;
Răspuns a)
7) Principala categorie de venituri publice o constituie:

a) veniturile având caracter fiscal;
b) veniturile nefiscale;
c) donaţiile şi sponsorizările;
d) împrumuturile contractate de stat pe piaţa internă şi externă de capital;
e) veniturile proprii ale instituţiilor publice;
Răspuns a)
8) Resursele financiare publice extraordinare sunt reprezentate de:
a) fondurile mobilizate prin intermediul împrumuturilor de stat;
b) prelevările obligatorii;
c) emisiunea bănească fără acoperire;
d) contribuţiile pentru asigurări sociale;
e) taxele judiciare de timbru;
Răspuns c)
9) În categoria resursele financiare publice nu sunt incluse:

a) contribuţiile de asigurări;
b) veniturile din privatizare;
c) taxa pe valoarea adăugată;
d) accizele;
e) salariile personalului bugetar;
Răspuns e)
10) Factorii care influenţează nivelul resursele financiare publice sunt:

a) nivelul P.I.B pe locuitor;
b) obiectivele de politică economică şi socială reflectate în nivelul cheltuielilor publice alocate
pe fiecare ramură a economiei naţionale;
c) presiunea fiscală;
d) numărul contribuabililor persoane fizice sau juridice;
e) toţi factorii de mai sus influenţează nivelul fondurilor publice;
Răspuns e)
11) După locul de formare resursele financiare se împart în:

a) resurse ordinare;
b) resurse interne;
c) resurse de trezorerie;
d) resursele provenite din emisiune bănească fără acoperire;
e) resurse financiare ale administraţiei locale;
Răspuns b)
12) Presiunea fiscală se determină ca raport între:

a) veniturile publice şi P.I.B.;
b) veniturile publice în expresie nominală şi indicele preţurilor de consum;
c) veniturile publice şi deflatorul P.I.B.;
d) veniturile nefiscale şi P.I.B.;
e) veniturile fiscale şi P.I.B.;
Răspuns e)
13)În categoria veniturilor fiscale cea mai mare pondere o deţin:

a) impozitele pe venit, profit şi câştiguri din capital;
b) impozitele şi taxele pe proprietate;
c) taxele de timbru;
d) impozitele şi taxele pe bunuri şi servicii;
e) taxele pe servicii specifice;
Răspuns d)
14) Emisiune bănească fără acoperire, în vederea finanţării deficitelor bugetare şi balanţei de
plăţi externe, are ca efect:
a) scăderea veniturilor din impozite şi taxe;
b) majorarea obligaţiilor statului în ceea ce priveşte datoria publică în condiţiile în care rata
dobânzii la împrumuturile de stat este mai mică decât rata inflaţiei;
c) creşterea P.I.B. în expresie reală;
d) scăderea generalizată a preţurilor;
e) creşterea veniturilor din impozite şi taxe;
Răspuns e)
15) Veniturile din capital sunt reprezentate de:

a) contribuţiile la asigurările sociale;
b) veniturile din proprietate;
c) vânzările de bunuri şi servicii;
d) veniturile din valorificarea bunurilor statului;
e) taxele pe servicii specifice;
Răspuns d)
13) Elasticitatea veniturilor publice în raport cu P.I.B. exprimă:

a) modificarea proporţiei de alocare a P.I.B. destinată acoperirii nevoilor colective;
b) modificarea procentuală a veniturilor publice, la modificarea cu 1% a P.I.B.;
c) procentul cu care variază veniturile publice în decursul unei perioade;
d) nivelul veniturilor publice pe locuitor;
e) volumul veniturilor publice în expresie reală;
Răspuns b)
1. Prezentaţi rolul resurselor financiare publice.

2. Enumeraţi categoriile de resurse financiare publice.
3. Precizaţi conţinutul grupelor de resurse financiare publice stabilite potrivit
grupării în funcţie de conţinutul lor economic.
4. În ce situaţii sunt utilizate resursele de trezorerie?
5. Prin ce se deosebesc resursele financiare de trezorerie de resursele provenite din
împrumuturi?
6. Prezentaţi indicatorii care reflectă nivelul, structura şi dinamica resurselor
financiare publice.
7. Comentaţi raportul în care trebuie să se afle resursele financiare publice ordinare
faţă de resursele financiare extraordinare.
3.6. Rezumat
Resursele care alimentează fondurile publice în majoritatea lor covârşitoare îşi au izvorul
în produsul intern brut creat în anul considerat şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională
sau în transferuri primite din străinătate. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei
naţionale, însă în proporţii diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare al acestora.
La constituirea fondurilor publice participă toate sectoarele sociale: public, mixt şi privat,
precum şi populaţia, în proporţii diferite în raport cu capacitatea lor financiară. Cele mai
multe resurse financiare sunt mobilizate la fondurile publice cu titlu definitiv şi fără
contraprestaţie directă. Nu lipsesc nici resursele primite cu titlu rambursabil, dar acestea
ocupă un loc secundar în totalul fondurilor publice.
Constituirea şi dirijarea fondurilor publice constituie un proces unitar şi neîntrerupt care
se realizează în procesul distribuirii produsului intern brut, între persoanele fizice şi juridice,
pe de o parte, şi stat, pe de alta
3.7. Bibliografie
1. Manolescu Gheorghe, Mladen Luise, Sistemul bugetar şi trezoreria publică în România,

Editura Economică, 2012;
2. Moşteanu Narcisa Roxana, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
Finanţarea prin emisiune de acţiuni

3 ore

4.4. Costul capitalului
4.5. Test de evaluare/ autoevaluare
4.7. Rezumat
4.8. Bibliografie
Obiective
 Prezentarea conceptului şi tipologiei acţiunilor

 Înţelegerea procesului de evaluare a acţiunilor
 Implicaţiile majorărilor de capital
 Importanţa tipului de acţiune asupra dividendelor repartizate
Termeni cheie
acţiuni comune, acţiuni preferenţiale, data de referinţă, dată de înregistrare,
dividende
Valorile mobiliare sunt instrumente financiare negociabile ce se tranzacţionează pe piaţa de

capital, şi pot fi transmise către alte persoane pe baza mecanismului cerere-oferta. Acestea
conferă deţinătorilor dreptul la o parte din capitalul social al emitentului sau un drept de creanţă
general asupra patrimoniului emitentului.
În raport de modul de fructificare a plasamentelor, valorile mobiliare sunt:
1.valori mobiliare cu venit variabil (acţiunile), caz în care nivelul remunerării este dat e rezultatul
financiar al exerciţiului şi de politica promovată de emitent cu privire la repartizarea profitului;
2.valori mobiliare cu venit cert (obligaţiunile, titlurile de stat) pentru care se asigură o fructificare
a capitalului avansat prin intermediul dobânzii, emitentul angajându-se la plata acesteia
indiferent de rezultatul financiar al activităţii desfăşurate. În funcţie de condiţiile emisiunii,
dobânda poate fi fixă sau variabilă.
Acţiunile sunt valori mobiliare ce reprezintă fracţiuni din capitalul social, care desemnează
raportul juridic dintre deţinătorul de acţiuni şi societatea emitentă, cu o valoare nominală stabilită
prin actul constitutiv al societăţii, care nu poate fi mai mică de 0,1 lei. Capitalul social al
societaţii pe actiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând
seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de
25.000 euro. În cazul majorărilor de capital, societatea emitentă poate decide modificarea valorii
nominale a acţiunilor. De asemenea, pe durata vieţii unei societăţi au loc operaţiuni de splitare 2,
consolidare3, distribuirea acţiunilor gratuite în contul dividendelor datorate acţionarilor sau
majorare a capitalului social care afectează valoarea nominală a unei actiuni.
Splitarea se realizează atunci când preţul unei acţiuni creşte atât de mult încât îi afectează
lichiditatea. Decizia de splitare a acţiunilor aparţine Adunării Generale a Acţionarilor (AGA).
Divizarea acţiunii se poate exprima în termeni absoluţi sau în termini relativi. Splitarea este
considerată un non-eveniment, deoarece efecte de diluţie, ce îi poate defavoriza pe acţionari, nu
apar. Chiar şi aşa, aceasta operaţiune generează anumite efecte, cum ar fi:
- intensificarea achiziţiilor făcute de investitorii individuali;
- scăderea valorii nominale, ceea ce duce la acţiuni mai accesibile pentru micii investitori;
- preţul acţiunilor se majorează în urma creşterii interesului investitorului;
- lichiditatea acţiunilor creste.
2
Splitarea reprezintă reducerea valorii nominale a unei acţiuni, concomitent cu creşterea numărului de acţiuni a unei
societăţi emitente.
3
Consolidarea este operaţiunea inversă splitării, prin care mai multe acţiuni vechi ale unui emitent sunt
"consolidate" într-o singură acţiune nouă, cu valoare nominală mai mare
Consolidarea se realizează în cazul în care preţul unei acţiuni scade atât de mult, încât
societatea face o selecţie a investitorilor, eliminând micii investitori.
Distribuirea acţiunilor gratuite în contul dividendelor datorate acţionarilor reprezintă o
modalitate de autofinanţare prin dividende plătite sub formă de acţiuni nou emise, ce se
distribuie acţionarilor în funcţie de numărul de acţiuni deţinute anterior.
În ţara noastră pentru majorarea capitalului social unele societăţi au optat pentru
capitalizarea dividendelor, metodă de care se folosesc frecvent societăţile ce se caracterizează
printr-o dispersie foarte accentuată a acţionariatului. Micii acţionari ce au apărut cu precădere în
urma privatizării în masă, nu-şi ridică dividendele repartizate de societate, iar emitentul, în baza
unei hotărârii AGA procedează la capitalizarea dividendelor.
Realizarea majorării de capital se poate face fie prin creşterea valorii nominale a unei
acţiuni, fie prin emisiunea de noi acţiuni, ceea ce înseamnă că valoarea nominală rămâne
constantă. În cazul în care se optează pentru mărirea capitalului social prin creşterea valorii
nominale a unei acţiuni, potrivit legii nr. 31/1990, aceasta se poate decide numai cu votul tuturor
acţionarilor, excepţie făcând cazul în care este realizată prin încorporarea rezervelor, beneficiilor
sau a primelor de emisiune.
Metodele prin care se poate efectua majorarea de capital sunt:
- aport în numerar şi natură;
- distribuirea dividendelor sub formă de acţiuni;
- capitalizarea datoriilor sau a primelor de emisiune;
- capitalizarea profitului.
Majorarea capitalului social trebuie aprobată de către AGA, cu respectarea legii nr.
137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.
Majorarea capitalului social prin aport în numerarşi ridicarea dreptului de preferinţă a
acţionarilor de a subscrie noile acţiuni trebuie să fie hotărâtă în Adunarea Generală Extraordinară
a Acţionarilor, la care să participe cel puţin ¾ din numărul titularilor capitalului social şi cu votul
unui număr de actionari care să reprezinte cel putin 75% din drepturile de vot. Aportul în natură
poate consta numai în bunuri performante necesare realizării obiectului de activitate al societăţii
eminente. Evaluarea aportului în natură se face de către experţi independenti în conformitate
legea cu nr.31/1990. Numărul de acţiuni ce revine ca urmare a aportului în natură se determină
ca raport între valoarea aportului şi cea mai mare valoare dintre preţul de piaţă al unei acţiuni,
valoarea pe acţiune calculată în baza activului net contabil sau valoarea nominală a acţiunii.
Acţiunile acordă posesorilor drepturi egale, excepţie făcând situaţia în care actul
constitutiv al emitentului prevede posibilitatea emiterii a diferite acţiuni, care conferă
deţinătorilor drepturi diferite.
În cazul în care o acţiune devine proprietate a mai multor persoane, drepturile de acţionar
trebuie exercitate de un reprezentant unic, desemnat de aceste persoane.
Conform legii 31/1990, acţiunile trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) denumirea şi durata societăţii;
b) data actului constitutiv, numărul din registrul comerţului sub care este înmatriculată
societatea, codul unic de înregistrare şi numărul Monitorului Oficial al României, Partea a IV-a,
în care s-a făcut publicarea;
c) capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine, valoarea nominală a acţiunilor şi
vărsămintele efectuate;
d) avantajele acordate fondatorilor.
În cazul acţiunilor nominative se menţionează: numele, prenumele, codul numeric
personal, şi domiciliul acţionarului persoană fizică; denumirea, sediul, numărul de înmatriculare
şi codul unic de înregistrare ale acţionarului persoană juridică.
Acţiunile sunt instrumente negociabile, vânzarea/cumpărarea acestora realizându-se
diferit în funcţie de tipul societăţii emitente. În cazul societăţilor închise, acţionarii care doresc să
vândă acţiunile trebuie în primul rând să le ofere spre cumpărare celorlalţi acţionari, care
beneficiază de dreptul de preferinţă. Dacă aceştia nu sunt interesaţi de achiziţionarea lor, ele pot
fi oferite spre vânzare unui terţ. În cazul societăţilor deschise, acţiunile sunt vândute, în baza
unui ordin dat de deţinător, firmei de brokeraj, care le tranzacţionează pe piaţa de capital.
Tipul societăţii emitente are multiple influenţe asupra: lichidităţii acţiunilor, accesului la
capital pentru societatea emitentă, informarea acţionarului şi confidenţialitatea datelor, costul
comunicaţiilor cu acţionarii şi posibilitatea preluării forţate a societăţii.
Acţiunile emise de societăţile deschise, spre deosebire de acţiunile emise de societăţile
închise, au o lichiditate mult mai ridicată, datorita existenţei unei pieţe de capital reglementate şi
organizate, care facilitează tranzacţiile de vânzare/cumpărare a acestor valori mobiliare. Accesul
la capitalurile disponibile în economie se realizează diferit în funcţie de tipul societăţii.
Societăţile deschise sunt capabile să atragă fonduri importante, deoarece emisiunea de
acţiuni se adresează publicului larg, în timp ce societăţile închise nu pot mobiliza fonduri
importante, deoarece există restricţii privind numărul de acţioanari şi dimensiunile capitalului
social. Dacă limitele stabilite prin lege sunt depăşite, firma trebuie să se transforme în societate
,,publică”. O altă diferenţă importantă între cele două societăţi este dată de faptul că societăţile
deschise sunt obligate prin legea pieţei de capital şi prin diferite regulamente bursiere să asigure
o informare periodică a acţionarului despre activitatea firmei sau diferite evenimente importante
cum ar fi: majorarea capitalului social, implicarea în procesul de preluare a altei firme, etc. De
remarcat faptul că de pe urma acestor rapoarte periodice beneficiază atât acţionarii şi potenţialii
investitori cât şi firmele concurente care îşi formează o imagine cu privire la activitatea firmei
respective, care devine cunoscută în mediul de afaceri, facilitând astfel procesul de mobilizare a
capitalurilor disponibile în economie. Informarea acţionarilor conduce la creşterea costurilor.
Clasificarea acţiunilor se realizează în funcţie de mai multe criterii.

1. După forma şi modul de transmitere:
-acţiuni nominative- emise sub formă fizică, pe suport hârtie, sau în formă dematerializată,
prin înscriere în cont, având înscrise pe ele: numele, prenumele, codul numeric personal şi
domiciliul acţionarului persoană fizică; denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul
unic de înregistrare ale acţionarului persoană juridică, după caz.. Emisiunea şi transmiterea lor de
la un deţinător la altul este înregistrată într-o evidenţă specială ţinută de societatea comercială
emitentă.
-acţiuni la purtător, materializate sub formă fizică, pot fi transmise fără nici o formalitate, cel
care le deţine fiind recunoscut ca acţionar.
Acţiunile trebuie să poarte semnătura a 2 membri ai consiliului de administraţie, respectiv
ai directoratului, sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a directorului general
unic
Acţiunile nominative pot fi convertite în acţiuni la purtător şi invers, prin hotărârea
adunării generale extraordinare a acţionarilor.
2. După drepturile pe care le generează:
-acţiuni ordinare
- acţiuni preferenţiale.
Acţiunile ordinare reprezintă fracţiuni egale ale capitalului şi conferă deţinătorilor
drepturi şi obligaţii egale. Aceste titluri conferă posesorului lor dreptul la dividende calculate la
rezultatele nete ale unităţilor economice.
Acţiunile privilegiate sunt titluri de valoare hibride, cu unele caracteristici ale
obligaţiunilor şi acţiunilor, care oferă drepturi mai mari deţinătorului (care primeşte dividende
mai mari, o mai mare parte din soldul activelor când societatea se lichidează) decât acţiunile
comune, dar în urma tuturor obligaţiunilor. Acţiunile preferenţiale conferă posesorului calitatea
de coproprietar, asigurând astfel o rentabilitate minimă pe baza unui dividend. Acţiunile
preferenţiale nu oferă dreptul la vot, în afara cazului în care actul constitutiv nu stipulează altfel.
Acţiunile preferenţiale cu dividend prioritar, fără drept de vot, nu pot depăşi o pătrime din
capitalul social şi vor avea aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare.
Administratorii, directorii, respectiv membrii directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, precum şi cenzorii societăţii nu pot fi titulari de acţiuni cu dividend prioritar fără
drept de vot.
În caz de întârziere a plăţii dividendelor, acţiunile preferenţiale vor dobândi drept de vot,
începând de la data scadenţei obligaţiei de plată a dividendelor ce urmează a fi distribuite în
cursul anului următor sau, dacă în anul următor adunarea generală hotărăşte că nu vor fi
distribuite dividende, începând de la data publicării respectivei hotărâri a adunării generale, până
la plata efectivă a dividendelor restante.
Emisiunea de acţiuni preferenţiale presupune stabilirea anumitor aspecte ale ofertei publice
de vânzare:
1. Rata dividendului este stabilită ca o sumă fixă sau mărime procentuală calculată la valoarea
nominală. În practică se întâlnesc, destul de rar, acţiuni preferenţiale cu o rată ajustabilă, ce pot fi
returnabile la un moment dat, la un preţ dinainte determinat din partea emitentului. Aceste
acţiuni au în prezent stabilit un nivel minim (floor) şi un nivel maxim (cap) cu privire la rata
dividendului. Aceste rate poartă denumirea de collar. În prezent, aceste acţiuni se vând sub
valoarea lor nominală.
2. Durata de viaţă poate fi limitată sau nelimitată, caz în care acţiunile preferenţiale se numesc
acţiuni perpetue.
3. Clauza de protecţie. Unele acţiuni prefenţiale pot avea o relaţie de senioritate, egalitate sau de
subordonare faţă de alte serii de acţiuni prefenţiale emise de aceeaşi societate. Prin stabilirea
acestor clauze de protecţie, societatea nu are voie să emită acţiuni seniore, investitorii având
certitudinea recuperării banilor, în cazul lichidării societăţii, deoarece au întâietate în distribuirea
fondurilor rezultate, după salariaţi, stat si creditori.
4. Clauza de răscumpărare permite atragerea emisiunii de acţiuni privilegiate, la un preţ cel
puţin egal cu cel la care au fost vândute iniţial, stabilindu-se o anumită perioadă în care nu se
face răscumpărarea. Datorită riscului mai mare pe care îl prezintă pentru investitori, aceştia
solicită rentabilităţi mai mari.
5. Fondul de amortizare – majoritatea acţiunilor preferenţiale prezintă astfel de fonduri care sunt
utilizate pentru răscumpărarea acţiunilor.
6. Clauza de convertibilitate permite investitorilor să-şi transforme acţiunile preferenţiale în
acţiuni comune.
7. Clauza de cumulativitate oferă posibilitatea cumulării dividendului şi plata lui în primul an în
care societatea a decis repartizarea de dividende, în cazul în care aceasta a înregistrat pierderi sau
nu a fost aprobată plata dividendului cuvenit deţinătorului de acţiuni preferenţiale.
8. Clauza de participare la profit dă posibilitate posesorului să obţină un dividend suplimentar în
defavoarea deţinătorilor de acţiuni comune.
Acţiunile preferenţiale şi acţiunile ordinare vor putea fi convertite dintr-o categorie în
cealaltă prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor
3. În functie de forma în care sunt emise:
-acţiuni materializate. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în formă
materială se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe
titlu, semnată de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor.
-acţiuni dematerializate. În cazul în care nu a emis şi nu a eliberat acţiuni în formă materială,
societatea, din oficiu sau la cererea acţionarilor, le va elibera câte un certificat de acţionar
cuprinzând numărul, categoria şi valoarea nominală a acţiunilor, proprietate a acţionarului,
poziţia la care acesta este înscris în registrul acţionarilor şi, după caz, numărul de ordine al
acţiunilor. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor emise în formă dematerializată şi
tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare se
transmite potrivit prevederilor legislaţiei pieţei de capital.
4. În funcţie de obligaţiile pe care le generează pentru posesor:
- acţiuni comune-purtătoare ale obligaţiei de a vărsa integral valoarea subscrisă la capitalul
social ;
- acţiuni de garanţie- care obligă pe deţinătorul lor să-şi ducă la îndeplinire mandatul de
administrator. Acţiunile, pe care, potrivit statutului societăţii anonime, trebuie să le posede
membrii aleşi ai Consiliului de Administraţie, sunt depuse la societatea respectivă ca o garanţie a
îndeplinirii obligaţiilor lor în calitate de administratori. Acţiunea de garanţie este inalienabilă
până la expirarea mandatului de administrator şi obţinerea avizului Adunării Generale a
Acţionarilor.
Tipuri de acţionari.
În funcţie de valoarea acţiunilor pe care le deţine sau de numărul voturilor la care acestea
îi dau dreptul, acţionarul4 poate fi:
-acţionar semnificativ: deţine cel puţin 10% din acţiuni;
-acţionar cu poziţie de control: deţine cel puţin 1/3 din drepturile de vot în AGA;
-acţionar majoritar: deţine cel puţin 50% + 1 din drepturile de vot in AGA, ceea ce îi permite
numirea şi revocarea majorităţii membrilor Consiliului de Administraţie al respectivei societăţi;
-acţionar cu o poziţie majoritar absolută: deţine peste 75% din drepturile de vot în AGA sau un
număr suficient de voturi care să-i permită numirea şi revocarea tuturor administratorilor şi
cenzorilor.
Faţă de societatea ale cărei acţiuni le deţine, acţionarul are atât drepturi, cât şi obligaţii. El
este obligat să depună aportul la care s-a angajat, să execute toate clauzele prevăzute în statut şi
să dea curs hotărârilor Adunării Generale a Acţionarilor. Drepturile sale privesc participarea la
gestiunea societăţii pe acţiuni, prin exercitarea dreptului de vot în Adunărea Generală a
Acţionarilor, dreptul de a fi ales în Consiliul de Administraţie sau ales cenzor, dreptul de
informare, dreptul de a lua iniţiativa convocării adunării generale şi de a iniţia acţiuni de interes
colectiv, precum şi drepturi de ordin pecuniar-dreptul la beneficiile distribuite, dreptul de a vinde
Acţionarul este persoana fizică sau juridică proprietară a uneia sau mai multor acţiuni
4
emise de o societate comercială anonimă sau în comandită. În calitate de proprietar asociat la o

societate pe acţiuni, în raport cu terţii, acţionarul nu poate fi considerat dator pentru o sumă mai
mare decât valoarea acţiunilor subcrise.
acţiunea în funcţie de interesele sale, de a participa la împărţirea activului net, atunci când
societatea este desfiinţată sau lichidată.
Subscrierea, dobândirea sau deţinerea de acţiuni ale unei societăţi pe acţiuni de către o
altă societate la care societatea pe acţiuni deţine, direct sau indirect, majoritatea drepturilor de
vot sau ale cărei decizii pot fi influenţate în mod semnificativ de societatea pe acţiuni este
considerată ca fiind efectuată de către societatea pe acţiuni însăşi
Dreptul la vot se exercită de către acţionari în cadrul AGA, de regulă, o acţiune comună
dând dreptul la un vot. Prin actul constitutiv al societăţii, se poate limita numărul de voturi
aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune. Numărul de voturi este ataşat fiecarei
acţiuni, fiind stabilit prin actul constitutiv, în funcţie de clasa de acţiuni din care face parte.
Prin legea nr. 31/1990, administratorii sunt obligaţi să pună la dispoziţia acţionarilor registrele
societăţii şi să elibereze, la cerere, pe cheltuiala acestora extrase din ele. Un alt drept al
acţionarilor este acela de a cerceta bilanţul şi rapoartele administratorilor şi cenzorilor, putând
deasemenea obţine copii ale acestor documente. Principalul drept patrimonial al acţionarilor este
dreptul la dividende, în cazul în care societatea a obţinut profit, acesta repartizându-se conform
hotărârii AGA. Cuantumul dividendului se stabileşte de AGA, valoarea acestuia fiind
proporţională cu procentul de participare la capitalul social.
Atunci când o societate pe acţiuni se dizolvă, în primul rând sunt achitate salariile,
impozitele, sumele datorate creditorilor şi deţinătorilor de acţiuni privilegiate, şi apoi deţinătorii
de acţiuni comune primesc partea ce li se cuvine.
Termenul de plată a dividendelor
Reglementările legale 5 definesc dividendul ca reprezentând ,, o distribuire în bani sau în

natură făcută de o persoana juridică către o altă persoană juridică sau către o persoană fizică, în
urma deţinerii unor titluri de participare la acea persoană juridică”.
Dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social
vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se plătesc în termenul stabilit de
adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6
luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În
5
Legea nr.227 din 2015 privind Codul fiscal, publicat în M.Of. nr. 688/10 septembrie. 2015, cu modificările şi
completările ulterioare
cazul în care adunarea generală a acţionarilor nu stabileste data plăţii dividendelor, acestea se
achită în termen de maximum 60 de zile de la data publicării hotărârii adunării generale a
acţionarilor de stabilire a dividendelor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, data de la
împlinirea careia societatea este de drept în întârziere.
Data de referinţă şi data de înregistrare.
Data de referinţă este stabilită de consiliul de administraţie ala societăţii, servind la

identificarea acţionarilor care au dreptul să participe la Adunarea Generală a Acţionarilor şi să
voteze în cadrul acesteia.au dreptul să participe doar acţionarii înscrisi în registrul acţionarilor la
data de referinţă. Aceasta data este publicată în convocatorul AGA, în cazul societăţilor deschise
ea fiind ulterioară publicării convocatorului şi anterioară întrunirii AGA. Pentru societăţile
închise, data de referinţă se stabileste conform legii nr. 31/1990 şi poate fi cu cel mult 60 de zile
în urmă faţă de convocarea AGA. Data de înregistrare este utilizată pentru identificarea
acţionarilor societăţilor deschise asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârilor AGA, în
conformitate cu dispoziţiile articolului 238 din legea 297/2004 privind piaţa de capital.
Evidenţa acţiunilor
Conform legii nr. 31/1990, societăţile emitente au obligaţia de a ţine un registru al

acţiunilor şi un registru al acţionarilor. În cadrul societăţilor deschise, evidenţa acţiunilor se ţine,
în baza unui contract, de către Depozitarul Central.
Decizia de investiţie se bazează pe evaluarea unui portofoliu de titluri cât şi pe

determinarea momentelor optime de vânzare şi cumpărare a activelor financiare.
Capabilitatea luării unor decizii de investiţie a fondurilor disponibile de către agenţii
economici trebuie să se bazeze pe informaţii corecte şi de actualitate. Analiza investiţiei de
portofoliu pune accent pe situaţia financiară a societăţii, condiţiile macroeconomice şi politice în
care operează societatea, factorul de dezvoltare globală a industriei din care fac parte şi
prognozele privind performanţele societăţii în viitor.
Analiza situaţiei economico-financiare a firmelor se bazează pe un set de indicatori
calculaţi potrivit rezultatelor financiare din rapoartele financiare ale societăţii (contul de profit şi
pierdere, bilanţul contabil) precum şi în funcţie de preţul format în urma confruntării cererii cu
oferta. Oferta este cea care va reflecta performanţele emitentului, în timp ce preţul de piaţă va fi
doar imaginea interesului investitorilor pentru respectivul activ financiar.
In concluzie, merită subliniate câteva aspecte ale analizei:
-evaluarea societăţii din punct de vedere al veniturilor şi al stabilităţii ei prin metode statistice ;
(deviaţie standard, coeficient de variaţie, index de instabilitate al veniturilor, etc) ;
-stabilirea factorilor de risc (de afacere, de mediu, risc social, de industrie, economic, politic) ;
-determinarea calităţii produselor şi a pieţei de desfacere ;
-calitatea managementului.
Indicatori de evaluare a acţiunilor
Evaluarea acţiunilor se face în funcţie de: valoarea nominală, valoarea intrinsecă,

valoarea financiară, valoarea de randament, profitul pe acţiune, rata de distribuire a dividendului,
rata de rentabilitate.
1. Valoarea nominală (VN) - este valoarea cu ajutorul căreia se împarte capitalul între acţionari
reprezentând suma înscrisă pe titlu.
CS
VN¿
N
Unde, CS – capiatalul social şi N – numărul de acţiuni
2. Valoarea intrinsecă (Vi) – se calculează prin însumarea capitalului social şi a rezervelor.
ANC CP (CS+ R)
V I= = =
N N N
Unde, ANC – activul net corectat; CP – capitalul propriu; R – rezerve.
3. Valoarea financiară (Vf) – se calculează ca raport între valoarea dividendului şi rata dobânzii.
D
V F=
d
Unde, D – dividendul pe acţiune şi d – rata dobânzii pe piaţa monetară.
4. Valoarea de randament (Vr) – se calculează ca raport între profitul net repartizat şi rata medie
a dobânzii de pe piaţa monetară.
PPA
V r=
d
Unde, PPA – profitul net pe acţiune.
5. Profitul pe acţiune (PPA) – capaciatea de a obţine profit
Profit net
PPA=
N
6. Rata de distribuire a dividendului (d) este rata ce are influenţă asupra deciziei de finanţare a
societăţii.
dividende nete
d=
profit
7. Rata de rentabilitate (R)
D c1 −c 0
R= + =η div+Δ%C
c0 c0
Unde D – dividendul pe acţiune si
C0 – cursul în momentul t0
C1 – cursul în momentul t1
η div – randamentul în dividende
Δ%C – modificarea procentuală a cursului acţiunii.
Să se determine rata de rentabilitate pentru acţiunile societăţii X cotate în prezent pe piaţa
bursieră cu 50 um ştiind că randamentul în dividende este de 5%. Acestea au fost achiziţionate
la un curs de 45 um.
50−45
R=η div+Δ%C=5%+ ∗100=5%+11,11%=16,11%
45
Evaluarea acţiunilor prin metoda cash-flow-urilor
Evaluarea acţiunilor pe piaţa de capital se realizează pe baza cash-flow-urilor (veniturilor

generate în viitor de către firmă).
Calcularea acestora se face în funcţie de dividendele oferite. Astfel, se obţine valoarea
teoretică a acţiunii, ce poate fi ulterior comparată cu cursul pieţei, pentru a se stabili dacă
acţiunea merită să fie achiziţionată.
Aplicarea acestei metode presupune anumite date, cum ar fi prognoze ale elementelor de
bilanţ pe o perioadă de 5-10 ani sau rata de creştere pe termen lung a veniturilor.
4.4. Costul capitalului propriu
Investiţia este motorul oricărei creşteri economice puternice şi durabile care impune
dezvoltarea capacităţilor de producţie competitive care să permită firmelor lărgirea segmentului
de piaţă care să genereze premisele dezvoltării viitoare.
Rentabilitatea şi riscul unei firme depind de strategiile şi investiţiile pe care le realizează.
Firmele au la dispoziţie o gamă largă de mijloace financiare, decizia luatăţinând cont de
costul fiecărei surse şi structura financiară a acesteia.
Există o legătură indisolubilă între costul capitalului şi structura capitalului, în sensul că o
structură financiară optimă corespunde unui cost minim al capitalului şi structura financiară, în
sensul că o structură financiară optimă corespunde unui cost minim al capitalului.
Costul capitalului propriu este egal cu rata de rentabilitate solicitată de acţionarii firmei
pe care trebuie să o realizeze o firmă pentru a menţine valoarea afacerii.
Dimensiunea costului capitalului propriu depinde de anumiţi factori
 mărimea profitului viitor şi hotărârea AGA sau asociaţilor cu privire la proporţia
distribuită
 câştigul de capital
 cotaţia acţiunii pe piaţa de capital
 rata rentabilităţii fără risc
 riscurile asumate der investitor
În vederea determinării costului capitalului propriu se folosesc modelul dividendelor care
se bazează pe actualizarea dividendelor fără a ţine cont de riscurile aferente şi modelul de
evaluare a activelor financiare
Potrivit modelul dividendelor preţul sau cursul unei acţiuni ( P0) este egal cu valoarea
actualizată a cash flow-urilor pe care acestea le generează (dividende şi preţ de revânzare).
Rata de actualizare utilizată este rata de rentabilitate aşteptată de acţionari ţinând cont de
perspectivele firmei şi riscul pe care acestea îl încorporează.
n
Di Pn
P 0= ∑ i
+ n
i=1 ( 1+ R c ) ( 1+ R c )
Di-dividendul pe acţiune anticipat pentru anul i
Pn-cursul de vânzare al acţiunii la finele celor n ani
Rc -rata rentabilităţii aşteptată de acţionari (rata costului capitalului propriu)
n-numărul anilor de previziune
Această ecuaţie mai poartă denumirea de formula fundamentală a lui IRVING FISHER
Pornind de la relaţia anterioară s-a obţinut următoarea formulă derivată
n
Di
P 0= ∑ i
i=1 ( 1+ R c )
cu n→ ∞
Această formulă este aplicabilă în cazul posibilităţii estimării dividendului anual pe o
perioadă nedeterminată, astfel încât preţul de vânzare al acţiunii poate fi considerat
nesemnificativ.
Pornind de la modelul anterior, pot fi puse în evidenţă următoarele cazuri:
modelul creşterii constantă a dividendelor (Modelul Gordon Shapiro);
modelul dividendelor constante;
Modelul Gordon Shapiro reprezintă o variantă a modelului valorii actualizate a fluxurilor
financiare viitoare pe care le generează acţiunile. Modelul se bazează pe fundamentează pe
următoarele ipoteze:
 absenţa fiscalităţii şi a costurilor legate de tranzacţionarea titlurilor pe piaţă;
 creşterea dividendelor cu o rată constantă;
 amortizarea este egală cu investiţiile de menţinere a capacităţii de producţie a firmei;
 investiţiile sunt realizate din profitul net reinvestit;
 durată de viaţă nelimitată a firmei emitente;
Dacă dividendele cresc în fiecare an cu o rată anuală constantă, iar n tinde la infinit
D 1=D 0 ( 1+ g ) ; D 2=D 1 ( 1+ g ) =D 0 ( 1+ g )2 … … .
D n=D n−1 ( 1+ g )=D 0 ( 1+ g )n
Înlocuind în formulă modelul devine

D1 D2 Dn
P 0= + 2
+…+ n
1+ Rc ( 1+ RC ) ( 1+ RC )
1+ g ( 1+ g )2 ( 1+ g )n
¿ D0 + DO 2
+…+ D O n
1+ Rc ( 1+ Rc ) ( 1+ Rc )
1+ g
Făcând notaţia X =
1+ R c
P0=D 0 [ A+ A 2+ … A n ]
P0=D 0∗A [ 1+ A +… An−1 ]

D 0∗X∗1−X∗X n−1 D 0∗X∗1− X n
P 0= =
1− X 1−X
1+ g n 1+ g n n
1+ g 1+ g ( 1+ g )∗1− 1+ g
1+ R c
∗1−
1+ Rc (1+ R C )
∗1−
1+ R c( ) ( )
1+ R c D 1+ g n
P0=D 0
1−
1+ g
1+ RC
=D 0
1+ Rc −1−g
1+ Rc
=¿ D 0
Rc [ ( )]
= 1 1−
Rc 1+ Rc
1+ g n
În ipoteza, g¿ RC , lim
n→ ∞ ( )
1+ R c
→0
D1
P 0=
Rc −g
Rata de rentabilitate cerută de acţionari
D1
RC = +g
P0
Modelul dividendelor constante
n
1
P0=DO ∑ i
i=0 ( 1+ Rc )
Deci rata de rentabilitate cerută de acţionari se determină astfel:
D0
Rc =
P0
1) Acţiunile reprezintă:
a) instrumente financiare negociabile ce se tranzacţionează pe piaţa de capital;
b) valori mobiliare cu venit variabil;
c) valori mobiliare ce reprezintă fracţiuni din capitalul social;
d) valori mobiliare care conferă deţinătorilor dreptul la o parte din capitalul social al
emitentului;
Răspuns : e)
2) Repartizarea profitului şi eventuala distribuire de dividende, se hotăreşte, conform
legislaţiei româneşti de către :
a) stat prin intermediul politicii fiscale;
b) salariaţii firmei;
c) creditorii firmei;
d) managerii firmei;
e) acţionarii, prin Adunarea Generală a Acţionarilor;
Răspuns : e)
3) În funcţie de drepturile pe care le generează, acţiunile se grupează în:

a) acţiuni comune;
b) acţiuni la purtător;
c) acţiuni nominative;
d) acţiuni dematerializate;
e) niciun răspuns nu este corect;
Răspuns : a)
4) Acţiunile preferenţiale:
a) obligă pe deţinătorul lor să-şi ducă la îndeplinire mandatul de administrator;
b) sunt titluri de valoare hibride, cu unele caracteristici ale obligaţiunilor şi acţiunilor, care
oferă drepturi mai mari deţinătorului decât acţiunile comune;
c) conferă dreptul de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor;
d) au o lichiditate redusă;
e) sunt emise în formă dematerializată;
Răspuns : b)
5) O acţiune a fost cumpărată în anul 2011 cu 16 um şi revândută în anul 2012 cu 20 um,

randamentul în dividende fiind de 10%. Care este rata rentabilităţii?
a) 10%;
b) 15%;
c) 35%;
d) 20%;
e) 5%;
c 1−c 0 D c1−c 0
R=D+ = + =η div+Δ%C=10%+25%=35%
c0 c0 c0
Răspuns : c)
1) Ce sunt acţiunile?
2) Cum se clasifică acţiunile?
3) Care este importanţa datei de referinţă şi a datei de înregistrare?
4) Cum se realizează majorarea de capital social?
5) Acţiunile societăţii X sunt cotate pe piaţă cu 125 um. Societatea procedează la o majorare
de capital social, fondurile obţinute fiind utilizate pentru investiţii care permit anticiparea
unei creşteri de 4% pe an a dividendelor. În prezent dividendul este de 10 um/acţiune. Să
se determine rata de rentabilitate a acţiunilor.
4.7. Rezumat
Acţiunile sunt valori mobiliare ce reprezintă fracţiuni din capitalul social, care
desemnează raportul juridic dintre deţinătorul de acţiuni şi societatea emitentă, cu o valoare
nominală stabilită prin actul constitutiv al societăţii.
Acţiunile acordă posesorilor drepturi egale, excepţie făcând situaţia în care actul
constitutiv al emitentului prevede posibilitatea emiterii a diferite acţiuni, care conferă
deţinătorilor drepturi diferite.
Evaluarea acţiunilor se face în funcţie de: valoarea nominală, valoarea intrinsecă,
valoarea financiară, valoarea de randament, profitul pe acţiune, rata de distribuire a dividendului,
rata de rentabilitate.
Metodele prin care se poate efectua majorarea de capital sunt:
- aport în numerar şi natură;
- distribuirea dividendelor sub formă de acţiuni;
- capitalizarea datoriilor sau a primelor de emisiune;
- capitalizarea profitului.
4.8. Bibliografie
1. Haralambie George Alin, Globalizarea şi sursele de finanţare ale firmei, Editura

ProUniversitaria, Bucureşti, 2015;
2. Hoanta Nicolae, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura CH Beck, 2011;
3. Vintilă Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, 2010;
ÎMPRUMUTURILE OBLIGATARE
3 ore

5.4. Test de evaluare/autoecaluare
5.6. Rezumat
5.7. Bibliografie
Obiective
 Prezentarea caracteristicilor împrumutului obligatar şi a principalelor tipuri de
obligaţiuni
 Înţelegerea şi însuşirea formulelor matematice de evaluare a obligaţiunilor
Termeni cheie
obligaţiuni, scadenţă, cupon, dobândă, randament
Împrumutul obligatar este o modalitate de finanţare pe termen lung, deosebindu-se de

împrumutul bancar prin existenţa a numeroşi creditori şi prin faptul că obligaţiunea este un titlu
de creanţă negociabil, care poate fi cotat pe o piaţă secundară, recuperarea fondurilor investite
putându-se realiza înainte de scadenţă. Dreptul de a emite o obligaţiune îl au agenţii economici
precum şi unităţile administraţiei publice centarale şi locale.
Obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut care oferă
deţinătorului lor la primirea unei dobânzi (cupon) precum şi la rambursarea sumei împrumutate
la scadenţă. Ele exprimă un drept de creanţă al deţinătorului asupra ansamblului activelor
emitentului. Obligaţiunile pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă
dematerializată, prin înscriere în cont.
Din punctul de vedere al modului de definire, în timp ce acţiunea reflectă o parte a
capitalului social, obligaţiunea este o fracţiune dintr-un împrumut.
Obligaţiunea este un mijloc de finanţare care nu permite obligatarilor să intervină în
gestiune societăţii emitente.
Mărimea veniturilor generate de obligaţiune depinde de nivelul ratei dobânzii, durata de
viaţă a obligaţiunii şi riscul asociat acesteia.
Emisiunea unei obligaţiuni presupune precizarea următoarelor elemente: valoarea
nominal, termen de plată, modul de acchiatre a dobânzii, condiţii de rambursare, garanţii pentru
obligatari, emitentul, scopul emisiunii, capitalul şi sediul emitentului, numărul de ordine.
În România emisiunea de obligaţiuni de catre societăţile pe acţiuni se face în baza
hotarârii Adunării Generale a Acţionarilor. Societăţile emitente au obligaţia de a ţine evidenţa
obligaţiunilor. Registrul obligaţiunilor trebuie să cuprindă următoarele date: totalul obligaţiunilor
emise si al celor rambursate, numele şi prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, în
cazul în care sunt nominative.
În cazul obligaţiunilor dematerializate (care sunt înscrisuri în cont), cotate pe o piaţă
secundară de capital, evidenţa obligaţiunilor se ţine de catre Depozitarul Central, ca şi în cazul
acţiunilor. Obligaţiunea ca titlu de valoare nu permite obligatarilor să intervină în gestiunea
societăţii emitente, aceştia putându-se organiza pentru a-şi apăra interesele.
Conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, deţinatorii de obligaţiuni au
dreptul de a se întruni în Adunarea Generală a Obligatarilor, de a numi un reprezentant care să
îndeplinească acte de supraveghere şi de apărare a intereselor lor şi de a constitui un fond pentru
cheltuielile de apărare a drepturilor lor. Adunarea va fi convocată pe cheltuiala societăţii care a
emis obligaţiunile, la cererea unui număr de deţinători care să reprezinte a patra parte din titlurile
emise şi nerambursate sau, după numirea reprezentanţilor deţinătorilor de obligaţiuni, la cererea
acestora.
Emisiunea unei obligaţiuni presupune precizarea următoarelor elemente: valoarea
nominală, preţul de emisiune, termen de plată, dobânda, cuponul de dobândă, modul de achitare
a împrumutului, garanţii pentru obligatari, emitentul, scopul emisiunii, capitalul şi sediul
emitentului, numărul de ordine.
a) valoarea nominală reprezintă suma înscrisă pe fiecare titlu în parte, pe care investitorul
o acordă sub formă de împrumut emitentului și pe care o va încasa la scadență.
În conformitate cu legislaţia în vigoare (Legea 31 1990 privind societăţile comerciale publicată în
M.O. din 17 noimbrie 1990 cu modificările şi completările ulterioare ), valoarea nominală a unei
obligaţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei, obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuind să fie de o
valoare egală şi să acorde posesorilor lor drepturi egale.
b) valoarea la subscriere sau preţul de emisiune – este determinat de emitent şi poate fi
mai mic sau egal decât valoarea nominală. În cazul obligaţiunilor cupon zero, acest preţ este mai
mic decât valoarea nominală, pentru a asigura astfel un caştig pentru deţinătorii de obligaţiuni.
c) termenul de plată – este perioada de timp cuprinsă între momentul emisiunii şi cel al
răscumpărării obligaţiunii. Durata împrumutului angajat prin emisiunea de obligaţiuni este
medie şi lungă. Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. În conformitate
cu Legea nr. 31/1990, obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare pot fi rambursate,
înainte de scadenţă, prin tragere la sorţi, la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de
societate şi anunţată public cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi .
d) dobânda este de o mare diversitate : 1) exprimată print-o rată fixă, progresivă sau care se
indexează pe diferite baze ; 2) însoţită de o primă de subcriere, care se determină ca diferenţă
între vasloarea nominală a obligaţiunii şi preţul de subscriere; 3) cu primă de rambursare, ce se
calculează ca diferenţă între suma rambursată (mai mare) şi valoarea nominală (mai
mică) ;4) mărită cu câştiguri prin tragere la sorţi;
e) cuponul de dobândă - se calculează în mod diferit în funcţie de modul de plată a
dobânzii. Dacă dobânda se plăteşte cu o anumită periodicitate (anual, semestrial, trimestrial,
lunar etc.), se utilizează formula dobânzii simple.
D=VN x d sau D=VN x d x t /12
În situaţia în care dobânda se plăteşte la scadenţă, sub forma cuponului unic, se foloseşte formula
dobânzii compuse.
D=VN ( 1+ d )n−VN
În cazul obligaţiunilor cupon zero,de fapt nu se plateşte dobândă, câştigul investitorului fiind dat
de diferenţa dintre preţul de rambursare şi valoarea nominală sau dintre valoarea nominală şi
preţul de emisiune.
f) rambursarea sumelor subcrise de obligatari se poate face prin :1) anuităţi
constante 2) anuităţi regresive 3) răscumpărare la bursă 4) răscumpărare anticipată- dacă
a fost prevăzută în prospectul de emisiune 5) conversiunea obligaţiunilor în acţiuni
obligaţiunilor - se poate face la valoarea nominală (al pari) sau la o valoare mai mare (supra
pari). Preţul de rambursare poate fie egal sau mai mare decât valoarea nominală. În cazul
rambursării supra pari, costul rambursării este prima de rambursare.
Prima de emisiune şi prima de rambursare sunt posibilităţi de ajustare a condiţiilor de împrumut
în funcţie de situaţia pieţei financiare. Ele reprezintă costuri pentru emitent şi venituri pentru
investitori.
g) codificarea obligaţiunilor – Fiecare emisiune de obligaţiuni are un cod (numit şi
simbol) sub care se tranzacţionează şi care prezintă următoarele informaţii : simbolul şi anul
scadenţei.
Intensificarea procesului de inovare se manifestă şi pe piaţa obligaţiunilor, instabilitatea

economică ascensiunea investitorilor instituţionali fiind principalele cauze. Reţinerea agenţilor
economici de a emite obligaţiuni cu dobânda fixă a condus la apariţia obligaţiunilor cu dobânda
variabilă, firmele optând astfel să platească rata pieţei în loc de o rată fixă. În timp, au apărut şi
alte tipuri de obligaţiuni cum ar fi cele cu dobândă zero sau cele cu rata cap sau floor, care
asigură astfel şi o protecţie împotriva riscului de dobândă.
Principalele tipuri de obligaţiuni sunt clasificate astfel :
După modalitatea de identificare a creditorului există:
 obligaţiuni nominative – au înscris numele creditorului;
 obligaţiuni la purtător – cel care le deţine este obligatar;
După forma in care sunt emise, pe piaţă se tranzacţionează:
 obligaţiuni materializate – emise pe suport de hârtie;
 obligaţiuni dematerializate – înscrisuri in cont.
În funcţie de tipul emitentului, există:
 obligaţiuni de stat – emise de administraţia centrală pentru finanţarea deficitului bugetar
sau a unor proiecte investiţionale majore;
 obligaţiuni municipale – emise de administraţiile locale, dobânzile şi împrumuturile
achitându-se fie din impozitele percepute, fie din veniturile aduse de proiectul finanţat
prin emisiunea de obligaţiuni;
 obligaţiuni corporatiste – emise de societăti pe acţiuni;
Aceste obligaţiuni există în patru forme:
 "simple": nu sunt garantate de către emitent;
 "garantate": emitentul garantează plata cuponului şi rambursarea principalului;
 "subordonate": au prioritate în cazul intrării în incapacitate de plată de emitentului;
"convertibile": permit convertirea lor în acţiuni (de regulă) la o dată prestabilită.
După modul de stabilire a dobânzii există:
 obligaţiuni cu dobândă fixă;
 obligaţiuni cu dobândă variabilă – dobânda obligaţiunilor se calculează în funcţie de o
rată de referinţă a dobânzii;
 obligaţiuni cupon zero –emise cu discount sub valoarea nominală şi care nu plătesc cupon
de dobândă. Investitorul câştigă din diferenţa dintre preţul de rambursare şi cel de
emisiune al obligaţiunilor;
 obligaţiuni cu dobândă indexată –obligaţiune a cărei dobândă şi/sau preţ de rambursare
variază în funcţie de un anumit indice luat ca bază de indexare. Acestea oferă
deţinătorilor o garanţie împotriva deprecierii monetare şi inflaţiei;
 obligaţiuni cu dobândă variabilă inversă.
După modul de garantare a împrumutului obligatar există:
 obligaţiuni garantate prin valori mobiliare – gajarea valorilor mobiliare urmând a fi
operată în registrul de evidenţă al respectivelor valori mobiliare;
 obligaţiuni garantate cu bunuri imobiliare;
 obligaţiuni garantate cu echipamente;
 obligaţiuni asigurate – caz în care plata împrumutului şi a dobânzii aferente e garantată
printr-o poliţă de asigurare;
 obligaţiuni garantate prin scrisoare de intenţie bancară;
 obligaţiuni garantate cu intreaga putere fiscală şi de impozitare a emitentului;
 obligaţiuni garantate cu veniturile generate de proiectul investiţional finanţat prin
emisiune de obligaţiuni;
 obligaţiuni negarantate care sunt emise doar pe baza bonitaţii.
În funcţie de piaţa pe care sunt emise, există obligaţiuni emise pe pieţele naţionale şi
obligaţiuni emise pe pieţele internaţionale. Deoarece pieţele interne au dimensiuni reduse, iar
necesităţile de finanţare ale agenţilor economici sunt importante, din ce în ce mai multe
obligaţiuni sunt lansate pe piaţa internaţională, sub diverse forme: obligaţiuni străine,
euroobligaţiuni, obligaţiuni Dragon, obligaţiuni globale.
Obligaţiunile străine sunt emise de agenţi economici din alte ţări decât cea pe teritoriul
căreia funcţionează piaţa de capital unde se realizează împrumutul (de exemplu obligaţiunile
samurai sau obligaţiunile yankee).
Obligaţiunile samurai sunt cele emise în yeni pe teritoriul Japoniei de către agenţi
economici nerezidenţi.
Obligaţiunile yankee sunt emise în dolari pe teritoriul S.U.A. de către agenţi economici
nerezidenţi.
Euroobligaţiunile sunt emisiuni internaţionale de obligaţiuni subscrise de un sindicat
internaţional de bănci şi vândute în principal în alte ţări decât ţara monedei de denominare a
obligaţiunilor. Euroobligaţiunile sunt întotdeauna la purtător, păstrând anonimatul proprietarului,
iar plata cupoanelor nu cade sub incidenţa stopajului la sursă.
Ca şi în cazul obligaţiunilor autohtone, euroobligaţiunile cunosc mai multe forme. Astfel,
în funcţie de dobânda plătită, există euroobligaţiuni cu dobândă fixă, cu dobândă variabilă şi
euroobligaţiuni cupon zero. Alte tipuri de obliaţiuni specifice europieţei sunt: obligaţiunile
convertibile, obligaţiunile ipotecare sau obligaţiunile dual-valutare.
Obligaţiunile Dragon sunt emise, de regulă în dolari americani, la cel puţin două dintre
bursele de valori "Dragon" din Hong Kong, Singapore sau Taiwan. Prima obligaţiune de acest tip
a fost emisă în 1991 de către Banca Asiatică de Dezvoltare.
Obligaţiunile globale sunt obligaţiuni tranzacţionate simultan atât pe europieţe, cât şi pe
una sau mai multe pieţe interne. Aceste obligaţiuni au fost emise pentru prima dată de către
Banca Mondială, în 1989, emisiunea fiind realizată simultan pe piaţa de obligaţiuni yankee din
SUA şi pe pieţele de euroobligaţiuni.
Pe pieţele dezvoltate de capital, procesul de inovare fianciară este intens, motiv pentru
care au apărut diverse obligaţiuni cum ar fi: obligaţiuni speculative; obligaţiuni şi plata amânată
a dobânzii; income bonds; obligaţiuni convertibile în acţiuni; obligaţiunile schimbabile în acţiuni
sau obligaţiuni; obligaţiunile cu bonuri de subscriere sau warrante; catastrophe bonds şi
obligaţiuni ipotecare.
Obligaţiunile speculative sau cu randament ridicat sunt emise de firme cu un risc mai
ridiact, motiv pentru care oferă un randament mai mare comparativ cu alte obligaţiuni, dar au un
rating mai scăzut de BBB. Obligaţiunile cu randament ridicat sunt împărţite în două categorii:
"fallen angels" ( obligaţiuni care au avut un calificativ investiţional mai ridicat din partea
agenţiilor de rating, dar au pierdut acest calificativ datorită problemelor financiare ale firmei
emitente);
"original – issue junk" ( obligaţiuni emise de companii mici, emergente, cu o situaţie financiară
relativ slabă ).
Obligaţiunile cu plata amânată a dobânzii sunt o combinaţie între obligaţiunile cupon
zero şi obligaţiunile obişnuite, deoarece ele plătesc dobândă după câţiva ani de la emisiunea lor.
Din acest motiv, preţul de emisiune este mai mic de cât valoarea nominală (emisiunea se
realizează în regim sub pari). De regulă, aceste tipuri de obligaţiuni sunt emise de companiile
care anticipează că în următorii ani vor avea dificultăţi în asigurarea flexurilor de lichidităţi,
deoarece sunt implicate în diferite activităţi cum ar fi restructurarea.
Obligaţiunile de venit (income bond) sunt obligaţiuni care plătesc dobânzi doar dacă
profitul realizat de firma emitentă atinge un anumit nivel, considerat suficient. Deoarece această
caracteristică este precizată în prospectul de eimisiune, neplata dobânzilor nu presupune
incapacitatea de plată a firmei emitente. Aceste obligaţiuni sunt emise de companiile care
anticipează anumite dificultăţi financiare înviitor. Deoarece plata dobânzilor depinde de profitul
(contabil) obţinut, se pot realiza diferite manevre de diminuare artificială a profitului. Acest fapt
generează un conflict de interese între manageri (care reprezintă acţionarii) şi deţinătorii de
obligaţiuni, dar afectează şi încasările bugetare, deoarece compania păteşte un impozit pe profit
mai redus.
Obligaţiunile schimbabile în acţiuni sau obligaţiuni oferă deţinătorilor posiblilitatea de a
le schimba, în orice moment. Emisiunea de aceste valori mobiliare este însoţită de o emisiune
corespunzătoare de acţiuni sau obligaţiuni, această ultimă emisiune fiind subscrisă de un terţ, de
obicei, o bancă care aşteaptă să cedeze acţiunile / obligaţiunile către titularii de obligaţiuni
schimbabile.
Obligaţiunile convertibile în acţiuni-conferă celor care o deţin dreptul de a solicita
transformarea sa în acţiuni în condiţiile stabilite la emisiunea împrumutului. Conversiunea poate
avea loc, în principiu, în decursul uneia sau mai multor perioade de opţiune sau în orice moment
de-a lungul duratei împrumutului. Stabilirea preţului de emisiune pentru obligaţiunile
convertibile în acţiuni, şi a valorii cursului de converise este o problemă deosebită, datorită
variaţiei cursurilor şi evoluţiei adesea imprevizibile a dobânzii. Emisiunea oligaţiunilor
convertibile în acţiuni trebuie aprobată de adunarea generală a acţionarilor societăţii comerciale
emitente, cursul de emisiune trebuind să ţină seama de cursul acţiuniulor emise anterior, iar
dobânda să ia în considerare dividendele plătite acţionarilor
Obligaţiunile cu bonuri de subscriere sunt compuse din obligaţiuni clasice şi drepturi ce
permit cumpărarea de acţiuni sau obligaţiuni într-o anumită perioadă, la un preţ stabilit. Aceste
drepturi sunt conferite de bonul de subscriere sau warrant care prezintă anumite asemănări cu
opţiunile de cumpărare (call). În ţările dezvoltate, warrantele sunt considerate valori mobiliare,
care pot fi negociate la bursă. Ele au o durată de viaţă limitată, stabilită de emitent, ca şi în cadrul
drepturilor de preferinţă sau de atribuire specifice acţiunilor. În practica financiară, se întâlnesc
două tipuri se astfel de obligaţiuni:
obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni;
obligaţiuni cu bon de subscriere în obligaţiuni.
Obligaţiunile cu bon de subscriere în acţiuni (OBSA) permit realizarea unei duble
operaţiuni de finanţare, deoarece în momentul emiterii, ele asigură un aport de capiatal
permanent şi o creştere amânată a capitalului social prin subscrierea acţiunilor, în cazul în care
evoluţia la bursă a acţiunilor permite exercitarea dreptului de preferinţă.
Principalele caracteristici ale acestor obligaţiuni sunt:
 de valoare-sunt atractive deoarece ei beneficiază atât de siguranţa obligaţiunilor, cât
aceste valori mobiliare asigură o finanţare mai ieftină, deoarece rata dobânzii plătite este
mai redusă tocmai pentru că obligaţiunea are ataşat bonul de subscriere;
 permit întreprinderilor tinere, aflate în plină dezvoltare, să mobilizeze fonduri importante
comparativ cu emisiunea de acţiuni, valori mobiliare care prezintă risc mai ridicat pentru
investitori;
 constituie un instrument eficient de protecţie împotriva operaţiunilor de preluare ostile
prin oferte publice de cumpărare;
 în momentul emisiunii acestor obligaţiuni, acţionarii renunţă la dreptul de subscriere a
noilor acţiuni, însă deţinătorii de astfel de obligaţiuni nu sunt obligaţi să opteze în
calitatea de obligatar şi cea de acţionar pentru că ei dispun efectiv de cele două;
 subscrierea acţiunilor se face într-o anumită perioadă de timp, la un preţ fixat prin
prospectul de emisiune, numit preţ de exerciţiu;
 dacă deţinătorii de obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni nu sunt interesaţi de
dobândirea de acţiuni, bonurile de subscriere pot fi vândute pe piaţa secundară, valoarea
lor fiind determinată de anumiţi factori: preţul de exerciţiu şi cursul titlului suport, durata
până la scadenţă, volatilitatea, dividendele plătite, lichiditatea şi rata dobânzii.
Obligaţiunile cu bon de subscriere în obligaţiuni (OBSO) sunt similare OBSA, cu
diferenţa că titlul propus este un titlu de creanţă şi nu unul de proprietate.Bonul de subscriere
este asimilat unei opţiuni de cumparare (call) asupra unei valori mobiliare.Avantajele pentru
deţinători constau în faptul că pierderea este limitată la valoarea bunului, iar câştigul este
nelimitat.
Catastrophe bonds sau cat bonds sunt valori mobiliare care transferă anumite riscuri de
catastrofă de la emitent la investitor. Prin emisiunea acestor obligaţiuni se realizează, de fapt,
securitizarea riscului de catastrofă. Noţiunea de securitizare a riscului de catastrofă a devenit mai
răspândită dupa trecerea uraganului Andrew. Numeroşi specialişti căutau vehicule investiţionale
care să sporească capacitatea de suportare a riscurilor pe piaţa reasigurărilor. Prima tranzacţie
experimentală s-a realizat la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, de atunci piaţa aflându-se pe
un trend ascendent. Obligaţiunile cat prezintă anumite particularităţi:
sunt emise ca obligaţiuni cu o rată variabilă;
au ataşată o clauză specială numită clauză de catastrofă, care devine activă atunci când datele
colectate pentru anumiţi parametric pentru evenimentul vizat depăşesc limitele stabilite prin
prospectul de emisiune;
în cazul producerii evenimentului asigurat, se declanşează clauza de catastrofă şi fonduurile care
ar fi trebuit sa revină investitorilor sunt utilizate pentru plata despăgubirilor agenţilor economici
care s-au asigurat;
sunt emise ca o alternativă la tradiţionalele reasigurări pentru catastrofe;
acoperă evenimente caracterizate prin costuri foarte mari, dar care au o probabilitate foarte
redusă de a se materieliza;
succesul lor se datorează scadenţelor relativ reduse şi ratelor ridicate ale dobânzii.
Principalul motiv pentru care investitorii aleg obligaţiunile cat este diversitatea
portofoliilor, deoarece aceste obligaţiuni au un venit care este slab corelat cu veniturile aduse de
alte valori mobiliare cum ar fi obligaţiunile clasice sau acţiunile.
Obligaţiunile cat sunt cel mai utilizat instrument al pieţei de capital de către societăţile de
asigurări în vederea transferului riscurilor de catastrofă pe piaţa de capital.
Pe piaţa capital dezvoltate evaluarea unei obligatiuni se realizează prin calcularea valorii
prezente a tuturor fluxurilor de numerar viitoare (dobânzi+principal) pe care le generază aceasta.
Astfel, preţul de tranzactionare al unei obligaţiuni este dat de valoarea prezentă a fluxurilor de
numerar viitoare ce se va determina luându-se în considerare valorea nominală, rata cuponului,
rata dobânzii pe piaţă la obligaţiunile similare, perioada de timp rămasă până la maturitate. În
baza acestor informaţii poate fi calculată valoarea actualizată a fluxurilor viitoare generate de
obligaţiune care şi va fi considerată valoarea de piaţă a obligaţiunii.
n
AI
P=∑
i=1 (1+k )i
Randamentul plasamentului în obligatiuni este apreciat sub diferite aspecte:

a) randamentul cuponului determinat ca raport procentual între venitul anual de dobânda (D) şi
valoarea nominala a împrumutului (VN).
D
ηcupon =
V
b) randamentul curent este calculat ca raport între dobânda şi preţul obligatiunii

D
ηcurent =
P
c) randamentul real al obligaţiunii (k) se determină pe baza valorii actualizate a obligaţiunii
n
AI
P=∑
i=1 (1+k )i
d) randamentul la maturitate se calculează ca raport între câştigul realizat prin deţinerea unei
obligaţiuni (dobânda la care se adaugă câştigul obţinut ca urmare a creşterii preţului) şi preţul
mediu ponderat pentru o obligaţiune
PR−P
D+
n
ηmaturitate =
PR+P
2
1) Care din următoarele afirmaţii este falsă? Obligaţiunile pot fi:

a) cu dobândă fixă;
b) obişnuite;
c) cu dobândă variabilă;
d) perpetue;
e) cupon zero;
Răspuns: b)

a) garantate;
b) negarantate;
c) asigurate;
d) preferenţiale;
e) indexate;
Răspuns :d)

a) obligaţiuni cu dobândă fixă şi cu dobândă variabilă;
b) obligaţiuni de stat, municipale şi corporatiste;
c) obligaţiuni comune şi preferenţiale;
d) obligaţiuni garantate şi negarantate;
e) obligaţiuni străine şi euroobligaţiuni;
Răspuns : c)
4) Principalele avantaje ale obligaţiunilor sunt :

a) pentru investitori se garantează câştiguri stabile;
b) garantarea priorităţii asupra acativelor firmei în caz de lichidare;
c) a+b;
d) eliminarea efectelor de diluţie;
Răspuns : e)
5) O societate pe acţiuni emite 500000 de obligaţiuni pe o perioadă de 2 ani cu o valoare

nominală de 100 um şi o rată a dobânzii de 9%. Dobânda se plăteşte sub forma cuponului
unic la scadenţă, odată cu rambursarea împrumutului. Obligaţiunile cu acelaşi grad de
risc au o rată a dobânzii de 10%. Să se determine preţul de emisiune pentru a sporii
atractivitatea acestor valori mobiliare pentru investitori.
a) 118,81um;
b) 98,19 um;
c) 18,81 um;
d) 100 um;
e) 109 um;
Răspuns: b)
Rezolvare
d=9%; k=10%
În situaţia în care dobânda se plăteşte la scadenţă, sub forma cuponului unic, se foloseşte
formula dobânzii compuse.
D=VN ( 1+ d )n−VN =100 ( 1+9 % )2−100=118,81−100=18,81um
Preţul de emisiune se determină ca sumă de anuităţi actualizate cu rata de rentabilitate
solicitată de investitori; în acest caz există o singură anuitate deoarece şi dobânda şi împrumutul
se plătesc la scadenţă.
A2=D+ VN =18,81+100=118,81um
A2 118,81
PE= 2
= =98,19um
( 1+k ) ( 1+ 10 % )2
1) Care sunt principalele elemente ale împrumutului obligatar?

2) Ce sunt obligaţiunile străine ? Dar euroobligaţiunile ?
3) Care sunt principalele tipuri de obligaţiuni?
4) Cum se poate plăti dobânda?
5) Să se determine randamentul curent al unei obligaţiuni ştiind că valoarea nominală este
de 100 um, cursul este 90, preţul de rambursare este de 140 um, iar rata dobânzii este de
12%.
5.6. Rezumat
Obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut care oferă

deţinătorului lor la primirea unei dobânzi (cupon) precum şi la rambursarea sumei împrumutate
la scadenţă. Ele exprimă un drept de creanţă al deţinătorului asupra ansamblului activelor
emitentului.
Obligaţiunea este un mijloc de finanţare care nu permite obligatarilor să intervină în
gestiune societăţii emitente.
Mărimea veniturilor generate de obligaţiune depinde de nivelul ratei dobânzii, durata de
viaţă a obligaţiunii şi riscul asociat acesteia.
5.7. Bibliografie

Unitatea 6
Creditul bancar
3 ore

6.6. Rezumat
6.7. Bibliografie
Obiective:
 Prezentarea caracteristicilor împrumutului bancar şi a principalelor tipuri de credite
Termeni cheie:
credit bancar; dobândă; scadenţă;
credit ipotecar; credit de consum

Creditul, în general reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori
monetare viitoare.
Creditul este operaţiunea prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obţine fonduri
de la o altă persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-şi obligaţia să le restituie sau
plătească la scadenţă împreună cu dobânda aferentă. Etimologic, cuvântul credit este de origine
latină ,,creditum-creditare” care înseamnă ,,a crede” sau ,,a avea încredere”.
În economia de piată întâlnim mai multe tipuri de credit:
Creditul comercial – presupune acordarea de credit sub formă de marfă în urma unei
înţelegeri între creditor – vânzător (care are interes să-şi vândă marfa) şi debitor – cumpărător
(care nu dispune momentan de resurse băneşti). Scadenţa pentru creditul comercial este variabilă
(cel mai frecvent, durata sa este de 90 de zile), în general corespunde ciclului de valorizare sau
de vânzare a mărfii de către client. Suportul juridic al creditului comercial îl constituie efectele
de comerţ, ele însele supuse altui gen de creditare-scontarea şi rescontarea ;
Creditul bancar – presupune acordarea de credite sub forma bănească: obligatoriu pentru
acest tip de credit este ca unul dintre subiecţii raportului de credit să fie banca (fie în calitate de
debitor – creditată de titularii de depozite, fie în calitate de creditor – prin împrumuturi acordate
clienţiilor săi, statului, altor bănci, etc.) ;
Alte categorii de credite:
creditul obligatar – prin emiterea de obligaţiuni ;
creditul ipotecar- este destinat activităţii imobiliare şi se bazează, în principiu, pe proprietatea
privată. El presupune o convenţie între creditor şi împrumutat care cuprinde, în esenţă,
proprietatea, condiţiile, scadenţele, penalităţile şi circumstanţele în care se poate pierde
proprietatea asupra bunului ipotecat;
creditul consumativ-acordat îndeosebi persoanelor fizice pentru a—şi cumpăra bunuri de
folosinţă îndelungată şi în general bunuri de consum, garantat de regulă cu bunul achiziţionat.
Două din aceste categorii de credit, creditul comercial şi cel obligatar, presupun obligaţii
directe între debitor şi creditor, posibile a se desfăşura în afara băncilor, de la început până la
sfarşit.
Celelalte categorii: bancar, ipotecar şi de consum presupun desfăşurarea unor rapoarte de
credit complementare prin bănci.
Creditul bancar reprezintă o formă de credit acordat de bănci persoanelor juridice sau
fizice în diferite scopuri, considerate realizabile de către bănci.
Operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de relaţii între indivizi sub forma
unor acorduri personale simple, până la tranzacţiile formalizate ce se efectuează pe pieţe
monetare sau financiare dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte
importantă a relaţiilor de credit priveşte mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.
Locul şi importanţa creditului în economie sunt date de rolul acestuia, prin funcţiile pe
care le îndeplineşte :
-distributivă-mobilizează resursele băneşti disponibile la un moment dat în economie,
redistribuindu-le apoi, prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii
de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare.
-de emisiune monetară- prin însăşi natura lui, creditul contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a
banilor, la multiplicarea monedei scriptuale, la rularea permanentă a fondurilor.
-finanţarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub forma creditului public.
Utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi economice insuficient fundamentate
poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporţii între ramurile şi sectoarele ei
de activitate.
O folosire abuzivă a creditului poate stimula şi o exacerbare a operaţiunilor speculative, o
creştere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crahuri financiare. Nu trebuie omise nici
problemele riscului presupuse de utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în
calcul, pot provoca prăbuşiri în lanţul sistemului bancar, cu consecinţe foarte grave pe plan
economic, social, politic.
Creditul bancar se poate clasifica după mai multe criterii.

I. În funcţie de perioada de acordare distingem :
a) credite pe termen scurt;
b) credite pe termen mediu;
c) credite pe termen lung.
a) Credite pe termen scurt

Prin credite pe termen scurt se înţelege orice operaţiune de împrumut de sume de bani, pe
o perioadă ce nu depăşeşte 12 luni. Pentru creditele pe termen scurt (credite acordate
întreprinderilor sau credite de consum) este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă).
Dobânda pentru creditele pe termen scurt variază în funcţie de destinaţia creditului, şi se
plăteşte de către beneficiarul creditului, conform convenţiei de credite, fie trimestrial (cu
regularitate globală la scadenţă), fie la scadenţă.
Creditul pe termen scurt este forma curentă a creditului la bancă întrucât convine în mare
măsură exigenţelor de lichidităţi cerute băncilor de către autorităţiile monetare.
b) Credite pe termen mediu
Creditele pe termen mediu sunt împrumuturi a căror dată de rambursare este de la 1 la 5
ani, ele acordându-se pentru activitatea de import/export, pe bază de contracte ferme şi pentru
activitatea de investiţii (a căror eficienţă trebuie dovedită).
Rambursarea acestui tip de credit se face de obicei în tranşe lunare (sau trimestriale), la
aceste tranşe calculându-se şi dobânda.
c) Credite pe termen lung
Creditele pe termen lung sunt împrumuturi a căror durată de rambursare depăşeşte 5 ani.
Se acordă pentru investiţii pe termen lung, cu durata de folosinţă îndelungată, de exemplu
creditele pentru construcţiile de locuinţe.
Creditele pe termen mediu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată, fapt ce
înseamnă că pe parcurs, la termenele stabilite (lunare, trimestriale etc.) odată cu plăţile cuvenite
pentru dobânzi se rambursează o parte din principal.
Suma de rambursat R reprezintă în ultimă instanţă două componente: principal P şi
dobânda D:
R=P+D
Banca trebuie să se asigure că rambursarea va fi făcută la scadenţă, deoarece în caz
contrar sunt afectate propriile angajamente luate faţă de cei care i-au încredinţat fondurile spre
păstrare.
II. În funcţie de calitatea debitorului :
a) credite acordate persoanelor fizice;
b) credite acordate persoanelor juridice (agenţi economici);
c) credite acordate altor bănci;
d) credite acordate statului;
Credite acordate persoanelor fizice

Creditele acordate persoanelor fizice sunt mai ales credite de consum. Acest tip de credite
presupune existenţa unor garanţii certe, iar la nivelul dobânzii percepute este uniformizat de-a
lungul perioadei creditării (stabilită în funcţie de obiectul creditării).
Calitatea debitorului (garanţia sa morală în primul rând) influenţează mai puţin nivelul
ratei dobânzii şi mai mult procesul de acordare sau neacordare a creditului.
Forme ale creditului acordat persoanelor fizice:
credit pentru construcţii de locuinţe, pe termen lung, cu garanţii ipotecare.
Ipoteca este un contract imobiliar, ce ia naştere prin convenţia părţilor, potrivit formelor
prevăzute de lege şi care nu produce obligaţii decât în sarcina celui ce o constituie.
Această formă de credite aduce băncii venituri din dobânzile percepute şi din comisionul
iniţial plătit de debitor la acordarea acestui credit (la întocmirea, respectiv aprobarea dosarului de
creditare).
Dobânda percepută este dobânda pieţei, se plăteşte în general lunar sau la scadenţă.
În cazul în care debitorul doreşte şi are ocazia să ramburseze creditul într-un interval de
timp mai scurt, trebuie să suporte penalităţi (dobânda majorată).
credite pentru cumpărări de automobile
Garanţia acestor credite o constituie obiectul achiziţionat.
Termenul de rambursare a creditului este de 2-5 ani; ratele de dobândă sunt relativ
reduse.
De obicei aceste credite sunt cumpărate de către bancă de la vânzătorul de automobile în
pachete de valori mari.
Băncile comerciale sunt concurate de companii financiare aflate în proprietatea
constructorilor de automobile. care percep dobânzi mai mici pentru a stimula vânzarea.
creditul pentru studii
Acest tip de credite nu este profitabil pentru bănci, drept pentru care are o pondere mică
în portofoliul de creditare. El se acordă pentru întreţinerea studenţilor pe perioada studiilor.
linii de credit pentru cărţile de credit
În funcţie de bonitatea fiecărui client, banca stabileşte un anumit plafon debitor, până la
care se onorează plăţile făcute prin cartea de credit, chiar dacă nu există disponibil în cont.
Această formă de creditare s-a dezvoltat mai mult datorită uşurinţei folosirii instrumentelor de
plată şi pentru că, pentru soldul debitor, chiar în cadrul plafonului, se percep dobânzi foarte mari.
Majoritatea clienţilor alimentează periodic conturile, în aşa fel încât debitele nu apar decât
rareori. Cum dobânda percepută pentru aceste debite reprezintă veniturile băncii la aceste linii de
credit, a fost necesară introducerea unei tarifări explicite a serviciilor efectuate de bancă pentru
clienţi.
Credite acordate persoanelor juridice (agenţi economici)

În raporturile sale cu agenţii economici, banca are un rol activ în sprijinirea clienţilor săi,
pentru desfăşurarea unei activităţi rentabile prin păstrarea şi fructificarea economiilor băneşti în
cont, cât şi creditarea activităţilor de producţie, comercializare, prestării servicii, comerţ exterior,
realizarea unor investiţii productive sau gospodăreşti.
În general, creditul acordat de bancă trebuie să satisfacă numai nevoile temporare ale
afacerilor, să suplinească insuficienţa temporară a capitalului lichid al agenţilor economici.
Capitalul unui agent economic se împarte normal în două părţi:
fondurile care au servit la constituire întreprinderii şi care sunt mobilizate în cursul exploatării;
fondurile de rulment care sunt fără încetare absorbite şi reînnoite prin succesiunea cumpărărilor
şi vânzărilor.
credite acordate persoanelor juridice pe bază de contract de creditare
În general putem vorbi de următoarele tipuri de credite ce se acordă agenţilor economici:
avansurile în cont curent sau de casă/ trezorerie, reprezintă raporturile de credit
întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii, fiind menite să satisfacă necesităţile
curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil.
De regulă, acordarea acestor credite este întemeiată de depozite compensatorii.
Funcţia acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile îşi păstrează
toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesităţile unei
întreprinderi prin însăşi redistribuirea depozitelor lor în cont curent constituite de alte
întreprinderii. Pe de altă parte, existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă
pentru bancă o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprindere, un mijloc de păstrare a
solvabilităţii.
linia de credit (de preferinţă confirmată) presupune acordarea creditelor fie prin cont curent, fie
prin deschiderea unui cont separat de împrumut.
Ea permite accesul clientului debitor la sume a căror valoare se înscrie într-un anumit
plafon maxim acordat de bancă.
Creditul acordat în cont curent se face în urma unei cereri aprobate de către bancă în
limitele unui plafon stabilit de aceasta.
Mărimea acestui plafon depinde de mai mulţi factori dintre care menţionăm:
poziţia întreprinderii pe piaţă
natura activităţii desfăşurate de aceasta
rezultatul analizelor efectuate de către inspectorii băncii la unităţile economice respective.
creditele speciale servesc pentru finanţarea subscrierii de titluri de credit şi pentru finanţarea
agenţilor la bursă.
creditele pe stoc se acordă pe baza unei garanţii explicite, respectiv stocul de marfă din depozit.
Modalitatea efectivă de creditare o reprezintă creditele de risc, creditele de casă
mobilizate şi îndeosebi creditele pe documente warrant.
Warantul este documentul care atestă existenţa mărfii într-un depozit. Acest document
permite transferarea proprietăţii prin menţiuni făcute pe o parte a documentului, respectiv pe
recipisa warant.
Warantul în sine este documentul utilizat pentru obţinerea şi garantarea creditului şi poate
fi utilizat ca efect de comerţ.
Deci prin menţiunea făcută pe warrant, se transmite creanţa constituită prin gajarea mărfii
şi dreptul extrem de a dispune ca atare asupra mărfii gajate.
III În funcţie de destinaţia lor, creditele se împart în:

credite productive
pentru activitatea curentă
pentru investiţii
credite consumative
Creditele productive deţin ponderea cea mai mare în perioada actuală.

creditele pentru activitatea curentă – sunt în general credite pe termen scurt ( până la 12
luni) care se acordă agenţilor economici pentru desfăşurarea activităţii curente.
Cuprind toata gama de credite (pe gaj de mărfuri, efecte de comerţ, ipotecă) şi sunt
acordate pentru sprijinirea efortului agenţilor economici.
Creditul se acoperă pe o perioadă stabilită, iar rambursarea se face integral la scadenţă,
dobânda calculată achitându-se lunar.
credite pentru investiţii- se acordă pe termen mijlociu şi lung, sunt destinate construcţiilor
de locuinţe, constituirea de obiective industriale etc.
În cazul acestor credite, mai mult ca oricând, banca joacă rolul de consultant financiar al
întreprinzătorului.
Acest tip de credite are un coeficient mai mare de risc şi presupune calcule de actualizare,
precum şi de eficienţa investiţiilor. Rambursarea acestui credit se face conform contractului de
credit: în general plata se face în tranşe cu plata lunară a dobanzii aferente.
Credite consumative sunt credite pe termen scurt sau mediu, acordate persoanelor fizice,
şi sunt destinate să acopere costurile bunurilor şi serviciilor de care beneficiază prin reţeaua de
comercializare şi servicii, sau prin recreditarea creanţelor în acest scop.
IV. În funcţie de calitatea lor creditele sunt :
credite performante
credite nerambursate la scadenţă
Creditele performante reprezintă pentru bancă acea categorie de credite în curs de

execuţie, a căror durată de acordare nu este expirată, iar debitorii şi-au respectat obligaţiile
asumate faţă de bancă.
Pentru creditele pe termen lung şi mediu, condiţia necesară pe care trebuie să o
îndeplinească acestea pentru a fi considerate credite performante este ca toate tranşele de
rambursare a împrumutului (inclusiv dobanda) să fie achitate la zi.
Credite nerambursate la scadenţă reprezintă împrumuturile neachitate la termenele
stabilite prin contractul de credit.
În cazul în care debitorul nu îşi achită la timp obligaţiile, creditul rămas se trece într-un
cont separat, de credite restante, dobânda corespunzatoare acestora fiind majorată.
Pentru lichidarea acestui tip de credite, banca fie ca urmăreşte debitorul în instanţă,
pentru valorificarea garanţiilor materiale (gaj, ipotecă, etc.) fie, în urma unui contract cu
debitorul, prelungeşte contractul de credit (în schimbul unor noi garanţii: contracte de export,
scrisoare de garanţie).
Etapa I
Bănca poartă cu solicitantul creditului o discuţie cu caracter de informare – documentare,
axată în principal pe activităţile prevăzute în statut sau autorizate, sumele de aprovizionare şi
posibilităţile de desfacere, capitalul social de care dispune, credite necesare şi alte elemente
pentru primele concluzii.
În această etapă nu se completează niciun act, ci inspectorul bancar îşi face o imagine
globală a solicitantului.
Etapa II
În cazul în care inspectorul băncii consideră că sunt îndeplinite condiţiile pentru
acordarea creditului, clientul trebuie să prezinte urmatoarele documente:
cererea de acordare a creditului sau emitere a unui angajament cu menţionarea expresă a
documentelor anexate la acesta;
dovada înregistrării la Registrul Comerţului;
studiul de fezabilitate, pe ansamblu, a societăţii care să includă în mod obligatoriu şi studiu de
fezabilitate a investiţiei, care face obiectul creditului sau scrisorii de garanţie bancară solicitată.
B.V.C. pe anul în curs, până la rambursarea creditului sau expirarea valabilităţii scrisorii de
garanţie, întocmit în conformitate cu instrucţiunile şi normele elaborate de Ministerul Finanţelor;
certificatul de bonitate privind situaţia economico – financiară prin prisma angajamentelor
bancare asumate de client la banca ce gestionează contul principal, în măsura în care este posibil
ca agentul economic să îl obţină, dat fiind faptul că nu există o reglementare legală în materie.
În măsura în care este posibil, acest certificat trebuie să surprindă şi aprecieri asupra
stadiului profesional al conducerii agentului economic;
bilanţurile contabile pe ultimii 5 ani, vizate de organele bancare;
situaţia conturilor de profit şi pierderi, vizat de C.I.S. si cenzorii societăţii;
situaţia patrimonială lunară (la zi), cuprinzand în mod obligatoriu situaţia încasărilor şi plăţilor
atât în lei cat şi în valută;
cash-flow-ul în valută pe perioada pană la rambursarea creditului;
contractul de import, de export sau orice alt contract ce poate face obiectul creditului sau
angajamentului solicitat;
licenţa de import/export;
Garanţia materială reală oferită de agentul economic în contul creditului ce se acordă sau
angajamentului ce se asumă în numele lui, de către bancă, cum ar fi:
concesiunea încasărilor în lei/valută pentru perioada pana la rambursarea creditului, în condiţiile
legislaţiei în vigoare privind concesionarea.
controlul de gaj întocmit şi înregistrat în conformitate cu legislaţia în vigoare în materie, probat
cu registrul de inventar, jurnal, sau copier al agentului economic, ţinute în condiţiile legii în care
s-a înregistrat gajarea unei părţi din patrimoniu;
ipoteca întocmită şi înregistrată în conformitate cu legislaţia în vigoare;
poliţa de asigurare a bunurilor, cesionate în favoarea băncii, întocmită şi înregistrată în
conformitate cu legislaţia în vigoare;
autorizarea debitării conturilor agentului economic de către bancă;
scrisori de garanţie bancară de la bănci corespondente, în limita plafonului de lucru cu acestea;
Etapa III
Pe baza documentelor prezentate de către client, banca procedează la analiza şi pregatirea
documentaţiei, în vederea acordării de credite sau asumarea de angajamente de către bancă, în
numele şi favoarea clienţilor.
Analiza documentaţiei
În continuare, inspectorul băncii are următoarele sarcini:
să constituie şi să verifice dosarul juridic al clientului sub aspectul legalităţii;
constituirea agentului economic, persoanele legal autorizate să angajeze agentul economic faţă
de bancă şi terţi, în relaţii contractuale care pot face obiectul creditului sau angajamentului
solicitat la bancă;
angajarea creditului şi a garanţiilor materiale date de client în favoarea băncii, în sensul
existenţei acordului expres în această privinţă al capitalului social iniţial subscris (CIS) şi/sau a
Consiliului de Administraţie etc.
să analizeze datele din bilanţ ale clientului cu privire la:
evoluţia în timp a creditelor totale, curente şi restante;
evoluţia în timp a disponibilităţilor la zi în conturile deschise la alte bănci, acestea se vor aproba
cu extrasele de cont respective;
evoluţia raportului creanţe de încasat/obligaţii de plată ale clientului, pe structură şi pe vechime;
evoluţia beneficiilor/profiturilor sau pierderilor societăţii, respectiv dacă pierderile din anii
anteriori au fost acoperite şi pe ce cale.
În urma analizei din bilanţul debitorului, se vor calcula următorii indicatori pentru toţi
anii solicitaţi sau pentru anii de activitate depuşi de întreprinderile nou înfiinţate (indicatorii,
dacă exista studiu de fezabilitate vor fi verificaţi).
Situaţia netă a întreprinderii(SN)¿ Total active−Datorii nerambursate

Active circulante
 Lichiditatea generală (LG)¿
Datorii curente( ¿1 an)
Lichiditatea generală să fie de mimim 1,5
Disponibilităţi băneşti(conturi la b ă nci+casa)

 Lichiditatea imediată(LI) ¿
Datorii curente
Valoarea acestui indicator ar trebui să fie de minim 0,25
Disponibilităţi băneşti+ Investiţii pe termen scurt

 Rata capacităţii de plată (RP)¿
Datorii curente
 Fondul de rulment(FR)¿ Active circulante−Datorii curente
 Trezoreria netă (TN)¿ Fond de rulment −Necesar de fond de rulment

În ceea ce priveşte nivelul gradului de îndatorare, acesta se va aprecia cu ajutorul
următorilor indicatori:
Datorii totale
 Gradul de îndatorare (G)¿
Active totale
Valoarea acestui indicator ar trebui să fie de maxim 30%
Active totale
 Rata solvabilităţii generale¿
Datorii curente
Datorii totale
 Autonomia financiară¿
Capitalur i proprii
Valoarea acestui indicator ar trebui să fie mai mică de 20%
 Gradul de acoperire a serviciului datoriei
Profit net+ Amortizare + Dobândă la disponibilităţi

¿
Rat ă scadentăla credite+ Dobânzile aferente
Raportul minim admis pentru aprobarea creditului de 1,3 la 1
Active totale
 Pârghia financiară¿
Capitaluri proprii
În cazul indicatorilor privind rentabilitatea, banca va analiza capacitatea agentului

economic de a realiza profit.
Profit net
 Rentabilitatea economică¿ × 100
Active totale
Profit net
 Rentabilitatea financiară¿ ×100
Capital propriu
Profit net
 Rentabilitatea generală¿ ×100
Cheltuieli
Profit brut din vânzări
 Marja brută din vânzări¿ ×100
Cifrade afaceri
Profit net din vânzări

 Marja netă din vânzări¿ ×100
Cifra de afaceri
Profit î naintea pl ăţ ii dob â nzii ş i a impozitului(EBIT )

 Rentabilitatea capitalului angajat¿
Capital angajat
De asemenea, banca trebuie să verifice existenţa garanţiilor materiale reale, prezentate de

client în faza analizei documentaţiei şi respectiv, valabilitatea reală a acestora.
Această verificare se face atat prin verificarea documentelor, cat şi prin deplasarea la
locul unde sunt ele.
În cazul în care aceste garanţii nu se pot constitui în această fază, se solicită semnarea
angajamentului.
De asemenea, se va efectua analiza studiului de fezabilitate din care să rezulte
posibilităţile reale ale clientului de a rambursa integral şi la scadenţă creditul solicitat şi
dobanzile aferente, şi a altor costuri ale creditului, în condiţiile convenite de comun acord cu
banca, comparativ cu programul de activitate şi BVC al clientului pentru anul curent şi de
perspectivă, pană la rambursarea integrală a creditului.
În cazul în care se solicită un credit pentru investiţii, se va analiza studiul de fezabilitate
al obiectivului de investiţie, realizat cu ajutorul calculelor de actualizare.
Totodată, se vor analiza şi contractele, acreditivele, garanţiile bancare pe care le deţine
clientul în rambursarea creditului. Analiza se va efectua sub urmatoarele aspecte:
- realitatea contractelor;
- condiţiile prevăzute în acreditive şi scrisori de garanţie.
Etapa IV
Negocierea creditelor
Pe baza concluziilor rezultate din analiză (condiţiile de creditare fiind îndeplinite), se
negociază cu clienţii urmatoarele condiţii:
volumul creditului;
durata de acordare a creditului;
termenul de rambursare;
cuantumul ratelor;
dobânda;
perioada de garanţie.
Inspectorul băncii va întocmi ,, Fişa clientului”, ,,Nota de acordare a creditului” sau un
,,Referat”.
Etapa V
Aprobarea creditului
,, Nota de acordare a creditului”, după ce a fost semnată de directorul serviciului de clientelă, va
fi înaintată, alături de concluziile negocierii, Comitetului de Risc şi Credite, sau în cazul unor
credite mari, şi Comitetul de Direcţie.
Etapa VI
În cazul în care acordarea creditului a fost aprobată, se va întocmi Convenţia de credite
care va fi semnată de către reprezentanţii desemnaţi ai băncii, respectiv ai agentului economic.
Această convenţie de credite se va întocmi în trei exemplare, două rămanand băncii şi unul celui
împrumutat.
Etapa VII
Derularea creditelor
Acordarea creditelor se va face prin cont de disponibil de credite (şi numai după
depunerea la ipotecă şi gaj, înregistrate la notariat şi primărie).
La acordarea creditului se opreşte un comision de gestiune a băncii (care poate fi între 0,5
– 3% în funcţie de caracteristicile creditului). Acest comision de gestiune este subliniat în
Contractul de credite.
Pe perioada de acordare a creditului, banca va urmări activitatea agentului economic,
regularizarea încasarilor, va reţine direct din contul disponibil al clientului dobanzile aferente
creditului, potrivit contractului.
În condiţiile în care clientul nu utilizează creditele la datele stabilite în contract, va fi
penalizat cu un comision de neutilizare a creditului(2 – 5%).
Etapa VIII
Rambursarea creditelor se face la datele din contract, din conturile de disponibilităţi sau
prin depunerea în numerar.
Orice întarziere în rambursarea ratelor scadente se înregistrează la credite scadente, la
care banca calculează dodanzi majorate, conform contractului de credit.
Elementele creditului sunt:
subiecţii raportului de credit (debitorul şi creditorul)
promisiunea de rambursare
scadenţa (momentul rambursării creditului)
dobânda (preţul creditului)
Subiecţii raportului de credit, creditorul şi debitorul prezintă o mare diversitate în ce

priveşte apartenenţa la structurile social-economice (întreprinderile, statul şi populaţia).
Raportul de credit implică redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate
ceea ce presupune preexistenţa unor procese de economisire sau acumulări monetare.
Promisiunea (angajamentul) de rambursare
Promisiunea de rambursare constituie un element esenţial al raportului de credit şi, în
consecinţă, este necesară angajarea unei garanţii.
În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:
riscul de rambursare
riscul de imobilizare
Riscul de rambursare
Constă în probabilitatea întarzierii plăţii sau a incapacităţii de plată, datorită conjuncturii,
dificultăţilor sociale, sau deficienţelor debitorului.
Prevenirea riscului presupune analiza debitorului din punct de vedere al situaţiei
financiare a acestuia (îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare).
Riscul de imobilizare
Survine la banca care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din
cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate.
Termenul de rambursare
Reprezintă o trăsătură specifică creditului, care are o mare varietate: de la termene foarte
scurte (24 ore-termen practicat între bănci pe pieţele monetare) şi până la termene de 30-50 ani
(în soluţii recente) pentru împrumuturi privind construcţii de locuinţe.
Termenul de rambursare poate fi:
scurt
mijlociu
lung
Dobânda
Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului, preţul creditului.
Se stabileşte în convenţia de credit, este negociabilă, în condiţiile actuale variază foarte
mult, fiind influenţată de inflaţie.
Dobânda poate fi:
fixă, este determintă în cadrul acordului de credit şi este acceptată de ambele părţi, pentru toată
durata creditului (mai ales la credite pe termen scurt)
variabila, caz în care dobânda fluctuează, de regulă, în funcţie de rata dobânzii de pe piaţa
interbancară.
În practică, există mai multe variante pentru plata dobânzii: anual, trimestrial, la scadenţă
etc. Dacă dobânda se plăteşte cu o anumită periodicitate (anual, semestrial, trimestrial, lunar etc.
- t), se utilizează formula dobânzii simple.
D =C x d sau D=C x d x t/12
unde C este valoarea creditului

d – rata dobânzii
În situaţia în care dobânda se plăteşte la scadenţă (după n ani), sub forma cuponului unic,
se foloseşte formula dobânzii compuse.
D = C (1+d)n – C
Tranzactia. Acordarea creditului
Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice, acordarea unui împrumut,
vanzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit la altă bancă.
În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul acordării de credit deschis, în cadrul căruia
împrumuturile efective intervin la intervale libere alese de debitor.
Cărţile de credit sunt modalităţile cele mai răspandite pentru această formulă.
Consimţirea tranzacţiei, respective acordarea creditului, este un act de mare importanţă,
în vederea caruia banca trebuie să-şi asigure o bună informare şi documentare în vederea
prevenirii riscului.
Consemnarea şi transferabilitatea
Acordurile de credit sunt consemnate în marea lor majoritate prin înscrisuri, instrumente
de credit a căror prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate.
Esenţial în aceste instrumente este obligaţia ferma a debitorului privind rambursarea
împrumutului, respectiv dreptul băncii de a i se plăti suma angajată.
Prin intermediul transferului instrumentului de credit se relizează cesiunea creanţei,
respective dreptul de a încasa suma înscrisă în documentul de creditare, precum şi veniturile
accesorii.
În practica bancară, transferabilitatea are un loc important, deoarece permite asigurarea
utilizării fluxurilor fireşti de constituire şi utilizare a capacităţilor temporar disponibile.
O importanţă deosebită o are creditul în procesul transformării economiilor în investiţii.
Aşa cum arată economistul englez J.M. Keynes, într-o economie de piaţă dezvoltată ecuaţia
fundamentală în realizarea echilibrului macroeconomic este S=I, unde S=economiile,
I=investiţiile.
Orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcţie
de venitul lui şi de comportamentul lui economic.
Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând
transformarea economiilor în investiţii.
De aceea, creditul este un important factor al creşterii economice.
Prin faptul că la acordarea creditului prin bănci este verificat modul cum urmează a fi
utilizat suma primită de către întreprinzător, creditul joacă un rol de diminuare a iniţiativelor
nerentabile.
Oferind posibilitatea accesului la credit a oricărui întreprinzător, care prin intenţiile sale
fracţionare, fundamentate riguros, prezintă garanţia sumelor primite (garanţii reale) creditul
contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovaţiei ce
favorizează concurenţa cu efectele sale pozitive asupra economiei.
Creditul, prin însăşi natura lui, contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la
multiplicarea monedei scriptuale, la rularea permanentă a fondurilor.
Creditul, al cărui preţ este dobânda, contribuie prin reglarea ratei dobânzii la stabilirea
fenomenului de inflaţie.
Prin finanţarea consumului şi prin crearea unor fenomene şi tehnici, creditul a devenit o
prezenţă indispensabilă în viaţa populaţiei în orice ţară civilizată (creditul consumativ, ipotecar,
etc.).
Creditul are rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, prin
diferitele sale forme, mai ales în comerţul exterior, cu predilecţie pentru stimularea exportului şi
pentru derularea normală a operaţiunilor de export-import.
Creditul reprezintă o verigă indispensabilă în mecanismul de funcţionare al economiei
naţionale.
O folosire abuzivă a creditului poate stimula şi o exacerbare a operaţiunilor speculative, o
creştere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crahurifinanciare.
6.4. Test de autoevaluare
1) Creditul bancar presupune:

a) acordarea de credit sub formă de marfă în urma unei înţelegeri între creditor – vânzător şi
debitor – cumpărător;
b) o convenţie între creditor şi împrumutat care cuprinde, în esenţă, proprietatea, condiţiile,
scadenţele, penalităţile şi circumstanţele în care se poate pierde proprietatea asupra
bunului ipotecat;
c) existenţa a numeroşi creditori;
d) ca unul dintre subiecţii raportului de credit să fie banca;
Răspuns : d)
2) În funcţie de calitatea debitorului distingem:

a) credite pe termen scurt;
b) credite performante;
c) credite acordate persoanelor fizice;
d) credite nerambursate la scadenţă;
e) credite pe termen lung;
Răspuns : c)
3) Care din următoarele afirmaţii este adevărată?

a) creditul este un important factor al creşterii economice;
b) creditul contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei
scriptuale, la rularea permanentă a fondurilor;
c) creditul reprezintă o verigă indispensabilă în mecanismul de funcţionare al economiei
naţionale;
d) preţul creditului este reprezentat de dobândă;
Răspuns : e)
4) Solvabilitatea reprezintă:
a) capacitatea agentului economic de a realiza profit;
b) gradul de acoperire a creditelor şi obligaţiilor, prin elemente patrimoniale;
c) rentabilitatea capitalurilor proprii;
d) capacitatea întreprinderii de a face faţă achitării obligaţiilor faţă de terţi;
e) mărimea capitalurilor proprii;
Răspuns : d)
5) O societate a contractat un credit de 1 mil u.m cu o rată a dobânzii de 8,5%. Durata
împrumutului este de 5 ani. Să se determine dobânda totală plătită ştiind că împrumutul
se rambursează la final, iar dobânda se plăteşte anual.
a) 85000 um;
b) 425000 um;
c) 1425000 um;
d) 8500 um;
e) 1085000 um;
Rezolvare
Dobânda se calculează după formula dobânzii simple:
D1 = D2 = D3= D4 = D5 = C x d = 1 mil x 8,5% = 85000 u.m.
Dt = 425000 u.m.
Răspuns : b)
1) Care sunt principalele elemente ale împrumutului bancar?

2) Care sunt factorii care influenţează rata dobânzii?
3) Cum se clasifică creditele în funcţie de destinaţia lor?
4) Cum se poate plăti dobânda?
5) Cum se calculează suma de rambursat?
6.6. Rezumat
Creditul bancar reprezintă o formă de credit acordat de bănci persoanelor juridice sau
fizice în diferite scopuri, considerate realizabile de către bănci. Creditul bancar este operaţiunea
prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obţine fonduri de la o instituţie bancară,
asumându-şi obligaţia să le restituie sau plătească la scadenţă împreună cu dobânda aferentă.
6.7. Bibliografie

Unitatea 7
Alte surse de finanţare – factoring, leasing, forfetare, scontare
3 ore
7.4. Scontarea
7.7. Rezumat
7.8. Bibliografie
Obiective:
 Prezentarea alternativelor de finanţare a activităţii
 Înţelegerea mecanismelor de derulare a operaţiunilor de factoring, leasing, forfetare şi scontare
Termeni cheie:
factoring; leasing; forfetare;
scontare; aderent; factor; locator; utilizator; finanţator; efect de comerţ;

7.1.1. Conceptul de factoring
Factoringul este o modalitate de finanţare a afacerilor, în mod special a celor de import-

export mai puţin cunoscută în România.
În perioada actuală de dezvoltare a economiei mondiale, metoda de finanţare prin afaceri

de factoring şi-a demonstrat pe deplin viabilitatea. Practica economică mondială din ultimii ani a
demonstrat că multe întreprinderi, îndeosebi cele mijlocii, au ajuns în situaţia de a nu putea
asigura volumul capitalului propriu la nivelul creşterii permanente a cifrei de afaceri. Din
această cauză, la aceste întreprinderi, marja de suportabilitate a riscurilor de durată este prea
mică şi lichidităţile necesare, de regulă, sunt insuficiente pentru a desfăşura o activitate eficientă
şi corespunzătoare. În aceste condiţii, finanţarea prin credite bancare este blocată într-o oarecare
măsură de un nivel de îndatorare convenţional şi întreprinzătorii se orientează spre noi tehnici de
finanţare cum ar fi factoringul. Rata de creştere a volumului operaţiunilor de factoring
internaţional a fost superioară ratei de creştere a operaţiunilor de factoring intern.6
Literatura de specialitate consideră factoringul un produs financiar complex de finanţare

şi gestiune comercială. Datorită funcţiilor multiple şi a variantelor de afaceri de factoring,
precum şi a caracterului „sui generis” a contractelor de factoring, este greu şi aproape imposibil
de prezentat o definiţie cuprinzătoare şi unanim acceptată a noţiunii de factoring. Prin factoring
se înţelege:
 contract comercial, prin care o parte denumită „aderent” transmite în proprietate o

anumită categorie a creanţelor sale unei alte părţi numite „factor”, care îşi asumă
6
Date oferite de organizaţia internaţională Factoring Chain Internaţional, aceasta reuneşte într-o reţea de factori peste
150 de membri din 53 de ţări şi acoperă peste 52% din volumul internaţional de factoring.
obligaţia, în schimbul unui comision, să achite aderentului valoarea lor, subrogîndu-se
aderentului în toate drepturile pe care acesta le are asupra debitorilor în legătură cu
realizarea creanţelor transmise.
 tehnică de finanţare în faza de postlivrare/prestare de bunuri/servicii, prin cumpărarea-
vânzarea (cu sau fără recurs asupra vînzătorului) a unor creanţe scadente la termen, care
nu sunt plătibile prin titluri de credit garantate (sub formă de aval/scrisoare de garanţie)
sau prin metode de plată asiguratorii (acreditiv documentar/scrisoare de garanţie).
 instrument de finanţare a desfacerilor. Clientul de factoring (furnizorul/producătorul)
vinde o creanţă, care rezultă dintr-o afacere de desfacere a mărfurilor sau din prestări de
servicii, unui factor (bancă sau societate specializată pentru afaceri de factoring). Preţul
de vânzare al creanţei va fi diminuat cu dobânzile aferente perioadei rămase până la
scadenţa creanţelor, precum şi cu taxele de factoring. De asemenea, în mod obişnuit,
factorul preia totodată şi riscul nerecuperării creanţei.
 afacere de finanţare pentru creanţele din livrări de mărfuri sau prestări de servicii, prin
cumpărarea sau cedarea acestora contra unor valori determinate în comun, unui client de
factoring. În afară de operaţiunea de cumpărare sau cedare a creanţelor , factorul va trebui
să îndeplinească şi alte funcţiuni importante. În cazul afacerilor de factoring clientul de
factoring transmite creanţele sale prin cesiune globală propusă unui factor. Acesta achită
clientului de factoring contravaloarea creanţelor minus comisioanele aferente, preia
contabilitatea debitorilor şi încasează creanţele. Factoringul se derulează cu un singur
factor sau cu doi factori.
 contract de tipul celor de circulaţie mixtă care constă în cumpărarea creanţelor de la
clientul de factoring de către o bancă sau societate de factoring specializată cu imediata
punere la dispoziţie a valorii cumpărate sau prin acordarea de credite la nivelul contractat.
Această activitate este combinată şi cu prestări de servicii acordate de factor, cum sunt,
de exemplu, organizarea contabilităţii debitorilor preluaţi şi încasarea debitelor din aceste
creanţe.
 operaţiune financiar-bancară prin care are loc o transformare în lichidităţi a creanţelor
rezultate în urma livrării bunurilor sau prestării serviciilor.
Factoringul este prezent în legislaţia românească din 2002 ca un contract încheiat între o
parte numită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii şi o societate bancară sau o
instituţie financiară specializată, prin care aceasta din urmă asigură financiar, urmăreşte creanţele
şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vînzare,
creanţele născute din vînzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi”.
Factoringul se prezintă pe piaţa mondială ca o posibilitate de finanţare congruentă desfacerii

mărfurilor şi prestărilor de servicii, unde creanţele pot fi preschimbate imediat sau la data
scadenţei lor în mijloace financiare lichide. Principalul avantaj al acestei tehnici moderne de
finanţare constă în îmbunătaţirea fluxurilor de trezorerie care nu mai depind astfel de eventualele
probleme de lichiditate care pot afecta debitorii de factoring. Firmele (clienţii de factoring)
beneficiază de o finanţare rapidă, deoarece documentaţia este mai simplă decît în cazul unui
credit bancar clasic şi, în plus, nu necesită constituirea de garanţii. Importanţa factoringului în
fluidizarea creanţelor este recunoscută de societăţile economice din întreaga lume şi tot mai
multe firme apelează la factori pentru încheierea unor afaceri de factoring, în vederea obţinerii de
lichidităţi, fonduri necesare circuitului economic normal.
În anul 1998, la Ottawa, Institutul Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţioal Privat
(UNIDROIT) a adoptat Convenţia asupra contractului internaţional de factoring.
Potrivit acestei Convenţii7contractul internaţional de factoring este actul prin care o parte,
denumită furnizor, cesionează (de bună voie sau în virtutea unei obligaţii) unei alte părţi,
denumită factor, creanţe rezultate din vânzări de mărfuri (cu excepţia acelora destinate uzului
personal, familial sau domestic) sau rezultate din prestări de servicii. În sensul Convenţiei,
cesionarul trebuie să-şi asume cel puţin două obligaţii din următoarele patru, specifice instituţiei:
 finanţarea furnizorului (mai ales prin acordarea de împrumuturi sau efectuarea
de plăţi anticipate);
 ţinerea evidenţei creanţelor;
 încasarea creanţelor;
 protecţia împotriva neplăţii de către debitori.
Contractul de factoring – aşa cum rezultă din definiţia dată de Convenţie,
presupune: participarea aderentului (adică a ofertantului – vânzător de bunuri sau furnizor de
servicii, producătorul), factorului (cesionarul creanţelor, concretizate în facturi) şi clientului
(cumpărătorul mărfurilor sau beneficiarul serviciilor).
7
Art. 1 alin. 2 lit. a, UNIDROIT Convention on Factoring International, Ottawa, 1988.
Factoringul se utilizează atât în relaţiile comerciale interne, cât şi internaţionale, acestea
din urmă constituie adevărata sa vocaţie, datorită faptului că :
 furnizorii exportatori sunt obligaţi să depăşească numeroasele piedici ridicate în
faţa lor de barierele tarifare;
 contingentele mărfurilor;
 multiplicarea controalelor;
 dificultăţile de recepţie şi de soluţionare a reclamaţiilor;
 riscurile monetare;
 opozabilitatea cesiunii;
 diversitatea reglementărilor legale naţionale, ceea ce îi determină să apeleze la
serviciile partenerilor din alte ţări.
7.1.2.Trăsăturile de bază ale contractului de factoring
Caracterul specific al afacerilor de factoring, precum şi relaţiile triunghiulare, care se

stabilesc între factor, clientul de factoring şi debitorul de factoring determină trăsăturile de bază
ale factoringului. De conţinutul esenţial al unui contract de factoring aparţin următoarele trăsături
de bază:
 relaţiile constituite pe o anumitã durată între factor şi clientul de factoring;

 vânzarea –cumpărarea creanţelor;
 transferarea creanţelor clientului de factoring asupra factorului;
 reglementarea asumării riscurilor, în cazul în care debitorul de factoring nu
plăteşte;
 stabilirea modului şi formelor de soluţionare a divergenţelor în cadrul acestor
relaţii contractuale.
7.1.3. Particularităţile contractului de factoring

Contractul de factoring se înscrie în categoria contractelor comerciale sinalagmatice,
consensuale, oneroase şi cu executare succesivă. Pe lângă aceste caracteristici generale se disting
câteva elemente specifice acestui tip de contract:
 este un contract de adeziune deoarece aderentul, în scopul obţinerii creditului, acceptă
ansamblul clauzelor impuse de factor, mai cu seamă cele în legătură cu alegerea
clienţilor;
 are un caracter personal (intuitu personae) în privinţa aderentului, deoarece factorul

încheie contractul numai cu aderenţii care îşi conduc afacerile cu diligenţă şi pe care îi
verifică în acest sens;
 clauza de exclusivitate se referă la cedarea de către aderent a tuturor creanţelor sau a unor
categorii de creanţe în favoarea aceluiaşi factor (de exemplu în privinţa tuturor
vânzărilor efectuate în anumite ţări precizate în contract). Această clauză nu poate viza o
creanţă izolată ca în cazul cesiunii de creanţă sau a operaţiunii de scontare a cambiei.
7.1.4. Clauzele specifice contractului de factoring

Cele două clauze specifice ale contractului de factoring sunt clauza de exclusivitate şi
clauza de globalitate.
Clauza de exclusivitate presupune obligaţia aderentului de a prezenta numai factorului

toate facturile sale înglobând creanţele asupra debitorilor, factorul având posibilitatea de a
accepta numai facturile care prezintă un grad sporit de certitudine privind plata lor la scadenţă de
către debitori. Clauza
de globalitate este clauza conform căreia aderentul cedează factorului totalitatea creanţelor sale.
Aceasta are ca scop evitarea situaţiei în care aderentul cedează factorului doar creanţele incerte,
cele dificil de recuperat, şi recuperează el însuşi creanţele certe, economisind comisionul de
factoring.
7.1.5. Funcţiile factoringului

Obiectul unei afaceri de factoring este cumpărarea profesională şi transformarea în
lichidităţi a creanţelor unei întreprinderi de către un factor (societate de factoring). Oferind un
pachet complex de servicii, oportunitatea utilizării acestui instrument de finanţare este
demonstrată prin aplicabilitatea sa la o multitudine de situaţii ale afacerilor de factoring. Prin
aceste servicii complementare, factorul realizează o coeziune de interese, răspunzând totodată
necesităţilor clienţilor de factoring la nivelul exigenţelor cerute de economia de piaţă.
Literatura de specialitate mondială menţionează că următoarele trei funcţii principale:
1. funcţia de finanţare (funcţia de lichidităţi);

2. funcţia de servicii (funcţia de prestări de servicii sau de administrare);
3. funcţia de delcredere (funcţia de asumare a riscului de credit).
Funcţia de finanţare constă punerea la dispoziţia aderentului a lichidităţilor
corespunzătoare.
În concepţia generală a economiei antreprenoriale, finanţarea prin factoring se poate

considera:
 în privinţa scopului utilizării finanţării prin factoring:-obţinerea de fonduri

necesare continuării activităţii prin transformarea creanţelor provenite din livrarea
mărfurilor şi executarea serviciilor în lichidităţi;
 din punct de vedere fiscal:-reprezintă un venit şi nu un împrumut, o datorie;
 din punct de vedere al capitalului financiar:-reprezintă un capital financiar propriu
şi nu un capital financiar împrumutat;
 din punct de vedere a duratei de finanţare:-reprezintă o finanţare pe termen scurt.
Această durată în practica afacerilor de factoring pe plan mondial este în jur de 90
până la 120 de zile maximum.
Funcţia de servicii vizează un pachet complex de servicii pe care le poate presta factorul
(societatea de factoring), în cadrul obligaţiilor contractuale, pentru furnizor (client de factoring)
în perioada derulării afacerilor de factoring.
În cadrul acestei funcţii, factorul poate prelua de la partenerul lui de contractare, deci de
la furnizor (clientul de factoring), următoarele servicii cu caracter de afaceri de factoring:
 evidenţa şi contabilitatea debitorilor cu toate datele necesare pentru evidenţa

creanţelor;
 evidenţa curentă şi statistică a situaţiei creanţelor;
 atribuţii de facturare;
 verificarea situaţiei bonităţii debitorilor;
 supravegherea gradului de solvenţă a debitorilor preluaţi;
 procedura de somaţie a debitorilor şi luarea tuturor măsurilor legale pentru
încasarea în termen a creanţelor faţă de debitorii existenţi în anexele de la
contractul de factoring;
 încasarea creanţelor;
 obligativitatea de a furniza partenerului din contractul de factoring informaţii şi
date de control cu privire la situaţia încasărilor din creanţe şi a solvabilităţii
debitorilor;
După cum rezultă, gama serviciilor oferite de catre factor este multiplă şi foarte variată şi,
în consecinţă contractarea acestora reprezintă o activitate de mare importanţă în domeniul
afacerilor de factoring.
Funcţia de delcredere caracterizează, în general, activitatea autentică a acestui

instrument modern de finanţare. Din punct de vedere juridic, funcţia de delcredere este o
formă specială a contractului de garanţie. Pentru exercitarea acestei funcţii, conform
reglementărilor legale, factorul este îndreptăţit de a beneficia de un comision (taxă de
factoring) care va diminua plata valorii creanţelor cumpărate. Riscul factorului faţă de furnizor
(client de factoring) este deosebit de accentuat în cazul insolvabilităţii debitorului, iar
importanţa acestei funcţii constă tocmai din preluarea acestui risc. Practic, exercitarea funcţiei
delcredere constă în acţiunea de preluare a riscului bonităţii creanţelor cedate, după o
verificare prealabilă a credibilităţii şi capacităţii de plată a debitorului. Prin această funcţie,
factorul (societatea de factoring) preia riscul de credit o dată cu cumpararea creanţelor.
Exercitarea funcţiei de delcredere din punct de vedere a suportării riscurilor este influenţată de
felul contractului de factoring şi de situaţia existentă pe piaţa de factoring din diferite ţări.
7.1.6. Tipuri de factoring şi criterii de clasificare

Viaţa economică practică a demonstrat că în domeniul afacerilor de factoring s-au creat,
la nivel mondial diferite tipuri de factoring care diferă între ele din punct de vedere al
conţinutului şi al formei de exprimare.
Criteriile de clasificare specifice factoringului se bazează pe:
modul de finanţare a creanţelor:
-Factoring clasic (old line factoring) este o variantă în care factorul plăteşte creanţele în
momentul preluării acestora. Acesta asigură clientului de factoring disponibilităţi financiare în
avans faţă de data scadenţei creditului furnizor şi nu reprezintă din punct de vedere contabil o
datorie. Prin urmare, clientul de factoring, eliminând timpul de aşteptare de la data livrării până
la data la care obligaţia de plată devine exigibilă, dispune rapid de capital pentru continuarea
activităţii, fără să apeleze la credite bancare.
-Factoring la scadenţă (Maturity factoring) este o variantă de factoring la care funcţia de

finanţare nu se efectuează imediat la preluarea creanţelor de către factor. Finanţarea se
efectuează ulterior, fiind stabilită prin clauze contractuale.
exercitarea diferitelor funcţiuni de factoring:
- Full service –factoring. În cazul acestui tip de factoring toate funcţiunile acestui instrument de
finanţare pot fi preluate de către factor. În afară de finanţarea congruentă cu cifra de afacere a
creanţelor sale şi în afară de transferarea riscului de decădere a creanţelor, clientul de factoring
beneficiază şi de unele servicii importante, cum ar fi, spre exemplu, preluarea evidenţei contabile
a debitorilor de factoring de către factor.
-On – line – factoring asigură clientului de factoring conectarea la sistemul lui de recepţie şi
prelucrare a datelor electronice, oferindu-i o informare directă şi completă.
-Bulk – factoring presupune excluderea din contractul de factoring a funcţiei de servicii care, în
principiu, va rămâne în sarcina clientului de factoring. Conducerea evidenţei contabile rămâne în
continuare în atribuţia clientului de factoring. În aceste condiţii clientul de factoring se obligă ca
la anumite termene să pună la dispoziţia factorului diferite informaţii, cum ar fi, de exemplu:
jurnale de decontare a facturilor, lista posturilor rămase deschise, listele cu scadenţele depăşite
ale debitorilor de factoring, situaţiile cu privire la somaţiile emise debitorilor de factoring.
comunicarea cesiunii creanţelor:

- Factoring deschis (public). În acest caz beneficiarul) mărfurilor sau a prestaţiilor de servicii
este încunoştiinţat că are obligaţia de a plăti direct factorului valoarea datorată. Această clauză cu
cesiune deschisă (publică) elimină circulaţia inutilă a sumelor de plătit şi se rezolvă direct, prin
plata sumei factorului la scadenţă.
-Factoring tacit, presupune ca cesiunea creanţelor să nu fie făcută publică debitorului de

factoring, în prima perioadă. Debitorul ia cunoştinţă de cesiunea creanţelor doar la data scadenţei
de plată.
-Factoring latent (acoperit). În cazul procedeului de factoring latent (Non – notification –

factoring ) schimbarea creditorului nu este cunoscută. Evident riscul factorului este cu mult mai
ridicat. În această variantă, factorul va trebui să aibă certitudinea veridicităţii creanţelor
(existenţa creanţelor în realitate) şi, de asemenea, că sunt libere de drepturi de sarcini din partea
unor terţe persoane. În aceste condiţii de riscuri, factorul, în general, îşi menţine dreptul
contractual de a rezilia contractul, dacă împrejurările şi condiţiile reclamă această măsură
unilaterală.
modul de preluare a riscului de decădere a creanţelor:
-Factoring cu răspundere delcredere. Prin asigurarea riscului de neplată, factorul, prin

exercitarea funcţiei de delcredere, preia în sarcina sa riscul neîncasării contravalorii facturilor
emise prin contractul de factoring, fără drept de regres asupra clientului de factoring.
-Factoring fără răspundere delcredere. Acest procedeu de factoring se practică mai rar şi în
special în afacerile de factoring din domeniul prestărilor de servicii şi în unele cazuri în care, din
punct de vedere al cesiunii creantelor, se ivesc aspecte de îngrijorare.
cadrul de desfăşurare a activităţii:
-Factoringul intern (naţonal). Activitatea de factoring se desfăşoară în cadrul graniţelor statale şi

se efectuează cu respectarea legislaţiei naţionale. Pentru factor (societatea de factoring),
operaţiunea de factoring este mai puţin riscantă, deoarece: cunoaşte bine piaţa internă; are
posibilităţi multiple de verificare a bonităţii debitorilor de factoring; posedă cunoştinţe despre
ambii parteneri ai tranzacţiei comerciale; nu este expus riscului fluctuaţiilor de curs valutar,
datorită faptului că operaţiunea de finanţare se efectuează în moneda locală.
-Factoringul internaţional a apărut ca o consecinţă a dezvoltării factoringului naţional,
efectuându-se cu respectarea legislaţiei ţărilor implicate în derularea operaţiunilor.
Tabelul nr. 1 Prezentare comparativă a factoringului naţional şi internaţional
Factoring naţional Factoring internaţional
Părţi implicate: vânzător, cumpărător, factor, Exportatorul şi factorul de export sunt

toţi fiind în aceeaşi ţară. situaţi în ţara exportatorului, factorul de
import şi cumpărătorul sunt situaţi în ţara
importatorului.
Moneda în care se realizează operaţiunea de Factorul de export efectuează operaţiunea

finanţare este moneda naţională. de finanţare, de regulă, în moneda în care
exportatorul a realizat livrarea bunului sau
prestarea serviciului.
Factoringul este responsabil de urmărirea şi Factorul de import se ocupă de încasarea

colectarea fondurilor de la cumpărător. creanţelor de la importator.
Factorul nu este supus riscului valutar. Factorul de export se confruntă şi cu riscul

valutar, care poate fi diminuat sau anulat
prin diferite tehnici de hedging.
Factorul urmăreşte atât furnizorul cât şi Factorul de export urmăreşte exportatorul,

cumpărătorul. Factorul gestionează creanţele iar factorul de import urmăreşte
furnizorului dar şi obligaţiile de plată ale importatorul, fiecare cunoaşte piaţa şi
cumpărătorului. Factorul cunoaşte bine ambii legislaţia internă.
parteneri dar şi piaţa internă.
Forme mixte ale afacerilor de factoring
1. Factoring veritabil-în acest caz factorul preia toate cele trei funcţiuni.Este considerat
un instrument de finanţare total şi cu mari şanse de dezvoltare şi perfecţionare în perioada
deceniilor următoare.
2. Factoring neveritabil-în acest caz factorul nu preia riscul de decădere a creanţei (de
încasare a creanţei de la debitorul de factoring), deci asigurarea sau răspunderea delcredere.
7.1.7. Mecanismul de derulare a operaţiunii de factoring
Mecanismul de derulare a operaţiunii de factoring este prezentat în figura numărul.
Fig. 2.1 Mecanismul de derulare al operaţiunii de factoring
Contractul de factoring cuprinde următoarele elemente:
 documentele ce fac obiectul factoringului (facturile);
 suma pe care factorul o pune la dispozitia aderentului la momentul cedării facturilor;
 garanţia constituită pe baza finanţării;
 suma pe care factorul se obligă să o achite la data încasării facturilor (factoring

indisponibil);
 dobânda pecepută de factor pentru operaţiunea de factoring;
 comisionul de factoring.
Cu toate avantajele substanţiale oferite de factoring, firmele româneşti nu au apelat într-o
mare măsură la această categorie de produse.
În prezent piaţa autohtonă a serviciilor de factoring bancar este împărţită între BRD (27%),
BCR (23%), Raiffeisen (19%), Unicredit (19%), ABN Amro (12%).
7.2.1. Leasingul – concept

Accelerarea procesului ştiinţifico–tehnic şi adâncirea specializării şi cooperării în
producţie, modificările semnificative care au loc în durata ciclului de viaţă al produselor ca şi
apariţia unor noi riscuri în sfera producţiei şi în cea a comercializării, au generat în ultimele
decenii abordări noi ale pieţelor interne şi internaţionale, acestea reflectând imperativul adaptării
la un mediu economic complex şi dinamic. În acest context, al diversificării formelor de
promovare şi comercializare în special pe pieţele externe, a apărut şi s-a extins leasingul, tehnică
care uneşte finanţarea, producţia, comercializarea ca etape distincte ale aceleiaşi afaceri
economice sau le integrează, fiind dificilă departajarea netă a acestora.
Leasingul este o formă de a efectua o investiţie de către un agent economic, fără ca el să

recurgă, în mod explicit, la credite, o modalitate de finanţare pe termen mediu şi lung prin care o
bancă sau o instituţie financiară specializată achiziţionează un bun mobiliar sau imobiliar pe care
îl închiriază unei întreprinderi, aceasta având posibilitatea ca la expirarea contractului să-l poată
cumpăra la un preţ convenit (valoare reziduală). Prin această operaţiune o parte denumită locator
(finanţator) transmite, pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al
cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar (beneficiar, utilizator), la solicitarea
acestuia, contra unei plăţi periodice denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing
locatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
În esenţă, leasingul presupune achiziţionarea de către o societate specializată (financiară),

de la furnizori, a unor bunuri şi închirierea acestora unor beneficiari (care nu dispun de resursele
băneşti necesare achiziţionării lor direct de la furnizor). Închirierea se efectuează pe o perioadă
dată, pe baza unui contract care stipulează condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile
părţilor şi condiţiile de transfer al bunului în proprietatea beneficiarului la opţiunea acestuia.
Leasingul este oarecum similar cu împrumutul, deoarece ambele impun o serie de plăţi
contractuale fixe, pe o durată stabilită. Avantajul leasingului faţă de credit este că locatorul are o
poziţie mai bună decât un creditor, dacă firma utilizatoare se confruntă cu dificultăţi financiare.
Dacă locatarul nu îndeplineşte obligaţiile contractului de leasing, locatorul are un drept legal mai
puternic de recuperare a mijlocului fix, deoarece locatorul este încă proprietarul mijlocului fix.
Din punct de vedere economic, leasingul reprezintă o operaţiune de finanţare în care

locatorul asigură fondurile necesare pentru întreaga investiţie.
Sub aspect juridic, leasingul este un contract complex, care permite unei persoane să
obţină şi să utilizeze un lucru fără a plăti imediat preţul.
Conform Legii 90/1998, operaţiile de leasing sunt cele în care o parte denumită locator se
obligă ca la solicitarea celeilalte părţi, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terţ,
denumit furnizor, un bun mobil sau imobil şi să transmită utilizatorului posesia sau folosinţa
asupra acestuia, în scopul exploatării bunului contra unei plăţi denumită redevenţă.
Leasingul poate fi analizat ca reprezentând:
1. o cumpărare în scop de închiriere, urmată de o închiriere în scop de vânzare

2. o formă de închiriere a unor bunuri, întreprinderilor care în general nu dispun de
suficiente surse proprii sau împrumutate, nici de credite bancare tradiţionale, de către societăţile
financiare care le cumpără de la producători şi le închiriază pe o anumită perioadă de timp, cu
condiţii de plată şi utilizare clar stipulate într-un contract ce constituie suportul juridic al acţiunii.
3. o formă de comerţ şi finanţare prin locaţie (închiriere) de către societăţile
financiare specializate în aceste operaţiuni, a unor maşini, utilaje, mijloace de transport şi alte
bunuri, întreprinderilor a căror motivaţie să recurgă la această tehnică de comerţ rezidă în
specificul unor operaţiuni pe care le realizează (pe termen scurt şi nerepetabile) sau în faptul că
nu dispun de suficiente fonduri proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra.
4. transferul dreptului asupra proprietăţii şi folosinţei unor bunuri pentru o perioadă
limitată de timp, în schimbul returnării lor; vânzarea, inclusiv vânzarea cu acordul părţilor sau la
returnarea bunului sau retenţia, crearea unei dobânzi garantate, reprezintă o operaţiune de
leasing.
5. o formă de dare în folosinţă, contra unei taxe, a maşinilor, utilajelor, mijloacelor
de transport şi a altor bunuri mobiliare şi imobiliare, unor întreprinderi care nu dispun de sursele
financiare necesare achiziţionării lor, pe o perioadă determinată, în condiţiile de plată şi utilizare
precizate în contract.
Operaţiunile de leasing au ca obiect: utilizarea bunurilor mobile, inclusiv a valorilor
mobiliare, a echipamentului industrial, a bunurilor imobile cu destinaţie comercială, achiziţionate
sau construite de o societate de leasing, a fondului de comerţ sau a unuia dintre elementele sale
necorporale, a bunurilor de folosinţă îndelungată şi a imobilelor cu destinaţie de locuiţă, pentru
persoanele fizice, cu respectarea prevederilor legale privind protecţia consumatorului. Operaţiile
de leasing se clasifică după natura lor în operaţii de leasing financiar şi operaţii de leasing
operaţional.
7.2.2 Tipuri de leasing

Extinderea utilizării tranzacţiilor de leasing a fost însoţită de o modificare a modalităţilor
concrete de organizare, comercializare şi finanţare, în funcţie de care se poate efectua o
clasificare a acestor operaţiuni.
1. În funcţie de poziţia furnizorului în contractul de leasing se disting:

a) Leasingul direct realizat prin încheierea contractului între producătorul şi
utilizatorul bunului care face obiectul contractului, finanţarea fiind asigurată de furnizor.
b) Leasingul indirect presupune existenţa societăţilor specializate de leasing, care
preiau funcţia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum şi asumarea riscurilor ce decurg
din aceste operaţiuni.
2. În funcţie de conţinutul ratei de leasing, raportată la preţul de vânzare
distingem:
a) Leasing financiar sau de capital care presupune că în perioada de închiriere de
bază (prima închiriere) se realizează întreg preţul obiectului contractat, inclusiv costurile
auxiliare şi un beneficiu.
Leasing de capital prezintă trei caracteristici care îl diferenţiază de leasingul operaţional: nu
oferă servicii de mentenanţă, nu poate fi reziliat şi este complet amortizat (adică locatorul
primeşte părţi ale chiriei egale cu preţul total al echipamentului închiriat plus profitul investiţiei).
Într-o convenţie tipică de leasing financiar, locatarul selectează produsele de care are nevoie şi
negociază cu preţul şi termenul de livrare cu fabricantul sau distribuitorul, apoi negociază
termenii cu o societate de leasing sau cu o instituţie financiară şi, odată stabiliţi termenii locaţiei,
aranjează cumpărarea de către locator a echipamentului de la furnizor. La cumpărarea
echipamentului, firma utilizatoare încheie simultan un contract de leasing cu instituţia financiară.
Leasingul financiar poate să aibă două variante:
i. cu plata integrală, ratele sunt calculate, astfel încât, după încheierea perioadei de
bază, întreprinzătorul să-şi poată acoperi cheltuielile de producţie şi cele comerciale, plus alte
cheltuieli suplimentare şi să realizeze dobânda pentru capitalul investit plus un anumit beneficiu
care sporeşte pe măsura creşterii duratei de închiriere;
ii. cu plata parţială, la sfârşitul perioadei de închiriere se determină valoarea
reziduală a echipamentului folosit iar clientul va plăti diferenţa între preţul de achiziţie şi
valoarea reziduală şi dobânda aferentă.
Contractul nu poate fi reziliat de nici una din părţi decât în cazul în care este prevăzut
expres acest lucru, caz în care, locatorul trebuie despăgubit pentru orice eventuale pierderi.
Locatarul are posibilitatea de a reînnoi locaţia la expirare cu o chirie redusă sau de a cumpăra
bunul la o valoare reziduală, iar în cazul întârzierii plăţii ratelor, locatorul are dreptul să dispună
de obiectul închiriat.
b) Leasingul funcţional (operaţional sau de mentenanţă) oferă atât

finanţarea cât şi serviciile de mentenanţă. Aceasta presupune ca în perioada de bază să se
realizeze doar o parte din preţul obiectului contractat. În acest tip de leasing, accentul cade pe
serviciile oferite de societatea de leasing, neexistând, de regulă, o relaţie directă între preţul la
care a fost achiziţionat echipamentul de societatea de leasing şi chiria percepută. Societatea de
leasing îşi asumă, de obicei, riscurile uzurii morale şi răspunde de furnizarea pieselor de schimb,
efectuarea reparaţiilor, asigurarea echipamentelor şi plata diverselor taxe şi impozite.
Durata contractului este mai mică decât viaţa economică estimată a echipamentului
(contractul este, de obicei, pe termen scurt) şi locatorul se aşteaptă să recupereze toate costurile
investiţiei prin reînnoirea contractului, prin închiriere către alţi locatari sau prin vânzarea
echipamentului.
Leasingul funcţional este reziliabil, la cererea beneficiarului, formulată în avans faţă
de data expirării contractului, prin inserarea unei clauze de anulare care îi dă posibilitatea
locatarului să renunţe la locaţie şi să restituie echipamentul înainte de expirarea contractului de
bază, facilitate importantă pentru locatar, deoarece echipamentul poate fi înapoiat dacă se uzează
moral ca urmare a evoluţiei tehnologice sau dacă locatarul nu mai are nevoie de el datorită
declinului afacerilor. Ambele părţi au dreptul, după expirarea perioadei de bază, să prelungească
durata închirierii, fapt ce are loc, de regulă în mod tacit.
3. În funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul poate fi:

a) Leasing brut (sau full-service leasing), cuprinde în ratele sale pe lângă preţul de
vânzare al mărfii (în totalitate sau parţial) şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii. Uneori
în cadrul acestui tip de leasing, furnizorii asigură şi instruirea şi specializarea personalului
clientului, în scopul creării unor premise pentru utilizarea cât mai eficientă şi raţională a
maşinilor.
b) Leasing net, care cuprinde în ratele sale numai preţul bunului închiriat.
4. După tipul de finanţare al contractului:

a) Leasing cu autofinanţarea locatorului, în acest caz locatorul dispune de
întreaga sumă necesară cumpărării sau producerii bunului.
b) Leasing multiplicativ (sau tip levier), este un leasing financiar în care locatorul
se împrumută cu o parte din banii necesari cumpărării activului sau chiar cu toată suma, folosind
contractul de leasing ca o garanţie pentru împrumut. Se practică frecvent pentru contracte de
valori foarte mari.
În acest caz există trei părţi participante la procesul de leasing; locatarul, locatorul şi finanţatorul.
Între locator şi finanţator se încheie un contract de împrumut, având ca garanţie

veniturile pe care locatorul urmează să le încaseze din leasing.
Între locator şi locatar se încheie un contract propriu-zis de leasing.
5. După durata închirierii:

a) Leasing pe termen scurt: bazat pe contracte consecutive, cu perioade de circa 1-
2 ani.
b) Leasingul pe termen mediu: între 2-8 ani.
c) Leasingul pe termen lung: peste 8 ani.
6. În funcţie de particularităţile tehnicii de realizare, se disting o serie de tehnici de
leasing:
a) Leasback, constituie o formă de finanţare mascată a unei societăţi comerciale,
prin care o firmă, vinde din activ, la o valoare aproximativă de piaţă, unei instituţii financiare,
societăţii de leasing sau chiar unui investitor individual şi, în acelaşi timp, încheie un contract
prin care preia proprietăţile în locaţie, pentru o anumită perioadă în condiţii specificate.
Vânzătorul locatar primeşte imediat preţul de cumpărare stabilit de cumpărătorul locator.
În acelaşi timp, vânzătorul locatar păstrează dreptul de utilizare al proprietăţii, ca şi cum s-ar fi
împrumutat şi şi-a ipotecat proprietăţile pentru a garanta împrumutul; cumpărătorul-locator
păstrează dreptul de proprietate şi deci un drept asupra valorii reziduale a bunului.
Scopul acestor operaţiuni este, deci, transformarea unor fonduri imobilizate în fonduri
disponibile.
Acest tip de operaţiuni se utilizează de regulă, pentru bunurile imobilizate, dar uneori şi
pentru bunuri mobile, ele permiţând o finanţare pe termen lung în condiţii mai simple decât
procedeele tradiţionale, emisiunile de valori mobiliare sau împrumuturile ipotecare.
b) Time-sharing sistemul închirierilor în timpi partajaţi, în acelaşi timp de către mai

multe întreprinderi.
c) Leasingul experimental se foloseşte în scopul promovării vânzărilor. Astfel,
pentru a promova vânzarea unor maşini şi utilaje, acestea sunt închiriate pe perioade scurte, de
câteva luni, în mod experimental, cu condiţia ca după expirarea acestei perioade acestea să fie
achiziţionate de client, dacă sunt corespunzătoare cerinţelor, sau să fie returnate în caz contrar.
d) Operaţiuni de hire şi renting, în literatura de specialitate, în practica comercială
se întâlnesc şi alte concepte definind noţiunea de leasing, ca de pildă: hire şi renting. Acestea
sunt de fapt operaţiuni de leasing pe termen scurt şi foarte scurt şi cuprind închirieri cu ziua sau
cu ora, în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje pentru construcţii (macarale,
excavatoare, etc.). Având în vedere perioada foarte scurtă de închiriere şi simplitatea acestor
operaţiuni, unii specialişti le consideră forme de trecere de la închirierea obişnuită la leasing.
Principalele diferenţe între leasingul financiar şi renting:
i. rentingul constă în tradiţionala locaţie din partea unei societăţi de servicii a unui
parc de utilaje standardizate, pe când în leasing intervine o societate care cumpără în scopul
închirierii, bunuri special cerute de operatorii economici;
ii. societatea de renting lucrează cu utilaje standardizate (vagoane, aparatura

medicală, centrale electrice de putere mică, etc.), cu bune probabilităţi de a le închiria ţinând cont
de cererea ridicată de pe piaţă; societatea de leasing închiriază pe termen mediu maşini cu grad
înalt de specializare, şi care se află sub incidenţa progresului tehnic galopant;
iii. societatea de leasing desfăşoară o funcţie pur financiară, asumându-şi riscul

asigurării bunurilor închiriate, societatea de renting adaugă alte prestaţii, cum ar fi cele de
gestionare, întreţinere, consultanţă şi revizie periodică a utilajelor, prin personalul tehnic de care
dispune;
iv. contractul de leasing presupune cumpărarea de utilaje pentru care trebuie să se

cunoască anticipat rentabilitatea, durata de utilizare şi modalitatea de amortizare; contractul de
renting permite utilizatorului să beneficieze de utilaje deja disponibile oricând doreşte şi pe
durata oportună.
e) Leasingul acţionar, reprezintă o tehnică financiară pusă la punct de Groupement

Francais D'Entreprises şi definită credit bail d'actions, care a fost inventat pentru a întâmpina
cerinţele tot mai mari ale întreprinderilor mici şi mijlocii în ceea ce priveşte atragerea de fonduri.
Operaţiunea de leasing acţionar se poate sintetiza astfel:
1. societatea pe acţiuni de dimensiuni mici sau mijlocii îşi majorează sau poate chiar
să-şi constituie capitalul propriu prin emiterea de noi acţiuni care sunt subscrise de un fond de
investiţii;
2. fondul cedează în locaţie acţiuni societăţii emitente care varsă, în schimb,
periodic, o chirie, în baza unui contract de locaţie;
3. la încheierea contractului, societatea emitentă are posibilitatea de a răscumpăra
propriile acţiuni, la un preţ convenit între părţi, ţinând cont şi de vărsămintele efectuate prin plata
chiriilor. Această operaţiune se poate desfăşura şi prin cedarea în locaţie a titlurilor către un alt
întreprinzător decât societatea emitenta care la sfârşitul contractului poate deveni proprietar al
acţiunilor.
Potrivit unor autori, chiria în leasingul acţiunilor ar trebui să ţină seama de perioada
de amortizare a capitalului, în măsură să asigure o remunerare adecvată a titlurilor emise de fond,
acoperirea cheltuielilor generale de gestionare şi eventuala depreciere a fondului.
f) Master leasing (leasingul de containere). Adesea, pentru expeditorii de mărfuri

şi pentru cărăuşi este mai avantajoasă închirierea de containere decât achiziţionarea lor, ceea ce
ar implica mari investiţii şi organizarea unei exploatări eficiente a utilajelor, a întreţinerii şi
reparării lor, a pregătirii unui personal calificat.
7.2.3. Mecanismul tranzacţiei de leasing

O tranzacţie de leasing are de regulă următorul mecanism de derulare:
 chiriaşul – utilizator hotărăşte asupra echipamentului de care are nevoie, asupra

întreprinderii producătoare, a modelului şi a mărcii; de asemenea, el specifică clar orice însuşire
dorită a bunului, termenul de livrare, garanţie şi service. Operaţiunea este iniţiată, deci, de firma
utilizatoare care se adresează societăţii de leasing cu o cerere de ofertă;
 societatea de leasing, în urma acceptării cererii procedează la stabilirea
contractului de vânzare-cumpărare cu producătorul bunului solicitat, în vederea cumpărării
acestuia. În acest proces este implicat direct şi viitorul beneficiar;
 utilizatorul încheie un contract de leasing cu finanţatorul proprietar;
 finanţatorul cumpără echipamentul funcţie de specificaţia utilizatorului-chiriaş;
 echipamentul este pus la dispoziţia beneficiarului şi acesta îl verifică pentru a se
asigura că acesta corespunde solicitărilor sale;
 finanţatorul plăteşte contravaloarea echipamentului;
 contractul de leasing începe să se deruleze, beneficiarul urmând să plătească
societăţii de leasing chiria.
 la sfârşitul contractului, utilizatorul poate opta pentru: reînnoirea contractului,
cumpărarea echipamentului sau înapoierea lui ca urmare a expirării contractului (tripla opţiune).
Leasingul este, deci, o operaţiune triungiulară care implică trei parteneri cu interese
complementare; câştigul urmărit de una din părţi depinde de comportarea celorlalte, de nevoile
lor economice:
 furnizorul are interesul să-şi vândă produsul. În acest sens, încheie un contract
de vânzare cumpărare cu finanţatorul operaţiunii de leasing, asumându-şi, pe lângă obligaţiile
tipice ale unul vânzător, şi unele obligaţii caracteristice: livrarea şi instalarea echipamentului
comandat la data şi locul convenit, garanţia că echipamentul livrat este conform cu ceea ce s-a
specificat, deci garantează buna desfăşurare a activităţii utilizatorului;
 finanţatorul este, de regulă, o societate financiară sau bancă specializat în
plasarea capitalului de investiţii pe durată medie sau lungă, în condiţiile optime de rentabilitate;
ea se interpune între furnizor şi client;
 utilizatorul are interesul de a folosi un bun fără a investi în achiziţionarea lui
foarte mult; acesta îşi permite să-şi dirijeze fondurile proprii către alte direcţii, fie să
achiziţioneze un echipament ce depăşeşte, ca valoare, posibilităţile sale de autofinanţare.
Utilizatorul îşi asumă, în cadrul raporturilor de locaţie, anumite obligaţii specifice ce decurg din
caracterul irevocabil şi intuitu personae al acestui contract. El nu poate pune capăt contractului
nici pentru o cauză de forţă majoră; de asemenea, el nu poate transmite acest contract unei alte
persoane, iar subînchirierea se poate face numai cu acordul expres al finanţatorului.
Schema de derulare a operaţiunilor de leasing este după cum urmează:
Finanţator:
Societate de leasing
Furnizor Beneficiar
Achită Închiriază
bunul bunul
Livrează bunul
Finanţatorul dispune de resurse financiare proprii pe care le antrenează în finanţarea

achiziţiei bunului care va face obiectul contractului de leasing. (figura 2.1.). În acest caz, bunul
este achiziţionat din surse financiare proprii iar în structura ratelor de leasing va apărea dobânda
pe care beneficiarul ar plăti-o unei bănci dacă ar achiziţiona un credit. Această dobândă va
acoperi riscul de plasament al sumelor antrenate precum şi profitul vizat de finanţator din această
operaţiune.
Forfetarea constituie o formă de finanţare a exporturilor în cadrul căreia finanţatorul preia

creanţele din export pe termen mediu şi lung ale exportatorului. Forfetarea este similară
factoringului, dar aria riscului transferat şi perioada sunt mai extinse. În timp ce factorul se
bazează pe contractul dintre clientul său şi beneficiar şi pe factura emisă, forfaiteur-ul cumpără
cambii şi bilete la ordin deţinute de exportator.
Forfetarea reprezintă un contract prin care vânzătorii de credit din contractele comerciale
internaţionale cedează drepturile lor de proprietate şi cele executorii asupra titlurilor de credit,
înaintea scadenţei acestora, în vederea încasării contravalorii exporturilor efectuate, în schimbul
unei taxe a cărei mărime depinde de: durata creditului, moneda în care este exprimat creditul,
bonitatea debitorului şi a ţării acestuia, bonitatea avaliştilor şi a giranţilor, taxa scontului.
Specialiştii în domeniu consideră operaţiunea de forfetare ca un proces prin care instituţia
finanţatoare, denumită simplu finanţator, contra unei taxe de forfetare (calculată pentru perioada
de la data cumpărării până la scadenţa acesteia) cumpără fără recurs creanţe scadente la termen,
încorporate în titluri de credit sau plătibile printr-o metodă de plată asiguratorie, de la beneficiarii
acestora.
Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale,
defineşte forfetarea ca fiind contractul prin care un vânzător sau prestator de servicii îşi vinde
creanţele pe care le are asupra unui cumpărător sau beneficiar unei societăţi bancare sau unei
instituţii financiare specializate, contra unei taxe de forfetare.
Valoarea taxei de forfetare se calculează după mai multe metode.
1) Metoda straight discount-STDîn care taxa de forfetare se determină pe baza formulei
de calcul a dobâzii prin raportarea produsului dintre valoarea nominală a creanţei, rata dobânzii
şi numărul de zile aferente finanţării la baza de calcul (360 sau 365 de zile).
FV∗d∗t
TF=
360
unde: TF-este valoarea taxei de forfetare;
FV-valoarea nominală a creanţei;
d-ratadobânzii aferentă operaţiuni de forfetare;
t-numărul de zile;
Valoarea prezentă sau rămasă a creanţei (PV) se calculeză prin deducerea din valoarea
nominală a creanţei a taxei de forfetare.
PV =FV −TF
2) Metoda discount to yield-DTY exprimă, din punctul de vedere al finanţatorului rata venitului
asupra capiatalului investit, iar din perspectiva exportatorului, rata dobâzii plătită pentru
operaţiunea de forfetare
FV
PV =
Di
TF=FV −PV
d∗t
Di=1+
360
unde Di este divizor
7.4. Scontarea
Scontarea reprezintă o formă de creditare pe termen scurt acordată de bănci comerciale

prin achitarea înainte de scadenţă a unor efecte comerciale (trate, bilete la ordin, etc.).
Scontarea reprezintă o operaţiune de cumpărare de către bănci a efectelor de comerţ
deţinute de clienţii lor în schimbul acordării creditului de scont şi reţinerii de către bancă a unei
sume denumită agio formată din valoarea scontului adunată cu comisioanele. Prin scontare
creditul comercial se transformă în credit bancar, astfel că, în urma scontării, beneficiarul iese
din raportul de credit anterior, obligaţia trasului de a plăti fiind înlocuită prin bani efectivi, pe
care banca îi acordă. Pe de altă parte, trasul, angajat iniţial într-o operaţiune comercială, devine,
la rândul sau, debitor al băncii comerciale. Scadenţa efectelor de comerţ acceptate este de maxim
90 zile. Ca orice operaţiune de creditare, scontarea presupune depunerea unei garanţii stabilite de
comun acord şi concretizate printr-un procent aplicat la valoarea nominală a efectelor scontate.
Un efect comercial reprezintă un angajament pe care un trăgător îl ia în numele unui tras
în favoarea unui beneficiar. De exemplu, un plătitor (trăgător), depune banii la o bancă
comercială (trasul) şi emite un cec (efectul comercial) către un furnizor (beneficiarul), urmând ca
furnizorul (beneficiarul) să recupereze banii de la banca comercială (trasul) la scadenţă prin
prezentarea cecului (efectul comercial). În cazul în care beneficiarul are nevoie de bani înainte de
scadenţă, el poate sconta efectul comercial respectiv la o bancă comercială, urmând ca banca să-l
onoreze la o sumă mai mică decât cea înscrisă pe efectul comercial, şi să recupereze la scadenţă
banii de la tras, sau să resconteze efectul comercial înainte de scadenţă la altă bancă sau chiar la
Banca Naţională.
În literatura de specialitate sunt menţionate mai multe tipuri de operaţiuni de scontare:
scontare cu regres, - banca îşi rezervă dreptul de a se îndrepta pe cale de regres şi împotriva
beneficiarului (persoana în favoarea căreia se emite cambia/biletul la ordin) şi a celorlalţi
debitori de regres;
scontare cu regres parţial - banca îşi rezervă dreptul de a se îndrepta pe cale de regres şi
împotriva beneficiarului, şi a celorlalţi debitori de regres, doar în anumite situaţii stabilite în mod
expres, care vor fi prevăzute în contractul de scont;
scontare fără regres, - banca renunţă la dreptul de regres împotriva beneficiarului.
Operaţiunea de scontare se realizează în baza unui contract de scont sau a unui acord-
cadru de scont cu valabilitate de până la 12 luni. În cazul scontării fără regres sau cu regres
parţial, banca va încheia cu beneficiarul cambiilor/biletelor la ordin contracte de scont distincte
pentru fiecare emitent/tras.
Operaţiunea de scontare impune prezentarea următoarelor documente: cererea de
scontare şi originalul titlului de creanţă (pentru trate, bilete la ordin) sau copia titlului de creanţă
(pentru celelalte cazuri).
Băncile acordă întreprinderilor un plafon sau o linie de creditare prin scontare, a cărui
mărime depinde de:
- cifra de afaceri;
- durata creditului;
- posibilităţile pe care acestea le au pentru a face faţă prin mijloace proprii cazurilor de "clienţi
insolvabili".
Scontarea prezintă următoarele avantaje:
îmbunatăţirea indicatorilor financiari ai societăţii;
creşterea vânzarilor şi a profitului;
nu sunt necesare garanţii materiale;
documentaţia este simplă;
se adresează tuturor societăţilor comerciale indiferent de CA, perioada de activitate, profit, etc.;
structura de costuri este transparentă şi personalizată;
finanţatorul monitorizează încasările.
În cazul scontării, banca nu preia riscurile de neplată izvorâte din reaua credinţă sau
falimentul debitorului sau garantului, ultimul posesor legitim al cambiei ţinând solidar la plata pe
toţi semnatarii cambiei .
Costul operaţiunii este stabilit în funcţie de condiţiile pieţei naţionale a creditului al cărei
regulator este taxa oficială a scontului sau taxa de rescont.
Procesul de scontare are standarde diferite de la o bancă la alta, el fiind supus unor norme
interne specifice fiecărei bănci, sub o legislaţie aplicabilă diferită,
.
1) Factoringul tacit presupune:

a) ca cesiunea creantelor să nu fie făcută publică debitorului de factoring în prima perioadă;
b) excluderea din contractul de factoring a funcţiei de servicii care, în principiu, va rămâne
în sarcina clientului de factoring;
c) preluarea de către factor a riscului de neîncasare a contravalorii facturilor emise prin
contractul de factoring;
d) că activitatea de factoring se desfăşoară în cadrul graniţelor statale;
e) o formă de comerţ şi finanţare prin locaţie;
Răspuns : a)
2) Leasingul este definit ca fiind:

a) o cumpărare în scop de închiriere, urmată de o închiriere în scop de vânzare;
b) o formă de comerţ şi finanţare prin închiriere;
c) o formă de a efectua o investiţie de către un agent economic, fără ca el să recurgă, în mod
explicit, la credite;
d) un contract complex, care permite unei persoane să obţină şi să utilizeze un lucru fără a
plăti imediat preţul;
Răspuns : e)
3) În funcţie de modul de finanţare a creanţelor distingem:

a) full service –factoring;
b) factoring fără răspundere delcredere;
c) factoring intern;
d) factoring clasic;
e) bulk-factoring;
Răspuns : d)
4) În funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul poate fi:

a) funcţional;
b) financiar;
c) brut;
d) cu plată integrală;
e) direct;
Răspuns : c)
5) Scontarea reprezintă:
a) o formă de finanţare a exporturilor în cadrul căreia finanţatorul preia creanţele din export
pe termen mediu şi lung ale exportatorului;
b) o formă de creditare pe termen scurt acordată de bănci comerciale;
c) un contract prin care vânzătorii de credit din contractele comerciale internaţionale cedează
drepturile lor de proprietate şi cele executorii asupra titlurilor de credit, înaintea scadenţei
acestora, în vederea încasării contravalorii exporturilor efectuate, în schimbul unei taxe;
d) o formă de comerţ şi finanţare prin închiriere;
e) o cumpărare în scop de închiriere;
Răspuns : b)
1) Care sunt părţile implicate în operaţiunea de factoring?

2) Care sunt principalele diferenţe între forfetare şi scontare?
3) Care este importanţa datei de referinţă şi a datei de înregistrare?
4) Care sunt principalele tipuri de leasing?
5) Care sunt metodele pe baza cărora se determină taxa de forfetare?
7.7.Rezumat
În conjunctura actuală internaţională de globalizare a economiei mondiale şi de

dezvoltare a pieţelor de capital, leasingul, factoringul, forfetarea şi scontarea reprezintă forme
speciale de finanţare, care înlocuiesc sau completează instrumentele aşa-zise clasice de finanţare
şi creditare, în vederea asigurării lichidităţilor necesare economiei. Evoluţia acestora este
determinată de insuficienţa capitalului propriu al societăţilor comerciale, şi de tendinţa de a
reduce la minimum riscurile de creditare.
Orice decizie de finanţare trebuie să se bazeze pe o analiză temeinică, sub aspect, juridic,
economic, financiar, şi fiscal, care să permită selectarea celui mai adecvat instrument de finanţare
existent pe piaţa de capital.
7.8. Bibliografie

Costul mediu ponderat al capitalului
2 ore
8.1. Costul mediu ponderat al capitalului

8.5. Rezumat
8.6. Bibliografie
Obiective:
 Înţelegerea semnificaţiei costului mediu ponderat al capitalului
Termeni cheie:
capitaluri proprii; capitaluri împrumutate; capitaluricondiţionate;
cost al capitalului; costul mediu ponderat al capitalului
8.1. Costul mediu ponderat al capitalului şi importanţa acestuia
În concepţia lui Irving Fischer, capitalul este constituit din ansamblul resurselor
susceptibile de a furniza fluxuri de venituri viitoare, în timp ce economistul J.W.Kendrick
consideră capitalul ca fiind un bun care are capacitatea de a produce un produs şi un venit în
timpul mai multor exerciţii contabile. Capitalul constituie un stoc de bunuri durabile cumpărate
pentru a fi utilizate de-a lungul mai multor perioade de referinţă.
Principalele surse de finanţare a întreprinderii sunt :
a) capitalurile proprii (emisiunea de acţiuni, prin capitalizarea profitului) ;
b) capitalurile împrumutate (credit bancar, împrumut comercial, credite de scont pe bază
de gaj, împrumut obligatar, leasing) ;
c) capitalurile condiţionate care îşi pot schimba natura în funcţie de decizia investitorului
care poate solicita convertirea împrumutului acordat în acţiuni ale debitorului, sau restituirea
aportului de capital propriu.
Alegerea resurselor implică respectarea unor constrângeri de natură juridică (capitalul
social minim necesar pentru crearea unei societăţi comerciale) şi financiară (asigurarea
solvabilităţii, independenţei financiare şi a rentabilităţii activităţii economice).
Strategia de selecţie a structurii capitalului implică o opţiune în privinţa riscului şi
rentabilităţii activităţilor desfăşurate la nivelul unei societăţi comerciale.
Din multitudinea de instrumente de finanţare disponibile în cadrul pieţelor financiare
moderne, alegerea se realizează în principal între resursele proprii şi cele împrumutate. Un
manager care doreşte să finanţeze un proiect nou şi care este refractar la ideea diminuării
dividendelor sau a realizării unei noi emisiuni, trebuie să ia în calcul ideea utilizării de fonduri
împrumutate.
Structura capitalului unei societăţi comerciale trebuie cunoscută, atât de către acţionarii
săi, care sunt interesaţi de modul în care evoluează capitalurile investite de ei, în speranţa
obţinerii unor dividende cât mai mari, cât şi de către creditorii săi, prin analiza structurii
capitalului, vor decide valoarea creditului de care poate beneficia societatea receptoare.
Un grad ridicat de îndatorare a firmei conduce, pe de o parte, la creşterea riscurilor
aferente creditării acesteia, fapt ce se reflectă asupra costului finanţării cât şi asupra preţului
acţiunilor, iar pe de altă parte, la sporirea rentabilităţii prin intermediul efectului de levier
financiar şi a economiilor fiscale generate de deductibilitatea dobânzilor.
Costul capitalului este definit ca o medie a costurilor specifice surselor de finanţare a
întreprinderii. Această medie este determinată de ponderile în care fiecare sursă de capital se
regăseşte în structura financiară a întreprinderii. Modificarea structurii financiare poate duce în
anumite situaţii la reducerea costului capitalului şi la creşterea valorii întreprinderii.
Costul capitalului este influenţat de o multitudine de factori, cum ar fi :
 rata dobânzii la împrumuturi (un nivel al ratei dobânzii ridicat are ca efect creşterea
costul capitalului împrumutat şi pe cale de consecinţă plata unor dobânzi mai mari)
 gradul de deductibilitate a dobânzilor (posibilitatea contribuabilului de a deduce din
veniturile realizate cheltuielile cu dobânzile aferente împrumutului contractat);
 politica de finanţare (vizează stabilirea unui nivel optim de îndatorare care să asigure un
echilibru între dorinţa acţionarilor de a încasa dividende cât mai mari şi necesarul de
fonduri pentru dezvoltarea întreprinderii);
 politica de investiţii a companiei (are în vedere rata de rentabilitate a investiţiei care
exprimă gradul de risc asociat acesteia).
Costul mediu ponderat al capitalului reprezintă rata de actualizare determinată ca medie

ponderată, la valoarea de piaţă, a costurilor tuturor surselor de finanţare din structura capitalului unei
întreprinderi. El se calculează după cum urmează:
k p∗CPR k î∗DAT
k ec= +
CPR+ DAT CPR+ DAT
în care k p= costul capitalurilor proprii;

k î = costul capitalurilor împrumutate;
CPR= capitalurilor proprii;
DAT= capitalurilor împrumutate;
sau utilizând formula

n
k ec=∑ pi∗k i
i=1
unde pi=¿¿ponderea diferitelor surse de finanţare ;

k i=¿costul fiecărei surse de finanţare ;
Costul mediu ponderat al capitalului are mai multe semnificaţii :
1) rată de actualizare pentru evaluarea cash-flow-urilor unei firme:
n
CF i VR n
V 0=∑ i
+ n
i=1 ( 1+ k ec ) ( 1+k ec )
unde V 0-valoarea firmei evaluate pe baza cash-flow-urilor viitoare;
CF- cash flow-ul firmei;
VR-valoarea reziduală;
2) nivelul minim al rentabilităţii totale pe care o firmă trebuie să o înregistreze prin
utilizarea activelor sale pentru a menţine valoarea capitalului investit:
3) Pragul de rentabilitate pentru orice investiţie realizată de firmă, care prezintă un risc
similar cu cel al firmei în ansamblu:
n
CF i
VAN =∑ i
−I 0
i=1 ( 1+k ec )
unde VAN-valoarea firmei evaluate pe baza cash-flow-urilor viitoare;
I 0- valoarea inţială a investiţiei;
În cazul în care VAN¿0, investiţia este rentabilă, în caz contrar se va alege un alt proiect
investiţional.
8.3.Test de evaluare/autoevaluare
1) Costul mediu ponderat al capitalului reprezintă:

a) rata de actualizare determinată ca medie ponderată, la valoarea de piaţă, a costurilor tuturor
surselor de finanţare din structura capitalului unei întreprinderi ;
b) o medie a costurilor specifice surselor de finanţare a întreprinderii;
c) o medie determinată în funcţie de ponderile în care fiecare sursă de capital se regăseşte în
structura financiară a întreprinderii;
d) costul tuturor surselor de finanţare;
Răspuns : e)
2) Politica de finanţare vizează:
a) profitul şi eventuala distribuire de dividende;
b) rata de rentabilitate a investiţiei;
c) posibilitatea contribuabilului de a deduce din veniturile realizate cheltuielile cu dobânzile
aferente împrumutului contractat;
d) costurile firmei;
e) nicio variantă nu este corectă;
Răspuns : a)
1) Cum se calculează costul mediu ponderat al capitalului?

2) Ce semnificaţii are costul mediu ponderat al capitalului?
3) Care sunt principalele surse de finanţare ale unei întreprinderi?
.
8.5. Rezumat
Costul capitalului este definit ca o medie a costurilor specifice surselor de finanţare a

întreprinderii. Această medie este determinată de ponderile în care fiecare sursă de capital se
regăseşte în structura financiară a întreprinderii.
Structura capitalului unei societăţi comerciale trebuie cunoscută, atât de către acţionarii
săi, care sunt interesaţi de modul în care evoluează capitalurile investite de ei, în speranţa
obţinerii unor dividende cât mai mari, cât şi de către creditorii săi, prin analiza structurii
capitalului, vor decide valoarea creditului de care poate beneficia societatea receptoare.
8.6. Bibliografie
1. Bonciu Florin, Investitiile străine directe înainte şi după criza economică mondială,
Editura Universitară, Bucureşti, 2011 ;
3. Iacovoiu Viorela, Investiţiile străine directe între teorie şi practică economică, Editura
ASE,2009;
Investiţiile
3 ore

9.5. Rezumat
9.6. Bibliografie
Obiective
 Prezentarea conceptului şi tipologiei investiţiilor
 Înţelegerea factorilor care influenţează dinamica investiţională
 Implicaţiile investiţiilor asupra economiei ţării receptoare
Termeni cheie
investiţii de înlocuire, investiţii nete, investiţiile străine directe,
investiţii de portofoliu, externalizare
Investiţiile constituie totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea bunurilor de

capital. Într-o accepţiune mai largă, investiţia reprezintă orice decizie de cheltuire care conduce
la dobândirea unui active, în vederea obţinerii ulterioare a unui flux de lichidităţi, şi care are ca
scop creşterea avuţiei proprietarilor întreprinderii.
Orice investiţie presupune existenţa a cel puţin 2 agenţi economici şi anume agentul
economic emitent (persoana fizică sau juridică), respectiv agentul economic receptor (persoana
juridică sau compania în care se realizează investiţia).
Izvorul principal pentru realizarea investiţiilor îl constituie sursele interne. Totuşi, faţă de
ritmul cu care se cere a fi realizată structura şi modernizarea producţiei şi tehnologiilor, precum
şi faţă de necesitatea dezvoltării şi adaptării producţiei la unele exigenţe ale participării la
schimburile economice internaţionale, nu sunt întotdeauna suficiente mijloace investiţionale,
precum şi tehnologii adecvate disponibile de provenienţă autohtonă în raport cu nevoia
valorificării unor resurse naturale şi cu cerinţa realizării unor obiective privind dezvoltarea şi
modernizarea unor ramuri.
Elementele definitorii ale conceptului de investiţii sunt:
- conţinutul concret material al efortului investiţional, care consideră investiţia o structură
individualizată de resurse diferite ca natură şi volum ce sunt angrenate în realizarea unui proiect;
- factorul timp, potrivit căruia orice proiect de investiţii are o perioadă de viaţă proprie
caracterizată prin etape şi momente bine definite pe parcursul căreia parametrii economici ai
acestuia au o evoluţie proprie descrisă, de regulă, în tabloul de flux de numerar;
- noţiunea de eficienţă, conform căreia întreprinzătorul acceptă schimbarea unor disponibilitaţi
prezente de resurse pentru o serie de efecte viitoare, care în sumă totală trebuie să fie superioare
cheltuielilor iniţiale;
- noţiunea de risc, care decurge din însăşi eşalonarea pe perioade viitoare a efectelor aşteptate,
care nu se materializează întotdeauna.
Prin implicaţiile lor, investiţiile au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele
economiei, asupra tuturor agenţilor economici, contribuind la modernizarea capacităţilor de
producţie, ele constituind suportul material al creării de noi locuri de muncă, sporirii înzestrării
tehnice a muncii, diversificării producţiei, creşterii productivităţii factorilor de producţie şi al
rentabilităţii, al competitivităţii, al creşterii economice şi, pe această bază, a venitului şi
consumului. Prin urmare, creşterea consumului în viitor implică, în mod necesar, folosirea unei
părţi din venit pentru investiţii, pentru dezvoltare.
Fundamentarea deciziei de investiţie are la bază raportul dintre valoarea prezentă a
venitului obţinut prin investiţie şi costul acesteia, precum şi raportul dintre venitul net actualizat
şi rata reală a dobâzilor.
Factorii care influenteză dinamica investiţională sunt:
 ritmul progresului tehnic
 stocul bunurilor de capital în economie
 cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital
 nivelul presiunii fiscale din economie
 prognozele privitoare la evoluţia vânzărilor
 stabilitatea economică
 facilităţile oferite investitorilor
 factorii geopolitici
În funcţie de modul de folosire a bunurilor de capital, investiţiile se împart în:

a) investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii (reproducţiei) bunurilor de capital scoase din
funcţiune, ca urmare a uzurii lor fizice, a căror sursă este amortizarea;
b) investiţii pentru dezvoltare sau nete, destinate sporirii volumului capitalului tehnic
real, adică formării nete a capitalului, a căror sursă o formează venitul.
Investiţiile de înlocuire împreună cu cele pentru dezvoltare formează investiţiile brute,
care sunt constituite din bunuri de capital durabile şi stocuri de materii prime, semifabricate şi
produse finite din producţia proprie destinate vânzării.
Prin investiţii de capital se asigură construirea de noi unităţi economice, dezvoltarea,
modernizarea şi reutilarea celor existente, precum şi construirea, lărgirea şi amenajarea
obiectivelor cu caracter social-cultural şi de locuinţe.
Investiţiile de capital au un rol deosebit de important în asigurarea dezvoltării şi
restructurării economiei naţionale. Indiferent de natura ştiinţei fiecare agent economic investitor
urmăreşte cu prioritate:
- accentuarea procesului de modernizare a bazei tehnice în condiţiile restructurării întregii
producţii materiale;
- reducerea costurilor de producţie şi îndeosebi a cheltuielilor materiale. Problema apare cu atât
mai importantǎ cu cât reducerea costurilor de producţie se va face în condiţiile ridicării nivelului
calitativ al produselor, diversificării sortimentale şi creşterii gradului de complexitate a acesteia;
- promovarea largă a progresului tehnic, prin aplicarea cât mai rapidă în producţie a rezultatelor
cercetării ştiinţifice şi tehnologice;
- creşterea calitativă a întregii activităţi de comerţ exterior şi de cooperare economică
internaţională.
Din punct de vedere al proprietarului, distingem: investiţii private-efectuate de sectorul
privat şi investiţii publice-realizate de către guvern.
În funcţie de provenienţa capitalului deosebim: investiţii interne (cele efectuate în cadrul
graniţelor naţionale) şi investiţii externe sau străine (efectuate în/către alte ţări).
Datorită faptului că nevoia de capital şi de investiţii se ridică la un nivel mult peste
posibilităţile economice actuale, se impune, ca o condiţie obiectivă, apelarea la capital străin sub
forma atragerii de investiţii directe de capital.
Un element specific al investiţiilor străine este implicarea a cel puţin doi parteneri
aparţinând de ţări diferite.Ţara în care se realizează programul poartă denumirea de gazdă iar
locul (ţara) de la care provin resursele pentru programul sau proiectul în cauză, poartă denumirea
de origine.
Există cel puţin doi parteneri chiar şi atunci când o firmă aparţinând unei ţări investeşte
într-o altă ţară, aceasta, prin guvernul sau sau prin administraţia locală, constituindu-se ca al
doilea partener, fapt induce câteva particularităţi ale acestui tip de investiţii:
 obligativitatea respectării reglementărilor specifice din fiecare ţară, precum şi acelora cu
caracter internaţional în materie;
 operarea cu unităţi monetare diferite, ceea ce obligă la convertibilitatea permanentă, în
raport cu asumările contractuale, la nivelul unor parităţi în schimbare;
 capacitatea de negociere a partenerilor;
Spre deosebire de investiţii în general, ce reprezintă cheltuielile care se fac pentru obţinerea
bunurilor de capital, investiţiile străine încorporează un element de extraneitate.
Astfel, investiţiile străine reprezintă transferuri de capital dintr-o ţară în alta sub diferite
forme: investiţii directe, investiţii de portofoliu etc.
Investiţiile străine îmbracă forma investiţiilor directe şi de portofoliu.
Investiţiile străine directe se realizează prin contribuţia efectivă a posesorului de capital,
acesta participând la proiectarea, realizarea şi exploatarea obiectivului, eventual într-o anumită
proporţie cu o firmă beneficiară din ţara gazdă. Interesul posesorului de capital este ridicat în
toate fazele procesului investiţional. Acesta este integral angajat în investiţie, beneficiind de
avantajele pe care aceasta le generează şi implicit, asumându-şi riscurile ce decurg din aceasta.
Ca urmare, investitorul îşi asumă şi controlul asupra investiţiei, cel puţin proporţional cu efortul
pe care-l angajează, devenind proprietar sau coproprietar al patrimoniului creat. Investiţia directă
implică o relaţie de lungă durată a investitorului străin în economia ţării gazdă.
Investiţiile de portofoliu constau în achiziţionarea de către investitorii străini de acţiuni
ale unor firme deja existente.
Pe plan internaţional există o mare varietate de definiţii consacrate investiţiilor străine
directe şi investiţiilor de portofoliu, orientate cu precădere în direcţia stabilirii unei delimitări
clare a sferei de cuprindere a celor două noţiuni.
Între investiţiile directe şi cele de portofoliu există unele asemănări şi deosebiri:
- ambele se realizează ca transferuri de capital, dar prin canale instituţionale şi din surse diferite;
- investiţiile directe au un rol activ faţă de investiţiile de portofoliu pentru care apar cu calitatea
de intermediar;
- într-o anumită măsură sunt reciproc substituibile;
-investiţia directă combină plasamentul financiar cu investiţia reală, în timp ce investiţia de
portofoliu reprezintă o investiţie în titluri financiare tranzacţionate pe piaţa de capital
- investiţiile de portofoliu au o raportare mai generală, cele directe fiind proprii unui anumit
domeniu sau sector;
- investiţiile de portofoliu nu afectează direct proprietatea şi controlul naţional, în timp ce
investiţiile directe presupun exercitarea dreptului de proprietate al investitorului şi controlul
acestuia, deseori în cadrul unei firme multinaţionale;
- investiţiile de portofoliu implică doar un transfer de capital, faţă de cele directe care, de obicei,
presupun şi un transfer de factori auxiliari (transferuri de tehnologie de vârf, know-how,
experienţă managerială şi abilităţi antreprenoriale, accesul la pieţele externe de desfacere);
Potrivit opiniei diferiţilor autori şi instituţii specializate, desprindem următoarele criterii
privind clasificarea investiţiilor străine, respectiv:
1) din punctul de vedere al varietăţii relaţiilor dintre creditor, intermediar şi debitor,
investiţiile străine pot fi:
 investiţii private, în care creditorul şi debitorul sunt fie firme, fie persoane individuale;
împrumuturi bilaterale guvernamentale şi donaţii realizate direct între ţările care dau împrumut
şi ţările care primesc;
 împrumuturi private şi oficiale (guvernamentale) realizate prin agenţii financiare
internaţionale.
2) potrivit criteriului efectelor produse asupra balanţei de plăţi externe, se au în vedere, în
primul rând, motivele pentru care se realizează aceste investiţii străine, respectiv
realizarea veniturilor şi a transferului de tehnologii, şi în al doilea rând, efectele asupra
balanţei de plăţi (efecte incluse sau autonome, stabilizatoare sau destabilizatoare).
3) în funcţie de durata mişcării capitalului:
 pe termen scurt: includ instrumentele de credit şi se referă la construirea de active în
străinătate şi repatrierea unor atare active;
 pe termen lung: cuprind investiţii cu o durată mai mare de un an. Acestea presupun o
acumulare de capital de portofoliu.
O influenţă foarte mare asupra creşterii volumului investiţiilor străine directe au avut-o, fără
îndoială, încheierea de acorduri între firmele situate în ţări diferite. Aceste înţelegeri
materializate, de cele mai multe ori, în acorduri pe termen scurt, mediu şi lung au cunoscut fel de
fel de variante, de la societăţile mixte de tip joint-ventures, până la cele de leasing,
subcontractare, franciza, marketing şi cercetare-dezvoltare.
Element important în creşterea vertiginoasă a investiţiilor l-a reprezentat comerţul. În
economia actuală, globalizarea activităţii productive s-a transformat într-o cauză a sporirii
volumului fluxurilor investiţionale. Factorul principal care a determinat această inversare a
situaţiei l-a constituit expansiunea corporaţiilor transnaţionale pe toate continentele şi intrarea
sub incidenţa activităţii lor a unor părţi tot mai mari din producţia materială şi servicii. Creşterea
volumului investiţiilor străine directe ca urmare a intensificării activităţii societăţilor
multinaţionale se explică şi prin performanţele economice obţinute de filialele lor în străinătate.
Evoluţia cea mai spectaculoasă a investiţiilor s-a produs în deceniul 1980-1990, când
fluxurile au sporit de 4 ori, cu un ritm mediu anual de 15%. Potrivit unei prognoze pe termen
lung, realizate de experţii O.N.U., fluxurile anuale de investiţii străine directe se vor cifra la 800
miliarde USD în anul 2020, de la 200 miliarde USD în 1990, din care 50% vor fi orientate către
ţările în curs de dezvoltare.
Pe măsură ce societăţile de grup, companiile multinaţionale sau transnaţionale au dobândit o
pondere şi o importanţă tot mai mare în structura economiei fiecărei ţări şi a celei mondiale,
problematica investiţiilor internaţionale s-a amplificat, astfel încât, în prezent ea a ajuns să ocupe
un loc distinct în teoria economică generală. Tendinţele actuale, dar şi fluxurile internaţionale de
capital nu mai pot lăsa indiferent nici un agent economic atunci când este vorba de raţionalizarea
oricărei decizii şi eficientizarea oricărei investiţii.
Circulaţia internaţională a capitalului a devenit, astfel, dependentă de deciziile companiilor
multinaţionale.
Mobilul internaţionalizarii activităţii unei firme îl reprezintă fără îndoială profitul, la baza
deciziei acesteia de a opera peste hotare aflându-se trei factori:
 necesitatea procurării de resurse naturale şi umane mai ieftine;
 posibilitatea pătrunderii pe anumite pieţe, unde exportul ar putea oferi marje mai mari de
rentabilitate;
 creşterea eficienţei tuturor operaţiunilor desfăşurate de o firmă cu vocaţie mondială.
Investiţiile străine directe au crescut de la un an la altul, urmare a intensificării activităţii
firmelor multinaţionale şi a eforturilor de liberalizare a pieţelor şi comerţului. Astfel, potrivit
datelor publicate de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, în ultimii ani
investiţiile străine directe au crescut în valoare nominală mai repede decât produsul intern brut
mondial şi comerţul mondial.
O altă cauză a creşterii impresionante a volumului investiţiilor o constituie, fără îndoială,
numărul foarte mare de fuziuni între firme şi achiziţii de firme. În toate regiunile lumii, dar cu
deosebire în S.U.A. şi Europa Occidentală, fuziunile şi achiziţiile au jucat un rol deosebit de
important în creşterea investiţiilor străine directe. Trebuie menţionat faptul că, pe parcursul
anilor, a crescut numărul tranzacţiilor de fuziune - achiziţie în valoare de peste 1 miliard USD.
Firmele multinaţionale localizate în S.U.A. şi Marea Britanie au fost şi de data aceasta cei mai
mari cumpărători, contabilizând aproape 57% din vânzările totale. Spre deosebire de anii 1950 şi
1960 când investiţiile străine directe pe “loc gol” (greenfield investments) reprezintă cel mai
popular mod de a intra pe o anumită piaţă, în ultimii ani fuziunile şi achiziţiile au devenit
mijlocul principal de pătrundere.
Tipuri de investiţii străine directe
În funcţie de motivaţia investitorilor, distingem următoarele tipuri de investiţii străine directe:

 investiţii de valorificare a resurselor;
 investiţii de valorificare a activelor strategice;
 investiţii de valorificare a pieţelor;
 investiţii de eficienţă şi de exploatare a unor avantaje locale;
Investiţiile străine directe de valorificare a resurselor sunt cea mai veche formă a
investiţiilor străine directe, care vizau atât valorificarea resurselor altor ţări, cât şi extinderea şi
intensificarea schimburilor comerciale.
Investiţiile străine directe de valorificare a activelor strategice apar pe o treaptă superioară a
globalizării activităţii unei firme, mai ales din ţările dezvoltate,care investesc în străinătate pentru
a avea acces la anumite capacităţi de cercetare-dezvoltare (Japonia şi Coreea de Sud au investit
în domeniul microelectronicii în SUA) sau pentru a-şi spori competitivitatea (firmele pot
relocaţiona la filialele din străinătate activitatea de cercetare-dezvoltare, design sau alte activităţi
cu o valoare adăugată mare).
Investiţiile străine directe de valorificare a pieţelor au cunoscut o dezvoltare accentuată
odată cu extinderea puternică a societăţilor transnaţionale, fiind îndreptate, iniţial, către ţările
puternic industrializate din Europa. În prezent, reprezintă cea mai importantă formă a investiţiilor
străine directe. Acestea au în vedere mărimea şi posibilităţile de creştere a pieţelor naţionale,
avntajele pe care le implică apropierea de clienţi, eliminarea costurilor de transport (care apar în
cazul exporturilor), evitarea barierelor tarifare şi netarifare. Cu toate acestea mărimea pieţei nu
este suficientă pentru a atrage investiţii străine semnificative, în special în situaţia în care piaţa în
cauză este stagnantă, sau în scădere, ori economia ţării respective este instabilă.
Investiţiile străine directe de eficienţă sunt atrase de costurile mai reduse ale forţei de muncă
şi ale resurselor din ţara gazdă. Costul mai redus al forţei de muncă a stat la baza investiţiilor
japoneze în industria textilă americană, a investiţiilor SUA în America Centrala, Mexic şi Asia şi
a investiţiilor vest-europene în Europa Centrală şi de Est, procesul de deplasare a acestor
investiţii către ţările cu fortă de muncă ieftină continuând.
O formă particulară a acestui tip de investiţii este legată de integrarea internaţională a
producţiei, unităţile productive create prin investiţiile străine furnizând componente pentru
producţia societăţii mamă. O astfel de strategie a fost folosită în cazul investiţiilor americane din
industria de automobile, electronice şi de tehnică de calcul.
Politicile naţionale, economice, monetare, fiscale şi sociale sunt elementul cheie în atragerea
de investiţii străine directe. Ele sunt decisive în fundamentarea deciziei de a pătrunde pe o piaţă
străină, însă, o data ce cadrul politic a fost definit, factorii economici sunt cei dominanţi.
Pentru fiecare tipologie a investiţiilor străine directe, importanţa factorilor economici specifici
ţării gazdă diferă în funcţie de scopul urmărit de investitori prin externalizare.
Tabel 1.1
Tipologia ISD în funcţie de Factorii economici determinanţi ai ţărilor gazdă
obiectul de investire (în ordinea importanţei)
A. ISD în căutare de resurse disponibilitatea şi costul materiilor prime şi materialelor
costul redus al forţei de muncă
gradul de instruire al forţei de muncă
gradul de dezvoltare al infrastructurii
B. ISD în căutare de pieţe dimensiunea pieţei şi venitul/locuitor
gradul de creştere al pieţei
accesul la pieţele regionale şi globale
preferinţele de consum specifice clienţilor locali
structura pieţelor
C. ISD în căutare de eficienţă costul factorilor de la tipurile A şi B exploatate în scopul
creşterii productivităţii
costul altor categorii de input-uri, de ex. de transport şi
de comunicare în cadrul/către ţara gazdă
costul altor produse intermediare
apartenenţa la acorduri de integrare regionala, în scopul
stabilirii unor reţele corporatiste regionale
D. ISD în căutare de active existenţa unor active creatoare de valoare: tehnologii noi,
standarde înalte de inovare, cercetare avansată etc.,
prezente în entităţi locale.
Factorii economici constituie impulsul pentru externalizare. Decizia de investiţii se

fundamentează pe criterii strict economice ce ţin de profitabilitate, rentabilitate, productivitate şi
nivelul ţintă al acestor indictor.
1) În funcţie de motivaţia investitorilor, distingem următoarele tipuri de investiţii străine

directe:
a) investiţii de valorificare a resurselor;
b) investiţii de valorificare a activelor strategice;
c) investiţii de valorificare a pieţelor;
d) investiţii de eficienţă şi de exploatare a unor avantaje locale;
Răspuns e)
2) Investiţiile de portofoliu presupun:

a) achiziţionarea de către investitorii străini de acţiuni ale unor firme deja existente
b) înlocuirea (reproducţiei) bunurilor de capital scoase din funcţiune, ca urmare a uzurii
lor fizice, a căror sursă este amortizarea
c) spoririea volumului capitalului tehnic real
d) valorificarea resurselor altor ţări, cât şi extinderea şi intensificarea schimburilor
comerciale
e) contribuţia efectivă a posesorului de capital, acesta participând la proiectarea,
realizarea şi exploatarea obiectivului
Răspuns a)
3) Din punct de vedere al proprietarului, distingem:

a) investiţii private;
b) investiţii publice;
c) investiţii de portofoliu;
d) investiţii directe;
e) a+b
Răspuns e)

1) Ce sunt investiţiile directe ? Dar cele de portofoliu ?
2) Cum se clasifică investiţiile străine în funcţie de obiectul de investire ?
3) Care sunt asemănările şi deosebirile între investiţiile directe şi cele de portofoliu?
4) Prezentaţi factorii care influenţează dinamica investiţională?
5) Care sunt elementele definitorii ale conceptului de investiţii?
9.5. Rezumat
Prin implicaţiile lor, investiţiile au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele

economiei, asupra tuturor agenţilor economici, contribuind la modernizarea capacităţilor de
producţie, ele constituind suportul material al creării de noi locuri de muncă, sporirii înzestrării
tehnice a muncii, diversificării producţiei, creşterii productivităţii factorilor de producţie şi al
rentabilităţii, al competitivităţii, al creşterii economice şi, pe această bază, a venitului şi
consumului. Prin urmare, creşterea consumului în viitor implică, în mod necesar, folosirea unei
părţi din venit pentru investiţii, pentru dezvoltare.
9.6. Bibliografie
ASE,2009;
Decizia de investiţii
3 ore
10.1.Decizia de investiţii în mediu cert

10.5. Rezumat
10.6. Bibliografie
Obiective
 Cunoaşterea criteriilor utilizate în fundamentarea deciziei de investiţii
 Determinarea factorilor de risc în adoptarea deciziei investiţionale
Termeni cheie
fluxuri financiare, valoare actualizată netă, rată internă de rentabilitate, termenul
de recuperare al investiţiei, indicele de rentabilitate
10.1. Decizia de investiţii în mediu cert
Decizia de investiţii în mediu cert porneşte de la următoarele ipoteze:

1) fluxurile financiare degajate de proiectul investiţional şi rata de rentabilitate sunt cunoscute
apriori, nefiind luate în calcul variaţiile posibile ale ratei dobânzii, ratei inflaţiei, ratei de
rentabilitate sau riscului specific investiţiei respective;
2) piaţa financiară se consider a fi o piaţă eficientă, cu concurenţă perfectă, tranzacţiile nefiind
afectate de impozite;
3) nu se percep costuri de tranzacţie, iar rata dobânzii la plasamentele bancare este egală cu cea
pentru creditele acordate;
4) decizia de investiţii este independentă de decizia de finanţare, deoarece toate sursele de
finanţare sunt oferite la preţul lor de echilibru, care este cunoscut anticipat.
Teoria economică oferă criterii şi reguli pentru luarea unei decizii investiţionale optime
( regula valorii actualizate nete VAN, ratei interne de rentabilitate RIR, termenul de recuperare a
investiţiei TR, metoda ratei profitului, indicele de rentabilitate).
Regula valorii actualizate nete VAN presupune determinarea valorii actualizate nete pe
baza fluxurilor de trezorerie (cash-flow actualizate). VAN se determină ca diferenţă între
valoarea actuală (V0) a cash-flow-urilor viitoare şi cheltuielile iniţiale de capital (I0) în
respectiva investiţie: VAN = V0 – I0.
Valoarea prezentă (V0) măsoară cash-flow-urile viitoare „promise“ (CFt) de investiţia
nouă la puterea de cumpărare a capitalurilor alocate iniţial (I0) în această investiţie. Pentru
aceasta are loc un proces de actualizare a cash-flow-urilor viitoare în funcţie de rata de dobândă a
pieţei monetare (k), aleasă ca referinţă pentru selecţia investiţiilor eficiente.
Proiectul investiţional optim este cel pentru care VAN este maximă. Criteriul VAN > 0 şi
maximă se construieşte pe ipoteza că piaţa financiară este nelimitată în atragerea şi plasarea
banilor la rata k de dobândă şi pe ipoteza de reinvestire a cash-flow-urilor anuale la această rată
k.
n
CF i Vr n
VAN =V 0−I 0=∑ i
+ −I 0
i=1 ( 1+k ) (1+ k )n
V 0=¿valoarea actuală a fluxurilor de trezorerie viitoare;

CF=fluxurile de trezorerie;
V r =valoarea reziduală (exprimă valoarea posibilă de recuperate după încheierea duratei de viaţă
a investiţiei prin vânzare, valorificarea pieselor rezultate la casare);
I 0=investiţia iniţială;
k =rata de actualizare;
Rata internă de rentabilitate RIR
Regula VAN de evaluare a proiectelor de investiţii poate fi transpusă în termeni de rată

de rentabilitate a acestora. În determinarea lor se porneşte de la ipoteza că veniturile viitore (CFt)
pot fi reinvestite constatnt la această rată internă de rentabilitate valoarea actualizată netă fiind
nulă.
Inconvenientul acestui criteriu de selecţie a investiţiilor este ipoteza puţin realistă a
reinvestirii constanter în aceeaşi întreprindere şi la aceeaşi RIR a veniturilor viitoare.
Vor fi selecţionate proiectele de investiţii cu RIR cât mai mare faţă de rata k de dobândă
aleasă ca rată de referinţă.
n
CF i Vr n
I 0=∑ i
+
i=1 ( 1+ k ) ( 1+k )n
Termenul de recuperare a investiţiei TR
Termenul de recuperare (TR, Payback Period, în engleză) exprimă numărul de ani în care
cash-flow-urile nominale sau cele actualizate acoperă investiţia iniţială (I0). Selectarea
proiectului investiţional se realizează în funcţie de perioada în care se recuperează investiţia
iniţială neluându-se în considerare cash-flow-urilor ulterioare TR. Prin această modalitate sunt
penalizate investiţiile care recuperează capitalul avansat într-o perioadă mai mare de timp.
Inconvenientul acestei metode constă în faptul elimină proiectele investiţionale cu rentabilitate
ridicată dar cu o perioadă mare de recuperare a investiţiei
I0
TR ×CF act /an=I 0, deci TR=
CF act /an
n
CF i Vr n
unde
∑( i
+ n
i=1 1+ k ) ( 1+k )
CF act /an=
n
Metoda ratei profitului
Rata profitului se calculează ca raport între profitul net mediu anual din exploatarea
investiţiei şi media anuală a investiţiilor alocate la valoarea netă contabilă. Profitul mediu se
calculează prin raportarea profitului actualizat obţinut din investiţia realizată la capitalul avansat
pe parcursul derulării investiţiei.
Profit mediu
R pr =
Capital mediu
n
Pr i
∑( i
i=1 1+ k )
Profit mediu=
n
Indicele de rentabilitate
Indicele de rentabilitate exprimă rentabilitatea investiţiei pe întreaga perioadă de

exploatare prin raportarea valorii actualizate nete la investiţia iniţială (sau a valorii actuale a
investiţiei V0 la capitalul investit iniţial I0). Utilizarea IP în vederea selectării proiectelor
investiţionale avantajează, în selecţionare, investiţiile cu durate reduse de exploatare şi pe cele cu
cheltuieli iniţiale reduse. Orice proiect investiţional care are un indice mai mare ca 1, va genera
venituri care vor acopei cheltuielile iniţiale. În funcţie de acest criteriu, va fi selectată investiţia
care prezintă cel mai mare indice.
n
CF i VR n
∑( +
V 0 i=1 1+ k ) ( 1+k )n VAN + I 0 VAN
i
IP= = = = +1
I0 I0 I0 I0
În activitatea unei firme, uneori, se întâmplă să apară situaţii deosebite, uneori imposibil
de soluţionat, izvorâte din cunoaşterea incompletă şi, mai ales, imperfectă a tuturor condiţiilor de
desfăşurare a procesului investiţional. Orice investiţie este, într-o măsură mai mare sau mai mică,
un angajament cu viitorul şi, în consecinţă, estimarea eficienţei sale nu poate fi făcută cu
certitudine. Astfel, pot să apară probleme legate de proiectarea mediului în care este exploatată
investiţia, de aprecierea reacţiei concurenţei, de alegerea ratei de actualizare sau de estimarea
cash flow-urilor investiţiei. Reuşita unei investiţii depinde în mare măsură de abilitatea
managerului a prognoza fluxurile financiare pe care le va produce investiţia în condiţii de risc şi
incertitudine.
Introducerea riscului în analiza proiectelor de investiţii ţine de faptul că valoarea cash-
flow-urilor pe care le generează nu poate fi considerată ca sigură. în cazul unei investiţii de lungă
durată. Totuşi, riscul nu provine numai din îndepărtarea în timp a anumitor fluxuri. El apare, mai
degrabă, din variabilitatea valorii unuia sau mai multor fluxuri chiar apropiate de momentul
iniţial.
Un univers probabilistic presupune prezentarea tuturor scenariilor referitoare la valoarea
diferitelor cash-flow-uri asociate unui proiect, fapt ce în realitate nu este posibil de realizat
Conceptul de probabilitate pe care se bazează analiza cunoaşte doă ipostaze «subiectivă»
şi nu «obiectivă». În cazul probabilităţii obiective se presupune că evenimentul studiat are un
caracter repetitiv, care să conducă la o distribuţie de frecvenţe pe care ar putea fi realizate
observaţiile. Conceptul de probabilitate subiectivă este utilizat pentru a cuantifica raţionamentele
sau opiniile formulate de către decident.
Probabilitatea subiectivă se fundamentează pe capacitatea profesională şi intelectuală a
managerului, pe structura sa psihologică, pe experienţă etc.
În concepţia clasică, probabilitatea obiectivă este definită ca raportul dintre numărul de
cazuri favorabile şi numărul de cazuri posibile, pornindu-se de la jocul hazardului
Situaţiile probabilistice, din punct de vedere matematic sunt analizate prin intermediul
metodelor specifice domeniului calculului probabilităţilor, urmărindu-se maximizarea cash-flow-
urilor.
10.2.1. Analiza riscului în procesul de adoptare a deciziei de investiţii în mediul

probabilistic
În condiţiile unui mediu cert, cash flow-urile aşteptate sunt sigure.

Mediul probabilistic presupune variabilitatea rentabilităţii aşteptate în condiţii de risc.
Riscul este legat de probabilitatea de a avea o rentabilitate mai mică decât cea aşteptată. Cu cât
rentabilitatea este mai mare, cu atât investiţia va fi mai riscantă. Altfel spus, proiectele mai
riscante trebuie să aibă şi o rentabilitate aşteptată mai mare. Deciziile manageriale ce vor fi luate
în legătură cu proiectele de investiţionale, vor ţine cont de riscul asociat. Dacă investitorii au
aversiune faţă de risc este de datoria managementului firmei să încorporeze riscul investiţiei
propuse în analiza valorii invesiţiei.
În condiţiile unui mediu probabilistic, adoptarea deciziei presupune parcurgerea următoarelor
etape:
 evaluarea cash-flow-urilor investiţiei în diferite ipostaze de probabilităţi;
 măsurarea riscului investiţiei;
 analiza şi opţiunea pentru un proiect de investiţii.
Evaluarea cash-flow-urilor investiţiei în condiţiile unui mediu probabilistic se va face
ţinând cont de evoluţia anterioară a unor proiecte asemănătoare sau a afacerii în ansamblu.
Totuşi, trebuie plecat şi de la premisa că trecutul nu este garantul viitorului.
Acceptarea unui proiect de investiţii depinde, în mod clar, de cash flow-urile pe care le va
aduce proiectul şi de riscul pe care-1 implică acesta. În acest sens, poate exista o tendinţă de
selectare a proiectelor ale căror costuri sunt subestimate şi venituri supraestimate.
1) Decizia de investiţii în mediu cert porneşte de la următoarele ipoteze:

a) fluxurile financiare degajate de proiectul investiţional şi rata de rentabilitate sunt
cunoscute apriori, nefiind luate în calcul variaţiile posibile ale ratei dobânzii, ratei inflaţiei, ratei
de rentabilitae sau riscului specific investiţiei respective;
b) piaţa financiară se consider a fi o piaţă eficientă, cu concurenţă perfectă, tranzacţiile
nefiind afectate de impozite;
c) nu se percep costuri de tranzacţie, iar rata dobânzii la plasamentele bancare este egală
cu cea pentru creditele acordate;
d) decizia de investiţii este independentă de decizia de finanţare, deoarece toate sursele de
finanţare sunt oferite la preţul lor de echilibru, care este cunoscut anticipat;
e) toate cele de mai sus,
Răspuns e)
2) Indicele de rentabilitate se calculează

a) ca raport între profitul net mediu anual din exploatarea investiţiei şi media anuală a
investiţiilor alocate la valoarea netă contabilă;
b) prin raportarea valorii actualizate nete la investiţia iniţială (sau a valorii actuale a
investiţiei V0 la capitalul investit iniţial I0);
c) ca raport între investiţia iniţială şi VAN ;
d) ca diferenţă între valoarea actuală (V0) a cash-flow-urilor viitoare şi cheltuielile
iniţiale de capital (I0) în respectiva investiţie;
e) prin însumarea fluxurilor de trezorerie generate de respectiva investiţie;
Răspuns b)
3) În funcţie de valoarea actualizată netă, va fi selectată investiţia cu:
a) VAN¿ 0
b) VAN=0
c) VAN¿ 0
d) VAN maximă
e) VAN¿ 1
Răspuns d)
4) Evaluarea cash-flow-urilor investiţiei în condiţiile unui mediu probabilistic se va face:

a) în funcţie de investiţia iniţială
b) în funcţie de valoarea reziduală
c) ţinând cont de evoluţia anterioară a unor proiecte asemănătoare
d) în funcţie de sursele de finanţare
e) în funcţie rata dobânzii la plasamentele bancare
Răspuns c)
5) O firmă are în vedere realizarea unui proiect investiţional în sumă de 19000 um.
Fluxurile financiare pentru următorii 4 ani sunt: 6000 um, 6000 um, 5000 um şi 8000 um. Rata
de actualizare este de 10%. Să se precizeze dacă proiectul investiţional va fi acceptat ţinând cont
de criteriul VAN.
n
CF i Vr n 6000 6000 6000 6000
VAN =V 0−I 0=∑ i
+ n
−I 0= + + + =633,91um
i=1 ( 1+k ) (1+ k ) 1,1 1,12 1,13 1,14
Deoarece VAN¿ 0 proiectul investiţional va fi acceptat

1) Cum se calculează VAN?
2) Ce reprezintă RIR şi cum se calculează ?
3) Care sunt criteriile utilizate la fundamentarea deciziei investiţionale?
10.5. Rezumat
În economia de piaţă fiecare firmă îşi stabileşte priorităţile în funcţie de care îşi
fundamentează decizia de investiţii care să permită maximizarea profitului, a dividendelor
acţionarilor, mărirea cotei de piaţă. Decizia de investiţii este adoptată în funcţie de costurile şi
orizontul de timp necesar implementării proiectului investiţional, fluxurile financiare pe care le
va genera investiţie, făcută precum şi în funcţie de riscurile aferente proiectului investiţional.
Alegerea variantelor de investiţii vizează maximizarea valorii actuale nete. Teoria economică
oferă criterii şi reguli pentru luarea unei decizii investiţionale optime.
Decizia de investiţii se analizează în mediu cert şi incert.
10.6. Bibliografie
ASE,2009;
Fuziuni şi achiziţii de firme
2 ore
11.1. Fuziunile şi achiziţiile-principalele instrumente de realizare a creşterii externe
11.2. Mecanismul opraţiunilor de fuziuni şi achiziţii
11.5. Rezumat
11.6. Bibliografie
Obiective
 Cunoaşterea principalelor modalităţi de creştere şi dezvoltare a firmelor
 Prezentarea dimensiunilor economice a fuziunilor şi achiziţiilor
Termeni cheie
specializare, integrare verticală, diversificare, opţiune strategică
11.1. Fuziunile şi achiziţiile-principalele instrumente de realizare a creşterii
Problematica creşterii şi dezvoltării reprezintă o prioritate pentru majoritatea firmelor,

fapt ce a impus creşterea competitivităţii acestora, pe fondul globalizării şi creşterii
interdependenţelor dintre economiile naţionale.
Fuziunile şi achiziţiile reprezintă o modalitate de creştere şi dezvoltare a întreprinderii, o
operaţiune de creştere externă care completează celelalte două modalităţi de dezvoltare şi anume
creşterea internă şi formarea de alianţe.
Fuziunile şi achiziţiile pun în aplicare strategia de specializare, integrare verticală sau
diversificare. Ele reflectă valoarea firmelor şi managementului acestora constituind elemente
esenţiale ale deciziilor lor strategice.
Alegerea între diferitele forme de creştere şi dezvoltare (creştere internă, fuziuni şi
achiziţii sau realizarea de alianţe) se face în funcţie de caracteristicile întreprinderii iniţiatoare a
proiectului (mărime, capacitate de finanţare etc.) şi de opţiunile sale strategice (specializare sau
diversificare).
Un alt aspect important de care trebuie să se ţină seama atunci când se optează pentru o
strategie de creştere sau alta, se referă la cultura firmei şi la politica dusă în domeniul alocării
resurselor.
Fuziunile şi achiziţiile nu reprezintă o strategie în sine, ci acestea sunt instrumente
folosite pentru realizarea unei strategii şi, cel mai important pentru a crea valoare.
În acest sens întreprinderile trebuie să acţioneze simultan pe mai multe planuri:
cel al creşterii interne prin optimizarea continuă a activelor operaţionale şi îmbunătăţirea
continuă a competitivităţii;
cel referitor la realizarea unei fuziuni sau achiziţii, dacă aceasta este opţiunea cea mai bună
comparativ cu altele (parteneriat, joint-venture) ;
În practică, creşterea externă prin fuziuni şi achiziţii se realizează prin:
achiziţia prin cumpărarea de acţiuni;
achiziţia prin schimbul de acţiuni;
fuziunea prin absorbţie;
fuziunea prin crearea unei noi societăţi;
Realitatea arată că operaţiunile de achiziţii sunt predominante, ele putând fi realizate în
mod amical sau ostil.
Performanţa operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii depinde de:
gradul de apropiere dintre activitatea companiei ţintă şi a achizitorului;
modalitatea de plată a tranzacţiei (titluri sau lichidităţi) ;
tipul achizitorului sau al companiei ţintă;
sectorul în care acţionează compania ţintă (tradiţional sau înalt tehnologizat);
mărimea companiei ţintă, gradul de îndatorare al achizitorului şi rezervele, disponibilităţile
acestuia sau nivelul expansiunii (operaţiuni transfrontaliere sau naţionale);
Prin operaţiunile de fuziuni sau achiziţii se creează o valoare redusă de care profită mai
mult acţionarii companiei ţintă şi mai puţin cei ai întreprinderii care iniţiază operaţiunea de
preluare.
Aceste operaţiuni sunt influenţate de schimbările economice, globalizare, de evoluţia
tehnologică precum şi de modificările legislative.
Ele reprezintă un instrument de pătrundere pe noi pieţe, de obţinere de sinergii, un mijloc
de îmbunătăţire a performanţelor economice care se pot traduce prin creşterea eficienţei
economice a întreprinderilor sau prin întărirea puterii de piaţă, de captare de noi resurse, de
diminuare a costurilor de tranzacţie sau de diversificare a activităţilor. În acelaşi timp,
operaţiunile de concentrare pot conduce la mărirea cotei de piaţă, la consolidarea poziţiei firmei
pe piaţă, la ridicarea de „bariere” la intrarea pe piaţă sau pot urmării contracarea acţiunilor unui
concurent deranjant.
Adeseori, iniţierea operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii are la bază motivaţia managerilor
de a-şi întări poziţia în cadrul organizaţiei, sfera de influenţă şi reputaţia.
Fuziunile şi achiziţiile constituie un mijloc de transformare a întreprinderilor, fiind utile
în perioadele de inovare sau de internaţionalizare rapidă. În consecinţă, acestea reprezintă pentru
întreprindere o modalitate de dezvoltare practicată atât în cadrul sectoarelor în dezvoltare cât şi
în cazul celor ajunse la maturitate.
Prin intermediul operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii, firmele se pot adapta la modificările
survenite în mediul concurenţial în vederea creşterii şi dezvoltării lor, determinându-le să fie
inovatoare, performante şi productive cu impact pozitiv asupra costurilor de producţie şi ca atare
a preţurilor. În egală măsură, ele pot avea efecte negative asupra mediului de afaceri, îngrădind
concurenţa cu efect asupra majorării preţurilor.
11.2. Mecanismul operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii
O operaţiune de fuziune sau achiziţie presupune parcurgerea următorilor paşi:
 etapa de preachiziţie presupune stabilirea obiectivelor operaţiunii, identificarea

constrângerilor interne şi externe, identificarea potenţialei companii ţintă, al cărei profil
economic permite prefigurarea câştigurilor;
 etapa achiziţiei propriu-zise- se stabileşte preţul, modalitatea de plată (în numerar sau
titluri).
Prin plata în numerar achizitorul îşi asumă întregul risc şi beneficiile generate de
operaţiune, evitându-se diluarea părţii de capital şi a profitului acţionarilor.
În cazul în care plata se face în titluri cele două părţi se regăsesc ca acţionari ale aceluiaşi
grup. Spre deosebire de plata în numerar, care nu implică o diluare de capitalului, în acest caz
puterea acţionarilor poate să scadă în cadrul noului grup. Firmele recurg la această modalitate
în situaţia în care compania ţintă este mare, fapt ce face dificilă plata în numerar;
 etapa integrării în care are loc combinarea efectivă a resurselor în scopul atingerii
obiectivelor strategice ale operaţiunii, concomitent cu mangementul riscurilor specifice
legate de politica de integrare.
Consolidarea pieţei interne unice, în urma procesului de integrare economică,
amplificarea liberalizării pieţelor şi intensificării competiţiei în cadrul Uniunii Europene, s-a
reflectat printr-o intensificare a activităţii de fuziuni şi achiziţii transfrontaliere
1) Creşterea externă prin fuziuni şi achiziţii se realizează prin:
a) achiziţia prin cumpărarea de acţiuni;

b) achiziţia prin schimbul de acţiuni;
c) fuziunea prin absorbţie;
d) fuziunea prin crearea unei noi societăţi
Răspuns e)
2) Etapa achiziţiei propriu-zise presupune

a) identificarea potenţialei companii ţintă;
b) identificarea constrângerilor interne şi externe;
c) stabilirea preţului;
d) combinarea efectivă a resurselor în scopul atingerii obiectivelor strategice ale operaţiunii;
e) stabilirea obiectivelor operaţiunii;
Răspuns c)
3) Performanţa operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii depinde de:

a) modalitatea de plată a tranzacţiei
b) sectorul în care acţionează compania ţintă
c) gradul de îndatorare al achizitorului
d) a+b
e) a+b+c
Răspuns e)
1) Ce reprezintă fuziunile şi achiziţiile ?

2) Prezentaţi avantajele şi dezavantajele fuziunilor şi achiziţiilor.
3) Care sunt etapele parcurse în cazul fuziunilor şi achiziţiilor?
11.5. Rezumat
Fuziunile şi achiziţiile reprezintă o modalitate de creştere şi dezvoltare a întreprinderii, o

operaţiune de creştere externă care completează celelalte două modalităţi de dezvoltare şi anume
creşterea internă şi formarea de alianţe.
Prin intermediul operaţiunilor de fuziuni şi achiziţii, firmele se pot adapta la modificările
survenite în mediul concurenţial în vederea creşterii şi dezvoltării lor, determinându-le să fie
inovatoare, performante şi productive cu impact pozitiv asupra costurilor de producţie şi ca atare
a preţurilor. În egală măsură, ele pot avea efecte negative asupra mediului de afaceri, îngrădind
concurenţa cu efect asupra majorării preţurilor.
11.6. Bibliografie
ASE,2009;

Curs Finante 2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Finante 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

FINANŢE – SUPORT DE CURS

Conferenţiar univ.dr. HARALAMBIE GEORGE ALIN

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 – Procese şi fluxuri financiare în economia de

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 – CHELTUIELILE PUBLICE 2 ore

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 – RESURSELE FINANCIARE PUBLICE 2 ore

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 – Finanţarea prin emisiune de acţiuni 3 ore

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 – ÎMPRUMUTURILE OBLIGATARE 3 ore

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 – Creditul bancar 3 ore

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8- Costul mediu ponderat al capitalului 2 ore

9.1. Investiţiile: concept, caracteristici

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10-Decizia de investiţii 3 ore

10.1. Decizia de investiţii în mediu cert

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11-Fuziuni şi achiziţii de firme 2 ore

 Cunoaşterea conceptelor şi categoriilor specifice relaţiilor financiare.

1.1. Conţinutul şi caracteristicile finanţelor

Finanţele reprezintă forma bănească a relaţiilor economice, în procesul repartiţiei

1.2. Funcţiile finanţelor

Prin intermediul pârgiilor economico-sociale se realizează o dublă funcţie a finanţelor:

 de mobilizare, constituire şi distribuire a resurselor în vederea influenţării proceselor

1.3. Test de evaluare/autoevaluare

1) În literatura de specialitate finanţele publice reprezintă:

2) Obiectul de studiu al finanţelor publice îl constituie:

3) Finanţele publice prezintă următoarele trăsături:

4) Funcţia de control a finanţelor urmăreşte:

5) Care dintre afirmaţiile de mai jos nu sunt adevărate:

e) funcţia de repartiţie oferă o sferă largă analiză şi acţiune funcţiei de control;

6) Redistribuirea fondurilor publice are drept beneficiar:

8) Din punct de vedere al momentului realizării acestuia, controlul poate fi:

9) Care din următoarele afirmaţii este adevărată?

10) Volumul resurselor de care dispune statul depinde de:

1.4. Lucrare de verificare

1. Manolescu Gheorghe, Mladen Luise, Sistemul bugetar şi trezoreria publică în România,

 să identifice conţinutul cheltuielilor publice.

2.1.CONŢINUTUL ŞI CLASIFICAREA CHELTUIELILOR PUBLICE

Prezenţa statului în economie este puternic legată de importanţa intervenţiei bugetare ce

Clasificaţia ONU a cheltuielilor publice (COFOG)

01. Servicii publice generale 05.5. Cercetare-dezvoltare privind protecţia

4. Afaceri economice 09. Educaţia

În România, înscrierea cheltuielilor în buget se realizează nu numai în funcţie de un

2.2. Indicatorii statistici ai cheltuielilor publice

Înţelegerea corectă a modului de alocare a resurselor financiare publice presupune

Indicatorii privind nivelul cheltuielilor publice

O analiză aprofundată a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii bugetare a

1. Volumul cheltuielilor publice

CPT reprezintă cheltuielile publice totale

Volumul cheltuielilor publice în expresie reală

2. Ponderea cheltuielilor publice în PIB

Acest indicator permite o analiză a mutaţiilor care au intervenit în repartiţia produsului

P este efectivul mediu al populaţiei

Indicatorii privind structura cheltuielilor publice exprimă modul de repartizare a cheltuielilor

Indicatorii privind dinamica cheltuielilor publice

Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice

CT= CP1 – CP0

Modificarea structurii cheltuielilor publice exprimă modificarea gradului de alocare a acestora în

Coeficientul de devansare a creşterii P.I.B. de către creşterea cheltuielilor publice (

Indicatorul se calculează după formula:

Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu P.I.B.(

Elasticitatea cheltuielilor publice, în raport cu P.I.B., măsoară reacţia şi amplitudinea

Nr. Crt. Indicatori 2017 2018

1 Cheltuieli social culturale 58782,4 61941,4

2 Apărare, ordine publică, siguranţă naţională 12750,6 13204,8