Primul ajutor psihologic

A. Reacţia umană de consolare şi alinare a unei persoane care a trăit o situaţie

traumatizantă

Oferirea consolării şi a alinării reprezintă cea mai importantă componentă a primului ajutor
psihologic. Comuniunea cu cei afectaţi, protejarea acestora de astfel de experienţe ulterioare,
satisfacerea nevoilor de bază, exprimarea compasiunii pentru cele trăite sunt sarcini foarte
importante.

B. Protejarea persoanei de alte traume, în măsura în care acest lucru este posibil

Asigurarea unui mediu sigur este esenţială. Este posibil ca mulţi supravieţuitori să fi
experimentat un sentiment covârşitor de nesiguranţă; acest lucru trebuie remediat. Reunirea
persoanelor cu familia şi prietenii este importantă pentru recâstinarea acestui sentiment de
siguranţă. Când reunirea nu este posibilă, este necesar să se colecteze informaţii despre familie
şi prieteni, în special dacă şi aceştia au fost în pericol sau au fost afectaţi de traumă.

C. Satisfacerea imediată a nevoilor fizice, inclusiv asigurarea adăpostului

Satisfacerea nevoilor fizice ale persoanei este foarte importantă şi trebuie tratată cu prioritate.
Acest lucru include asigurarea hranei, a apei, a căldurii şi a adăpostului. Prin oferirea păturilor şi
a hranei, supravie uitorii au siguranţa că cineva se preocupă de ei. La nevoie, trebuie acordată
asistenţă medicală. în cazul în care persoana este extenuată, duce lipsă de hrană şi de căldură,
orice alte intervenţii pot fi considerate ca fiind intruziuni. Satisfacerea nevoilor fizice reprezintă
cea mai mare prioritate.

D. Asigurarea orientării spre obiective şi a asistenţei pentru sarcinile reale concrete

Activitatea desfăşurată în timpul etapei acute de traumă poate fi productivă sau neproductivă.
Activitatea productivă este orientată spre realitatea situaţiei şi implică necesitatea ca
supravieţuitorul să îşi asume un rol activ şi tot mai mare, pentru a putea depăşi acest moment de
traumă. Supravieţuitorii dezastrelor trebuie încurajaţi cât mai curând posibil să participe la
îndeplinirea unor sarcini simple dar utile.

E. Facilitarea reunirii cu cei dragi de care au fost despărţiţi

Supravieţuitorii răniţi şi speriaţi nu trebuie părăsiţi. Părinţii trebuie reuniţi cu copiii lor. Această
reunire cu cei dragi se poate dovedi esenţială pentru depăşirea acestei experienţe şi adaptarea
pe termen mai lung. S-a dovedit că separarea copiilor de părinţi în această etapă poate avea
efecte adverse pe termen lung, chiar dacă această separare poate fi în interesul copiilor.

După asigurarea supravieţuirii şi a siguranţei celor dragi, este posibil ca persoanele să dorească
să împărtăşească această experienţă şi celorlalţi, în special celor care “au trecut prin acest lucru”
alături de ei şi celor care le acordă asistenţă. Această conversaţie normală asupra ceea ce s-a
întâmplat reprezintă deseori începutul unui proces de înţelegere a semnificaţiei acestei
experienţe, o mărturisire şi exprimare a sentimentelor. Dacă acest lucru are loc în grupuri sau în
locuri spontane precum un adăpost, acest lucru trebuie încurajat. Cu toate acestea, acest lucru
nu trebuie prevăzut sau forţat. Oamenii au moduri foarte diferite de a se adapta la dezastre, atât
imediat după experimentarea acestora cât şi ulterior. În timp ce pentru persoanele care simt
nevoia să facă acest lucru, împărtăşirea experienţei trăite poate fi o etapă a procesului de
adaptare, pentru alte persoane, exprimarea sentimentelor în faţa unui grup se poate dovedi a fi
inadecvată: momentul poate să nu fie cel mai bun sau alte metode de a face faţă situaţiei pot fi
mai eficiente.

Este important să se mizeze pe recuperarea ulterioară dezastrului şi pe acceptarea unei game

de reacţii care sunt normale în condiţiile experimentării unei situaţii anormale de viaţă.
Acceptarea sentimentelor poate fi foarte importantă în etapa imediat următoare traumei. Aceasta
este prima etapă de reluare a experienţei şi dacă acest lucru are loc în mod adecvat, poate ajuta
persoana pe drumul de recuperare psihologică.

Deşi în această etapă persoanele se pot confrunta cu o multitudine de sentimente, cu ajutorul

unei asistenţe eficiente, aceste sentimente pot fi lămurite în următoarele zile sau săptămâni.
Intervenţia trebuie asigurată numai acolo unde există dovezi că persoana încă parcurge o
perioadă de contuzie din cauza sentimentelor şi, prin urmare, se află într-o situaţie riscantă.
Sentimentele de teamă, vinovăţie, ostilitate etc. pot fi sau nu înlăturate în această etapă, însă
concentrarea pe aceste aspecte este necesară numai dacă există semne care indică existenţa
unor probleme continue.

1. Oferirea de sisteme de asistenţă şi surse permanente de ajutor persoanelor traumatizate

Este important ca supravieţuitorilor să li se ofere sisteme de asistenţă şi surse permanente de

ajutor de care aceştia să beneficieze după depăşirea etapei acute, pentru asigurarea asistenţei
în caz de necesitate. Unul dintre cele mai importante aspecte care trebuie avute în vedere pe tot
parcursul consilierii este demnitatea umană. 

Pierderea bunurilor personale, a îmbrăcămintei şi a bunurilor de bază precum ochelarii, de

exemplu, sentimentul copleşitor de dezumanizare – consecinţă a experienţei trăite, faptul de a fi
dependent de alţii pentru satisfacerea nevoilor de bază, toate acestea pot afecta demnitatea
personală a persoanei. Atunci când este posibil, persoanele care asistă supravieţuitorii trebuie
să fie atente la aceste aspecte. Distribuirea de îmbrăcăminte uzată pentru care supravieţuitorii ar
trebui să fie recunoscători etc. pot accentua această vulnerabilitate a supravieţuitorilor, dându- le
un sentiment de ruşine, umilire sau chiar furie.

2. Facilitarea dezvoltării sentimentului de posesie

Deseori, supravieţuitorii dezastrelor pot experimenta sentimente de neputinţă. Acest lucru este
valabil în special în cazul supravieţuitorilor traumelor provocate de factorul uman. Este foarte
important ca supravieţuitorii să aibă posibilitatea de a recâştiga sentimentul de demnitate şi de
control asupra propriei vieţi. Supoziţiile legate de invulnerabilitatea personală, existenţa unei lumi
plină de semnificaţii şi percepţia pozitivă despre propria persoană pot fi afectate. Mediul de
recuperare trebuie să asigure sprijin, protecţie, mulţumire şi trebuie să prevină stigmatizarea
ulterioară de transformare a supravieţuitorilor dezastrului în „pacienţi” sau „supravieţuitori
permanenţi”. Stigmatizarea izolează supravieţuitorii atunci când aceştia au cea mai mare nevoie
de asistenţă socială.

3. Identificarea nevoilor de consiliere sau intervenţie ulterioară

Identificarea persoanelor care necesită cel mai mult ajutor şi asigurarea asistenţei de către
consilierii comunitari reprezintă o altă componentă a primului ajutor psihologic.

Modelul celor 6 paşi de intervenţie în criză (Gilliland, 1982)

Primii trei paşi, sunt în esenţă de ascultare, cu toate că nu sunt neapărat pasivi sau lipsiţi de
acţiune. În special în intervenţii în situaţii de criză, tip dezastru, nevoia acestor primi 3 paşi ai
modelului este extremă. 
Raphael (1977) a inventat expresia de „prim ajutor psihologic” în discuţia ei despre lucrul în criză
cu un dezastru al căilor ferate australiene. Ea a descris o serie de activităţi care să furnizeze
suport, grijă, răspuns empatic, asistenţă  şi informaţii concrete şi reunirea sistemului social de
suport al supravieţuitorilor.

Extrem de important în primul ajutor psihologic este urmărirea piramidei şi ierarhizării nevoilor a
lui Maslow şi îngrijirea nevoilor de supravieţuire mai întâi. 

Primul ajutor psihologic este fundamental în cazul intervenţiei în criză. Este trasat ca fiind
paliativ. Nu este desemnat pentru a vindeca sau repara lucrurile, ci mai degrabă pentru a furniza
suport fizic şi psihologic neinvaziv. A înţelege cum să acţionezi în aceşti primi 3 paşi ai modelului
este absolut necesară în furnizarea intervenţiei în criză. Dacă considerăm primii 3 paşi ca şi
apropiaţi de ceea ce înseamnă prim ajutor psihologic, atunci s-ar putea ca ei să fie de asemenea
suficienţi în furnizarea serviciilor imediate de intervenţie în criză.

Pasul 1. Definirea problemei şi înţelegerea ei, la nivel individual şi al comunităţii, din punctul de

vedere al persoanei în criză. Şedinţele de intervenţie ar trebui să înceapă prin ascultare,
empatie, autenticitate, acceptare şi pozitivism.

Pasul 2. Asigurarea siguranţei persoanei . Este foarte important pentru persoanele ce lucrează
în situaţii de criză să se asigure că persoanele sunt în siguranţă. Siguranţa clientului poate fi
definită simplu prin minimizarea pericolului fizic şi psihologic faţă de sine şi ceilalţi. Deşi este
pasul al 2-lea, acesta este fluid, ceea ce înseamnă că siguranţa persoanei trebuie să fie în
centrul atenţiei pe tot parcurusul intervenţiei. 

Pasul 3. Furnizarea de suport din partea personei ce intervine în criză. Este foarte important
pentru persoana care a suferit o traumă/ dezastru, să ştie/ simtă că este cineva caruia îi pasă.
Capacitatea de a accepta necondiţionat persoana şi de a o valoriza, indiferent dacă persoana
răspunde sau nu. Într-un sens mai general, s-ar putea ca suportul să nu fie doar emoţional, ci şi
instrumental şi informaţional (Cohen, 2004). Uneori persoana nu va avea bani, mâncare sau
adăpost şi foarte puţin poate schimba suportul psihologic până când aceste nevoi de bază nu
sunt împlinite. În alte momente, persoanele nu au suficiente informaţii pentru a lua cea mai bună
decizie. 

Acţionarea

Pasul 4. Examinarea alternativelor. 

Uneori în criză, persoanele simt că nu mai au nici o opţiune. Posibilităţi alternative pot fi
examinate din următoarele perspective: (1) suport situaţional, persoane din trecutul sau
prezentul persoanei cărora le pasă de client, (2) mecanismele de coping sunt acţiuni,
comportamente şi resurse din mediu pe care persoana le poate folosi pentru a se ajuta să facă
faţă cizei prezente, (3) paternuri de gândire pozitive şi constructive. Personalul poate gândi multe
căi alternative, dar va discuta doar câteva cu persoana în situaţia de criză, întrucât aceştia nu au
nevoie de multe alegeri, ei au nevoie de situaţii potrivite şi care sunt realiste pentru situaţia în
care se află. 

Pasul 5. Elaborarea unui plan. 

Un plan bun ar trebui să identifice persoane, grupuri sau alte resurse adiţionale care pot fi
contactate pentru suport imediat şi furnizarea unor mecanisme de coping – ceva concret şi
pozitiv pentru persoană de făcut acum, paşi de acţiune definiţi cu care clientul să poată rezona. 

Persoanele în criză se simt lipsite de putere, independenţă şi respect de sine, de aceea este
foarte important ca planul să susţină redobândirea autonomiei şi controlului persoanei.
Planifiicarea are legătură cu depăşirea situaţiei, pe termen scurt, şi de a ajunge la o zonă de
stabilitate şi echilibru. Majoritatea planurilor în criză sunt măsurate în minute, ore, zile şi nu
săptămâni, luni sau ani. Focusul central al planificării este rezolvarea de probleme.

Pasul 6. Obţinerea angajamentului

Criza: conţine atât pericol, cât şi oportunitate pentru persoana care o experienţiază; este, de
regulă, limitată în timp, dar se poate dezvolta într-o serie de puncte de criză; este complexă şi
dificil de rezolvat; conţine impulsul creşterii şi iminenţa schimbării; panaceurile sau improvizaţiile
rapide pot să nu fie întotdeauna aplicabile în situaţii de criză; îi pune pe oameni în faţa unor
alegeri; este însoţită de dezechilibrul emoţional şi dezorganizare. Rezolvarea crizei este
interconectată cu persoanele care lucrează în situaţii de criză.

De reţinut:

 majoritatea oamenilor îşi vor reveni;

 este important de intervenit cât mai curând după traumă;
 este important să „normalizăm” reacţiile de stres acut;
 serviciile scurte vor fi adecvate majorităţii supravieţuitorilor;
 este important să ne focusăm pe gestionarea adaptativă continuă a supravieţuitorilor
(coping);
 este important să oferim suport social;
 este important să furnizăm o rază de acţiunea activă supravieţuitorilor;
 este important să identificăm care sunt supravieţuitorii cu risc major.