Aspecte ale activităților muzical folclorice în educația muzicală

1. Tipuri de formații muzical-folclorice

În cadrul palatelor şi cluburilor copiilor dar şi în cadrul activităţilor

extraşcolare din învăţământul preuniversitar din România, o mare parte a ofertelor
educaţionale cuprind cursuri în domeniul folclorului muzical -coregrafic. Astfel,
regăsim o multitudine de cercuri în acest domeniu, organizate în funcţie de
specificul şi tradiţiile folclorice ale zonei, specializarea profesorilor, baza
materială existentă (instrumente muzicale, costume populare etc.) şi nu în ultimul
rând având în vedere opţiunile elevilor şi ale părinţilor: muzică populară,
instrumente populare, taraf, fanfară, obiceiuri tradiţionale, dansuri populare,
ansamblu folcloric, ansamblu de cântece şi dansuri, canto popular, etnografie şi
folclor ,etc.). Aceste denumiri ale cercurilor se regăsesc de altfel şi în
Centralizatorul privind disciplinele de învăţământ, domeniile şi specializările din
palatele şi cluburile copiilor al M.E.C.T.S.
În cele ce urmează vom propune o clasificare şi enumerare a principalelor
astfel de activităţi care pot fi împărţite în trei mari categorii: formaţii muzicale,
formaţii coregrafice si formaţii muzical coregrafice.
Formaţii muzicale. La rândul lor formaţiile muzicale pot fi vocale,
instrumentale şi vocal instrumentale. În categoria formaţiilor vocale se regăsesc
grupurile vocale de fete, de băieţi sau mixte. Grupul vocal poate susţine o evoluţie
scenică de sine stătătoare sau poate fi inclus în cadrul unui spectacol folcloric mai
amplu. În general regăsim foarte puţine cercuri a căror titulatură să fie aceea de
grup vocal. Această activitate se regăseşte de obicei ca o diversificare a practicilor
educative în cadrul cercurilor cu profil folcloric, ponderea lor nedepăşind 30%
conform legii, în cadrul unei norme didactice. Repertoriul grupurilor vocale
cuprinde cântece specifice folclorului zonal ocazional sau neocazional. Astfel, nu
vor lipsi colindele, cântecele de nuntă, de clacă, de şezătoare sau cântecele propriu-
zise. Grupul vocal trebuie să fie prezent în cadrul spectacolelor folclorice în
general, şi a celor cu anumită tematică (obiceiuri de iarnă, obicei de nuntă, de
şezătoare).
Formaţii instrumentale. Şi în cazul acestui domeniu pot fi organizate o
multitudine de astfel de formaţii: formaţii instrumentale de fluieraşi, muzicuţe,
acordeoane, mandoline, (în cadrul cărora este valorificată interpretarea la un
anumit instrument popular), fanfare populare, taraf, grup instrumental tradiţional,
orchestră.
Formaţiile instrumentale abordează repertoriul de cântece specifice zonei din
care provin, componenţa instrumentală respectând de asemenea tradiţiile locului.
Nucleul unui taraf din Moldova este alcătuit din următoarele instrumente: fluier
fără dop, trompetă, cobză, ţambal, contrabas şi tobă. Acestor instrumente li se
adaugă în decursul anilor vioara, acordeonul, clarinetul, naiul, în funcţie de
preferinţele interpretative instrumentale ale generaţiilor de elevi. Repertoriul
abordat cuprinde cântece şi jocuri populare din zona folclorică de provenienţă, în
funcţie de tematica spectacolelor puse în scenă.
Formaţiile instrumentale pot realiza producţii artistice de sine stătătoare sau
(în cele mai multe cazuri) realizează acompaniamentul soliştilor vocali,
instrumentiştilor sau a grupurilor vocale.
Formaţiile vocal instrumentale. Sunt de obicei grupuri folclorice
tradiţionale alcătuite din solişti vocali şi grup vocal acompaniaţi de taraf sau
orchestră, sau grup instrumental. Repertoriul acestor genuri de formaţii cuprinde
piese interpretate de solişti instrumentişti, vocali, grupuri vocale, suite de cântece
instrumentale. Amintesc aici câteva dintre cele mai cunoscute şi apreciate formaţii
muzicale din ţară care activează în cadrul palatelor/cluburi ale copiilor sau altor
forme de educaţie nonformală:
Fanfare: Rotaria de la Palatul Copiilor Iaşi; Mugurelul de la Clubul Copiilor
Dorohoi; Armonia de la Clubul Copiilor Târnăveni;
Formaţii instrumentale: Fluieraşii de la Jina Sibiu; Formaţia de fluieraşi
Mioriţa, Vaidee Vâlcea; formaţia de mandoline Mandolinata Constanţa;
Orchestre: Firicelul Clubul Copiilor Negreşti Vaslui; Mugurelul Clubul
Copiilor Dorohoi; Hora Palatul Copiilor Iaşi, Junii Blajului Câmpeni Alba.
Formaţiile coregrafice sunt foarte des întâlnite atât în mediul rural de unde
provin, dar şi în mediul urban fiind, poate, cele mai frecvente apariţii artistice în
cadrul manifestărilor extraşcolare: serbări şcolare, spectacole, schimburi culturale,
parteneriate educaţionale, festivaluri, activităţi de promovare a imaginii
organizaţiilor şcolare, etc.
Formaţiile coregrafice sunt clasificate în general în: formaţii de jocuri
populare mixte, (în perechi), formaţii de jocuri populare bărbăteşti, formaţii de
jocuri populare de fete. O derivată a formaţiilor coregrafice sunt formaţiile de
obiceiuri populare. Există activităţi extraşcolare care valorifică doar obiceiurile şi
tradiţiile populare cum ar fi: obiceiuri de iarnă, obiceiuri de nuntă, obiceiuri legate
de munca în agricultură, obiceiuri păstoreşti, obiceiuri de clacă şi şezătoare.
Predominante sunt formaţiile coregrafice mixte (jocuri populare în perechi), dar
trebuie amintite vetrele folclorice renumite pentru jocurile populare de fete sau
bărbaţi, sau anumite jocuri populare practicate în arealuri folclorice extinse.
 Jocuri populare de fete: Bătrâneasca de la Bilca, - localitatea Bilca Judeţul
Suceava, Jocul fetelor de la Căpâlna, Crihalma-Făgăraş, Mândrele-Romanaţi,
Sucitoarele- Târnave, Hora Felelor - Bucovina şi Moldova , Ciuleandra-Oltenia.
Jocuri populare bărbăteşti: Arcanul, Clopoţelul, Pădureţul-Bucovina,
Feciorescul- Transilvania, Bărbuncul- Bistriţa Năsăud, Căluşarii- Oltenia şi
Muntenia, Căluşerii- Transilvania, Căiuţii- nordul Moldovei, Brâul- Transilvania,
Brâul bănăţean- Banat, Brâul pe 6, pe 12- Oltenia şi Muntenia, Rarul – Năsăud,
Roata feciorilor- Oaş.
Evoluţia scenică a formaţiilor coregrafice este susţinută muzical de către
grupuri tradiţionale de instrumentişti, în funcţie de specificul zonei. Astfel
componenta muzicală a dansurilor poate fi realizată de doi, trei instrumentişti cele
mai întâlnite formule instrumentale tradiţionale fiind Bucovina şi Moldova: fluier-
tobă, fluier-cobză, vioară-cobză, fluier-vioară-cobză, fluier-trompetă-tobă, fluier-
trompetă-cobză etc. Maramureş: vioară-chitară (zongoră); Transilvania: vioară-
fluier-contrabas, vioară-violă (brace)-contrabas; Bihor: vioară cu goarnă-tobă,
Banat: taragot / saxofon- acordeon – contrabas; Oltenia şi Muntenia: vioară-
chitară- ţambal mic.
Regretabil este faptul că în ultimii ani din comoditate sau din alte motive,
muzica susţinută de către instrumentişti a fost înlocuită cu înregistrări. Aceste
practici aduc deservicii majore în primul rând păstrării şi transmiterii valorilor
folclorice dar şi calităţii activităţilor educative nonformale din domeniul artistic.
Evoluţiile scenice ale formaţiilor coregrafice sunt alcătuite din jocuri
populare de sine stătătoare şi suite care cuprind jocuri aparţinând unor vetre
folclorice restrânse (Tara Dornelor, Oaş, Codru, Valea Chiuarului, Ţara
Lăpuşului ) sau din arealuri etnofolclorice mai vaste (Bucovina, Moldova,
Vracea, Oltenia, Banat, Transilvania) dansatorii trebuie să respecte cu stricteţe
costumele populare specifice zonelor de unde provin jocurile populare sau
obiceiurile tradiţionale prezentate pe scenă.
Formaţii muzical coregrafice. Din această categorie fac parte cele mai
complexe activităţi în domeniu, ansamblurile folclorice şi ansamblurile de cântece
şi dansuri. Ansablurile folclorice au în componenţa lor instrumentişti şi
dansatori. Evoluţiile scenice sunt ample, cuprinzând spectacole folclorice (în
general) sau spectacole tematice (obiceiuri tradiţionale, 1 Decembrie Ziua
Naţională, Ziua Unirii, Dragobetele). Producţiile artistice realizate de către
ansamblurile folclorice sau ansamblurile de cântece şi dansuri vor cuprinde solişti
instrumentişti, solişti vocali, piese orchestrale, suite de dansuri şi grup vocal.
Alcătuirea unui ansamblu folcloric necesită o perioadă mai lungă de timp,
parcurgerea mai multor etape de studiu de către elevi şi nu în ultimul rând o bază
materială (numeroase instrumente, costume populare diversificate, sistem de
amplificare sonoră) şi cadre didactice specializate, cu experienţă în domeniu. Dacă
formaţiile de dansuri şi grupuri instrumentale restrânse pot fi constituite încă de la
finalizarea ciclului primar de învăţământ (cl.a IV - a), ansamblurile folclorice sunt
capabile să ”intre în scenă” cel mai devreme la finele clasei a VI-a. Se poate vorbi
despre omogenizarea între compartimentele orchestrei, sincronizarea scenică
coregrafie – muzică şi cristalizarea repertoriilor la sfârşitul clasei a VIII-a.
Pentru a realiza performanţă în acest domeniu un rol foarte important îl are
pe lângă perseverenţa elevilor şi a profesorilor, familia care trebuie să încurajeze şi
să supravegheze permanent evoluţia elevilor. De altfel, legătura familie, educaţie
formală (şcoala), educaţie nonformală (P.C/ C.C.), trebuie păstrate permanent în
beneficiul celor implicaţi, pentru ca elevii să obţină rezultate pozitive atât la
şcoală, cât şi la activităţile extraşcolare.

2. Aspecte metodologice

„Calea cea mai concretă şi directă de a ajunge în universul muzicii o

reprezintă activitatea muzicală reală, prin practica muzicală. Activitatea centrală a
întregului proces de educaţie muzicală (din punct de vedere senzorial, cognitiv şi
afectiv) o constituie cântarea (vocală şi instrumentală)”. Prin aceasta se realizează:
educarea auzului muzical, cultivarea memoriei muzicale, a atenţiei auditive,
formarea şi dezvoltarea deprinderilor de interpretare, asimilarea unui repertoriu de
cântece şi piese instrumentale, câştigarea respectului şi ataşamentului pentru
muzică.
Când abordăm domeniul metodologiei muzicale, avem în vedere trei
domenii specifice: formarea vocală, formarea instrumentală şi formarea vocal-
instrumentală. Înainte de a trece la temele propuse, consider că este oportun să
amintesc câteva aspecte referitoare la auzul muzical, însuşire umană primordială
necesară în procesul educaţiei muzicale.
Auzul muzical ca şi cel fonematic (verbal), reprezintă o specializare a
auzului fiziologic, ce stă la baza acestora. Astfel, formarea şi perfecţionarea
auzului muzical are un caracter generalizator, în sensul că, având la bază creşterea
capacităţii de diferenţiere a înălţimii sunetelor muzicale (a frecvenţelor diferite) şi
a structurilor ritmice, reprezintă unul dintre obiectivele de bază în realizarea
educaţiei muzicale. Dezvoltarea analizatorului auditiv (calea aferentă) prin exerciţii
continue este o necesitate pentru dezvoltarea intelectului copilului şi acestea să
preceadă exerciţiile pentru dezvoltarea vocii (calea eferentă).
Muzica se învaţă cântând-o şi ascultând-o. De aceea auzul muzical se va
dezvolta prin exerciţii melodice şi ritmice diverse, în funcţie de trei factori
principali: gradul de înzestrare naturală a auzului muzical; organizarea şi dotarea
mediului înconjurător (sala de clasă) cu elemente muzicale, audiţii, care solicită
specializarea auzului fiziologic în sens muzical; acţiunea metodică pentru formarea
şi perfecţionarea auzului muzical: audierea de lucrări frumoase şi accesibile pentru
copii, recunoaşterea unor fragmente audiate, realizarea unor dictee muzicale orale,
după posibilităţile lor de recunoaştere. Trebuie adăugat că există cazuri deosebite
în care întâlnim copii cu auz absolut (foarte rar) şi copii cu deficienţe de auz
muzical (distonici) care pot fi recuperaţi sub o îndrumare atentă şi corectă. Auzul
muzical este un sistem structurat în două subsisteme: auz melodic şi auz armonic.
Auzul melodic este ca mecanism psihofiziologic, mai simplu decât cel
armonic. El poate fi educat prin audierea şi reproducerea structurilor ritmico–
melodice omofone lineare. Orice persoană care posedă auz normal (din punct de
vedere medical), poate ajunge prin educaţie să perceapă şi să trăiască emoţional o
melodie. Dezvoltarea organizată, prin procesul educativ a auzului melodic urmează
o linie ascendentă care începe în grădiniţă şi se continuă în şcoală/ liceu. Auzul
ajută în acelaşi timp şi la controlul intonaţiei (cântării) corecte. De aceea se impune
respectarea absolută a înălţimii sunetelor. Auzul melodic este funcţional atât
exteriorizat (sonor) dar şi interior (în gând), ca o capacitate de imaginare şi trăire a
muzicii fără sprijin exterior, acustic, ancorată în memorie. Poate fi descompus pe
componente de limbaj, asociat cu gândirea (conştientizarea) în auz ritmic, timbral,
dinamic, intonaţional, tonal, modal.
Auzul armonic se formează şi se dezvoltă începând cu vârsta şcolară, şi
constă în identificarea elementelor caracteristice din suprapunerea a două, trei
sunete sau linii sonore. Necesită atenţie distributivă pentru detectarea sonorităţii
verticale în desfăşurarea armonică sau polifonică. Intonarea vocală în canon cu
ison sau cu acompaniament este coordonată de acest tip de auz.

A. Metode specifice formării vocale

Dacă auzul este mijlocul de percepere a muzicii, vocea este mijlocul de
exprimare şi de interpretare. Copilul mic începe să cânte odată cu primele cuvinte
rostite şi emite sunete ce seamănă cu cele vorbite. Cel mai direct şi elocvent
instrument muzical, îl reprezintă vocea umană. Calităţile unei voci sunt: timbrul,
maleabilitatea, volumul, claritatea intonaţiei. Toate acestea se formează printr-o
susţinută activitate de educaţie vocală. Vorbirea ca şi cântatul, sunt însuşite de unii
copii într-un timp mai scurt şi în mod corect, iar la alţii procesul este mai lung şi cu
diferite faze intermediare. De aceea, în folosirea şi educarea vocii se va urmări o
intonaţie curată, precisă, cu intensitate normală şi durată corectă, stabilă, cu
respiraţie susţinută, emisie naturală şi suplă. Dar pentru a realiza un real progres,
este necesară o proiectare sistematică a activităţilor şi desfăşurarea lor într-un
climat de linişte şi atenţie, deoarece la vârstele mici puterea de concentrare este
redusă, copiii fiind atraşi de tot ce văd şi aud în jurul lor.
Pentru a cânta corespunzător, este necesar ca întregul sistem fonoarticular –
auditiv să funcţioneze corect, ceea ce nu se întâmplă spontan, decât la copiii cu
aptitudini muzicale. La cei mai puţini înzestraţi, dezvoltarea insuficientă a uneia
dintre componente produce defecţiuni la diferite nivele ale sistemului, având drept
urmare o slabă diferenţiere a înălţimii sunetelor şi o intonare inexactă a lor. Aceşti
copii nu sunt afoni, deoarece pot emite sunete diferite, ci sunt distonici, deoarece
nu le intonează corect. Vocea copilului se dezvoltă prin cântec, exerciţii, jocuri
muzicale, în activităţile desfăşurate în grădiniţă, şcoală sau în diferite împrejurări
din familie şi în timpul jocului. Ştiindu-se că suprema calitate a unei voci nu este
volumul ci cantabilitatea ei, li se va cere permanent elevilor să nu forţeze vocea
când cântă. Există tendinţa ca în timpul manifestărilor muzicale, mai ales din
grădiniţă, interpretarea vocală să se apropie de scandare, verbalizare, cu intensitate
mare. De aceea, trebuie suprimată această tendinţă recomandându-li-se o intonare
cu voce scăzută, să se poată asculta, să-şi controleze execuţia şi să îşi menajeze
organul vocal.
Copiii nu trebuie lăsaţi să cânte la înălţimea convenabilă vocii lor, pentru
că într-o proporţie mare, intonează în registrul grav. Este indicat să fie
supravegheaţi şi stimulaţi să interpreteze la înălţimea corectă, deoarece întregul
repertoriu adresat lor, ţine cont de posibilităţile vocale ale acestora. În timpul
activităţilor sunt recomandate exerciţiile vocale pentru dezvoltarea ambitusului şi
extinderea vocii în registrul acut. Cercetările efectuate în grădiniţe şi şcoli au dus la
constatarea că ambitusul vocal la copiii de vârstă mică este mai mare decât se crede
de obicei. Astfel, pot fi abordate cântece cu un ambitus maxim, după cum urmează
prin analizarea urmatoarelor probleme de intonare vocală specifică fiecarei vârste,
cunoaşterea fiind necesară pentru alegerea repertoriului.
La copiii preşcolari vocile au ambitus mai mic, de maximum o octavă (6-
7ani);

La clasele I-IV (7-10 ani) ambitusul câştigă întindere până la decimă.

La clasele V-VIII (10-14 ani) desfăşurarea vocală începe să se diferenţieze

între fete şi băieţi (fete duodecimă şi băieţi decimă).
 (fete duodecimă) (băieţi decimă)
La elevii de liceu (14-18 ani) fetele sunt mai frecvent întâlnite la aceste
cercuri şi mai putin băieţii. Vocile lor (ale fetelor) se diferenţiază astfel:

voci de soprane

voci de mezzosoprane (ambitus de terţiadecimă)

Aceste date sunt de ordin general, în realitate unii copii nu posedă acest
ambitus, iar alţii îl depăşesc. În toate activităţile se va cultiva interesul şi dragostea
copiilor pentru muzică, prin lucrări de valoare, accesibile vârstei lor. De asemenea,
se vor forma şi consolida deprinderile de a asculta muzică în linişte, de a cânta în
colectiv cât mai omogen, clar, corect, firesc, fără efort, de a avea o poziţie corectă
în cânt, de a exprima prin mişcări conţinutul cântecelor: vesel, trist, duios, de a
înţelege unele imagini muzicale simple în legătură cu textele cântate. Vocea şi
auzul muzical se dezvoltă prin exerciţii speciale (vocalize) şi prin intonare propriu-
zisă cu dificultăţi pentru fiecare vârstă. Pentru emisie, intonaţie, supleţe şi agilitate
a glasului sunt recomandate următoarele exerciţii:

      
       
Ma --------------------------------      
Ma --------------------------------
      
Za, ze, zi, zo, zu. Za, ze, zi, zo, zu.
 Ma------------------------ Ba---------------------
Toate exerciţiile se realizează ascendent şi descendent, pentru fiecare voce,
din semiton în semiton (cromatic). Cântarea expresivă necesită exerciţii speciale
pentru legato, crescendo, decrescendo, staccatto. De exemplu:

Cântecul îmbină poezia şi muzica, de aceea trebuie să corespundă nevoilor

afective ale copiilor şi tinerilor. Astfel se impune o strategie pentru fiecare
categorie de vârstă (grupă), ţinănd cont de criterii bine stabilite de specialişti, şi
anume: accesibilitatea, valoarea didactică, educativă şi artistică.

B. Metode specifice formării instrumentale

Cântarea instrumentală este o altă formă practică directă, de cunoaştere
concretă a muzicii. Instrumentele muzicale şi obiectele sonore oferă posibilităţi de
modelare muzicală a copiilor prin: stimularea interesului, dezvoltarea aptitudinilor
creative, activizare. Instrumentele muzicale care pot fi folosite în educaţia muzicală
a copiilor de vârstă mică pot fi clasificate în:
a) obiecte sonore – fluierul cu apă, cutiuţe rezonatoare, beţişoare pentru ritm,
ciocănelul pneumatic;
b) instrumente de percuţie – tobiţa, tamburina, trianglul, xilofonul, carillonul,
lemnul, clopoţeii, maracasul, talgerele, bateria ;
c) instrumente de suflat (aerofone) – triola (clavieta), muzicuţa, fluierul, block-
flote, naiul, clarinetul, trompeta, cimpoiul, acordeonul ;
d) instrumente cu claviatură – pian (orgă electronică);
e) instrumente de coarde ( cordofone)- vioara, contrabasul, ţambalul, cobza,
chitara.
În continuare voi avea în vedere aspecte metodologice referitoare la cele
mai utilizate instrumente populare în cadrul activităţilor de cerc.
Un instrument folosit din cele mai vechi timpuri la noi, în practica
populară, este fluierul, fiind foarte uşor de construit (un tub de lemn cu şase găuri
şi un dop cilindric). În funcţie de lungimea şi grosimea tubului, fluierele pot fi în
diferite tonalităţi: Do, Sol, La. Cu ajutorul găurilor obturate se obţin sunetele
diatonice (tonuri), iar sunetele intermediare (cromatice / semitonuri) se obţin prin
obturarea pe jumătate a orificiilor. Fluierul se foloseşte în orchestrele populare ca
instrument solo sau în formaţii de fluieraşi compuse doar din fluiere, în orchestrele
populare, cântă la unison cu trompeta, clarinetul şi viorile, completând sonor
ansamblul instrumental, dar şi la ritornelele soliştilor vocali sau instrumentişti.

Specifică tuturor instrumentelor de suflat este respiraţia de tip costo-

diafragmatic, prezentată în subcapitolul anterior. Elevii învaţă la început acest tip
de respiraţie şi apoi îşi formează deprinderea de a sufla în instrument (prin
ambuşură, ancie, muştiuc). La fluier, cimpoi şi la nai se suflă aerul în deschizătura
tubului, elevii învăţând de mici (6 -7 ani) să cânte la aceste instrumente, chiar şi
după auz. Concomitent va fi însuşită şi notaţia muzicală.
Naiul este un instrument extrem de apreciat în orchestrele noastre populare. Cu
sunetul său nobil a cucerit toate meridianele globului. Acest instrument este
construit din 20 de tuburi cilindrice de dimensiuni progresive. Se acordează prin
reducerea volumului tubului în care se toarnă ceară topită. La fel ca şi fluierul,
naiul poate fi în diferite tonalităţi în funcţie de mărimea tuburilor. Este necesară
aceeaşi tehnică de suflat ca la fluier, iar sunetele intermediare se obţin prin
modificarea poziţiei verticale în poziţie orizontală. Naiul este folosit în orchestrele
populare ca instrument solo, cât şi ca instrument de grup, împreună cu trompeta,
vioara, clarinetul.

Clarinetul este format dintr-un tub de lemn, de 67 cm, cilindric, iar la

extremităţi conic. Aerul este suflat printr-o ancie simplă, care oscilează şi pune în
vibraţie coloana de aer, care, amplificată de tubul ce se lungeşte sau se scurtează
prin închiderea sau deschiderea diferitelor orificii, produce sunetele cu timbrul
respectiv. Există mai multe tipuri de astfel de instrumente: în Do, La sau Si bemol.
Are o expresivitate sonoră deosebită şi agilitate în acelaşi timp. Rolul său este cu
funcţie melodică, având şi rol solistic. Sunetele sunt realizate cu ajutorul orificiilor
astupate cu supape şi a presiunii buzelor executantului. Este un instrument mai
pretenţios şi necesită un studiu mai îndelungat, începând cu vârsta de 10 - 11 ani.

Do
Si b La
Trompeta, făcând parte din categoria instrumentelor din alamă, are o
sonoritate pătrunzătoare şi agilitate deosebită. Este alcătuită dintr-un tub de alamă,
conic, mai gros, cu o încolăcitură alungită, având la un capăt muştiucul, prin care
se suflă şi la celălalt capăt pavilionul. Este prevăzută cu pistoane ce au rol de
lungire sau scurtare a tubului, iar buzele provoacă vibraţiile aerului. Elevii învaţă
destul de repede să cânte la trompetă începând cu vârsta de 10 ani.

Unul dintre instrumentele indispensabile în formaţiile folclorice

contemporane este şi acordeonul. Datorită construcţiei sale este, în acelaşi timp, un
ideal instrument şi de acompaniament. Are avantajul de a reda în acelaşi timp atât
linia melodică, dar şi acompaniamentul (başii). Este alcătuit din claviatură, ca la
pian, pentru mâna dreaptă, burduful şi butoanele pentru mâna stângă. Claviatura
este folosită pentru executarea melodiei (chiar şi cu acorduri) şi variază ca număr
de clape, după numărul de butoane de la mâna stângă (de la 8 la 120 de başi).
Burduful împinge aerul în orificiile înzestrate cu lame metalice sonore care intră în
vibraţie, după cum sunt comandate de clape şi butoane. Acestea din urmă conţin pe
coloane verticale note simple, iar pe altele acorduri gata confecţionate, uşurând
interpretarea. Aşezate oblic pentru aceeaşi fundamentală, acordurile ţin cont de
înclinarea mâinii.
 Mâna dreaptă se învaţă ca la pian, prin însuşirea denumirii clapelor şi a
modalităţilor elementare de acţionare a lor, concomitent cu învăţarea notaţiei
muzicale. Pentru accelerarea timpului de învăţare a acestui instrument putem folosi
diferite semne pentru mâna stângă, în mod normal, o partitură de acordeon se scrie
în manieră pianistică, dar pentru că un buton sună un întreg acord, putem face un
mic artificiu. Notăm Do major cu DoM, Do minor cu dom, Do major cu septimă cu
Do7. Pentru a scrie ambele mâini pe un singur portativ, notăm cu „I" basul
fundamental şi cu „-" acordul dorit. Exemplu:

I I I
do acord sol acord do acord
--- --- ---
dom S0IM7 dom

Elevii sunt încântaţi de acest instrument, dar pentru a-l studia este necesară o
anumită forţă şi rezistenţă (10 ani).
Vioara, fiind un instrument mai pretenţios, care necesită o perioadă mai
lungă de pregătire pentru ca elevul să poată cânta în orchestre populare sau culte,
este mai greu de predat în şcoli şi cluburile copiilor. De aceea se apelează la elevi
care frecventează Şcoli de Muzică sau Şcoli Populare de Artă. Copiii care deţin o
tehnică interpretativă bună sunt selectaţi şi incluşi în orchestrele populare. Dar sunt
cazuri în care elevi foarte talentaţi din punct de vedere muzical reuşesc să înveţe să
cânte la vioară piese populare, iniţiaţi fiind în aceste cercuri muzicale. Concomitent
cu tehnica folosirii instrumentului ei învaţă şi notaţia muzicală. Astfel, cu ajutorul
arcuşului, mâna dreaptă realizează duratele, intensitatea, tempoul şi atacul. Mâna
stângă, utilizând numai patru degete, determină înălţimea sunetelor şi anumite
efecte, ea susţinând vioara. Vioara are patru corzi, acordate în cvinte, fiecare
coardă având un colorit timbral deosebit. Corzile sunt folosite fie libere, fie călcate,
adică apăsate cu degetele pe limba viorii, micşorându-li-se lungimea, ceea ce dă
posibilitatea obţinerii sunetelor. Pentru obţinerea sunetelor, mâna stângă alunecă pe
gâtul viorii în diferite puncte bine stabilite prin studiu, numite poziţii. Teoretic
există 11 poziţii, dar practica a confirmat că cele fără soţ sunt mai folosite: 1, 3, 5
şi 7. Pentru elevii care frecventează cercul de muzică populară este suficientă a fi
învăţată prima poziţie, în care mâna stângă este fixată pe corzi lângă prăguş.
 În general vioara este folosită ca instrument melodic şi mai puţin de
acompaniament .
Păstrând aceeaşi formă ca şi vioara, dar la dimensiuni mai mari (2 metri),
contrabasul este utilizat ca instrument de armonie, intonând fundamentala. În
partea de jos acest instrument are un picioruş care îl fixează în poziţie verticală,
sprijinindu-se sus de mâna stângă sau umărul executantului. Cu mâna stângă sunt
fixate degetele pe corzi, iar cu mâna dreaptă (prin ciupire sau cu arcuşul) sunt
realizate sunetele. Elevii trebuie să fie mai dezvoltaţi fizic pentru a putea cânta la
contrabas. În general sunt amatori pentru acest instrument cei din clasele a Vll-a şi
a Vlll-a şi învaţă foarte repede.

Ţambalul este un instrument foarte vechi, nelipsit din orchestrele populare,

considerat o rudă a pianului, îmbinând tehnica instrumentelor de percuţie. Are
multe resurse melodice şi armonice. Acordajul său specific îi asigură o largă sferă
de cuprindere a pasajelor arpegiate, a înfloriturilor melodice bogate, dar şi a
armoniilor plecate mai simplu. Ca acompaniator este de neîntrecut între
instrumentele populare. Orice copil de la 10 ani în sus poate însuşi cu uşurinţă
acompaniatul la ţambal. Fie că este tipul mic, agăţat de gât cu curele, fie că este
tipul mare, cu picioare şi pedale, ţambalul se compune dintr-o cutie de rezonanţă
trapezoidală, deasupra căreia sunt întinse un număr variabil (20 - 35) de corzi fixate
cu ajutorul unor cuie metalice, ca la pian, reglabile cu o cheie pentru acordaj. În
registrul grav un sunet este reprezentat de o singură coardă, apoi în cel mediu sunt
câte două corzi, în registrul acut sunt câte 3-4 corzi pentru fiecare sunet. Corzile
sunt lovite cu ciocănele de lemn, ale căror capete sunt învelite în postav, bumbac
sau piele. Executantul nu poate emite simultan decât maximum două sunete, dar cu
agilitate poate realiza arpegii, dând iluzia unei simultaneităţi. Acest instrument
susţine foarte bine şi componenţa ritmică a ansamblului instrumental.
 Construită din lemn, cobza numără 8 - 1 2 corzi confecţionate din intestine de
oaie şi sârmă, care sunt ciupite cu o pană de gâscă. Este folosită cu precădere ca
acompaniament, dovedindu-se, în acelaşi timp, şi ca instrument melodic sau
solistic. Mâna dreaptă ţine între degetul mare şi arătător pana cu care ciupeşte
corzile instrumentului. Mişcarea va fi cât mai scurtă, cu efort cât mai mic, în
ambele direcţii (sus şi jos). Mâna stângă utilizează patru degete (2, 3, 4, 5) ca şi la
vioară sau contrabas. Aşezarea degetelor se face perpendicular, ca la vioară, cu
deosebirea că vom utiliza grupuri de corzi; degetele fixate nu se mai ridică decât la
nevoie. Poate fi învăţat de orice elev, concomitent cu notaţia muzicală.

Elevii învaţă destul de repede să cânte la cobză, fiind cumva înrudită cu

mandolina şi chitara. Este un instrument utilizat des în Moldova.
Ca modalităţi de lucru propunem pentru perioada de iniţiere instrumentală
studiul pe grupe de instrumente cu următoarele etape:
1. moment de pregătire prin exerciţii specifice instrumentelor (sunete lungi,
game, necesare însuşirii poziţiei corecte a instrumentului şi a modului de folosire);
2. momentul de învăţare a notaţiei muzicale şi a interpretării la instrument
prin abordarea de studii şi piese uşoare;
3. fixarea temei pentru acasă, adică a pieselor ce trebuie studiate; se va lucra
individual şi alternativ în grup.
Pentru elevii avansaţi vor fi parcurse următoarele etape:
1. încălzirea tehnică prin exerciţii specifice fiecărui instrument;
2. învăţarea sau consolidarea pieselor muzicale puse în lucru prin
reactualizare sau prezentare model, după partitură;
3. fixarea sarcinilor de studiu pentru acasă.
De asemenea se va lucra individual şi în grup. În momentul când se va realiza
ansamblarea instrumentelor în orchestră se va lucra pe compartimente sonore
(corzi, suflători, percuţie) şi apoi vor fi coordonate pentru interpretare simultană.

C. Metode specifice vocal-instrumentale

Este necesar să completăm tipul de acompaniament pe care îl necesită
diferitele formaţii. Formaţiile folclorice pot fi acompaniate cu acordeon, fluier,
muzicuţă, tobă, contrabas (taraf) sau de orchestră. Formaţiile instrumentale trebuie
să fie judicios alcătuite pe compartimentele sonore astfel încât segmentul melodic
să predomine, iar celelalte să fie în plan sonor secundar. În ansamblul vocal-
instrumental primordialitatea sonoră este a grupului vocal, iar a celui instrumental
este secundară , doar la intervenţiile instrumentale este principală.
Însuşirea repertoriului specific cere studiu susţinut pentru alegerea adecvată
a pieselor, realizarea acompaniamentului instrumental şi apoi finalizarea lui în
diverse interpretări solistice, în grup sau solist şi grup. În paralel, profesorul
finalizează orchestraţia ce este apoi audiată de elevii de la cercul de muzică
instrumentală. După ansamblare se trece la studiul sincronizării vocilor cu
instrumentele. Demersul didactic este următorul:
Profesorul va acompania singur interpretarea vocală (chitară, orgă sau
acordeon , în funcţie de tipul formaţiei ). Va trebui să insiste pe introducerea
instrumentală, intrările vocilor, fixarea tempoului, încheierea instrumentală
(cadenţa). Sunt analizate intervenţiile instrumentale şi structura partiturii vocale
(strofă – refren);
După această etapă se trece la ansamblarea vocilor cu orchestra copiilor.
Accentul se pune pe sincronizarea şi omogenizarea interpretării, dozarea
intensităţilor pe compartimentele muzicale (voci şi instrumente).
Iată că profesorul-instructor trece în postura de orchestrator, corepetitor,
dirijor şi de foarte multe ori compozitor. Pot fi valorificate ca surse muzicale, toate
colecţiile folclorice muzicale din toate zonele etnofolclorice din ţară, pentru
formaţiile folclorice. Repertoriile muzicale pentru formaţiile de divertisment vor fi
alese în funcţie de vârsta grupului, cu piese realizate de compozitori consacraţi din
colecţiile recomandate în bibliografie sau din repertoriul adulţilor pentru vârsta
liceală. Repertoriul cult, va fi selectat din bibliografia recomandată, precum şi din
alte colecţii corale. Trebuie cenzurată atitudinea elevilor de a solicita piese înscrise
în noul val de non-cultură muzicală, de multe ori influenţaţi fiind de familie.
Avem prilejul de a explica şi demonstra proasta calitate muzicală şi poetică a
acestor piese ce nu fac decât să vulgarizeze şi să polueze sonor.

D. Evaluarea activităţilor artistice extraşcolare

La fel ca în cazul educaţiei formale, evaluarea constituie una dintre etapele
cele mai importante şi în procesul educativ nonformal. Având în vedere trăsăturile
specifice ale activităţilor din P.C./C.C. evaluarea se realizează în contextul
obiectivelor şi finalităţilor pe care acest gen de activităţi trebuie să le atingă.
În cazul activităţilor muzical folclorice sunt identificate cele trei mari
strategii de evaluare utilizate şi la nivelul educaţiei formale:
Evaluare iniţială, realizată la începutul demersurilor instructiv-educative,
pentru a stabili nivelul la care se situează elevii;
Evaluare formativă, care însoţeşte întregul parcurs didactic, organizând
verificări sistematice în rândul tuturor elevilor din toată materia;
 Evaluarea sumativă, care se realizează de obicei, la sfârşitul unei perioade
de instruire;
În ceea ce priveşte procedeele de evaluare, acestea se concentrează în mare
parte pe latura practică (interpretare instrumentală sau coregrafică) mai puţin pe
evaluarea orală, iar evaluarea scrisă fiind practic inexistentă. Sistemul de notare
este folosit sub formă de calificative ( F.B., B, S,) şi este folosit pentru evaluarea
sumativă semestrială şi anuală, calificativul acordat fiind echivalentul mediei din
învăţământul formal.
Cele mai complexe şi elocvente forme de evaluare ale activităţilor artistice le
constituie producţiile tematice realizate la diferite nivele de performanţă. Astfel cu
grupele de începători sau avansaţi se realizează mici producţii artistice pentru
părinţi la final de semestru, an şcolar sau cu ocazia unor evenimente calendaristice
(sărbătorile de iarnă, 8 Martie, 1 Iunie). Elevii aflaţi la nivelul grupelor de
performanţă participă la concursuri interjudeţene, naţionale şi internaţionale de
profil. Deasemenea, ansamblurile folclorice susţin spectacole în cadrul serbărilor
şcolare sau a unor evenimente locale, judeţene sau naţionale: Zilele orașului,
Serbările Zăpezii (în zona montană), Ziua Naţională a României, Sărbătorile de
Iarnă.

Prof. Leahu Antonela