Eseu relatia dintre doua personaje Ultima noapte de dragoste intaia noapte de

razboi

Proza romanelor lui Camil Petrescu a produs un efect de modernizare a întregului roman
românesc interbelic, în sensul în care, Camil Petrescu, a promovat o literatură a subiectivităţii şi
a autenticităţii de inspiraţie franceză. Astfel, se realizează în interbelic mult râvnita sincronizare
a literaturii române, cu literatura europeană a momentului. “Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” este romanul unui spirit care încearcă să se definească prin raportare la două
experienţe capitale: iubirea şi războiul.

Experienţa iubirii este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela.
Discutând relaţiile dintre cele două personaje, spunem că un prim element al textului narativ,
semnificativ, este conflictul.

Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este exterior, în romanul lui Camil
Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, personaj-narator, care
trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat
de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al
rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o
dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui
Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.

Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, este caracterizat în mod indirect, prin acţiunile sale şi
prin relaţia cu Ela. El reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior. Filosof, el are
impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate
prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor
decât în măsura în care se reflect în această conştiinţă. Astfel, Ela, personajul feminin al
romanului, este prezentată doar din perspectiva lui Gheorghidiu. De aceea cititorul nu se poate
pronunţa asupra fidelităţii ei şi nici nu poate opine dacă e mai degrabă superficial decât spiritual:
“Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arma pe faţă, cum se spune, abia după
căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan” (Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe”).
De asemenea, actiunea este relevantă în prezentarea relaţiilor dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela.
Implicarea Elei în discuţiile despre moştenirea pe care acesta a primit-o de la unchiul său îl
surprinde în mod dureros pe Ştefan, pentru că, aşa cum mărturiseşte, ar fi vrut ca Ela să fie:
“mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie protejată,
nu să intervină atât de energic interesată.” După excursia la Odobeşti, iubirea ce părea până
atunci indestructibilă începe să fie serios pusă la îndoială, mai ales de către Ştefan. Micile
incidente, gesturile fără importanţă, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G. se amplifică în
conştiinţa protagonistului: “Toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Nevoia de
absolute îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările şi să-şi exagereze suferinţa. Ela
consideră că “sensibilitatea imposibilă” a lui Ştefan este aceea care amplifică neînţelegerile
dintre ei. Astfel, relaţia lor devine o succesiune de separări şi împăcări.

În ceea ce priveşte statutul celor două personaje, din punct de vedere social, Ştefan Gheorghidiu
este, la început, un student sărac la Filosofie, căsătorit din dragoste şi orgoliu cu Ela, o studentă
frumoasă,  orfană, crescută de o mătuşă. Devine bogat peste noapte, printr-o moştenire lăsată de
unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata română, în timpul Primului Război
Mondial. Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic,
halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care “au văzut idei”. Spiritual, ironic, hipersensibil,
inadaptatul superior Gheorghidiu “este un psiholog al dragostei, şi luciditatea şi preciziunea
analizei lui se înrudesc cu al marilor moralişti al literaturii franceze” (Perpessicius). Ela, studentă
la Litere, tânără cochetă, considerată cea mai frumoasă şi cea mai populară studentă de la
Universitate, este aceea care se îndrăgosteşte mai întâi de Ştefan. Gheorghidiu trăieşte în lumea
ideilor, a cărţilor şi are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată. Însă tocmai această
realitate imediată produce destrămarea cuplului pe care el îl formează cu Ela. Până în momentul
în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul său, cuplul trăieşte în condiţii modeste,
dar în armonie.
Pentru că soţia sa tinde să se integreze tot mai pregnant în lumea mondenă, Gheorghidiu
consideră că singurele sentimente şi senzaţii autentice sunt cele filtrate raţional, căci, afirmă
protagonistul, “singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”, iar “în afară de conştiinţă, totul e
bestialitate”. Excesul de luciditate îl determină pe erou să analizeze până şi momentele de
maximă intimitate. De exemplu, venit în permisie la Câmpulung, Ştefan nu e capabil să se
bucure nici măcar de voluptatea unei nopţi alături de Ela.Un gest absolut mărunt ca aprinderea
unei ţigări îl “îmblonăveşte” pe bărbat: “n-aveam nicio dovadă că mă înşeală, dar aveam acum
certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de “a face impresie”, de care
ea nu-şi mai dă seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”
În opinia mea, cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe
decisive pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile
analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului,
pasiunea devoratoare  şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel
drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.