IUBIREA DE SINE

Învăţătura sacră nu spune să ne iubim aproapele şi să ne lipsim pe noi înşine de iubire, nici să ne
iubim cu narcisism şi să uităm de aproapele nostru, ci pune egal între ele două. Când întrebăm
pe cineva pe cine iubeşte, ne va răspunde, în funcţie de credinţele sale: pe Dumnezeu, pe Iisus,
pe Maica Domnului, pe mama, pe tata, pe iubit sau iubită, pe fraţi sau surori şi aşa mai departe.
În momentul în care întrebăm „Dar pe tine însuţi te iubeşti?” omul se blochează.

Unii au impresia că iubirea de Sine înseamnă egoism. Alţii vor crede că este nenaturală. Mulţi
oameni au fost crescuţi cu ideea că este greşit să se iubească pe sine sau că nu au motive să se
poată iubi. Să nu înţelegem greşit, nu este vorba să ne iubim Egoul, acea parte a noastră care
gândeşte, doreşte, îşi face planuri, vrea cât mai multe şi este motivată de ceva anume. Acela nu
suntem noi cei adevăraţi, ci doar proiecţiile vremelnice ale Sinelui nostru. Sinele este acea lumină
sădită de Tatăl în creaţie şi trimisă în Univers să înveţe, luând diferite forme. Iubind egoul vom
cădea în capcana iubirii egoiste. Omul nu trebuie să se iubească pe sine pentru că este frumos,
sau inteligent, sau patriot, sau bogat, sau important, ci trebuie să se iubească pe sine în mod
necondiţionat. Fireşte, toate acestea fac parte din personalitatea noastră şi trebuie iubite, însă
iubirea condiţionată este incompletă.

În momentul în care credem că avem nevoie de motive pentru a iubi, vom găsi imediat
motive şi pentru a nu iubi. Dacă suntem crescuţi să credem că numai omul care nu greşeşte
trebuie să primească iubire, exact asta vom face. Inclusiv cu noi înşine: „nu mă pot iubi, uite cât
de mult greşesc. Nu merit să fiu iubit”. Dacă gândim în acest fel, nu numai că ne lipsim de iubirea
proprie, dar punem un scut între noi şi Iubirea Divină. Iubirea divină este perfectă tocmai prin
faptul că nu este condiţionată.

Lipsa iubirii de Sine are ca efect primar iluzia că ne trebuie iubirea altcuiva pentru a fi
compleţi, iar când nu găsim acea iubire ne întristăm până la pragul disperării. Insistăm să nu
vedem unde este iubirea şi ne înfometăm crezând că există o iubire ideală în altă parte care să
ne întregească. Ne considerăm incompleţi, însă nu vedem cauza: nu suntem lipsiţi de iubire şi
fericire pentru că nu ne-o dă cineva, ci pentru că nu ne-o dăm noi înşine! Cum se face că şi cel
mai izolat om poate trăi în deplină fericire, iar unii din noi suferă de singurătate înconjuraţi de
lume, de familie, de cunoştinţe, de prieteni? Dacă ne lipsim pe noi înşine de iubire, totul este sec,
fără culoare şi fără împlinire.

Uitaţi-vă în oglida sufletului vostru, ştergeţi praful ideilor învechite, părerilor negative, păcatelor
închipuite şi motivelor aberante şi veţi vedea acolo o fiinţă demnă de toată iubirea din lume.
Atunci când nu mă pot ierta sau nu mă pot iubi oricum aş fi înseamnă de fapt că nu am învăţat
încă un principiu simplu de viaţă: nu există greşeli sau păcate; eu am nevoie să trec prin
anumite experienţe necesare mie ca să pot evolua şi orice aşa-zisă “greşeală” este doar o etapă
în desăvârşirea mea: o dată ce am trecut de ea am învăţat ce trebuia şi merg mai departe fără să
o repet. A trăi în prezent şi nu în trecut (cu regretul că aş fi putut face lucrurile altfel) ori în viitor
(atunci când mă îngrijorez pentru ziua de mâine) poate fi cel mai dificil lucru pentru mulţi, e greu
să devii atent la ceea ce se petrece acum în jurul tău, la sentimentele tale, la nevoile tale, la
oameni şi la frumuseţea vieţii. Iartă-te şi iubeşte-te aşadar din toată inima, aşa cum eşti, fiindcă
nimeni altcineva nu o va face în locul tău.

Suflet drag, cunoaşte-te pe tine însuţi, cunoaste-ti dimensiunea psihologica si pe cea spirituala şi,
mai presus de a te cunoaşte, iubeşte-te pe tine însuţi!
Ca sa iti dai seama cat de mult te iubesti cu adevarat ar trebui sa intelegi ca exista in tine un
copil care are nevoie de rabdare, de toleranta, de incurajare, de dragoste, de tandrete… I le
acorzi? Ti se intampla sa-i spui povesti cu balauri despre tot felul de lucruri pe care le va pierde in
curand, despre cat de ghinionist este sau ce putine sanse are sa reuseasca? Se numeste
pesimism si copilul din tine este trist si deprimat mult timp dupa ce aude asa ceva.

Uneori ii explici in amanunt nenumaratele reusite ale altora care lui “nu ii vor fi niciodata
accesibile”? Acest comportament inseamna invidie si gelozie si pe el il face sa-si piarda
increderea in sine. Il starnesti, promitandu-i mereu noi si noi placeri – pe care e clar ca nu i le poti
oferi la nesfarsit? Ii trezesti astfel pofta nemasurata care il face avid si vesnic nemultumit. Ii
explici uneori ca ceilalti sunt vinovati de esecurile lui si ca ar trebui sa le dea o lectie? In felul
acesta il inveti ura, iar violenta care o insoteste il umple de rani adanci. In plus, ca sa mai
imbunezi un pic situatia, ii spui ca nu conteaza cate indura, tot el este centrul Universului?
Orgoliul pe care i-l trezesti astfel, in mod paradoxal, ii alimenteaza complexele de inferioritate…
Toate aceste obiceiuri nefaste ii ranesc mult mai putin pe cei din jur decat pe cei care le practica.
Daca te comporti astfel cu tine insuti inseamna ca inca nu te iubesti suficient…

Copilul din tine are nevoie de dragostea ta. Tot restul – iubirea si aprecierea celorlalti, satisfactiile
de tot felul, diferite idei si teorii metafizice – nu-l vor linisti decat pentru scurt timp. Periodic el va
deschide ochii, va intelege ca nu a primit ce-i trebuie si va reincepe sa planga.

Atunci cand nu ma iubesc pe mine insumi voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de
iubire de la celalalt. Daca nu mi le ofera, ma voi considera indreptatit sa ma supar. Daca mi le
ofera din plin, dar eu nu simt ca merit cu adevarat atat de mult, voi gandi ca pur si simplu se
insala, ca totusi este o persoana naiva, iar dragostea sa va incepe sa ma sufoce… De fapt, nu
voi reusi niciodata sa primesc de la ceilalti mai mult decat sunt capabil sa-mi ofer eu insumi.

Dimpotriva, atunci cand aducem in relatiile noastre starea de implinire pe care o trezeste
veritabila iubire de sine, interactiunea se stabileste pe un cu totul alt nivel. Nu mai este vorba de
acea foame de iubire care face din interactiunea cu celalalt o necesitate stringenta, dureroasa, ci
de revarsarea unui preaplin. In felul acesta “a darui” si “a primi” dobandesc o alta semnificatie.

Te-ai gandit vreodata ca nu te iubesti destul? Sau esti dintre cei care considera ca a-si acorda
afectiune este un act imoral, nespiritual, iar singura datorie a cautatorului de adevar este sa-i
iubeasca pe ceilalti si sa se neglijeze mereu pe el insusi?

Multi dintre noi visam la sufletul pereche, la relatia care printr-o dragoste totala si neconditionata
va umple golul dinauntrul nostru si ne va vindeca toate ranile sufletesti. Si totusi nesocotim
intreaga viata pe cineva care este foarte aproape si tanjeste mereu dupa iubirea noastra: ne
ignoram pe noi insine.

Violenta interioara atrage violenta din lume

Autotransfigurarea si dobandirea unei juste iubiri de Sine sunt un lucru esential pe calea spirituala
si nu tocmai usor de dobandit. In aceasta lume, Dumnezeu ni se reveleaza sub forma exteriorului
(lumea obiectiva in care traim) si a interiorului (propriul nostru univers launtric). Pentru majoritatea
oamenilor insa ambele ipostaze raman destul de criptice. Lumea exterioara ne insala deseori
asteptarile, pare a fi amenintatoare sau de neinteles. Pe de alta parte, universul interior risca sa
ne para banal sau insuficient de elevat. Dezamagiti deopotriva de interior si de exterior, ne
refugiem uneori intr-o fantasmagorica transcendenta care speram sa fie mai prietenoasa.

Exista ideea preconceputa ca “nu este necesar (sau moral) sa ma iubesc pe mine insumi”. Totusi
este doar un pretext pentru teama de a recunoaste ca nu suntem (deocamdata) capabili sa
manifestam aceasta iubire. Fie ca e indreptata spre exterior sau catre propria fiinta, dragostea
este totdeauna o proba de noblete interioara. Implica curaj, daruire, dilatare a constiintei. La nivel
uman, cu exceptia fiintelor cu inalta viata spirituala, rareori iubirea se prezinta in forma sa pura.
Nu este aur, ci nisip aurifer. De aceea o relatie de iubire implica totdeauna rabdarea de a alege fir
cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur. Reusim sa-i convingem pe ceilalti ca ii iubim, dar
este imposibil sa nu sesizam cat de multe lacune are inca aceasta iubire.

De cele mai multe ori traim iubirea relationala colorata sau invadata de numeroase alte
sentimente, unele chiar fara legatura cu ea. Totusi, in aspectul sau ultim, iubirea nu este (doar)
un sentiment. A explora iubirea de Sine inseamna printre altele a patrunde in acel domeniu
misterios in care iubirea exista, dar este lipsita de sentimentalisme. Aceasta este o lectie
fundamentala in lipsa careia nu ne putem maturiza cu adevarat din punct de vedere afectiv.

Dincolo de orice sentimentalisme, iubirea este o cautare sincera si continua a binelui, armoniei,
frumusetii – pentru tine si pentru cei pe care ii iubesti. Daca aceasta cautare nu exista sau este
sufocata de multe tensiuni, confuzii, aviditate, gelozie, posesivitate inseamna ca trebuie sa cerni
cu mai multa atentie nisipul aurifer al universului tau interior. Iubirea inseamna rabdare, toleranta,
transparenta…

Rănile pe care ni le provocăm printr-o atitudine lipsită de iubire faţă de noi înşine se vor
reflecta şi în relaţiile cu exteriorul. A refuza să te iubeşti înseamnă a nega (chiar şi inconştient)
că toate fiinţele merită iubirea ta – inclusiv tu.

Foarte multe din rănile noastre sufleteşti ni le provocăm noi înşine prin felul nepotrivit în care ne
privim. În momentul în care începem să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem,
dispar brusc o parte din agresiunile care ne obişnuisem să credem că vin din afară. Pentru
simplul motiv că violenţa exterioară are nevoie de mintea noastră agresivă pentru a ajunge in
interior, altfel singurul ecou pe care ni-l trezeşte este compasiunea Dimpotrivă, o minte agresivă
la adresa propriei fiinţe ne poate răni în numeroase moduri: gânduri de neputinţă, descurajare,
sentimente de inferioritate, stări de revoltă, frici. Menţinute timp îndelungat acestea ajung să ne
pună în rezonanţă cu anumite planuri care fac în cele din urmă ca aceste idei să fie întreţinute în
mod spontan. Astfel, agresiunea faţă de noi înşine creează breşa prin care Universul ne răneşte.

Justa măsură în iubirea de sine este greu de dobândit. Oscilăm mereu între mândrie şi disperare.
Când universul nostru individual funcţionează cum ne place, luăm asta drept un semn al valorii
noastre personale şi un motiv de mândrie. Când nu ne mai oferă suficiente satisfacţii considerăm
că nu merităm iubirea lui Dumnezeu şi ne lăsăm cuprinşi de tristeţe. Astfel, val după val şi abis
după abis, ne petrecem întreaga viaţă fară a ne iubi vreodată cu adevărat. După numeroase
treceri de la o extremă la alta pare să se schiţeze o cale de mijloc: autocompătimirea – care nici
ea nu are de fapt nimic de a face cu iubirea de sine, ci dimpotrivă provoacă tot atât de multe răni
ca orgoliul sau neîncrederea în sine.