Anul 1865 îl găsește pe Carol plin de griji și plictisit de viața lipsită de evenimente din Berlin, dar soarta îi

pregătea o mare schimbare. Se poate spune că starea de spirit în care se găsea prințul in momentul
întâlnirii cu I. C. Brătianu, reprezentantul statului român, l-a ajutat in luarea unei decizii care i-a schimbat
definitiv viața. Se spune că în timpul discuției cu Brătianu, prințul a deschis un atlas geografic și a
observat că dacă trasezi o linie din Anglia pană în India aceasta trece prin România, care va fi deci o țara
foarte importantă a Europei. Altă istorioară care a circulat la acel moment era legata de o discuție pe
care Carol a avut-o cu Otto von Bismarck, acesta sfătuindu-l să nu accepte propunerea făcând și o
presupunere, că el va fi alungat de pe tron după 3-4 ani. Totuși, Carol care avea atunci 27 de ani, a
acceptat propunerea de a ocupa tronul României, fără nici o garanție de la marile puteri, în afară de
Franța lui Napoleon al III-lea. Principele avea un puternic aliat la curtea lui Napoleon al III-lea în persoana
Hortensiei Cornu, o apropiată a acestuia, care-l recomandă împăratului, acesta având care are o
atitudine favorabilă fața de acest proiect. Deși Napoleon al III-lea îl recunoaște pe Carol (cu care era de
altfel înrudit prin bunica sa Ștefania, copil de suflet al lui Napoleon Bonaparte) în postura sa de principe
al României, el nu i-a acordat însă întregul său sprijin, dar l-a pus în gardă față de Rusia și Anglia care se
opuneau acestei numiri. Din Prusia, Bismarck s-a arătat total ostil proiectului. Este greu de stabilit în
aceste condiții care au fost motivele care au împins o fire precaută, cumpătată și dominată de rigoarea
caracteristică spiritului german să ia o astfel de decizie, prin care destinul sau va fi legat iremediabil de
cel al unei țări pe care nu o cunoștea încă. Dintr-o măsură de precauție Carol a călătorit incognito, pe
pașaport numindu-se Karl Hettingen. Drumul spre România nu a fost lipsit însă de peripeții, prințul fiind
recunoscut în gara din Salzburg, cu toate ca purta ochelari, de doi ofițeri, foști colegi de-ai săi, unul dintre
ei chiar strigându-l pe nume. Carol și-a păstrat sângele rece, nu a răspuns, ci s-a amestecat printre
oamenii din gară, urcând apoi degrabă în tren. Primele impresii ale prințului la intrarea in țară nu au fost
chiar bune. El a călătorit de la intrarea în țară pană la București într-o căruța (spre a nu atrage atenția) și
a putut astfel observa orașele și satele prin care au trecut. El a fost mirat de numărul mic al orașelor
întâlnite și de lipsa de organizare care le guverna, fiind obișnuit cu frumoasele orașe de pe valea Rinului.
S-a bucurat văzând cu câtă căldură îl primeau țăranii, care recunoscându-l se înclinau, iar boierii ieșeau
afară din conacele lor și-l salutau. În timpul acestei călătorii și-a dat seama că va trebui să aducă multe
schimbări și ca-l așteaptă o sarcină grea, situația din țara nefiind deloc roz. Tot pe parcursul acestei
calatorii, principele și-a promis sa nu plece din țară până nu va introduce drumul de fier (a fost
impulsionat probabil și de o întâmplare deloc plăcută - ruperea unei roți de la căruță). La 10 mai 1866
ajunge în București, unde este primit cu pâine și sare. Carol jură credință constituției și ține un discurs
scurt, dar foarte emoționant, sărutând chiar pământul românesc.

Căsătoria cu principesa Elisabeta de Wied