Sunteți pe pagina 1din 10

Istoria relaţiilor internaţionale (II) – curs I

Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

Pentru a înţelege ce împrejurări istorice au determinat formarea şcolii diplomatice


bizantine, ajunsă la o asemenea fineţe de gândire şi iscusinţă practică, încât a influenţat în bună
măsură diplomaţia apusului medieval, a Veneţiei şi a statelor italiene, a Rusiei şi Turciei, este
suficientă trecerea în revistă a istoriei Imperiului Bizantin, care şi-a datorat menţinerea vreme de
aproape zece veacuri unui ansamblu de factori sociali, economici şi politici, de care s-au slujit
diplomaţii săi, dar şi conducătorii militari.

Etape ale evoluţiei Imperiului Bizantin şi principalele caracteristici ale acestora din
perspectiva locului şi rolului Bizanţului în relaţiile internaţionale. Imperiul Bizantin a
reprezentat una dintre cele mai pregnante prezenţe în relaţiile internaţionale, cu o longevitate de
aproximativ 11 secole. Definit drept un masiv conglomerat etnic, cultural şi religios, o monarhie
absolută cu administraţie puternic centralizată, Bizanţul este rezultatul unei sinteze istorice
complexe de tradiţie latină şi elenă, de ortodoxism şi orientalism.
Vreme de mai bine de un mileniu, acest imperiu a conservat tradiţiile clasice la care s-au
adăugat cele de factură orientală. Prin civilizaţia zămislită, ca şi prin forţă, Bizanţul a înrâurit
profund lumea medievală, reprezentând o componentă fundamentală a civilizaţiei universale, în
special a celei europene. Cronologic, istoria imperiului poate fi împărţită în trei mari etape:

a). Etapa 330-610: Imperiul Roman Creştin. În această etapă, civilizaţia şi cultura
bizantină au afişat un caracter latin. Începutul s-a datorat lui Constantin cel Mare care la 330 a
inaugurat noua Romă, pe locul vechii colonii Bizantion, aşezat într-o poziţie deo excepţională
valoare strategică la trecerea din Marea Neagră în Marea Mediterană. Prin poziţia sa geografică,
situat la întretăierea unor zone strategice, a unor mari căi comerciale, Constantinopolul a asigurat
o poziţie dominantă Imperiului Bizantin. Împăraţii care au rezidat aici au fost în măsură să-şi
exercite influenţa asupra unor mari spaţii geografice în plan militar, economic, religios şi
cultural. (Constantin cel Mare a lărgit considerabil, la 330, portul Bizantion, cunoscut ulterior
sub numele de Constantinopol; a stabilit acolo capitala Imperiului Roman).
Prin Constantinopol, Bizanţul a realizat un centru multifuncţional care a conservat
romanitatea în Europa Centrală. A fost transmisă populaţiei din lumea barbară sau celei
desprinsă de cea romană, cultura antichităţii, ce avea să stea la baza lumii medievale şi a celei
moderne.
În această etapă, Imperiul Bizantin s-a confruntat cu unele probleme majore: aşezarea
goţilor ca federaţi în anumite provincii, campaniile persane în Siria şi Mesopotamia timp de 25
de ani (337-363), invazia hunică (375), momentul divizării Imperiului Roman (395).
La 395, Imperiul a fost divizat între fiii lui Teodosius: Honorius va domni la Roma ca
împărat al Apusului, iar Arcadius la Constantinopol, ca împărat al Bizanţului sau Imperiului
Roman de Răsărit. Nucleul acestui stat imens, care s-a întins în limitele sale maxime, de la Eufrat
până în Italia, din Africa de Nord până la gurile Dunării, de o influenţă economică şi culturală
considerabil de mare, l-au constituit Peninsula Balcanică şi Asia Mică. Practic, Bizanţul a fost
reprezentat în esenţă de Constantinopol. Atâta vreme cât acolo a domnit un suveran bizantin, s-a
considerat că Imperiul există, chiar dacă teritoriul înconjurător, fusese cotropit de popoare
străine. Între 395 şi 527, Imperiul trebuie să facă faţă vizigoţilor, hunilor, avarilor, slavilor,
bulgarilor şi perşilor.
După căderea Imperiului Roman de Apus (476), Imperiul Roman de Răsărit s-a
manifestat drept succesor legitim al fostului Imperiu Roman. (La 476, Roma a căzut sub herulii
lui Odoacru, iar la 493 sub ostrogoţi. Astfel, a luat sfârşit Imperiul Roman de Apus).

1
Istoria relaţiilor internaţionale (II) – curs I
Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

Această epocă este dominată şi de personalitatea lui Iustinian I (527-565), care a dus
Imperiul Bizantin la maxima sa înflorire în toate domeniile. Acum au fost integrate imperiului
Nordul Africii (534), Spania vizigotă (554), Italia ostrogotă (555). Astfel, marele împărat a reuşit
refacerea temporară a Imperiului Roman având ca nucleu Marea Mediterană. Generalii
Belisarius şi Narses i-au oprit pe perşi şi au lărgit graniţele Imperiului, recâştigând controlul
asupra Africii, Spaniei de sud-est şi Italiei. Ravenna, Roma, Sardinia, Sicilia au rămas sub
guvernare bizantină până la 751. Între timp, au survenit conflicte cu longobarzii, arabii şi
bulgarii, care au pătruns în Peninsula Balcanică. În continuare, au urmat momente de regres:
pierderea teritoriilor cucerite din Europa occidentală după anul 568, invazia avarilor şi perşilor
de la sfârşitul secolului al VII-lea până la 602, invazia slavilor la sud de Dunăre şi prăbuşirea
limesului dunărean (602).

b). Etapa 610-1081: Imperiul Grec Medieval. Cercetătorii sunt de părere că acest
răstimp reprezintă epoca clasică a Bizanţului. Pe plan extern au loc marile confruntări cu arabii şi
se înregistrează amplul impact cultural bizantin asupra spaţiului sud-est european. Sfârşitul
acestei perioade a găsit Bizanţul într-o criză profundă caracterizată prin slăbirea puternică a
puterii imperiale şi reducerea prestigiului extern.
La 25 decembrie 800, Carol cel Mare s-a încoronat la Roma; noul împărat a abandonat
treptat idealul roman, pentru a se consacra edificării unui imperiu franc, care a urmat o linie de
dezvoltare diferită de cea a Bizanţului.
Între anii 867-1025, Imperiul Bizantin a cunoscut o nouă perioadă de înflorire sub
dinastia macedoneană, fondată de Vasile I, şi sub urmaşii acestuia, Leon VI cel Înţelept, Roman,
Constantin VII Porfirogenetul, Nichefor II, Ioan I Tzimiskes. Imperiul s-a extins până la Eufrat,
domina Balcanii, iar bulgarii au fost subjugaţi pentru o lungă perioadă.
După anul 1000, apar turcii selgiucizi, care până la finalul secolului al XI-lea, au reuşit să
cucerească aproape toată Asia Mică. În aceeaşi perioadă, au apărut şi normanzii, în timp ce
Veneţia controla Adriatica.

c). Etapa 1081-1453. Acest răstimp se caracterizează printr-o criză constantă şi


progresivă. Bizanţul se confruntă cu cea de-a patra cruciadă: cruciaţii au cucerit
Constantinopolul şi au pus bazele Imperiului Latin de Răsărit (1204-1261).
În 1204, Imperiul a fost atacat de cruciaţi, care au ocupat Constantinopolul şi au
întemeiat Imperiul Latin de Răsărit. Alături de această formaţiune politică fiinţează alte câteva
state independente: un Imperiu Bizantin la Niceea, altul la Trebizonda, un despotat grec în Epir
şi 12 mici state latine în partea europeană a fostului Imperiu.
Imperiul Bizantin avea să fie formal restaurat în 1261 prin recucerirea Constantinopolului
de către Paleologi, până la 1453, când capitala a fost cucerită de turci. Bizanţul s-a aflat într-o
agonie continuă. Ultimul împărat, Constantin al XI-lea, a fost înfrânt de Mahomed al II-lea.

***
Pentru a reuşi menţinerea integrităţii unui imperiu ameninţat dintre toate frontierele o
perioadă atât de îndelungată, bizantinii au trebuit să desfăşoare o tehnică diplomatică extrem de
nuanţată. În diferite perioade ale istoriei lor, bizantinii au plătit tribut, au înduplecat pe duşmani
cu daruri sau onoruri imperiale, mantii, sceptre, diademe.
Liutprand, episcopul Cremoniei, ca sol al regelui Italiei, a descris ceremonia orbitoare a
primirii la curtea bizantină. Tronul cu împăratul apăreau subit, datorită unui dispozitiv mecanic.
Doi lei de aur scoteau răgete impresionante, în timp ce păsărele mecanice ciripeau în copaci de
aur.
Pe longobarzi, heruli, avari, bizantinii au încercat să-i lege de Imperiul bizantin prin
căsătorii cu tinere din patriciatul constantinopolitan, care erau creştine şi purtătoare ale unei
culturi mai înaintate. Bizantinii au stabilit legături de comerţ, au trimis misionari la popoarele
barbare şi i-au educat pe copiii conducătorilor acestora la şcoli din Constantinopol. O altă
2
Istoria relaţiilor internaţionale (II) – curs I
Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

metodă folosită era aceea de a ridica un popor împotriva altuia: hunii au fost îndemnaţi împotriva
bulgarilor, avarii împotriva hunilor, hunii împotriva persanilor, pe nomazii sirieni, pe arabi şi pe
etiopieni împotriva persanilor.
Popoarele vecine au preluat de la bizantini o serie de elemente de diplomaţie: sistemul
darurilor, scribii, funcţionarii de cancelarie, formulele din tratate, principiul imunităţii solilor,
element care se va regăsi oglindit şi în legea salică a francilor. Mijloacele utilizate de
diplomaţia bizantină, dintre care unele par astăzi naive, s-au dovedit eficiente. Subsidiile şi
titlurile acordate, fastul primirilor şi prozelitismul creştin care a precedat sau s-au asociat
diplomaţiei, au câştigat Imperiului aliaţi şi au permis Bizanţului să exercite o influenţă
considerabilă în estul Europei medievale. Această diplomaţie nu era, însă, lipsită de riscuri. În
ziua în care Imperiul nu a mai dispus de mijloacele care să-i asigure fidelitatea şi admiraţia
clienţilor săi, aceştia s-au grăbit să folosească slăbiciunea Bizanţului, pentru a lua în stăpânire
comorile fabuloase la care râvneau.
Dorind să-şi menţină posesiunile din Crimeea (Mangopul etc.), bizantinii au fost
întotdeauna atenţi faţă de ruşi, pe care i-au creştinat în secolul al X-lea, reuşind să-i atragă
împotriva bulgarilor. În raporturile bizantino-ruse, au existat, însă, şi perioade de încordare,
pentru că ruşii înţelegeau să controleze singuri teritoriile pe care le cucereau în înţelegere cu
Bizanţul. Astfel, Sviatoslav a pus efectiv stăpânire pe bulgari, deşi nu trebuia decât să-i
neutralizeze ca aliat al Bizanţului. Uneori, au loc şi expediţii ruseşti împotriva
Constantinopolului, precum aceea de la 1043, sub Iaroslav.
În cele trei tratate pe care le-au semnat cu ruşii, bizantinii au pus o serie de condiţii care
să-i ferească de primejdia unui atac prin surprindere. Ruşii nu puteau intra în Constantinopol în
număr mai mare de 50 pe o poartă. Negustorii ruşi trebuiau să prezinte o mulţime de scrisori prin
care să se confirme caracterul paşnic al misiunii lor. Se specifica până şi felul de pecete cu care
trebuiau sigilate aceste documente pentru a preveni falsurile.
În ciuda acestor măsuri, armatele ruse s-au aflat nu o dată la porţile Bizanţului. În 941,
însuşi cneazul lor ajunsese sub zidurile Constantinopolului. Oraşul a fost salvat de celebra armă
secretă a bizantinilor, „focul” lichid pe care îl utilizau pentru aprinderea corăbiilor duşmane şi
care îl mai salvase de două asedii anterioare; duşmanii au fost alungaţi de la porţile capitalei.

(Sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-cazut-imperiul-bizantin-crizele-
agonia-marelului-imperiu-roman)

3
Istoria relaţiilor internaţionale (II) – curs I
Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

Bosforul, problema strâmtorilor dintre Marea Mediterană şi Marea Neagră – Ideea


păstrării cu orice preţ a capitalei şi a strâmtorilor a fost moştenită şi de turci în diplomaţie.
Menţinerea capitalei a fost o idee majoră a politicii Bizanţului: frontierele se pot restrânge sau
se pot lărgi, duşmanul poate fi înfrânt sau poate ieşi victorios, dar capitala şi strâmtorile
trebuiau să rămână neatinse. Constantinopolul însemna controlul strâmtorilor, iar strâmtorile
însemnau controlul Mării Negre. Marea Neagră însemna comerţul preţios cu materii prime şi cu
grâne, pe care grecii, veneţienii şi genovezii îl desfăşurau pe coastele ei.
Ideea păstrării strâmtorilor a fost ilustrată în cursul tratativelor nesfârşite duse de Bizanţ,
în mod abil, când cu Veneţia, când cu Genova, cărora li se făceau promisiuni privind trecerea
prin strâmtori şi privilegii comerciale. De altfel, este cunoscut faptul că cele două cetăţi italiene
se aflau într-o aprigă şi înverşunată concurenţă. Timp îndelungat, un singur pavilion a străbătut
Marea Neagră, cel veneţian. În momentul în care veneţienii au început să abuzeze de drepturile
care li se dăduseră şi au început să-şi extindă o putere care a devenit supărătoare pentru Bizanţ,
acesta s-a aliat cu genovezii, i-a alungat pe veneţieni şi le-a dat genovezilor drepturile deţinute
anterior de veneţieni. Genovezii au întemeiat colonii pe litoralul Mării Negre, dintre care cea mai
importantă a fost Caffa, în Crimeea, cu care Ştefan cel Mare a avut legături şi în ajutorul căreia
au venit şi ostaşi moldoveni până în ultimele zile ale asediului turcesc din 1475, sub care a şi
căzut1.
Este cunoscut faptul că diplomaţia bizantină şi-a lăsat întreaga sa moştenire diplomaţiei
veneţiene, cu care Bizanţul a fost în legătură până în ultimele secole ale existenţei sale.
Veneţienii şi-au făcut ucenicia diplomatică în Bizanţ.
După căderea Constantinopolului sub turci, valorile lumii vechi bizantine, care de fapt o
continuau pe cea grecească, au luat, pe de o parte, drumul Italiei, unde aveau să determine
Renaşterea, iar pe de alta, calea Ţărilor Române. Cultura şi diplomaţia bizantină au exercitat
numeroase influenţe şi în spaţiul românesc, vizibile, spre exemplu, în Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său, Teodosie, unde se găsesc şi referiri la desfăşurarea protocolului
diplomatic. Se găsesc reguli foarte amănunţite care merg până la indicarea locului ce urmează să-
l ocupe boierii sau invitaţii străini la ceremonii. Se recomanda consecvenţa de protocol, („să le
păzeşti locurile ca, la a doua şedere să nu le schimbi”); se argumentează necesitatea păstrării
protocolului prin faptul că cel care ar fi fost pus la loc nepotrivit, „dacă îl pui mai jos într-acel
ceas i se întristează inima şi se scârbeşte”. Asemenea regăsesc referiri, pasaje destul de întinse,
se regăsesc şi în cronicile lui Radu Popescu, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Miron Costin. De
pe la 1762, datează Condica ce are întru sine obiceiuri vechi şi nouă, scrisă de Gheorgachi, al
doilea logofăt din Iaşi, care este şi o operă de ceremonial deosebit de interesantă prin structura şi
informaţia oferite.
Una din prescripţiile bizantine era ca în timpul audienţei, cel care ducea tratative să
păstreze o faţă imobilă şi să reacţioneze invariabil, fie că se spunea ceva de bine sau ceva de rău.
O altă prescripţie era ca răspunsul să fie dat după o perioadă de deliberări.

La bizantini, a existat şi o literatură de ceremonial, precum cartea lui Petros Patrikios,


care a fost şi magister officiorum la curtea lui Justinian. Legiuitor şi diplomat desăvârşit, Petros
Patrikios a fost trimis în repetate rânduri ca ambasador în Imperiul Persan sau la curtea
ostrogoţilor, unde, de altfel, a şi fost prizonier vreme de mai mulţi ani. Pe lângă scrieri istorice, a
lăsat şi un tratat Despre constituţia statului, sau în limba greacă, Katastasis sau Carte de
ceremonii. O parte din opera sa a intrat în alcătuirea lucrării din epoca lui Constantin
Porfirogenetul din secolul al X-lea: Cartea ceremoniilor curţii. În aceeaşi lucrare era inclus şi
tratatul lui Philotheus, Kletorologion, protospătar sub Leon (886-912), tratat care cuprindea lista
demnitarilor bizantini şi a oaspeţilor de la curtea imperială.
1
Mulţi soli genovezi au trecut prin spaţiul românesc în secolul al XV-lea. Comerţul Moldovei cu coloniile geneveze
din Crimeea sau din cartierul constantinopolitan Pera era extrem de intens; în timpul lui Ştefan cel Mare, genovezii
au deţinut magazii şi comptoare cu mărfuri la Suceava. Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 86.
4
Istoria relaţiilor internaţionale (II) – curs I
Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

Împăratul Constantin VII Porfirogenetul (905-959), erudit care a vrut să descrie


ceremonialul curţii bizantine pentru fiul său, Roman, a reunit în Cartea ceremoniilor, diferite
scrieri, între care şi cele ale lui Petros Patrikios şi Philotheus. Opera astfel realizată a fost extrem
de importantă pentru diplomaţia bizantină. Ea sublinia rolul ceremonialului în viaţa politică a
Bizanţului. De acolo rezultă că pentru impresionarea reprezentanţilor străini la curtea bizantină,
ca şi a poporului, activitatea curţii era, practic, ritualizată. Se crea un sentiment covârşitor de
măreţie în hieratism, care trebuia să consacre ascendentul păstrat de bizantini faţă de celelalte
popoare. Acelaşi împărat a fost şi autorul lucrării De administrando imperio, care cuprindea
recomandări în legătură cu atitudinea ce trebuie adoptată faţă de diversele popoare din
vecinătatea Bizanţului.
Faptul că într-o operă din secolul al X-lea, erau incluse texte mai vechi, precum acelea
ale lui Petros Patrikios, indică tradiţionalismul ceremonialului bizantin. Secole mai târziu,
curţile Europei apusene sau curtea Rusiei şi chiar cea otomană, au aplicat prescripţii din cartea
lui Constantin Porfirogenetul. Astfel, se explică circulaţia operei sale, care a fost găsită într-un
manuscris din secolele XI-XII la biblioteca din Leipzig.

Sistemul puterii politice. Monarhie absolută centralizată, Bizanţul a dispus de instituţii


puternice, clasice; funcţionarii depindeau de împărat; membrii aparatului funcţionăresc erau
selectaţi după criterii riguroase şi trebuiau să îndeplinească anumite calităţi; puterea politică era
deţinută de cele mai importante familii aristocratice şi de apropiaţi şi prieteni ai împăratului; s-a
practicat pe scară largă venalitatea funcţiilor, acest fapt conducând la deţinerea unor dregătorii de
către persoane mai puţin instruite. Începând din timpul împăratului Heraclius (610-641), imperiul
a fost structurat în theme, provincii cu caracter administrativ-militar, conduse de strategi numiţi
de împărat.

Armata. Marea întindere a imperiului, situat pe trei continente, necesita apărarea acestor
graniţe foarte întinse. Totodată, planurile strategice privind recucerirea provinciilor pierdute au
situat armata în centrul preocupărilor puterii imperiale. Imperiul Bizantin a dispus de o mare
armată de generali capabili, care acţionau în temeiul unor tratate de tactică şi strategie. La
începuturile imperiului, în veacurile IV-VI, armata bizantină avea următoarele componente:
limitanei (recrutaţi dintre localnici), comitatenses (trupe de voluntari mobile şi de ţărani liberi),
federaţi, aliaţi, vasali (călăreţi în soldă), socii (corpuri expediţionare, barbari de la graniţe),
palatini (garda palatului, mercenari străini).
Armata bizantină se afla sub comanda unui strateg desemnat de împărat. Din această
perioadă se cunosc trei divizii, fiecare structurată în trei regimente, care, la rândul lor, erau
divizate în batalioane de câte 300-400 de oşteni. Batalioanele se compuneau din unităţi militare
mai mici de câte 100, 10, 5 oşteni. Oştenii erau înzestraţi cu echipament de apărare complex;
platoşe, scuturi, coifuri, jambiere.
Odată cu domnia lui Iustinian a sporit rolul cavaleriei. Ca arme, cavalerii foloseau arcul
cu săgeţi, spada, suliţa. Având o compoziţie eterogenă, armata trebuia să beneficieze de o
disciplină riguroasă. În secolul al VI-lea, au fost preconizate măsuri reformatoare; au fost create
domenii militare. Populaţia a fost înzestrată cu loturi de pământ ce puteau fi moştenite şi pentru
care era obligată să presteze serviciul militar. Sistemul themelor a intrat în declin. Themele au
început să se destrame, în timp ce mica proprietate a decăzut şi a dus la decăderea ţăranilor ce
puteau fi recrutaţi. În consecinţă, s-a acordat credit armatei de mercenari. Prin secolele XIII-XIV,
oştenii primeau sate sau ferme. Ei au fost impuşi să plătească o anumită arendă.
Bizantinii au obţinut succese şi au ajutorul flotei militare. Exista un număr însemnat de
nave de transport, precum şi nave de război (dromoane). Împăraţii bizantini au sporit efectivele
flotei din Marea Mediterană, Marea Neagră şi Marea Roşie. La flota imperială, în secolele VII-
VIII, s-au adăugat flotele themelor maritime; se utiliza cu succes focul grecesc. Pe la jumătatea
veacului al X-lea, bizantinii dispuneau de 3300 de vase din care 2000 de vase de transport.

5
Istoria relaţiilor internaţionale (II) – curs I
Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

***
Relaţiile Imperiului Bizantin cu regatele barbare. Bizanţul, dat fiind arealul mare de
stăpânire, s-a confruntat în permanenţă cu barbarii atât în vremea migraţiilor, cât şi în contextul
constituirii regatelor pe ruinele Imperiului Roman de Apus.
La începutul secolului al V-lea, vizigoţii, sub conducerea lui Alaric, au atacat şi devastat
provinciile romane din Peninsula Balcanică, au devastat Peninsula Italică, cucerind cetatea
eternă, Roma, au ocupat Hispania şi Galia de sud-vest şi au întemeiat un regat propriu. La rândul
lor, vandalii, francii, burgunzii au desfăşurat mari campanii, au obţinut importante provincii, iar
teritoriile cucerite le-au desprins de imperiu. Mari pustiiri au produs atacurile de o cruzime
nemaiîntâlnită a hunilor.
Pentru a face faţă acestor confruntări, Imperiul Bizantin, dispunând de o forţă militară
considerabilă, dar şi de funcţionari bine plătiţi, a practicat o politică externă abilă. Astfel, pentru
a-şi asocia pe unii barbari împotriva altora i-au aşezat, ca federaţi, în preajma frontierelor. Pe
această cale, se urmărea divizarea invadatorilor, favorizarea temporară a unora împotriva altora.
Bizantinii au utilizat toate mijloacele posibile, inclusiv corupţia: acordarea unor substanţiale
daruri, dar şi distincţii imperiale şi subsidii care atrăgeau pe barbari. Diferitele neamuri barbare –
ostrogoţii, vizigoţii, francii – care au ocupat anumite provincii ale imperiului din apusul Europei
au sfârşit prin a adapta propriile tradiţii gentilice la realităţile romane conservate în spaţiile
respective.
Regatele barbare întemeiate pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apus au stabilit relaţii
cu Imperiul Bizantin prin forţa armelor sau pe cale diplomatică. Regatele barbare şi-au definit o
politică externă proprie, dictată de necesităţi şi realizată printr-o diplomaţie specifică.
Documentele de epocă ilustrează formele specifice ale relaţiilor internaţionale existente
între lumea bizantină şi lumea barbară. Întâlnim o serie de descrieri de epocă, cu exemple
elocvente, în care era implicat Imperiul Bizantin. Amintim, în context, descrierea lui Priscus din
Pannion privind relaţiile diplomatice ale Bizanţului cu căpetenia hunilor, Atilla (435-453).
Aceste descrieri reflectă modul cum regatele barbare şi, în mod special, cel hunic şi-au creat o
diplomaţie proprie pornind de la elementele relevante ale modelului bizantin sau de la tradiţiile
vechi romane.
Priscus din Pannion a fost un om apropiat diplomaţiei bizantine şi a luat parte ca membru
al soliei trimisă la curtea lui Attila. Amintim solia din 433 trimisă de împăratul Theodosie al II-
lea. Întâlnirea solilor a avut loc la graniţa imperiului. Solii huni prezenţi au stat în timpul
discuţiilor călare, determinându-i pe bizantini să adopte aceeaşi modalitate. În urma tratativelor
s-a ajuns la încheierea unui tratat între huni şi Bizanţ, nefavorabil imperiului. Potrivit înţelegerii,
hunii urmau să primească un tribut anual de 700 de livre de aur şi să predea pe toţi fugarii ce se
refugiaseră şi găsiseră sprijin în imperiu. Din descrierile lui Priscus aflăm că ambele părţi au
depus un jurământ realizat după tradiţii proprii; se remarcă acel angajament ca fiecare parte să
respecte înţelegerea.
Atilla a cerut, prin diplomaţii săi trimişi la Constantinopol, să i se predea toţi transfugii,
însă solii au fost cumpăraţi cu daruri consistente de autorităţile bizantine. Aceştia urmau să spună
că în imperiu nu există fugari. Au fost patru solii succesive, dar fiecare a dus acelaşi răspuns,
întrucât delegaţii huni au fost cumpăraţi cu foarte mulţi bani.
Se observă practica Bizanţului de a compromite prin orice mijloace obiectivele
delegaţiilor străine. Această practică bizantină s-a dovedit bună şi pentru huni deoarece puteau
obţine şi ei daruri şi sume foarte mari.
Attila s-a folosit de diplomaţi şi scribi ce ştiau să tâlcuiască excelent documentele
oficiale. Unii romani din zonele de graniţă ce căzuseră sub puterea hunilor erau folosiţi în
diferite misiuni diplomatice. O solie din timpul lui Theodosie făcea apel la diplomaţii romani ce
erau incluşi în solia lui Attila să-l ucidă pe regele hun. Astfel, omul lui Attila, Edicon, a fost
inclus în solia împăratului. Ajungând la Attila, Edicon a divulgat însă planurile bizantine de
asasinare. Deşi putea să lichideze pe omul împăratului, Attila a respectat regulile diplomatice
ale vremii (inviolabilitatea solilor). Attila dorea ca în solii să fie incluşi bărbaţi de rang
6
Istoria relaţiilor internaţionale (II) – curs I
Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

aristocratic cu titluri importante. Cu timpul, barbarii aveau să-şi însuşească multe obiceiuri
bizantine, considerându-le adevărate modele ale genului.

Diplomaţia bizantină s-a întemeiat pe vechea diplomaţie romană şi s-a afirmat în


vremea împăratului Iustinian. În linii mari, diplomaţia iustiniană se baza pe viclenie şi intrigi
şi nu neapărat pe forţă. Practicile bizantine intrate în diplomaţia vremii aveau să fie preluate de
Veneţia, iar prin intermediul acesteia, de multe principate şi ducate italiene şi germane.
Principiile şi formele diplomaţiei bizantine, conturate în format clasic în vremea lui
Iustinian, aveau să stea la baza întregii diplomaţii medievale şi moderne. Existau o curte a lui
Iustinian şi una a împărătesei Teodora, cu un număr mare de diplomaţi.
Împăratul Iustinian a dat dovadă de abilitate şi diplomaţie, dispunând de un aparat foarte
numeros. Solii săi pot fi întâlniţi în toată lumea cunoscută de atunci de la Oceanul Atlantic la
India, China şi ţările din nordul Africii.
Bizantinii au ştiut să îmbine acţiunile diplomatice cu cele militare. Graniţele foarte
întinse ale imperiului, situate pe trei continente, învecinarea cu multe neamuri barbare aflate într-
o continuă expansiune, au impus bizantinilor cunoaşterea migratorilor, a modului lor de viaţă, a
obiectivelor de politică externă.
Bizantinii erau interesaţi de informaţiile cele mai diverse, de la realităţile etnico-culturale,
relaţiile comerciale, politico-militare, la conflictele ce existau între migratori. Erau bine
informaţi despre numărul oştenilor, despre fortificaţii, despre calităţile şi defectele barbarilor.
Acest tip de informaţii a slujit bizantinilor în vederea coruperii adversarilor.
Informaţiile dobândite pe diferite căi erau sintetizate şi în baza lor se elaborau direcţiile
de politică externă, actele diplomatice, campaniile militare. Un colos ca Imperiul Bizantin, deşi
dispunea de mari forţe militare trebuia să aibă şi o diplomaţie eficientă, oameni bine pregătiţi. De
aici a rămas spiritul bizantin care era clădit pe principiul „divide et impera”.
În mod frecvent, barbarii erau angajaţi ca federaţi în oştirea bizantină. Căpeteniile
politice şi militare ale triburilor barbare erau atrase prin diverse mijloace să poarte lupte în
anumite părţi ale imperiului, la graniţele acestuia, în favoarea Bizanţului. O parte din fruntaşii
barbari au primit titluri imperiale pentru a participa la sprijinirea bizantinilor, îndeosebi în zonele
de frontieră aflate mereu sub asalt.
Bizantinii au plătit comandanţilor barbari sume mari de bani pentru a se angaja la
apărarea frontierelor imperiului; în calitate de aliaţi ai Bizanţului, străinilor li s-au promis şi dat
suprafeţe mari de pământ. Astfel, longobarzii au primit pământ în Pannonia şi Noricum, avarii la
nord de Dunăre, hunii în Thracia, avarii pe râul Sava, iar herulii în spaţiul dacic. În acest fel,
barbarii erau cointeresaţi să-şi apere proprietăţile de invaziile altor coetnici.
Pentru a-i atrage, bizantinii au aranjat partide matrimoniale cu importante familii
aristocratice. Unii membri ai familiilor barbare primeau o educaţie specială în capitală sau în
importante centre culturale bizantine. Tinerii barbari erau educaţi în spiritul ataşamentului faţă
de Bizanţ şi împărat.
Conflictele dintre triburi erau analizate de bizantini şi exploatate la maxim. Anumiţi
pretendenţi la tronul regatelor barbare, fugari, erau primiţi de bizantini, adăpostiţi şi li se
promitea sprijin pentru îndeplinirea obiectivelor. În mod frecvent, erau priviţi ca oameni de
rezervă pentru ca în momente favorabile să poată fi impuşi cu sprijin politic sau militar. Barbarii
au sesizat aceste practici şi au acceptat jocul acestora, dar cu stipendii importante, în caz contrar
ameninţau cu trecerea de partea adversarilor.
Controlaţi mereu cu abilitate prin şantaj, corupţie, presiune politico-militară, barbarii
aveau mereu probleme, iar bizantinii nu-i lăsau deloc să se consolideze, erau mereu contrapuşi
unii altora.
În funcţie de împrejurări, bizantinii îşi schimbau metodele şi mijloacele; duşmanii puteau
fi oricând aliaţi de moment. Diplomaţia bizantină a pus toate statele pe o tablă de şah, bizantinii
fiind maeştri în manevrarea jocului: hunii au fost aţâţaţi împotriva bulgarilor, în vreme ce avarii
au fost aţâţaţi împotriva hunilor. Împotriva vandalilor, bizantinii şi i-au asociat pe ostrogoţi. În
7
Istoria relaţiilor internaţionale (II) – curs I
Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

acelaşi timp, i-au folosit pe franci pentru a-i învinge şi supune pe ostrogoţi. Uneori, împăraţii
bizantini au intervenit cu oştirea în treburile altor state. Aşa se explică campaniile militare ale lui
Iustinian împotriva vandalilor din Africa şi a ostrogoţilor din Italia.
Vechii proprietari de pământ romani ce fuseseră deposedaţi în timpul invaziilor barbare,
în special în regatele vandal şi ostrogot, au fost atraşi de partea Bizanţului. Bizantinii au primit
ajutor de la proprietarii deposedaţi şi de la clerul roman. Papa a intervenit pentru a rezolva
pozitiv campania împotriva ostrogoţilor din Italia. În anul 555, Iustinian a obţinut victoria
împotriva ostrogoţilor şi a instaurat autoritatea romană în Italia. El a dat proprietăţile şi
privilegiile vechilor proprietari.
Dacă politica prin forţă militară eşua, se aplica drept măsură de rezervă, tactica de
izolare a adversarului şi instituirea unei blocade militare şi economice. Cei mai mari adversari
ai Imperiului Bizantin au fost Persia şi Califatul Arab.
Campaniile militare desfăşurate de Iustinian împotriva lui Chosroes I al Persiei nu au dat
rezultatele scontate. Atunci, împăratul a asmuţit pe toţi vecinii Persiei împotriva lui Chosroes:
hunii, arabii din Yemen, nomazii din Siria. În sud, a susţinut campaniile regatului Etiopiei.
Iustinian s-a aliat cu toţi duşmanii persanilor. Politica antipersană se observă pe mai multe
planuri: reorientarea căilor comerciale orientale, controlarea comerţului de anvergură în India şi
China.
Printr-o abilă diplomaţie, s-au extins relaţiile comerciale cu alte state. Domeniul
economic a constituit un suport pentru legăturile din sferele diplomaţiei şi armatei. Marile centre
comerciale, urbane de la marginea Imperiului Bizantin au devenit puncte de sprijin pentru acţiuni
politice şi militare de anvergură. Adesea, comercianţii primeau misiuni politico-diplomatice, care
erau îndeplinite în mod tainic.

Creştinismul şi ideea propovăduirii şi extinderii acestuia au fost un alt mijloc important


pentru consolidarea Imperiului Bizantin. Creştinismul s-a răspândit în lumea slavă, Chiril şi
Metodiu, făuritorii alfabetului slav, au acţionat cu multă dibăcie şi perseverenţă pentru
răspândirea creştinismului ortodox în Moravia Mare, unde se manifestau tendinţe misionariste
catolice.
Adoptarea creştinismului de Rusia a însemnat o importantă victorie diplomatică a
Bizanţului. Capitala, Constantinopolul, era şi centrul ortodoxismului, de unde au fost influenţate
puternic un mare număr de state barbare din centrul şi sud-estul Europei. O anume influenţă s-a
exercitat şi asupra unor state din Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Spre deosebire de catolicism, ortodoxia permitea oficierea slujbei în limba greacă şi
slavonă. În acest context, a fost tradusă Biblia în limbile gotică, bulgară, hunică. Această relativă
receptivitate faţă de comunităţile convertite la ortodoxism a sporit considerabil rolul şi locul
Constantinopolului ca a doua Romă.

***
Sistemul de organizare al soliilor în Bizanţ. Imperiul Bizantin a dispus de un aparat
diplomatic organizat în mod riguros, cu o imagine somptuoasă şi cu etichetă birocratică. În
capitala bizantină, puteau fi întâlniţi soli din Europa, Asia, Africa, vorbind un evantai larg de
limbi.
La Bizanţ, a existat un Departament al Afacerilor Străine, înzestrat cu personal
specializat: diplomaţi, traducători. Corpul de diplomaţie aplica un ceremonial riguros, avea o
îmbrăcăminte specială cu care impresiona pe străini.
Bizanţul trebuia să-şi afirme unicitatea, puterea şi bogăţia pe plan universal. Faţă de soli
se aplica o regulă bine pusă la punct. Uneori, aceştia erau intimidaţi, corupţi, şantajaţi.
Diplomaţia bizantină se caracteriza prin mult fast, care-i impresiona pe străini şi reuşea să-i
seducă. Autorităţile bizantine cunoşteau amănunte dintre cele mai diverse despre fiecare
diplomat străin, aveau fişe pentru străini, iar la nevoie, puteau face analize speciale pentru a
cunoaşte în profunzime anumite probleme. Existau şanse de succes doar atunci când diplomaţii
8
Istoria relaţiilor internaţionale (II) – curs I
Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

străini erau bine cunoscuţi, când se cunoşteau temeinic relaţiile dintre ei, mai ales relaţiile
conflictuale.
Unii soli aveau parte de un tratament special, li se acordau facilităţi, daruri. Solii regilor
barbari dispuneau de o organizare proprie, dar cu o serie de împrumuturi romane. Nu dispuneau
însă de toate informaţiile şi tertipurile existente la bizantini.
Pe parcurs, diplomaţia statelor barbare a dobândit un anume rafinament fără să rivalizeze,
însă, cu cea bizantină. Diplomaţia a asigurat existenţa Imperiului Bizantin, poate chiar mai mult
decât armata. Diplomaţia era organizată după o riguroasă ierarhie. De un statut special s-au
bucurat pe linie diplomatică Persia şi Califatul Arab, considerate oarecum, state egale.
Regatele barbare din Occident aveau un statut de inferioritate, li s-a refuzat continuu pretenţiile
de imperii şi au fost considerate în rândul vasalilor.
De-a lungul timpului, s-au format un număr mare de diplomaţi bizantini, bine instruiţi
răspândiţi în numeroase ţări, care au reuşit să îndeplinească misiuni dintre cele mai variate.
Bizantinii au întreţinut conflicte, au încurajat o serie de răscoale şi au planificat inteligent acţiuni
conspirative prin numerosul aparat de spioni, care i-au ţinut pe barbari în tensiune mereu.

Bizanţul a reprezentat o lume, nu a ocupat numai o epocă, ci o întreagă perioadă istorică


de peste un mileniu. Bizantinii s-au numit întotdeauna romani, au avut conştiinţa că reprezintă
romanitatea prin excelenţă, al cărei centru de greutate se deplasase în secolul al IV-lea spre
răsăritul Mediteranei. Istoria lor zbuciumată a determinat formarea unei diplomaţii de prestigiu,
din care s-au inspirat vreme de secole popoarele Europei de Apus şi de Răsărit.
Bizanţul a dat primii diplomaţi profesionişti, cărora li se dădeau instrucţiuni scrise, li se
recomanda să fie politicoşi, să întreţină relaţii atâta vreme cât generozitatea şi fondurile o
permiteau, să vândă bunurile de provenienţă bizantină la preţuri corecte, încurajând astfel
comerţul. Din secolul al XII-lea, rolul lor de informatori despre condiţiile statului care-i
găzduia a devenit vital pentru supravieţuirea Imperiului Bizantin.
Inteligenţa diplomaţilor bizantini i-a întors de multe ori unii împotriva celorlalţi pe
conducătorii naţiunilor străine. Diplomaţii erau folosiţi adesea pe post de spioni licenţiaţi, iar pe
baza informaţiilor adunate de ei, se plănuiau adevărate politici externe adecvate şi utile pentru a
compensa lipsa de putere.
Şcoala diplomatică bizantină este cunoscută datorită fineţei de gândire şi iscusinţei
practice, atât de pronunţată încât a influenţat în bună măsură diplomaţia medievală a Veneţiei,
statelor italiene, Rusiei şi Turciei. O parte din popoarele medievale au preluat numeroase
elemente din diplomaţia bizantină, şi anume sistemul darurilor, principiul imunităţii solilor,
formule de tratate sau de negociere.

9
Istoria relaţiilor internaţionale (II) – curs I
Bizanţul în relaţiile internaţionale (secolele VI-XV)

Detaliu dintr-un manuscris, care îl înfăţişează pe un ambasador bizantin în misiune la liderul


arabilor. În cazul de faţă, ambasadorul este Ioan Syggelos/Grammaticos, patriarh de
Constantinopole. (Sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/diplomatia-
bizantina-arta-supravietui)

10