Proiectul Morphem

Ce-i drept, scriu în timpul desfășurării aproape haotice a unui

virus ce va rămâne și el doar în istoria recentă. Odată cu trecerea
timpului, am convingerea că ceea ce echivalează acum cu o dramă, ba
chiar cu o tragedie, își va pierde urma printre alte evenimente nefericite.
Totuși, caracteristica lumii contemporane se leagă extrem de evident de
statutul unui om demotivat, „mișcat” de colo-colo de către varii interese
economice transfrontaliere. Un om smuls din firescul său, rătăcit în lume
ca într-o sală a oglinzilor care îi deformează reușitele; politica lui aici și
acum închide destine și forțează pripit hotărâri, conferind anormalității
viabilitate de ordin juridic, doar de dragul unor slogane ce amintesc de
America anilor ’60. Lumea va rezista, omul din noi – prea puțin! Deși nu
sunt deloc pesimist (dimpotrivă – constat că, până la urmă, crizele mă
întăresc!), sunt obligat să amintesc că statisticile ar trebui să ne dea fiori:
chiar și înainte de încoronarea de acum a virusului made in China, parte
a statisticilor la nivel mondial ne pot da fiori: anual, undeva în jurul a
800000 de oameni se sinucid, mai precis câte o persoană la fiecare 40
de secunde. De obicei, dublu bărbați în raport cu femeile. Motivele? Le
cunoașteți, sunt convins: instabilitatea relațiilor, lipsa unui loc de muncă
conform pregătirii anterioare ș.a.m.d. De aici pleacă și povestea
personajului ficțiunii din romanul „Proiectul Morphem”, semnat de
Bogdan Marcu.
Deși ar fi meritat întru totul, cel mai probabil, numele lui Bogdan
Marcu nu spune multe publicului larg. Chiar dacă a fost invitat în cadrul
Conferințelor Microsoft, deși prezent sub forma unui turneu la sfârșitul
anului trecut în mai multe orașe ale țării (sper să nu greșesc!), printre
care și Bacăul, autorul mai sus menționat are parte în continuare de o
receptivitate scăzută, deși abilitățile sale estetice sunt de netăgăduit. Dar
haideți să procedăm simplu: cine e Bogdan Marcu? Succint, un băcăuan
care în 1984 absolvă Institutul Politehnic din București, secția Aeronave;
începând cu 1991, grație unei burse, urmează cursurile Universității din
California de Sud, pe care le definitivează cinci ani mai târziu. Ineditul
de-abia acum începe: fiind specializat în propulsia rachetelor, numele
său e arhicunoscut în industria americană, în cadrul căreia desfășoară
muncă de cercetare. Mai precis, din 1998 lucrează la corporația
Rocketdyne, în cadrul proiectelor de fabricare a motoarelor pentru
navete spațiale. Undeva în 2010, hotărăște să i se alăture lui Elon Musk,
proiectând în echipă propulsia celebrelor motoare Merlin 1D și MvacD,
care echipează Falcon 9 și prototipul Raptor al rachetei BFR, destinată
misiunilor spre Marte. Din 2016 se va întoarce însă la Rocketdyne și
începe să aibă o contribuție majoră la turbinele noilor motoare RS-25,
pentru NASA Space Launch System. Cum era de așteptat, romanul său
„Proiectul Morphem” are punct de plecare în aceste realități; de altfel,
romanul face parte dintr-o inițiativă a Institutului American de Film din
LA, care a avut drept scop explicit transformarea oamenilor de știință în
artizani ai reprezentărilor artistice. Nu știu în ce măsură au reușit ceilalți
în cadrul acestui proiect, însă în ceea ce îl privește pe Bogdan Marcu,
admit că pariul a fost câștigat: apărut la Editura „Pavcon”, în cadrul seriei
science-fiction, însumând de-a lungul a două volume generoase peste
600 de pagini, ceea ce ne propune Bogdan Marcu poate rămâne chiar în
acest format stand alone sau poate cu ușurință fi parte a unei producții
sincretice, cu finalitate în limbajul cinematografic. Chiar dacă i-ar fi stat
mai bine în rol de concluzie, constatarea de față, cu rol ordonator, se
leagă de capacitatea autorului de a panorama un palier al societății
aparent inaccesibil, aducând într-același loc câte puțin din toate – astfel,
romanul e un mix rafinat de bildungsroman cu politica afacerilor, în
mijloc rămânând eroul de tipologie USA, capabil a se descurca în
mijlocul neprevăzutului, acționând... just in time, un fel de Batman al
zilelor noastre. Deloc ironic, rămân la ideea că un asemenea scenariu
încă mai poate fi vandabil, mai ales că literatura noastră a pierdut parcă
destul de mult din simplitatea bine așezată pe care o avea altădată.
Peste toate, rămâne evident că Bogdan Marcu e tributar rețetelor
hollywoodiene: nu îi sunt necunoscute nici aventura, nici eroticul frust;
apoi, e un combatant lucid, dar fără să-și complice existența până la
epuizare.
Sigur, nu pot devoala subiectul cărții; nu voi spune decât că
personajul principal, după cum am lăsat să se înțeleagă inginer de
excepție la rândul său, trece printr-o serie de aventuri de la granișa cu
irealul: totuși, cel mai probabil, evenimentele prezentate au multe puncte
de tangență cu sucesiunea istorică a evenimentelor, cititorul putând să
dezvolte odată cu sfârșitul volumului, de unul singur, alte și alte
posibilități de reprezentare. Așadar, iată că avem de-a face cu o carte
deschisă, chiar dacă la nivelul acțiunii propriu-zise toate neclaritățile vor
fi rezolvate până la cel mai mic dar însemnat detaliu. Bogdan Marcu
simplifică acolo unde „la noi” un alt autor ar complica, surprinde prin
detalii legate deopotrivă de conotativ și denotativ. Senzația este de un
high definition de bună calitate, dinspre care pleci încântat că ai asistat
la un performance „cu de toate”, cu infuzii al căror exotism vine –
culmea! – dinspre domeniul științific. E o rețetă care ne demonstrează că
un subiect cumva detectivistic încă stă în picioare, în timp ce simplitatea
arhitecturală (tot despre text vorbim!) e uneori cea mai nimerită manieră,
iar eroticul bine gestionat desface și bucură imaginația. Toate cele
enumerate devin pre-semne pentru un ochi antrenat – dacă primul
volum al romanului se desfășoară preponderent în State, cel de-al doilea
e prilej de reconstituire a realităților românești pe care autorul le-a
părăsit fizic, doar fizic, cu ani în urmă. Cumva sentimental, Bogdan
Marcu opune implicit două lumi, două mentalități. Rămâne la alegerea
cititorului să stabilească care e cea câștigătoare! Traseul eroului
paginilor pleacă de la Revoluție și urcă către prezent: aflat în ’89 la
Institutul Național de Știință și Tehnologie, Departamentul Propulsie,
București, tânărul inginer înregistrează cu o privire abilă câteva din
realitățile „ascunse” ale evenimentelor din acele zile. Peste timp, îi este
necesar să se întoarcă dintr-o dorință lăuntrică, pentru a-și regăsi,
redobândi, identitatea.
Romanul e o nostalgică punere-în-scenă a unui temperament
dinamic, a unui autor de un talent confirmat, a redimensionării ficționale
ce vine dinspre coridoarele cele mai interioare ale unui destin doar în
parte prefigurat. E victoria lui Matei Sălăjan, alter ego al autorului, care,
prin asumarea acestei confesiuni romanești, urcă de la condiția celui ce
avea să se sinucidă pe o plajă, către omul care își istorisește propria-i
poveste dintr-un imperativ mai degrabă moralizator. Repet, nu am
dezvăluit nimic din succesiunea evenimentelor, pe aceasta rămâne să o
descoperiți singuri, întrucât merită din plin!