Sunteți pe pagina 1din 12

Monahismul în Răsărit în

secolele XI—XV. Isihasmul *


1. în secolele XI—XV, monahismul s-a menţinut, cu toate grelele
încercări şi suferinţe prin care au trecut popoarele ortodoxe din Egipt,
Palestina, Siria, Asia Mică şi Peninsula Balcanică, din cauza fanatismu lui
arabilor şi turcilor, datorită trecutului său glorios, în special în tim pul
luptelor iconoclaste din secolele VIII şi IX.
El a cunoscut chiar o mare înflorire la Muntele Athos, în Bulgaria,
Serbia, Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Rusia.
Majoritatea mînăstirilor gjj P^strflt iflrfftlrlji;arpa monahală dată de
Sf_Vagi1p OP) FvTare (f 379), înfReffliJete mari si mlch ___
O viaţă monahală riguroasă s-a dus în mînăstirea Istudion) din Con-
stantinopol, înfiinţată în 463 de fostul consul Studios, originar din Apus,
reorganizată în secolul al IX-lea de Sf. Teodor supranumit Studitul (f
11 noiembrie 826), un mare luptător contra iconoclaştilor şi teolog renu
mit (căruia i s-a dat supranumele după mînăstirea Studion). El a impus
regula ca monahii să fie organizaţi în cadrul vieţii lor în mînăstire, în
trei ture m care : unii să. se roage, alţi i să lucreze, în timp ce alţii să
se odihnească, urmînd ca în mod alternativ~~fiecare tură să-şi îndepli-
neasca~rolulcîte opt ore. "~"~ ~ ~
Studiţii, cum se numeau monahii acestei renumite mînăstiri, se
scupau nu numai cu viaţa monahală riguroasă, ci şi cu studiul
sîrguin-:ios al teologiei.
Centrul vieţii monahale pentru Biserica Ortodoxă a fost, însă, Sfîn-
ul Munte Athos, numit «Grădina Maicii Domnului».

Încă din secolul al X-lea, Muntele Athos a luat o mare dezvoltare.

Sfîntul Atanasie Athonitul (f 1004), originar din Trapezunt, ajutat


e împăratul Nichifor Focas (Phokas, 963—969) a zidit în Athos, în
53, Marea Lavră, cu biserica principală numită «Katholicon». S-au ri-ît
apoi alte mari mînăstiri. Înainte de anul 1000, pe la 980, a fost înte-
leiată marea mînăstire Vatoped, una din cele mai frumoase din Sfîntul
'unte, situată în partea nord-estică a peninsulei Calcidice, pe un deal
i mărăcini, de la care i se trage numele.
Tot în jurul anului 1000, s-a întemeiat mînăstirea Zograful, pentru
lugării bulgari ; înainte de 979 a fost ridicată de ivirul Ioan mînăsti- a
Ivir, pentru călugării din Georgia (Ivir) ; la anul 1143, a fost zidită
năstirea Sf. Pantelimon, numită Rusikon, pentru călugării ruşi.

* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.


BISERICA IN SECOLELE XI-XV

Mînăstirea Hilandar a fost zidită în 1197 de renumitul călugă


Sf. Sava (1176—1236) şi dăruită printr-un hrisov în 1199 de împ,
Alexios al III-lea Anghelos (1195—1203) călugărilor sîrbi.
In secolul al XlV-lea s-a pus temelia mînăsti rii Cutlumuş cu rul
voievodului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru (1352—1364), a fost
terminată în 1372 de fiul său, Vladislav-Vlaicu (1364—1377 venind
«Marea Lavră a Ţării Româneşti».
Pînă la 1375 s-au clădit în Muntele Athos 17 mînăstiri mari,
numărul lor a crescut pînă la 20. în afară de cele menţionate, ele
următoarele : Dionisiu, ridicată înainte de 1366 ; Pantokrator, după
Xiropotamu (Secu), pe la 970 ; Dochiariu, la începutul secolului a
lea ; Karakalu, la sfîrşitul secolului al Xl-lea ; Philotheu, înainte de
Simonpetra, pe la 1360 ; Sf. Pavel, începutul secolului al Xl-lea ;
vronikita, începutul secolului al XVI-lea ; Xenophon, secolul al XI
Origoriu, începutul secolului al XIV ; Esphigmenu, înainte de anul
Constamonitu, începutul secolului al Xl-lea.
Documentele timpului menţionează că pe la 1046 existau în Sf
Munte 180 locaşuri de închinare cu 2000 de călugări, iar în 1213
300 de locaşuri cu 3.000 de călugări. Astfel, Muntele Athos a ajun
mai vestit centru de viaţă duhovnicească şi eultural-artistică dir
Răsăritul ortodox.
Românii au fost cei mai mari binefăcători ai Athosului, căci e
făcut mînăsti rilor de aici mai multe danii decît toate popoarele <
doxe la un loc. Din a doua jumătate a secolului al XlV-lea pînă la 1
decembrie 1863, cînd Camera Deputaţilor din ti mpul domnitorului
Alexandru Cuza (1859—1866) a votat Legea secularizării averilor n
sti reşti , documentele ti mpului ne oferă şti ri preţioase despre ajutoa
şi contribuţia ţărilor române la susţinerea celor 20 de mînăsti ri mai
a multor schituri şi paraclise. Cu ajutorul voievozilor, mitropoliti
episcopilor şi credincioşilor din Ţara Românească şi Moldova, s-au : în
Muntele Athos biserici noi, turnuri de clopotniţe, turnuri de apăi
paraclise şi chilii, s-au reparat multe din mînăstiri, s-au trimis conţi
bogate daruri în bani, vase liturgice, o mulţime de icoane aurite sau
gintate, veşminte preoţeşti , epitafe şi dvere cusute cu fi r de aur şi
podobite cu pietre preţioase şi mărgăritare, odoare sfi nte şi alte
obi preţioase. In ţară, s-au făcut mînăsti rilor din Muntele Athos
unele chinări» de mînăsti ri şi schituri româneşti cu proprietăţile
lor.
Dărnicia românilor faţă de Muntele Athos a fost mult apreciată
învăţatul arhimandrit rus Porfirie Uspenski, unul dintre cei mai t
cunoscători ai istoriei Muntelui Athos, care a spus spre lauda şi cin;
lor : «Nici un alt popor ortodox n-a făcut atîta bine pentru Athos au făcut
românii». (Hristianskij Vostok (Răsăritul creştin), t. III, 3, IV cova, 1880,
p. 334 ; Istorija Athos, Kiev, 1877, p. 334).

Cu toate acestea, românii, care au fost secole de-a rîndul cei


generoşi binefăcători ai Sfî ntului Munte, cu regret constatăm şi tret
s-o spunem —, nu au pînă azi nici o mare mînăsti re din cele 20, cj
au bulgarii, sîrbii şi ruşii.
Abia în secolul al XlX-lea, în 1856, Patriarhia Ecumenică a aprobat
pentru români schitul Prodromul (greceşte IlpoSpoftoţ = înainte Mer-
gătorul) dependent de mînăstirea Vatoped. Mai au şi schitul Lacu, în-
fiinţat în 1754 de călugării moldoveni, supus mînăstirii Sf. Pavel.
Pentru a se menţine unitatea şi disciplina monahală, toate
mînăsti- ■ rile din Athos se află sub ascultarea unui protos, cu reşedinţa
la Karies (= Nucet), care este centrul lor administrativ.
Independent de mînăstirile mari, s-au construit în Athos diferite
schituri în care vieţuiau cîte 4—5 monahi, apoi chilii şi sihăstrii inde-
pendente cu viaţă mai aspră.
Schiturile mai mari sau mai mici se află sub ascultarea uneia din
mînăstirile mari.
Sihăstriile nu sînt altceva decît locuinţe foarte modeste, uneori să-
pate în peşteri şi stînci. în acestea se nevoiesc unii asceţi, care duc o
viaţă foarte aspră, cărora fraţii mai tineri din mînăstirea-mamă le duc
din cînd în cînd pîine şi apă.
O altă categorie de locuinţe pentru monahii mai bătrîni o formează
cathismele : , care nu sînt decît nişte colibe modeste cu cîte un pat şi
un scaun. Vieţuitorii lor trebuie să participe la slujbele divine în bise -
rica mînăstirii celei mai apropiate.
Felul de viaţă al celor mai multe mînăstiri atonite era cel chino-
vial sau de obşte. Monahii trăiau în comun, se rugau în comun şi luau
roasa în comun în trapeza mînâstirii.
în afară de serviciile religioase, de rugăciune şi viaţă contempla-
tivă, monahii se ocupau şi cu unele activităţi practice ca : agricultura,
pomicultura, creşterea unor animale şi practicarea unor meserii.
începînd din secolul al XlV-lea, isihasmul care cerea o mai mare
apropiere de Dumnezeu prin rugăciune, asceză şi contemplaţie, a intro-
dus un stil de viaţă mai aspru decît în mînăstirile cu viaţă de obşte sau
chinovială.
Pe la 1200 s-a îngăduit monahilor din Muntele Athos şi stilul de
viaţă idioritmic, cu chilii separate, avînd permisiunea să posede şi bu-
nuri materiale.
în mînăstirile idioritmice viaţa se baza pe reuniuni de cîte 7—8
membri, care formau o familie monahală, în fruntea căreia se afla un
proestos. Fiecare din familiile componente avea locuinţă şi bucătărie
proprie, iar în comun doar arhondaricul pentru primirea oaspeţilor. Era
obligatorie, însă, participarea tuturor la serviciul divin comun, ziua şi
noaptea.
Mînăstirile din Muntele Athos au fost şi centre de cultură teologi -
că, în mînâstirile lor se conservă peste 13.000 de manuscrise în limbile
greacă, română şi slavonă, iar bisericile lor sînt monumente de artă
creştină. în secolul al XlV-lea era celebră în tot Răsăritul şcoala de
nctură din Athos a lui Manuil Panselin.
Sfîntul Munte Athos, supunîndu-se de bună voie turcilor, înainte âs
âderea Constantinopolului în 1453, sultanul Murad al II-lea (1421—
451) îi acordă unele privilegii : să nu se stabilească mahomedani acolo,
i nu aibă acces femeile ş.a.
BISERICA IN SECOLELE XI-XV

Alte renumite mînăstiri ortodoxe au existat la Ierusalim şi


lestina.

j
De mare consideraţie s-a bucurat mînăstirea Sfînta Ecalerin\
Muntele Sinai, zidită în 527 ca o fortăreaţă de împăratul Ji
(527—565), care din secolul al XlII-lea a devenit reşedinţă pentr
episcopia de Sinai şi Faran.
De mare renume s-au bucurat şi mînăstirile Meteora
din în Grecia Centrală.
In secolele XIV—XIX s-au trimis, de asemenea, ajutoare ror la
Locurile Sfinte de la Ierusalim, la Damasc, la mînăstirea Sfînt
terina de la Sinai şi mînăstirile din Grecia.
Dărnicia românilor faţă de Răsăritul ortodox a fost scoasă trai
în relief de patriarhul ecumenic Athenagoras I (1949—1972)|
octombrie 1967, la Mînăstirea Curtea de Argeş, cu ocazia vizitei
Bisericii Ortodoxe Române între 16—20 octombrie 1967, care a
următoarele :
«Numele strălucit al Basarabilor umple întreaga catedrală dir
stantinopol şi pretutindeni unde am mers In Răsăritul ortodox an
aceste urme vii între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodc
general.
în afară de Constantinopol, Sfîntul Munte Athos este plin
mele voievozilor ortodocşi români.
Am găsit urme de voievozi români la Damasc, Ierusalim, Aii
aria şi chiar la Muntele Sinai, unde am fost în 1959. Toate loca\
acestea sfinte păstrează cu evlavie numele străluciţilor domnitori
rilor române pentru marile lor binefaceri, pentru interesul deosel
care l-au arătat Ortodoxiei...» (Vezi în «Biserica Ortodoxă Romi
LXXXV (1967), nr. 9—10, p. 867 şi Pr. prof. I. Rămureanu, Legal
Patriarhiei Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică de la pină
azi, în voi. Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ror
Bucureşti, 1987, p. 498—530, aici p. 515).
In Bulgaria a trăit în secolul al X-lea vestitul pustnic Ican de
(Rilski, t. 946), pe muntele cu acelaşi nume, cinstit ca ocrotitor al
gariei. Pe acest munte s-a înfiinţat renumita mînăstire Rila,
In timpul Imperiului româno-bulgar (1185—1393), care a luat ţă
în 1185—1186, s-a ridicat lavra din Tîrnovo, capitala imperi
mînăstirile de pe muntele Vitoşa lîngă Sofia, şi mînăstirile Bacicoi
Troian, care au jucat, de asemenea, un rol de seamă în promovj
vieţii spirituale a bulgarilor.
La sîrbi, viaţa mînăstirească a cunoscut o mare înflorire, di]
doua jumătate a secolului al XH-lea, datorită Sfîntului Sava (11'
1236), călugăr renumit în Muntele Athos, Sfîntul naţional al sîrbi
care a ridicat în 1197 mînăstirea Hilandar din Muntele Athos. Moaşj
sale care se aflau în mînăstirea Mileşevo au fost arse de turci în 1J
din ordinul lui Sinan Paşa, cel învins de Mihai Viteazul (1593—1601)
lupta de la Călugăreni din 13/23. august 1595.
Mînâstirea Hilandar din Muntele Athos a jucat un mare rol în
ţa spirituală a poporului sîrb. Astfel, în prima perioadă a autocefal
Bisericii Sîrbe, obţinută în 1219, din cei 12 arhiepiscopi, 8
proveneauj din mînăstirea Hilandar.
In jurul anului 1183, despotul Ştefan Nemania I (1167—1196) a[
construit mînâsti rea Studeniţa, în apropiere de capitala Serbiei, Raşca,
de la care sîrbii s-au mai numit şi rasei.
La 1220, Ştefan Nemania al II-lea (1196—1228), primul încoronat,
a ridicat mînăstirea Zicea, care a devenit în 1346, sub ţarul Ştefan Du-
şan (1331—1355), scaunul patriarhiei sîrbe, de unde s-a mutat apoi la
Ipek (Peci — Peşteră).
Către 1228 regele Ştefan Radoslav (1228—1233) a ridicat mînăstirea
Mileşevo, la vest de Raşca, în care au fost depuse apoi moaştele Sfî n-
tului Sava, pînă la 1595, cînd au fost arse de turci.
în 1260, s-a ridicat la Ipek sau Peci, sub regele Ştefan Uroş (1243—
1276), biserica Sfinţii Apostoli, începută de arhiepiscopul Sava, în care
s-a mutat către 1292 scaunul arhiepiscopiei sîrbe.
Regele Ştefan Uroş II Milutin (1282—1329) a ridicat în 1320 fru -
moasa şi impozanta mînăstire Gracianiţa, aproape de Priştina.
Regele Ştefan Uroş III Decianski (1321—1331) a început în 1327
construirea mînăstirii Deciani, pe care a terminat-o în 1335 ţarul Ştefan
Duşan.
între 1390—1393 a fost ridicată mînăstirea Liubostinia, la răsărit de
Zicea, de văduva despotului Lazăr, mort în lupta cu turcii la Kossovo-
polie (Cîmpia Mierlii), în 15 iunie 1389.
Evlaviosul şi eroicul popor sîrb acordă o mare cinstire acestor vechi
monumente mînăstireşti din secolele XII—XIV.
La români, monahismul a fost cunoscut şi introdus ou mult îna -
inte de mutarea mitropolitului Iachint de Vi cina în 1359 în Ţara Româ -
nească, la Curtea de Argeş, şi de venirea Sfîntului Nicodim în Oltenia
înainte de 1370.
Astfel s-a dovedit că între călugării care făceau ucenicie pe lîngă
Sfîntul Grigorie Sinaitul (f 1346) în aşezarea isihastă de la Paroria, în
munţii Sakar, în apropeire de Adrianopol, existau şi călugări de neam
român. Alţii existau în mînăsti rile din jurul Tîrnovei, în Bulgaria.
Sfî ntul Nicodim nu este, cum s-a afi rmat, începătorul vieţii mona hale
în Ţara Românească, ci reorganizatorul ei. Cu mult înaintea lui au
existat diferite schituri şi sihăstrii răspîndite în diferite părţi ale
ţării. Pustnicii şi sihastrii români au putut vieţui prin peşteri şi locuri
"etrase, prin poienile codrilor şi prin munţi. Bisericuţele rupestre de la
Basarabi, din secolele" IX—X, descoperite în 1957, a căror existenţă unii
cercetători o urcă pînă în secolele IV—V, peştera Sf. Nicodim de la
Pismana, peştera de la Bistriţa, jud. Vîlcea, schiturile de la Corbii de
^iatră din corn. Corbi, jud. Argeş, schitul din peştera de la Nămăeşti ,
ud. Argeş, biserica săpată în vîrful unei stî nci de la Cetăţeni, numită
a lui Negru Vodă» pe malul sti ng al rîului Dîmboviţa, la 25 km est de
"împulung, schiturile de la Peştera Ialomicioara, sihăstriile din Munţii
■ uzăului, din Munţii Neamţului, în Moldova, iar în Transilvania bise-
icuţele rupestre din părţile Sălajului ş.a. sînt mărturii de viaţă sihăs-
easeă trăită de monahii români.
BISERICA IN SECOLELE XI-XV

Astf el, în hotărîrea de mutare a mitropolitului Iachint de \j


din 1359, lîngă scaunul Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş, da|
patriarhul ecumenic Kalist I (1350—1353 ; 1355—1363) şi de sinodtj
patriarhal se prevede că «toţi clericii din acea ţară şi toţi cei s
călugări şi laicii să-l asculte şi să se supuie lui». Acest important
nient confirmă existenţa clericilor şi a călugărilor în Ţara Româr
înainte de venirea Sfî ntului Nicodim în părţile Mehedinţului. M
năm că la fundaţiile Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, ri<
înainte de 1352 de Basarab I întemeietorul (1310—1352), după mc
bisericii Chora din Constantinopol, azi Muzeul Kahrie Djami, s-au
coperit urmele unei biserici din secolele XII—XIII.
Au existat numeroase mînăstiri în secolele XI—XIV, de asern
în Translivania.
Din lucrarea Vita major Sancti Gerhardi, redactată înainte de
afl ăm că în vestul Banatului, voievodul ortodox Ohtum sau AhtJ
ridicat în jurul anului 1002 în cetatea Morisena (româneşte Mure
Cenadul de azi) o mînăstire de «călugări greci», deci ortodocşi, pi
care se aflau desigur şi români, în cinstea Sfîntului Ioan Botezători
O nouă mînăstire ortodoxă, cu hramul Sjîntul Gheorghe, a luat
ţă după 1030, datorită lui Chanadinus, nepotul regelui maghiar Ş
cel Sfî rît (997—1038), care a învins în luptă pe Ohtum şi i-a luat în
satul Oroszlanus, azi Maidan, în Iugoslavia, în apropiere de gr româno-
iugoslavâ, unde au fost aduşi călugării din mînăstirea Sf. Botezătorul,
cedată călugărilor latini.
Alte numeroase mînăsti ri ortodoxe existau în secolele XI—XI
Transilvania şi estul şi sudul Ungariei.
Din Scrisoarea papei Inocenţiu al III-lea (1198—1216) din 16 , lie
1204, trimisă episcopului Simeon al Oradiei, aflăm că regele Er ai
Ungariei (1194—1204) 1-a înştiinţat că unele biserici ale mona greci
(ortodocşi), aflătoare în regatul Ungariei, se ruinează de tot lipsa de
grijă, a episcopilor diecezei şi din cauza acelor greci înşişi. najhii
«greci», despre care se vorbeşte în acest document, erau mo
ortodocşi, în cea mai mare parte români din Transilvania şi Banat.
După bizantinologul maghiar Gyula Moravcsik, cu bună repu
ştiinţifică, înainte de marea invazie mongolă din 1241, numărul rr
sti rilor de rit ortodox din sudul Ungariei şi din Transilvania se ri
la 600, dintre care 400 au putut fi localizate. Reistul s-au distrus (G;
Moravcsik, Byzantium and the Magyars, Budapest, 1970, p. 114—115
Reorganizarea vieţii mînăstireşti în Ţara Românească s-a făcut c
rînduielile monahiceşti isihaste de la Muntele Athos, de către Sfî
Nicodim, aromân din părţile Prilepului, localitate din sudul Serbiei,
nit în părţile Mehedinţiului înainte de 1370. Cu ajutorul voievod!
Ţării Româneşti Vladislav-Vlaicu (1364—1377), Sf. Nicodim a ridicat
tre 1370—1372 mînăstirea Vodiţa, jud. Mehedinţi, pe locul unei bisa
mai vechi, zidită pe la mijlocul secolului al XlII-lea, apoi, între 137
1378, cu ajutorul domnitorului Radu I (1377—1383), Mînăstirea Tis
na, jud. Gorj, în care a fost înmormântat (f 26 decembrie 1406).
PERIOADA A PATRA

Sfîntului Nicodim i se atribuie şi întemeierea Mînăstirii Prislop —


la 1400, la aproximati v 15 km de oraşul Haţeg în Transilvania, în
tarul satului Silvaşul de Sus.
Sfî ntul Nicodim, egumenul Mînăsti rii Tismana, a purtat o intere-
îtă corespondenţă dogmati că cu vesti tul patriarh bulgar de Tîi-
novo,
Eftimie (1375—1393 ; f 1400), socotit ca o autoritate în probleme ?
matice şi liturgice, care-i trimite două scrisori, între 1378—1393, ca
'puns la cele şase întrebări dogmati ce puse de el. In prima
scrisoare,
Eft imie de Tîrnovo răspunde la cele şase întrebări puse de Sf. Nico-
n referitoare la spiritualitatea şi libertatea îngerilor după revelaţia
ntei Scripturi, la problema originii răului în lume, la Sl'înta Cruce,
despre suflet şi înviere. în scrisoarea a doua, Sf. Eft imie tratează de-
■ e curăţia morală a celor ce vor să primească Sfînta Taină a Preoţiei.
altă scrisoare de răspuns a trimis Sf. Eftimie între 1381 şi 1393 mi-
politului Antim Kritopol al Ungrovlahiei (la Severin 1370—1381 ;
Argeş 1381—1401) care-i ceruse «o consultaţie canonică» în legătură
repetarea cununiei, cerută de unii cetăţeni bulgari trecuţi în Ţara
mânească.
Tot în această perioadă, voievodul Radu I a ridicat o mînăstire în
;meana, jud. Argeş, refăcută apoi de fiul său Mircea cel Mare (1386—
8). Viteazul domn Mircea cel Mare a ridicat între anii 138-7—1388
moaşa Mînăstire Cozia, care a devenit necropola sa şi a familei sale.
plan cultural, menţionăm faptul că, în cursul anului 1400 Filos, fos-
logofăt al lui Mircea cel Mare, călugărit la Mînăstirea Cozia sub nu le
de Philothei, care probabil, a compus, între anii 1400—1418, o lu-re
imnografică originală, numită Pripeale, adică mici tropare care se tă
precedate de sti huri alese din Psalm de către Nichifor Vlemide 37
—1272), în timpul slujbei Utreniei, la polieleul sărbătorilor împă-îşti
ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor cuvioşi şi mucenici mai în- maţi de
peste anul bisericesc. Ele au fost introduse de toate Biserici-)rtodoxe
de limbă slavă.
Din primele decenii ale veacului al XV-lea, probabil din ti mpul
miei lui Mircea cel Mare, datează Mînăstirea Dealu lîngă Tîrgoviş-
refăcută de voievodul Radu cel Mare (1495—1508), în 1496.
între anii 1514—1517, domnitorul Neagoe Basarab (1512—1521) a
cat renumita biserică a Mînăsti rii Curtea de Argeş, cea mai fru-
isă biserică de pe tot cuprinsul pămîntului românesc,
capodoperă :ă a arhitecturii şi artei universale.
în Moldova, s-au înfiinţat, de asemenea, numeroase mînăstiri, din-
care aminti m' ca mai importante : Mînăsti rea Neamţ, ridicată
după ă probabilitatea de ucenicii Sfî ntului Nicodim, în ti mpul
domniei Petru Muşat (1375—1391), rectitorită în 1497 de
domnitorul Ştefan Mare (1457—1504) ; Mînăsti rea Bistriţa, cti toria
lui Alexandru cel i (1400—1432), ridicată în 1407, care a devenit
gropniţa sa şi a so-
sale Ana (f- 1418) şi Mînăstirea Moldoviţa, în Bucovina ctitorită tot ;
1 şi pictată în 1532 sub voievodul Petru Rareş (1527—1538 ; 1541—
5) fiul lui Ştefan cel Mare, care impresionează pînă azi prin frumoa-

sale fresce exterioare.


BISERICA IN SECOLELE XI-XV 53
1

---------------------f---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

La loc de frunte se situează mînăstirile lui Ştefan cel Mare, Putna,


ridicată la 1469 şi Voroneţul, ridicată în 1488, ambele în Bucovina.
La Putna este îngropat Ştefan cel Mare şi membrii familiei sale.
In curgerea veacurilor, mînăstirea Putna a devenit un important centru
cultural şi arti sti c renumit în Moldova şi în tot Răsăritul ortodox.
Mănăstirea Voroneţ impresionează pînă azi prin frescele sale exte-
rioare, artistic executate în cursul anului 1547 sub voievodul Petru Ra-
reş, care au devenit valori arti sti ce unice, admirate în întreaga lume.
In Transilvania exista în secolul al XlV-lea Mînăstirea Rîmeţ, fără
îndoială mai veche, probabil din secolul al XlII-lea, de unde unii călu -
gări şi episcopi porneau la mînăstirea Sfîntul Arhanghel Mihail din Peri,
în Maramureş. O inscripţie descoperită în 1975 pe al doilea strat de pic -
tură al bisericii menţionează la 1377 pe arhiepiscopul Ghelasie, primul
ierarh ortodox cunoscut după nume în Transilvania.
In Maramureş, exista în secolul al XlV-lea mînăstirea Sfîntul Ar-
hanghel Mihail din Peri, cu siguranţă mai veche, zidită de Sas Vodă,
fiul lui Dragoş Vodă, cel ce a trecut în 1359 în Moldova.'Tiii lui Sas,
voievozii Baliţă (Bale) şi Drag au închinat în 1391 mînăstirea din Peri
Patriarhiei de Constanti nopol, în ti mpul patriarhului ecumenic Antonie
al IV-lea (1389—1390 ; 1391—1397), care a declarat-o în august acelaşi
an stavropighie patriarhală, adică a făcut-o dependentă direct de Patri-
arhia Ecumenică.
In Rusia, viaţa monahală a fost puternic infl uenţată de Muntele
Athos, cel mai însemnat centru monahal, începînd din secolul al X-lea.
La Kiev, a fost înfi inţată în secolul al Xl-lea, între 1051—1862,
Lavra Pecerska (= a Peşterilor) de Antonie (f 1073), părintele mona -
hismului rusesc. De aici ieşiră o serie de ierarhi însemnaţi, de teologi
şi asceţi ruşi, unii veneraţi ca sfinţi, ca mitropolitul Ilarion al Kievului (1051
—1054), Teodosie (f 1073), Antonie ş.a. Mitropolitul Ilarion al Kie vului a
lăsat o importantă scriere teologică, intitulată Cuvînt despre Lege şi har.
Menţionăm, de asemenea, Lavra Sfintei Treimi, numită şi Lavra
Sfîntului Serghie, lîngă Moscova, ridicată în 1354 în cinstea Sfîntului
Serghie de Radonej (f 1390), eroul naţional al ruşilor în luptele contra
tătarilor asupritori.
Alte renumite mînăsti ri au fost întemeiate în nordul îngheţat al
Rusiei ca : Belozvero, Soloveţk şi Valaamo ş.a.
2. Isihasmul. Cea mai importantă dispută teologică în Răsărit, în
secolul al XlV-lea, a fost disputa isihastă, numită şi palamită, după nu-
mele Sf. Grigorie Palama (f 13 noiembrie 1359) sau Varlaamită, după
numele adversarului isihasmului, Varlaam de Calabria (f 1350).
Ea a pornit sub influpnţa lui Pspiido-Dionisip Areopaffi t iil (sec. V) şi
a Sfî ntului Simeon Noul Teolog (j- 1022) printre monahii din Muntele
Athos, unde unii dintre ei se adînceăiTîn contemplaţie într-o linişte
desăvîrşită : vjau/ta = linişte, termen de la care («hesychia») această
mişcare şi dispută teologică a primit numele de isihasm (hesychasme).
Metoda sau practica isihastă se realiza astfel : monahii doritori de
meditaţie sau contemplaţie se retrăgeau într-un ungher al chiliei, îşi
aplecau bărbia în piept, cu privirea aţintită spre centrul abdomenului,
de
PEBIOADA A PATRA

:ei spre buric oj).cpaX6«,şi prin concentrarea gîndului către Dumnezeu


-idicau mintea mai presus de simţuri şi-şi sustrăgeau privirea de la
e cele exterioare, rostind continuu rugăciunea scurtă : «Doamne Iisuse
itoase, miluieşte-mă».
Prin asceză severă, concentrarea minţii şi exerciţiu continuu, islhaştii
îgeau să vadă o lumină asemănătoare cu lumina necreată pe care au
jt-o Sîinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la schimbarea la faţă a Min -
orului pe'muntele Taborului (Matei 17, 1—8 ; Marcu 9, 2—9 ; Luca 9,
-36) şi realizau astf el o mai mare apropiere de Dumnezeu. Această
ină strălucitoare nu este fizică sau materială, ci dumnezeiască.
Doctrina_i§i]iastă-a_fost susţinută cu putere de Sf. Grigorie Palama
>, jîntre : W^ si 132fi l a trăit în Muntele. Athos^ de unde s-a retras
i' într-un loc singuratic lîngă oraşul Bgreea^. în-Maredonia, greacă. El
mtat accentul disputei şi practi cii isihaste de la aspectul ei meto-
igic la cel dogmatic.
Sf. Grigore Palama învaţă că nu este imposibil de a vedea lumina
nnezeirii, necreată, imaterială şi incoruptib ilă^ identică cu-lumina
orului, ea fiind numai o .lucrare, o pnf>rg±P — evspŢsia şi_ ojputexe
iovajMî a_Jui^Dumnezeu, care iradiază din fi intajŞa.nevăzută fără,_şă.
^ntică_cuIiarEste, deci, djeoş^irejnj^ejîinfa = ouată lui Dumnezeu
invizibilă şi inaccesibilă oamenilor, căci «pe Dumnezeu nimeni nu
văzut vreodată» (Ioan 1, 18 ; I Ioan 4, 12) şi puterile (= Sovâjietî) sau
•giile (= evspŢetai) Şnlpjnerrpaf.p, mrp q?2g?i^jjg_g^ prin care Dum- ÎU
Cel nevăzut se descoperă oamejiilorT...asi^^rarărora revarsă KaruTsali îrea
Sa, spre a dobîndi mântuirea, sfinţeniaşTTrîSttTnTîezelrea pîna măsura
vîrstei deplinătăţii lui Hristos», cum spune Sf. Apostol Pavel s. 4, 13).
Aceste energii sau lucrări dumnezeieşti sînt comune celor trei perie
ale Sfi ntei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă
urne. Ele nu sînt create, nici separate de fiinţa dumnezeiască, ci sînt
aparate de ea, depind de ea şi se numesc uneori, de asemenea,
Dum-;u sau Dumnezeire.
Fiinţa cea nevăzută a lui Dumnezeu, în adîncurile ei insondabile,
îne în veci inaccesibilă raţiunii umane, iar energiile sau lucrările
mezeirii sale, care se revarsă din fiinţa Sa cea mai presus de fire,
mergii necreate, sînt accesibile şi minţii omeneşti şi prin ele omul
e să ia cunoşti nţă de Dumnezeu şi să ajungă la sfi nţire şi îndum-
^ire. Astfel, lumina cea necreată sau imaterială pe care au văzut-o
stolii Petru, Iacob şi Ioan pe muntele Taborului nu-i Dumnezeu
Î fiinţă, ci Dumnezeu după lucrare.

Această doctrină nu este ceva nou în teologia Răsăritului, căci ea


ire izvorul în revelaţia Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi greci,
energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum spune tul
Apostol Petru, «părtaşi firii celei dumnezeieşti» Osia? xoivcovoi oî (II Petru
1, 4), iar Sf. Apostol Pavel spune «că pe cei cunoscuţi nai înainte...
Dumnezeu i-a hotărît să fi e asemenea chipului Fiului > ao(i[j.6ptpooî
TTj? etxovTjS tou Tlo-S auxou (Rom. 8, 29), «Fiul lui Dumnezeu-jăcut om, spune
Sf. Atanasie al Alexandriei (f 373) pentru ca noi
să fim îndumnezeiţi» (Cuvînt despre întruparea Logosului, Migne, P.
G., XXV, 192 B).
Contra doctrinei isihaste s-a ridicat călugărul Varlaam din
Calabria. Deşi în tratativele de unire dintre Biserica ortodoxă şi
Biserica romano-catolică din 1339, duse la Avignon în Franţa, în
timpul papei Benedict al Xll-lea (1334—1342), Varlaam a apărat cu
energie doctrina ortodoxa, întorcîndu-se la Constantinopol, în 1340,
el a condamnat metoda şi doctrina isihastâ. Acum el începe să
vorbească şi să scrie contra monahilor isihaşti din Muntele Athos,
chiar în mod grosolan, numindu-i în de-rîdere privitori în buric,
buricani, sau cu sufletul în buric — o^aXo^o/oi şi acuzîndu-i de
misticism fals.
Din punct de vedere teologic, el susţinea că lumina pe care
au văzut-o Apostolii pe muntele Taborului este creată, căci dacă
ar fi necreată ar fi identică cu Dumnezeu. Dacă ar fi identică cu
Divinitatea, ar fi şi ea invizibilă ca Dumnezeu.
El i-a acuzat pe isihaşti de diteism, pentru faptul că admit în
Dumnezeire existenţa a doi Dumnezei : esenţa, substanţa sau
fi inţa divină = ooota, transcendentală şi invizibilă, şi energia =
svepŢeta sau puterea = Suvocfuc divină, deosebită de cea dintîi,
care ar cuprinde şi lumina taborică, aceasta fiind creată. La
aceasta a răspuns Sf. Grigorie Palama, subliniind că lumina de pe
muntele Taborului nu-i Dumnezeu după esenţă sau fiinţă, ci
Dumnezeu după lucrare, este ceva strîns legat de Dumnezeu, este
o curgere a harului dumnezeiesc care iradiază din fiinţa lui
Dumnezeu şi se revarsă peste cei credincioşi. Harul există din
eternitate, ca şi ipostasurile sau persoanele treimice, dar nu
este creat, ci iradiază în chip personal din Dumnezeu. Datorită
harului, omul ajunge la curăţie, sfinţenie şi îndumnezeire.
SinoduŢj finut la^Cop^tant.inopol în 1341f s-a pronunţat
pentru isi-haşti. Variaam, fiind condamnat, plecă în Italia, trecu
la Biserica latină şi ajunse, în 1342, episcop de Gerace, în sudul
Italiei, unde continuă să atace violent nu numai isihasmul, ca
metodă şi doctrină, ci şi Ortodoxia pe care o apărase în 1339 la
Avignon, în Franţa, în tratativele de unire dintre cele două
Biserici.
După 1341, lupta împotriva isihasmului au continuat-o
Grigorie Achindin şi Nichifor Grigoras (f 1360), un discipol al lui
Varlaam.
Isihasmul avea în Bizanţ şiadyersari politici de temut în
persoana
împărătesei^TTa'de^Sâvoîl i (f (Î3jjb văduvă regentă în timpul
minora
tului împăraţuhjiJaan al V-lea PăTeologul (1341—1391) şi a
patriarhului
ecumenicişloan al XlV-lea Kalekas (1334—1347), j /care susţineau
pe
varlaamiţi ~~~ "
în Sinodul întrunit în 1345 la~ Constantinopol, sub preşedinţia
patriarhului Ioan al XlV-lea Kalekas, Sf. Grigorie Palama,
susţinătorul isihasmului, a fost condamnat şi anatematizat.

Dar în două sinoade ţinute la Constantinopol, unul în 1347


şi altul în 1351, s-a aprobat doctrina isihastă, căci din 1347,
ajunse pe tronul Bizanţului lloan al Vţ-leq Cant.acuzino (1347—
1355)1 ca asociat al împăratului Jloan al V-lea Paleologul,
susţinătorul isihaştilor . 5 — Istoria Bisericească Universală Voi. II
PERIOADA A PATRA

După 1355, el deveni monah, mai întîi în mînăstirea Manganelor


Constanti nopol, apoi într-una din mînăsti rile Muntelui Athos, sub
ele de Ioasaf.
In 1347, patriarhul Ioan al XlV-lea Kalekas a fost înlăturat, iar
dul din acest an, care a aprobat isihasmul, sub preşedinţia noului
iarh Isidor de Monembasia (1347—1350), ucenicul Sfîntuiui Grigorie
ma a ridicat anatema aruncată asupra Sfî ntuiui Grigorie Palama
ino'dul din 1341. Totodată, sinodalii au ridicat în 1347 pe Sf. Grigorie
ma la rangul de mitropolit al Tesalonicului, unde a păstorit pînă
îoartea sa, la 13 noiembrie 1359. Teoria lui Varlaam de Calabria şi
orie Achindin a fost înfierată ca eres varlaamit şi achindinist, străină-
ţăturii ortodoxe, şi condamnată.
In Sinodul ţinut la 27 mai 1351, în biserica Vlaherne din Constan-
DO I, în timpul patriarhului ecumenic Kalist I (1350—1353 ; 1355— ),
el însuşi isihast, isihasmul a fost proclamat doctrina ofi cială a
rlcii Ortodoxe şi el a pătruns în Răsăritul ortodox pînă la mînăsti-
îndepărtate din nordul îngheţat al Rusiei.
Miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie constă în
al că fi inţa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, şi energiile Sale
ie nu sînt separate, deşi se deosebesc şi formează o unitate, dar
la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa Dumnezeirii,
Dumnezeu în fiinţa Sa rămîne inaccesibil oamenilor.
Poziţia lui Varlaam de Calabria este caracteristi că Apusului ra-
îlist care menţine distanţa dintre divin şi uman, în ti mp ce învă-
■ a Sfîntuiui Grigorie Palama e caracteristică religiozităţii răsăritene,
trăieşte pe deplin senti mentul comuniunii celor două lumi. In
Apus, teologii lati ni, în frunte cu Thomas de Aquino (f 1274), ţă
că între fi inţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine, care, după
teologii latini, sînt create, nu există deosebire reală, ceea ce face
isibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămîne faţă de
;ni într-o splendidă izolare. Apoi, nu se înţelege cum poate exista

creat în Dumnezeire, care-Şi are existenţa în Sine însăşi. Opoziţia


apusenilor faţă de isihasm a mers pînă la acuzarea Sfî n-
Grigorie Palama de erezie, cu toate că teologul Ioan Duns Scot
308), sub raportul conţinutului, are o doctrină mai apropiată
de i a Răsăritului şi se bucură la ei de o apreciere apropiată de
aceea

Thomas de Aquino.

Susţinătorii isihasmului au fost : Sf. Grigorie Palama, arhiepiscopul


Ionicului, canonizat siînt în 1368, în sinodul prezidat de patriarhul
ei Kokkinos (1353—1354 ; 1364—1376) şi de ucenicul său, fiind săr ut
în fi ecare an în Duminica a doua din Postul Paştelui, Grigorie tul
(f 1346), Nil Cabasila (f 1363), arhiepiscopul Tesalonicului din

care nu şi-a putut ocupa scaunul din cauza tulburărilor interne


care trecea Tesalonicul, nepotul său, renumitul teolog Nicolae Ca-
a (f după 1371), arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului (f 1429),
•politul Marcu Eugenicu al Efesului (f 23 ian. 1444) ş.a.