1.

Cultul şi viaţa religioasă în Biserica romano-catolică

Revoluţia franceză din 1789 şi mişcările revoluţionare şi libei

care au urmat în decursul secolelor XIX şi XX, în toate domeni
şi mai urmează încă şi azi, mai ales pe teren social-politic, au
Biserica romano-catolică în faţa unor multe şi grele probleme, a căror
zolvare n-a fost uşoară, nici rapidă, nici completă. în unele privii
şi-a impus ea punctul de vedere, în altele a trebuit să cedeze, în
mai multe a adoptat atitudini de compromis. Lucrul acesta se vede
ales din analiza scurtă a vieţii cultice şi disciplinare a catolicismu
precum şi din evoluţia lui teologică în ultimele două secole.
Fără îndoială că în viaţa catolicismului modern şi contemporan
existat şi există multe calităţi, multe părţi luminoase, care dovec
vitalitatea lui viguroasă.
Dar, datorită industrializării, fenomenul secularizării sau al Îs
zării a luat în ţările din Occidentul Europei, mai ales în marile or
proporţii considerabile. Viaţa proletarizată a milioane de oameni
ţările industrializate, care trăiesc în prezent în mari aglomeraţiuni
bane şi pun noi şi multiple probleme, nu mai poate fi îndrumată,
punct de vedere religios, ca în secolele XVIII şi XIX, cînd majorit;
oamenilor îşi cîştigau existenţa datorită muncilor agricole în sate
centre mici.
Pietatea creştină s-a putut menţine totuşi vie în ţările cu m
rităţi catolice, datorită cultului, oficierii dese a Missei catolice (li
ghia), a sărbătorilor, a acţiunilor sociale de caritate practicate de
şi de diferite asociaţii de binefacere, misionarilor şi mai ales unor fi
religioase cu calităţi deosebite, a căror pietate a atras şi atrage
milic de creştini la Biserică.
Astfel a fost preotul din Ars, dioceza Belley, Franţa, J. Mărie V
ney (1786—1859), om simplu, fără şcoală teologică savantă, dar cu
lităţi deosebite de pastoraţie, ale cărui predici pline de
profetism Şi minunile sale, au atras mii de pelerini de
pretutindeni.
* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.
 PERIOADA A ŞASEA

De asemenea, Sfînta Therese (1873—1897) de Lisieux, Franţa, a

;ras prin sfinţenia vieţii sale mii de credincioşi.
în Franţa, arătarea Maicii Domnului, în 1858, păstoriţei Berna-
»tt e Soubirous la Lourdes (Pirinei), a creat un puternic val de pietate
jpulară, care se menţine neîntrerupt pînă astăzi în lumea catolică.
:eastă pietate populară este permanent întreţinută în Franţa şi
de
ltul poporului francez pentru Fecioara din Orleans, Jeanne d'Arc
412—1431), arsă pe rug la 30 mai 1431, beati fi cată în 1909 de papa
us X (1903—1914) şi canonizată în 1920 de papa Benedict XV (1914—
'22). De cinstire deosebită se bucură şi Anna Caterina Emmerich
1824), pe trupul căreia au apărut stigmatele Domnului.
Nu-i mai puţin adevărat, însă, că propaganda exagerată care pre-
de şi însoţeşte multe, din aceste manifestări religioase din ţările
cato-
e a avut şi are şi umbrele ei. Se fac pelerinaje spre a se vedea aşa-
a «Cămaşă a lui Hristos» la Trier, în Germania, «Casa de la Lorett o»,
î Italia, unde ar fi locuit — fără să se poată dovedi istoriceşte — ■ Sfînta
cioară Măria ! ; se abuzează, de asemenea, de procesiuni cu hostii
de alte forme de pietate şi devoţiune care au fost criticate cu
asprime
iar în Biserica romano-catolică.
O mulţime de congregaţii şi asociaţii au luat fiinţă îndeosebi în
lia, Franţa, Germania, Austria şi în alte ţări. încă din 1833,
Fr. Ozanam (f 1853) a înfi inţat Conferinţa de caritate (Conference
Charite), cunoscută sub numele de Societe de Saint Vincent de Paul
76—1660), cu scop de vizitare şi îngrijire a bolnavilor la domiciliu,
luat fi inţă apoi diferite asociaţii muncitoreşti şi şti inţifi ce. Dintre
societăţile ştiinţifice amintim Gorresgeselschaft (1876), în rmania,
Leogeselschaft (1892), în Viena, apoi Augustinusverein (1878), îtru
sprijinirea presei catolice.
O asociaţie de binefacere care a avut un mare succes în Franţa şi
ţările Europei Occidentale se numeşte Petites soeurs des Pauvres =
-Ale surori ale săracilor, înfiinţată în 1840 de bretona Jeanne Jugan
92—1879), care îngrijeşte de bâtrîni.
S-au înfi inţat alte societăţi de tot felul pentru studenţi, ti nere
fete, îilii sărace, muncitori, arti şti etc, care s-au unit toate, în
1897, în >ciaţia «Caritas», cu sediul la Freiburg im Breisgau,
Germania, unde, 1925, are şi un institut superior.
Se duce o luptă continuă şi perseverentă pentru moralizarea
în--fii societăţi, deşi moralitatea nu-i chiar atît de înfloritoare,
cum ■turisesc înşişi romano-catolicii.
Cultul şi viaţa liturgică. Prin calitatea ei, viaţa liturgică formează
orul celei mai vii înnoiri a catolicismului în lume. In secolul trecut,
cel care a promovat cel mai mult studiile şi trăi- liturgică a fost
francezul P. Gueranger (f 1875), autor al multor Iii de
specialitate. S-au înlăturat liturghiile locale, încît Liturghia 'roziană
nu se mai săvîrşeşte decît la Milano, cea mozarabă, la To-, iar cea
galicană, la Lyon.
La finele secolului XIX şi în secolul XX, romano-catolicii au desfă- it o
activitate deosebită pentru dezvoltarea Mişcării liturgice în ve-
 BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

derea cultivării pietăţii euharistice şi a cuminecării dese a credincioşilor

prin aşa-numitele Congrese euharisti ce, ţinute în diferite ţări din Eu
ropa şi America. Primul Congres euharisti e s-a ţinut la Lille, îr
franţa, în 1882, urmat de Congresul de la Ierusalim, ţinut întn
13—21 mai 1893. Numeroase alte congrese euharistice au urmat dup;
aceea : Roma (1905 şi 1922), Tournai (1906), Metz (1907), Londra (1907)
Colonia (Koln, 1909), Montreal, în Canada (1910), Madrid (1911), Vien;
(1912), Lourdes (1914), Chicago (1926), Zagreb (1923) şi Liubliana (1925)
Muzica şi arta bisericească au venit şi ele în ajutorul acestei ac
ţiuni, numită Mişcarea liturgică, fiind unul dintre cele mai semnificati
fenomene ale catolicismului contemporan. Cu toate acestea însă, miş
carea liturgică n-a prins prea mult, pentru că la Conciliul II Vati cai
(1962—1965) se folosea în cult limba latină, neînţeleasă de diferitei
popoare din lume, de credinţă catolică. De aceea Conciliul II Vati ca
a hotărît să se introducă limbile naţionale în cultul Bisericii romano
catolice, urmînd prin aceasta exemplul Bisericii Ortodoxe.
Cu toate acestea, catolicii înşişi se plîng că mărturisirea anual
obligatorie şi cuminecarea n-o mai fac în multe ţări nici măcar juma
late dintre credincioşi.
In cult, se recită des Pater noster şi mai ales rugăciunea Ave Maric
Sărbătorile schimbătoare au fost reduse în Biserica romano-cato
lică la opt, în unele locuri* chiar la patru : Crăciunul, Pastele, înălţare*
Cincizecimea. Sărbătoresc, de asemenea, eu mare fast Sfînta Măria
sărbătoarea Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie).
A luat amploare în mod deosebit Cultul inimii lui Hristos, insti tu
în 1675 de papa Clement X (1670—1676), prin care se face adorare
inimii lui Hristos, sărbătoare fi xată în prima vineri a fi ecărei lui
(Biserica ortodoxă a interzis adorarea unei părţi din trupul omene;
al lui Iisus Hristos, ca inima Lui, sau a unor funcţiuni din timpul act
vităţii Sale pămînteşti, deoarece socoteşte, pe bună dreptate, că orie
adorare sau închinare se cuvine persoanei Domnului Iisus Hristos
întregime : Dumnezeu şi omul).
S-a dezvoltat, de asemenea, cultul Trupului lui Hristos — Festu
Corporis Christi, numit şi cultul Sfintei Euharistii sau al Sfîntului
crament, instituit în 1264 de papa Urban IV (1261—1264) prin enciclii
Transiturus de hoc mundo Salvator şi se săvîrşeşte în joia care u
mează la opt zile de la sărbătoarea Rusaliilor sau Cincizecimii. Cult
Trupului lui Hristos a luat o mare dezvoltare după ce Margareta Al
coque a fost canonizată în 1864 de papa Paul IX (1846—1878). El a fa
popularizat apoi de cardinalii şi episcopii catolici prin aşa-numite
congrese euharistice amintite mai sus.
O altă sărbătoare catolică este cultul lui Hristos împărat, institui
ofi cial la 11 decembrie 1925 de papa Pius XI (1922—1939), prin e
ciclica «Quam primas», fixată o dată pe an, în ultima duminică a lui
octombrie. Prin acest cult catolicii susţin că vor să facă cunoscută «r
ţiunilor şi întregii omeniri» demnitatea împărătească a lui Hristos.
O altă sărbătoare se numeşte cultul lui Agnus Dei, prin care e:
adorat Iisus Hristos ca Miel al lui Dumnezeu. Prin aceasta, se contravi
 PERIOADA A ŞASEA

otărîrii canonului 82 al Sinodului Quinisext, ţinut la Constantinopol

i 692, care a interzis zugrăvirea Mîntuitorului în chipul mielului, în-
>cuindu-l cu chipul său omenesc, întrucît Mîntuitorul a trăit printre
ameni ca om adevărat (Ch. J. Hefele — Dom. H. Leclercq, Histoire
es conciles..., t. III, 1, Paris, 1909, p. 573 ; Pr. prof. I. Rămureanu,
instirea sfintelor icoane în primele trei secole, în «Studii teologice», XIII
(1971), nr. 9—10, p. 633).
Sînt, desigur, şi alte sărbători catolice închinate, fie în cinstea
fintei Fecioare Măria, fie în cinstea sfinţilor, pe care Biserica ortodoxă
i le cunoaşte. Acestea constituie ceva specific pietăţii catolicismului
nu sunt o piedică de netrecut în calea colaborării şi restabilirii uni ţii
în credinţă a celor două mari Biserici, căci Biserica este una, iar
adiţiile în cult şi viaţa spirituală pot fi diferite, astfel putîndu-se
anifesta unitatea în diversitate.
Postul obligatoriu a fost redus numai la vinerile de peste an,
iercurea cenuşii şi ultimele trei zile din Săptămîna Mare. Se reco-
îndă însă post complet miercurile şi vinerile în tot cursul anului,
mai cu- pîine şi apă seara, ori de cîte ori evlavia personală a fiecărui
;ştin simte această nevoie, însoţit de rugăciune intensă şi
frecventă ti puţin de şapte ori în zi) potrivit recomandării
Mîntuitorului : «ru-ţi-vă neîncetat» (Luca 18, 1).
Pietatea creştină mai este menţinută în Biserica romano-
catolică n «exerciţii spirituale» sau «meditaţii», organizate
sistematic, în caii unor aşa-zise grupuri de rugăciune, care se
întrunesc la ore şi zile amite, în şcoli, în săli publice, sau parohiale,
rostind de mai multe (de regulă de cîte 7 ori) «Tatăl nostru», «Slavă
Tatălui şi Fiului şi ntului Duh...», «Bucură-te, ceea ce eşti plină de
har...», «Crezul istolic» şi interpretînd de asemenea diferite imne
tradiţionale, toate stea potrivit recomandărilor Sfintei Fecioare
Măria, Maica Domnului e, se arată zilnic, din 1981 pînă în
prezent, unui număr de tineri, ; şi băieţi, la o oră anume, în
satul Medjugorje, din Iugoslavia t 100 km nord de Dubrovnik),
sau ori unde ar fi ei în altă parte, cea oră, tinerii vizionari.
Benedictinii accentuează în exerciţiile lor spirituale mai ales
uniunea cu Hristos, care se manifestă în viaţa liturgică, avînd ca
;re fervente : mînăstirile Măria Laach şi Beuron, în Germania. Tipul
ciscan al exerciţiilor subliniază mai ales iubirea spontană faţă de 3
Hristos şi Fecioara Măria şi faţă de unele elemente naturale : :1,
stelele, păsările, florile, lumina. Dominicanii cultivă, în graiul lor :nt,
cultul faţă de Hristos-rege. Oratorienii contemplă extatic şi nit
majestatea divină, în timp ce iezuiţii, în exerciţiile lor, pun acul pe
gloria lui Dumnezeu, pe ascultare şi pe supunere. O problemă nouă
pe care n-a cunoscut-o societatea creştină în tre-;ste preocuparea
tineretului pentru manifestările distractive şi sport, au fost privite la
început de romano-catolici cu rezervă. Pe parcurs s-au creat
asociaţii sportive, excursii cu slujbe în aer liber, căutate )ţi, cercuri
de studii etc, încît o bună parte din tineret a fost cîşti-la viaţa
creştină în Anglia, Franţa, Germania, Italia, America şi
 BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

3'

alte ţări. Asociaţia numită «Acţiunea catolică» înfiinţată în 1925, pentr

dezvoltarea apostolatului laic printre tineret, a dat bune
rezultat
Dintre enciclicele referitoare la moralitate, căsătorie, familie şi r£
porturile sociale, date de papa Pius XI (1922—1939), amintim : «Divir
illius magistri», 31 decembrie 1929, pentru educaţia tineretului ; «Cas
connubii», 20 decembrie 1920, despre sfinţenia căsătoriei creştine
«Quadragessimo anno», 15 mai 1931, asupra relaţiilor sociale ; «Divir
Redemptoris», 19 martie 1937, în care dezvoltă învăţătura creştină despr
om, familie şi societate. Mai tîrziu, papa Ioan XXIII (1958—1963), î
enciclica «Mater et magistra», din 15 mai 1961, face apel la dreptat
socială, la egalitate, umanitate şi iubire, idei dezvoltate şi în enciclic
«Pacem in terris», publicată la 11 aprilie 1963.
Aceste idei au fost dezvoltate în continuare de papa Paul VI (30 iu
nie 1963 — f 6 aug. 1978) în enciclicele : «Ecclesiam suam»t din 6 au gust
1964 ; «Populorum progressio», 26 martie 1967 ; «Octogessima aă
veniens», din 14 mai 1971 şi alte decrete.
2. Cultura teologică

Cultura teologică s-a dezvoltat îndeosebi în două direcţii : a) un

strict bisericească, la începutul secolului XIX ; b) alta mai liberală, mc
reală, însă nelipsită de dificultăţi din cauza Indexului, chiar şi atunc
cînd reprezentanţii ei nu se gîndeau să se depărteze de catolicism.
în Filosofie s-a resimţit influenţa lui I. Kant (f 1804), F. G. J. Schelinj (f
1854) pînă după anul 1850 ; de la 1879 s-a recomandat tomismul c
normativ. Dacă pînă la 1800 Franţa a dat pe cei mai mari teologi, de ac
înainte acest lucru îl va face Germania, unde au luat fiinţă renumit
Facultăţi de teologie la Bonn, Breslau, Miinchen, Tiibingen etc.
în Franţa, abia în 1878, se deschid, pe lîngă cele două Universităţ
din Paris şi Toulouse, Facultăţi de teologie, la Lille, Lyon, Angers şi îi
alte oraşe.
în alte ţări, romano-catolicii întreţin o mulţime de Universităţ
libere înfiinţate în urma separării Bisericii de stat. Cea mai veche est<
la Malines (1834), mutată în 1885 la Louvain în Belgia ; altele au fos
înfiinţate la : Freiburg (Elveţia, 1889), Milano (1920), Saint Louis (1825 şi
Washington (1889) în America de Nord, Quebec (1852) şi Montrea
(1886) în Canada. Alte zece universităţi libere au fost înfiinţate în Asi;
la Calcutta, Pekin, Beiging, Tokio ; una funcţionează la Beyrouth îi
Liban.
Direcţiunea catolică mai liberală sau istorică a dat catolicismului c
serie de mari teologi, cum au fost, mai ales în Germania : Joh. Adan
Mohler (f 1838), simbolist şi dogmatist celebru, respectat şi de pro
testanţi ; istoricul Ignaţiu Dollinger (f 1890), după 1871, vechi-catolic
canonistul şi istoricul Ch. J. Hefele (f 1893) ; canoniştii J. Schultt (f
1941), J. Zhischmann (f după 1901) ; istoricii : Fr. X. Kraus (f 1902) Fr. X.
Funk (f 1907), Al. Knopler (f 1921), Alb. Ehrhard (f 1949) ; dog-matiştii : H.
Klee (f 1840), J. Kuhn (f 1887) ; apologeţii J. Drey (f 1853) Aloys Schmidt
(f 1910), cei mai mulţi ieşiţi din şcoala de la Tubingen
 A ŞASEA

Din partida ultramontana sau intransigent catolică, amintim pe dog- P. A,

D'Ale
atiştii : J. Kleutgen (f 1883), J. M. Scheeben (f 1889) ; dintre moralişti s, Y.
M.
Conga
> : Fr. Linsenmann (f 1898), J. Mausbach (f 1931) ; dintre istorici, r, Ch.
Journ
rdinalul J. Hergenrother (f 1890), rivalul lui Ig. Dollinger (f 1890), et ş.a.
itorul unui tratat renumit de istorie bisericească (3 voi., 1876— ; în
1880) studiil
e
al unui tratat în trei volume despre patriarhul Constantinopolului liturgi
ce :
)tie (f 897), apoi A. Jânssen (f 1890), care combate pe L. Pastor ^abro
l, H.
1928), protestant originar din Austria, autorul cunoscutei lucrări Lecler
cq
îschichte der Păpste seit dem Ausgang des Mitt elalters = Istoria pa- ş.a.
lor de la sfî rşitul Evului Mediu pînă la 1800, 16 voi., publicate între Edit
area
86—1933, tradusă în limba franceză şi în alte limbi ; H. Grisar (f 1923), Sfinţi
lor
S. Denifle (f 1905), care combat pe Luther şi Reforma din seco- Părin
ţi a
l XVI. între
prins-
între teologii mai mari din secolele XIX şi XX din Germania, men- o mai
întîi
înăm : în Filosof ia şi Teologia tomistă : Martin Grabmann (f 1905), cardi
Geyser (f 1948), Erich Przywara (pronunţat : Psvara, născut 1889), nalul
Rome
Wust ; în Teologia dogmatică : Kirk Adam (născut 1876 —), B. Bart- i ielo
Mai
mn ; în prezent elveţianul Hans Kiing (născut 1928), profesor de Dog- (f
1854)
itică şi Ecumenism la Universitatea din Tiibingen, Germania ; în , un
mare
oria dogmelor : J. A. Schwanne ; în Teologia morală : Fritz Tillmann erudi
t, iar
1953), Fr. Schilling (f 1854) ; în Apologetică : H. Schell (f 1906), în
Franţ
Hetti nger (f 1890), G. Wunderle etc. ; în Studiile biblice : Fr. A. 6. a
abate
>per (f 1931), Arthur Allgeier, H. A. W. Meyer (f 1873) ; în Liturgică le J.
P.
Pastorală : Ferd. Probst (f 1899), R. Baumstarck (f 1869), Romano Mign
e
ardini ş.a. în Istorie : J. Schmidlin (f 1944), R. Streit (f 1930). 1875)
, unul
Teologia franceză n-a avut în secolul XIX învăţămînt teologic su- din
•ior pînă în 1878, cînd a luat fi inţă Insti tutul teologic din Paris. Aci, cei
e sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, unii profesori au ţiat mai
curentul modernist, despre care ne vom ocupa într-un capitol irte. harni
în istorie, s-au distins în acest timp dintre francezi : L. Duchesne ci
1922), U. Chevalier (f 1923), J. Zeiller, A. Dufourcq, P. Allard, P. Ba- ol preoţ
(f 1929), F. Mourret, Ch. Poulet, A. Baudrillart, H. Bremond i
1933), E. Amann, H. Daniel-Rops (1901—1965), A. Ginoulhiac, Aug. catoli
:he, V. Marti n, P. de la Coriolle (f 1960), G. Bardy, J. Lebreton, ci,
Brehier, J. Danielou, H. Marrou, L. J. Rogier şi mulţi alţii. Dintre ajuta
'ricii catolici cehi, Fr. Dvornik. t de
cardi
în studiile biblice, s-au remarcat : F. Vigouroux, M. J. Lagrange nalul
1938), L. de Grandmaison ; în studiile dogmatice : M. Jugie, J. Tixe- t, isului
, J. B. Pitra (f 1889) şi de Dom Prosper Gueranger (f 1875). Cu
privire la filosofie, papa Leon XIII (1878—1903), prin enciclica ■terni
Patris», din 4 august 1879, a recomandat tomismul ca normativ. astă
orientare a fost reînnoită de papa Pius X (1903—1914), prin en-
 BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA 37|

ciclica «Pascendi divini gregis», din 8 septembrie 1907. S-au distins ii

această direcţie : Etienne Gilson (n. 1884 — f 1976), J. Maritain (1889—|
1973), Maurice Nedoncelle ş.a. j
Dintre teologii italieni amintim pe : G. Perrone (f 1876), conducă tcrul şcolii scolastice,
dogmatiştii Geremia Bonomelli (f 1914), Domenict Palmieri (f 1909) ş.a. In arheologie s-a distins J.
B. de Rossi (1822—1894)
în Anglia, s-au disti ns, în teologia catolică, Stephen Wisemai (f 1865) şi J. H.
Newman (f 1890), ambii cardinali de Westminster Dintre teologii americani, s-a distins M. J.
Lavelle (1880—1955), vica: apostolic la New York.
Biserica romano-catolică a înfi inţat în diferite ţări, îndeosebi îi Italia, Franţa şi
Germania, un număr impresionant de Institute de cer cetări : pentru misionari, la Roma în 1925
şi Miinchen, în 1911 ; pentri arheologia creştină, la Roma, în 1926 ; un Institut medical —
misionai există la Wiirzburg, în Germania, din 1922 ; un altul, pentru pedagogie la Munster,
din 1921 ; pentru studii speciale, la Malines în Belgia din 1920.
Se publică, de asemenea, un număr mare de enciclopedii, dicţionar* teologice şi reviste de
specialitate în limbile franceză, germană şi en gleză, care pot fi cunoscute din bibliografia
generală menţionată în voi. '. de Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1975, p. 14—26.