Sunteți pe pagina 1din 4

2 Unirea unei părţi a românilor din Transilvania cu Roma

(1698—1701)

'rin pacea de la Karloviţ din 26 ianuarie 1699, Transilvania, prin-


autonom sub suzeranitatea turcilor din 1541, a trecut sub stăpînirea
riului habsburgic. în Transilvania predominau principii calvini ma- i
din punct de vedere politi c, iar românii, care consti tuiau majo- a
populaţiei, erau ortodocşi. Biserica romano-catolică, în colaborare
ipăratul Austriei (1658—1705), pentru a micşora influenţa calviniş-
şi a spori numărul catolicilor, a recurs la atragerea românilor
la a cu Biserica Romei între anii 1698—1701. -
n această acţiune rolul principal l-au jucat cardinalul Leopold
nics, arhiepiscop de Esztergom, primatul Ungariei, împăratul Aus-
Leopold I, crescut de iezuiţi, mai înainte «cavaler de Malta», şi
ii Paul Ladislau Bârâny, parohul bisericii catolice din Alba-Iulia :
r
erat la 1700 în Slovacia, şi Gabriel Hevenessy, consilierul cardina-
Kollonics.
'rin «rezoluţia» din 14 aprilie 1698, împăratul Leopold I făcea cu-
t preoţilor ortodocşi români din Transilvania de sub păstoria mi -
rtului Teofi l de Âlba-Iulia (1692—1697) că, dacă se vor uni cu
ca romano-catolică, recunoscînd pe papa drept cap al Bisericii,
/or bucura de privilegiile clerului catolic.
a rîndul său, arhiepiscopul de Esztergom, cardinalul Leopold Kol- ,
făcea cunoscut la 2 iunie 1698 preoţilor români, în ti mpul mi-
itului Athanasie Anghel de Alba-Iulia (1698—1701), că se vor
a de privilegiile clerului catolic dacă acceptă, unindu-se cu Bi-
Romei, cele patru puncte florentine, aprobate prin decretul de
de la Florenţa din 6 iulie 1439, şi anume : 1. Papa, capul Bise-
2. Filioque ; 3. Purgatoriul ; 4. Folosirea azimei la Sfînta Eu-ie.
î urma acestor promisiuni, care ulterior nu s-au respectat
întru la 7 octombrie 1698, un număr de 38 de protopopi au
semnat >a-Iulia un act în limba română prin care declarau că se
unesc cu ica Romei, cea catholicească», urmînd ca şi ei să se
bucure de ;giile de care se bucură «mădulările şi popii acestei
Biserici», or, s-a adăugat pe pagina întî i a actului un
«postscriptum» prin « specificaseră condiţiile unirii,
accentuîndu-se : «cum pre noi şi iţele noastre (urmaşii noştri) din
obiceiul Bisericii noastre a' Ră- ■ui să nu ne clătească. Ci toate
ţărămoniile, sărbătorile, posturile, tină acum, aşa şi de acum nainte
să fim slobozi a le ţinea.» agina a doua a actului cuprinde
declaraţia redactată în limba
dar textul ei, cum s-a dovedit de cercetările făcute de istoricii
Lupaş şi Silviu Dragomir, a fost falsifi cat de iezuiţi, care au
at în latineşte noi condiţii în vederea unirii şi prin care se
desfiinţa t mitropolia ortodoxă a Transilvaniei.

a 16/28 februarie 1699 împăratul Leopold I a dat «întîia diplomă


iină» prin care se prevedea înfiinţarea Bisericii unite şi favorurile
ite clericilor români care vor accepta unirea cu Roma.
BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII

In vederea perfectării unirii, mitropolitul Athanasie Anghel a ple


cat la sfî rşitul lui ianuarie 1701 la Viena unde, fi ind pus în faţa une
comisii de judecată pentru 22 de acuzaţii urzite de iezuiţi, a fost con
strîns să accepte unirea cu Biserica Romei. La 24 martie 1701, Athanasi
An ghe l a fost hirotonit pen tru a d oua oa ră ca p re ot , ia r a d oua
25 martie ca episcop «unit», nu mitropolit, după ritul catolic, de cardi
naiul Leopold KoUonics şi doi episcopi catolici.
împăratul Leopold I dădu la 19/30 martie 1701, «a doua diplorrn leo-
poldină», în 15 arti cole, care poate fi socoti tă actul de întemeieri a
Bisericii unite din Transilvania.
Deşi mitropolia ortodoxă a Transilvaniei de la Alba-Iulia a fos
acum desfi inţată, cea mai mare parte a românilor din Transilvania a
rămas la credinţa ortodoxă a Răsăritului, protestî nd şi luptî nd cu ener
gie în diferite chipuri şi în diferite ocazii împotriva uniaţiei. Astf e
nobilul român Gavriil Nagyszeghi, pentru că a protestat contra uniri
cu Roma, a fost întemniţat cinci ani. Alţi români au fost exilaţi.
Chiar şi episcopul unit Inochenti e Micu (1730—1751 ; f 23 sep
1768) a suferit la Viena şi la Vatican pentru că cerea aplicarea pro
misiunilor pentru unire, bazîndu-se, în 1743, pe îngăduinţele principilo
calvinişti din 1609, 1624, 1663. Neîmplinirea promisiunilor a dus în 174
la marea mişcare de opoziţie, susţinută de mărturisitorii Visarion Sara
ţăranul Nicolae-Oprea Miclăuş din Sălişte, care au murit în închisoare
de la Kufstein, din Austria, în Munţii Tirolului, şi călugărul Sofroni de
la Cioara. Se constată şi o largă emigraţie a românilor ortodocşi, sai
«fugă» spre Moldova şi Ţara Românească. în această atmosferă se în
cadrează şi revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan din 1784, înăbuşită îi
sînge şi cruzimi. Poporul român ardelean nu a acceptat unirea cu Rom
şi chiar dacă unele din urmările culturale ale acestui act au fost folo
sitoare, ca «Şcoala ardeleană», faptul nu se datora sentimentelor pro
catolice sau prppapale ale corifeilor ei, ci de fapt celor popular-naţionale
De altfel nici situaţia «uniţilor» sau «greco-catolicilor» nu s-a prea îm
bunătăţit sub «ocrotirea» cenzurii înjositoare a «teologului» iezuit.
De aceea rămîn ca mare pată în istoria acestei uniri silniciile inchi
zitoriale ale episcopului unit Petru Pavel Aron (1753—1764), încunu
nate de distrugerile cu tunul şi prin ardere de către generalul Nicola
Adolf Bukow, în 1761, a celor peste 140 de mînăstiri din Ardealul seco
lului XVIII.
La «unirea cu Roma» au mai trecut şi vreo 10.000 de «valahi» âh
Croaţia, Slovenia şi Istria, refugiaţi acolo de frica turcilor. La începu
ei au rămas în grup mai compact, dar văzînd misionarii catolici că nu-
pot converti , i-au împrăşti at ca grăniceri între Sti ria şi Cacica, und
apoi au fost «converti ţi» prin mijloace brutale la «unire», avîndu-şi
în sec. XVII, centrul în episcopia Mareea, iar după ce au venit sîrbi
ortodocşi în sud în 1690, în Knrjevaţ, episcopie sufragană arhiepiscopie
catolice din Zagreb. Prin mijloace sîngeroase şi de propagandă conţinu;
au fost astf el atraşi şi o parte din sîrbii din Banat, locuitori împreun.
cu românii şi mai ales între bosnienii şi bunevaţii (Herţegovina) emi
graţi în sec. XVII în Slovenia şi Bacika (cîteva sute de mii), unde ai
catolicizaţi direct la ritul latin, ca şi pavlicienii din Bosnia şi
;egovina.
Italo-grecii sau populaţiile greceşti autohtone din Calabria şi Si-
imigrate acolo din Albania, din Epir şi de pe coastele Dalmaţiei,
iveau încă în sec. XVI biserici şi mînăsti ri ortodoxe, rămase de pe
lea stăpînirii bizantine din Italia. Lipsindu-le legăturile canonice cu
rarhie ortodoxă şi neavînd şcoli de pregăti re, cu ti mpul italo-grecii
î pierdut independenţa mai ales pe la 1600, cînd papa Clement VIII
2—1605) a oprit populaţia să mai asiste la slujbe ortodoxe săvîrşite
ei peste 200 de preoţi greci căsătoriţi. Rînd pe rînd erau opriţi de
ujbă toţi preoţii greci, afară de oraşele mari comerciale,
îndeosebi st şi Veneţia, unde datorită împrejurărilor politi ce
mai liberale, ii au dezvoltat chiar o impresionantă acti vitate
cărturărească şi tropică mai ales sub arhiepiscopul Gavriil Seviros
(1616). De im-anţă deosebită a fost şi şcoala neoelenistică şi
tipografia lui Toma ginis (1636). Dar tocmai pentru aceasta, în
1700, patriarhul lati n larigo din Veneţia le-a impus uniaţia.

3. Uniaţia printre orientali

Din cuprinsul patriarhatelor ortodoxe greceşti orientale, numite


în it «me lkit e» (prob izan ti ne ), ce l care i-a aprop ia t de un irea
cu a a fost patriarhul Kiril III de Anti ohia. Pentru a ajunge în scaun
■ ofi tat de neînţelegerile interne între ortodocşii greci şi arabi şi a
ocat o schismă pe la 1700, declarîndu-se, în 1724, unit cu Roma,
ru a cîştiga favoarea puternicilor ambasadori catolici din Istanbulul
?sc, germani şi francezi. Lipsa de tact a patriarhului legiti m Sil- -
u (1724—1766), care a denunţat sultanului pe unii creştini, a avut
rmare trecerea la uniaţie şi a altor «melkiţi». A greşit şi patriarhul
dt Dimitrie Kapasulis al Alexandriei, în 1712, înclinînd tactic spre
ţie. Cînd patriarhii ortodocşi de Constanti nopol, Alexandria şi Ie-
lim au declarat la sinodul de la Istanbul, din 1756, nevalabilitatea
zului catolic, pentru silniciile la care se preta misiunea catolică,
melkiţi, pentru moti ve personale, s-au dezbinat şi mai mult. Cei
au trecut la uniaţie au şi primit, pentru întărirea prozelitismului,
patriarh propriu, mai întî i cu sediul în Liban şi apoi mutat la
ase.
La rit latin au fost trecuţi în decursul veacurilor de asuprire latină
aliană mulţi greci din insulele Mediteranei (Dodecanez), mulţi din
să căutî nd să se întoarcă la ritul grec, ca italo-grecii, cărora li s-au
; şi trei episcopi greci.
Dintre eterodocşii trecuţi direct la rit lati n, 1 sau acceptî nd numai
sa cu Roma, dar păstrîndu-şi ritul, au fost armenii din Polonia,
iintî i care s-au unit în sec. al XVI-lea, apoi cei din Transilvania
'rla, 1686) şi îndeosebi cei din catolicosatul de Sis (Cilicia, 1742) şi
Constanti nopol. Vesti t între armenii uniţi a devenit ordinul de
?ări mechitarişti (după numele întemeietorului, Mechitar, — 1749).
şcoli şi ti pografi i la Veneţia şi Viena. Spre sfî rşitul sec. XVIII, ca ii
au cîşti gat mai ales prin mijloace politi ce şi o parte din sirienii
tJlSEKJ.UA UN Hli.UUL.&L^h. JiVl—X

iacobiţi, care primiră un patriarh unit propriu. Teren mai puţin înclin; uniaţiei l-au prezentat
copţii din Egipt, precum şi etiopienii, cu toat presiunea italiană. în schimb maroniţii din Liban,
numiţi astfel dup! mînăsti rea întemeiată de apostolul local Sf. Maron, au fost uniţi c Roma
încă de pe vremea cruciadelor, unire care a fost confirmată ap< după sinodul de la Florenţa în
1445. De aceea, mai tî rziu, papa Gr gorie al XlII-lea (1572—1585) a întemeiat un «collegium
maroniticurr la Roma. Din mijlocul lor au răsărit învăţaţi celebri, ca fraţii Assemai şi alţii. Au
primit şi ei un patriarh propriu.
în general «unirea» cu Roma era o formă hibridă, condamnai chiar de mulţi teologi
catolici. Sub orice regim s-au născut şi au trăi «unirile» au provocat mult venin confesional,
cum de altf el a reci noscut-o, la împlinirea a 100 de ani de activitate a colegiului grec di
Roma, în 1677, Urban Cerni, secretarul Congregaţiei «De propaganc fide».