Contactul calvinişti lor cu Ortodoxia a fost mai dramati c, cun o

ilustrează «cazul patriarhului Kiril Lukaris». Crescut în şcoala Apu sului,

la Padua şi Veneţia, Kiril Lukaris a fost trimis de patriarhu Meletie
Pigas în Polonia (1594—1600) spre a sprijini Biserica ortodox; atî t de
greu încercată de silniciile iezuite. Prin şcolile de la Ostrog ş Vilna,
unde a tipărit cărţi antilatine, şi prin predicile lui însufleţite ş învăţate,
Kiril Lukaris a stabilit un început solid de rezistenţă contr; Catolicismului,
fapt pentru care iezuiţii din Polonia au căutat să-1 în temniţeze, ca pe
exarhul Nikifor din Constantinopol, după «realizare; unirii» de la Brest.
Lukaris a petrecut şi în ţările române şi s-a întî lni în Moldova chiar cu
Mihai Viteazul, considerat de greci viitor «bazi leu» de ti p bizanti n,
ocroti tor al Ortodoxiei şi învingător asupra turci lor. în 1602 a fost
ales patriarh la Alexandria (— 1620) şi din nou ; vizitat ţările române
în activitatea sa anticatolică, apreciată de protes tanti, dar atrăgînd
ura iezuiţilor şi unele plastografii compromiţătoare Apoi în 1621 a
ajuns patriarh ecumenic la Istanbul, unde influenţa ie zuitilor crescuse
după 1609.
Pe vremea războiului confesional occidental de 30 de ani (1618-
1648), patriarhul Kiril, în calitate de etnarh al grecilor, a fost silit d'
împrejurările extrem de grele în care trăia Biserica ortodoxă în impe
riul turcesc, să oscileze diplomatic între rivalităţile ambasadelor cato
lice (franceză şi germană) şi protestante (engleză şi olandeză) şi s.
caute apropiere de puterile calviniste. In această situaţie 1-a trimis p
Mitrofan Kritopulos la regele Angliei, trimiţîndu-i în dar «Codicel*
Alexandrin» al Bibliei. Apropierea sau simpati a patriarhului Kiril faţ
de reprezentanţii calvinişti , care l-au ajutat materialiceşte şi politi ceş
te, a fost exploatată de aceştia prin abuz pînă la compromitere chia
confesională. Astfel au fost predicatorul valdens Antonie Leger şi am
basadorul Corneliu Haga ; primul a publicat pe seama patriarhului Ki
ril Lukaris variate plastografi i de compromitere şi al doilea a patrona
cu semnătură, se pare, publicarea în lati neşte, în 1629, şi apoi în gre
ceste, în 1633, la Geneva a unei «Mărturisiri de credinţă» calvinizant
pe numele patriarhului. Scandalul a fost enorm, exploatat atî t de ca
tolici cît şi de protestanţi împotriva ortodocşilor. Patriarhul Lukari
s-a jurat că nu este opera lui, căci era un adevărat ortodox ; aceasta
dovedeşte scrisoarea sa către principele calvinist al Transilvaniei, Ga
 PERIOADA A CINCEA

Bethlen, în 1629, care urmărea calvinizarea forţată a românilor din a», în care, în sti l
deosebit de frumos şi ferm, afi rma că «dacă da' consimţămîntul la o astf el de dezertare,
nu i-ar fi destul nici rile iadului să o răscumpere». Apoi îndemna pe cazacii ortodocşi ere
Biserica ortodoxă a Răsăritului pentru care el începuse o ope- rioasă de luminare, ti părind
cărţi şi înfi inţînd şcoli. ,i, pe cînd iezuiţii şi ambasadorii catolici : germanul Rudolf Schmidt
n'cezul De Cesy, plănuiau capturarea patriarhului şi ducerea lui ţa inchiziţiei din insula
Malta, patriarhul Lukaris, ajutat de am- orii protestanţi, englezul Thomas Rowe şi olandezul
Corneliu respingea acuzele variate, prin scrisorile sale din 1634, adresate rei, apoi către ţarul
rus Mihail Feodorovici şi către breslele orto-
din Liov, Kiev, Ostrog şi altele (descoperite abia în 1905), prin îşi afi rma ortodoxia şi
condamna pe autorii preti nsei mărturisiri, n aceste împrejurări au intervenit pentru el la
sultan atî t regele z Gustav Adolf, cît şi voievodul Vasile Lupu al Moldovei, pentru eaşezat a 5-
a şi a 6-a oară în tronul patriarhal. Pînă la urmă însă a apuseană susţinută de lati nofronii
greci ca Kiril Kontaris şi a biruit; patriarhul Kiril Lukaris a fost arestat din ordinul mare-
izir turc şi sugrumat de ieniceri la 7 iulie 1638. Dar prin jertf a
sale, patriarhul Kiril Lukaris a făcut ca să naufragieze defi niti v rile de ademenire ale
Romei, precum şi cele ale calvinişti lor. Oria patriarhului Kiril Lukaris biruia.
'rin acest «caz», relaţiile dintre ortodocşi şi protestanţi au ati ns ?a şi totodată declinul;
interpretările unor apuseni că Ortodoxia înclinat spre Protestantism, etichetînd-o ca «Ecclesia
graeca luthe-ms», s-au dovedit nedrepte. Biserica ortodoxă nu înclina nici spre icism şi nici
spre Protestanti sm, cum o dovedesc sinoadele orto-din cursul secolului al XVII-lea.
'rin lucrarea Spătarului Nicolae Milescu : «Enchiridion sive Stella talis Occidentali splendens...»,
publicată la Stockholm în 1667, nii catolici şi protestanţi erau lămuriţi asupra Ortodoxiei, în
pri-•înd în problema Euharisti că. Este drept că, în toiul frămîntărilor, L Koridaleu şi apoi
ucenicul său Ioan Kariofi l au fost acuzaţi de
patriarhul Dositei de unele accepţiuni neortodoxe, dar acuzaţia a espinsă şi lucrurile
lămurite, mai aies de teologii români, lavantul Dimitrie Cantemir, ajuns membru al Academiei
de ştiinţe erlin în 1714, a rămas" credincios Ortodoxiei. Contactul cu Răsăritul ax fiind făcut de
unii apuseni, interesul protestanţilor pentru Orto-
a rămas treaz.