Alţi reformatori: Huldrich Zwingli

şi Jean Calvin. Răspîndirea

calvinismului *
Sămînţa aruncată de Wycliff şi de Luther a rodit şi dincolo de gra-
ele Germaniei, unde împrejurări similare o ajută să se dezvolte,
ucrarea Evangheliei» progresa. După Wittenberg, oraşele Zurich , şi
neva au devenit, în măsură şi mai mare, centre internaţionale ale
>jtestantismului. Numai că atît mişcarea din Zurich, legată de numele
Huldrich Zwingli (1484—1531), cît şi cea din Geneva, cunoscută
* Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.
 BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII

prin opera lui Jean Calvin {1509—1564), se dezvoltă deosebit

de rei ma lui Luther. Ambele mişcări reformatoare s-au
desfăşurat în Elve şi anume cea a lui Zwingli în partea locuită
de populaţia germană, cea a lui Calvin îndeosebi în cea
franceză. Deşi opera lui Zwingli i fost înghiţită ulterior de cea
a lui Calvin, ea a avut importanţa şi t reţia ei pentru epoca
în care s-a produs. Explicaţia pentru apariţia] tor reforme
este aceea că dorinţa după o reformă bisericească se
generalizase şi apoi, din punct de vedere dialectic, o reformă
genere altă reformă^ aşa precum în trecut o erezie genera
alte erezii.
s a
' născut în Elveţia inţTjjfiniifirip 14fU .
tr-o familie de~ ţărani oogaţi din Wildhaus (c antonul Saint
Gali), ce i-a ajutat să facă studii umaniste lafBase] 7(unde trăia
adine-spir. raţionalist-moralist al lui Erasmus din Kotterdam),
Berna si Viena, u a avut ca dascăl pe un alt umanist îndrăzneţ,
Celtes. Trăsătura raţio list-umanistă îl deosebeşte poate cel
mai mult de Luther, căci Zwii n-a cunoscut nici n-a trăit într-un
catolicism profund şi sincer, ci dezvoltat în curentul erasmian de
combinare a umanismului cu _cce niaoniL__De aici cugetarea lui
teologica îndrăzneaţă care 1-a făcut
'Luther să exclame, profund religios cum era, la conferinţa
numită « cramentală» din 1529 de la Marburg : «alt duh se
află în tine». C vreme Luther punea în centrul preocupărilor
problema mîntuirii, Zw gli se__p_reocupa mai mult de cadrul
formal al adevărului creştin, de fitiefi§yîfrjăujOTitate~â" Scripturii
| ZwjngH era^3reaestinaţia"nisţj şi a
"ma (Tjfp*redgsîî5IHp ^r° r-nj-irinH^i pa ţfvH^ El afirma ca păcatul
origi
a_fosjLvoit de Dumnezeu spre a-Si arăta, prin—pedepsirea lui,
toată r reţia Sa, în timp ce Luthef spunea că păcatul originar a
adus tragi intre" om şi Dumnezeu ; singură crucea lui Hristos
mîngîie prin creoj ţâ, dar siguranţă nu există.
Privind ^fintp^ Taina, Zwingli vedea în ele doar simboluri,
iar
lucrări obiective harice, legate de anumite forme şfcuvinte.
Expre
«acesta este trupul Meu», pentru Zwingli se traduce cu :
«aceasta
semnează că aminteşte de trupul şi sîngele Meu». Deci nici
urmă
prefacere, de feâlîtâTe sacramentală. In locul acţiunii
dumnezeieşti,
care Luther o recunoştea încă în Sfintele Taine, Zwingli punea
îndr
neala raţiunii omeneşti. Şf. Liturghie el o reduse la extrem :
în Io
altarului puse o masă acoperită în alb pe care se aşa ză un
coş cu p
şi alături cîteva~~potire de lemn pTTnp cu vin^PreotTTTdescm'fl'e"
slujba"
recitarea pasagnlor de la : I Cor., 11, 23 sq. *şl Ioan, 6, 48 sq.,
după c
se recită Crezul şi «Tatăl nostru,..», apoi preotul
binecuvântează
mentele, dîndu-le diaconilor spre împărtăşire, după care
încheierea
face prin cuvintele : «mergeţi în pace». Desigur, nu era ni ci
ierarl
nici celibat, nici_mo_nahişni. nici post, nici icoane, luminări,
moaşte,
lerinaje, nici cruce, riiH^hjflr nrţjft — '" "" —Z?~T —^. ~"~ "
Zwinglî îşi exprimă învăţătura sa constîn d din \67 de
teze_
şi~~$Trij;roducex _____

pornind de la cele trei «sola» luteraneT

fusese preot în Glarus, apoi în Einsiedeln, unde făcu
cunoşti cu predica indulgenţelor vestite de franciscanul
Bernard Samson,
 re o combătu cu atî ta vehemenţă încît mai tî rziu
credincioşii au scos
iectele din biserică şi le-au ars ; pe urmă a ajuns__j2r£Q±_la--
cated£ala
i Zurich. Zwingli a format în Zurich şi în celelalte comunităţi can-
îale pFezbiterii sau sfaturi cu putere discreţională, atî t în cele reli-
)ase (curăţenia credinţei, mergerea la biserică etc.), cît şi în cele ci-
e şi matrimoniale. Desigur că instituţiile şi averile bisericeşti, cu
talele şi cu mînăstirile, cu bunurile lor, au fost confiscate, aşa că nu-
ii cinci cantoane din treisprezece rămăseseră catolice^ Aici interve-
j a doua caracteristică a jnlăcâfii Iul Zwlng'll r^ge^n5ăH ohal?Qaţnţcă^
, Ca preot militar, el a trăit alături de conaţionalii săi, pe care i-a
iut vedea cum se duceau în ţări străine şi se înrolau ca mercenari
;epînd din 1477), ceea ce contrazicea simţul de mîndrie şi demnitate
ională. De asemenea îi displăceau rivalităţile dintre oraşe şi insti tu-
precum şi amestecul puterilor străine. De aceea, atî t în disputele
)lice din Zurich, din 1523 — la care a răspuns susţinînd inovaţiile
; bazat numai pe Sfî nta Scriptură —, cît şi în broşuri şi manifeste,
nu uita să îndemne în duh naţionalist pe credincioşii săi. Cînd a
statât succesele înregistrate de el şi de prietenii săi : Capito şi Oeco-
ypadius în Basel, apoi de Haller în Berna şi de M. Bucer în Stras-
urg etc, s-a gîndit să unifi ce în aceeaşi credinţă şi celelalte cantoa-
ba se ducea cu gîndul chiar la o confederaţie a statelor protestan-
tnsă, o luptă aprigă începu şi Zwingli îşigăşLmoartea ca preot mi-
r, pe cîm pu l de lup tă de la Ka ppe l, îif t l53 lj fapt care a avut ca
sare stăvilirea pentru un timp a reformerelveţiene.
b. Jean Chauvin sau Calvin s-a născut la^O^JjZjSoSJ în locali- a
Noyon din provincia Picardia din nordul Franţei. Fiu al unui se- ar
episcopal rămas de curînd văduv, care şi-a crescut fi ul într-o
eritate ale cărei urmări se vor vedea în toată viaţa ulterioară a
tuia, potrivită cu fi rea lui. La vîrsta de 12 ani, tî nărul Calvin avea
Dost public, iar la 18 ani veniturile unei parohii din care s-a putut
;ţine comod la universităţile din Paris, Orleans . Bourges. un de a
iat : dreptul, filosofia şi umanismuKefSsic. Nu se ştie cum a ajuns
mvertirea «subită» — cum o numeşte el — din toamna anului 1533,
pare a nu fi străin de M. Bucer (f 1551) şi de pastorul Guillaume
1 (f 1565), prietenul său de mai tîrziu.
Intoleranţa cu care regele Francisc I (1515—1547) şi autorităţile
"icii catolice din Franţa urmăreau pe «ereti ci» a silit pe tî nărul
fi ster arti um» să rătăcească prin diferite localităţi din sudul Fran-
înă în toamna anului 1545, cînd a fugit în Elveţia, unde peste doi
 t apărut opera sa principală «Insti tuti o religioniş Christi ana e». de-
ă regelui Franţei, ca un fel de justi fi care a noii credinţe. Lucrarea,
»ri edîtată, poartă pecetea genialităţii coordonatoare şi sistemati -
re a reformatorului francez, fi ind cel mai profund şi mai închegat
t de teologie dogmati că şi morală a protestanti smului în general.
enţată de catehismul lui Luther, — pe care declara deschis că-1
fa, fără să-i împărtăşească întru totul părerile, deşi păstra cele
<sola» —, lucrarea lui Calvin explică : Decalogul, Simbolul Apos-
Tatăl nostru, Tainele (adevărate şl «false»), iar la urmă scrie de-
 BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII

spre libertatea creştină şi schiţează liniile de organizare a Bisericii

statului aşa cum le vedea el.
De la Luther se pare că a împrumutat şi ideea distanţei şi opozi
dintre Dumnezeu şi om, pe care a dus-o la extrem. Pentru el , libertat
nemărginită a lui Dumnezeu şi preamărirea fără margini fi *m~fl jertfi
Lui este dogma centrala . Pentru Dumnezeu, atî t fericirea drepţilor,
şi chinurile veşnice ale iadului sînt criterii ale măreţiei Sale neajun:
De aici derivă dubla predestinaţie, a unora spre rai şi fericire, iar
altora spre iad ş i suferinţă ; ba chiar căderea~~lui Adam a r fi fost vo
d re Dumnezeu din veci. La început susţinuseră această concepţie ă
Luther, în polemica cu Erasmus din Rott erdam (1467—1536), cît
Melanchton, dar apoi o părăsiră ; ba, Melanchton chiar o combătu.
Calvin nu-1 mulţumea «teologia mîngîierii» (Trosttheologie), pe ca
Luther o deriva din teologia crucii, conform căreia Dumnezeu îndrea
tă pe om printr-o imputare formală a dreptăţii Sale (actus forensi
deci o mântuire numai părută, exterioară ; omul e atî t de slab si stric
p p jţ , j ţ Ţ j
p j
rea că se afl ă printre cei aleş i. De aceea vjrtutea supremă a
creşti
este, nul
după Calvin, ascultarea şi disciplin âT îmt>in..al£_cu_
prin păcatul originar încît nici c rpdjnţa CPP mai mare nu-i , d
ea ă flă it i li D j tt ă

p -Tq

pect, cîtă vreme, pentru LutEer, erau iubirea şi evlavia, i zvorfte din cr
dinţa." "~~
Dacă, după Calvin, omul este stricat pînă în măduvă , atunci trebu
luate cele măi drasti ce măsuri ca' moralitatea lui să nu se abată del
de la linia severă a voinţei lui Dumnezeu ; de aici disciplina ..rea m
aspră şi trezviacea mai pronunţată în viaţa individului şi a societâţ
Simţind_că unul dintre punctele slab g_ale luteranismuU li b
_ p g_
prea mare~şi moralitatea prea laxă, Calvin a introdus — ca o contra
dicţie cu însuşi principiul libertăţii protestante — o adevărată ti rani
a disciplin ei. —-—"
Pe cînd, după Luther, omul nu mai are nevoie de lege şi porunc
căci harul 1-a făcut «istăpîn şi liber», pentru Calvin el mai are nevoi
încă de frîu şi disciplină. Este ceea ce a şi încercat să facă, între 1 536-
ISB&r în Geneva , unde fusese chemat de pastorul Guillaume Tare
(1489—1565), care dobîndise succese printre elveţieni şi valdensi, car
i-au acceptat «Confessiunea» din 1532 în 24 articole. Dar Calvin fiinj
respins de reactiune a «vechilor creştini», s-a refugiat la Basel si Stras
sbourg, de unde apoi a revenit la Geneva, chemat a doua oară, în^JjjiJ
ca să realizeze cu încăpăţînare şi tenacitate uimitoare întreg "*planu
său' pînă la moartea saj(27 mai 1564py
Ordonanţele sale bisericeşti din 1541 prevedeau în fruntea Biseri
cii patru oficii conducătoare : pastor i, învăţători , bătrîni si diaconi. J Pri
mele două categor ii vor îngriji de învăţătură şi de curăţenia, credinţei
bâtrînii de buna disciplină si moralitate, şi rHamnij de acţiunea ca riţa
tlvairBiseiiuii. Conform dictonului : «Ecclesia sui juris est», organiza ţîa"-
blyerleeâScâ data" de Calvin era independentă şi suprastatală, un fe de
Vati can protestant. Numai că el n-a accentuat nici absoluti smul paj
pal, nici democraţia luterană, ci a creat unH ^ p sinH a1ţsm P"' 11 sistoriile
mixte de laici şi clerici, care îşi asociază comisii speciale auj
 -t+uais-. in lîecare sector de activitate : bisericesc, şcolar, disciplinar, ad -
ministrativ. Numărul membrilor consistoriuîui a crescut de la_j3_Ja 20,
cu ramifi caţii şi agenţi în toate carti erele Genevei, unde treburile fi e -
cărei parohii necesitau astf el de comitete mixte. In chipul acesta era
posibil să se controleze toate manifestările vieţii religioase şi civile.
Cine învăţa greşit la catedră era îndepărtat sau executat, ca de pildă
carmelitul I^^fi^gi. care se îndoia de adevărul predestinaţiei, şi docto -
rul spaniol jyTihail Served e (1511—1555), pentru că nega dogma Sfintei
Treimi, afirmînd unitarianismul. între 1542—1546, la Geneva, au avut
loc 58 de execuţii prin spînzurare şi 76 prin arderi pe rug ; pentru în-
jurături sau maltratarea părinţilor, doi ti neri au fost decapitaţi ; cine
nu cîntărea corect la piaţă era închis sau exilat; cine nu vizita biserica
era amendat; cine juca cărţi, se îmbăta ori dansa era descalifi cat în
public, uneori chiar exilat. Un, trai auster, simplu şi de aspră cruţare,
dar şi de corecti tudine şi înfl oritoare bunăstare a început la Geneva.
Calvin a fost singurul reformator care a îngăduit dobînda, a promovat
agricultura şi comerţul, a ajutat înfi inţarea fabricilor de postav şi mă -
tase, precum şi a industriei^ceasornicâriei. Nu degeaba s-a afirmat că
duhul şi disciplina economiei reformate au creat capitalismul. Toţi erau
mobilizaţi pentru această operă de preamărire a lui Dumnezeu : copii,
femei, slugi care erau folosite ca informatori de către «bătrînii» care
aveau dreptul să intre oricînd şi oriunde. Cînd nu se ajungea la rezul -
tate concrete, se plăteau spioni şi agenţi.
în privinţa Sfi ntelor Taine, Calvin admitea numai jinn ă ; Botezu l
şi Euharisti a . El respingea părerea zwingliană ca fi ind prea profana";
apropiindu-se numai parţial de părerea lui Luther, el afi rma că Hristos
e prezent în cele două element e, dar numai virtual , căci, şezînd de-a
dreapta Tatăl ui, Hristos nu poate fi pretuti ndeni , «u'bique ». cum spu
nea Luther. In clipa cuminecării se varsă din cer, din trupul lui Hris
tos, o putere în suj^gjaUjcredjinriosu lu^^ numai în al -eeluk.
predestinat spre fericJre T" căci cel predestinat spre rău primeşte doar.
^ne şi vin. Cu alte cuvinte, gusîârea spirituală poate fi şi independen-
ă 'de cea materială. Spiritualizarea sau misti fi carea aproape neagă pre-
enţa reală, încît în această privinţă valoarea Tainei rămîne pentru
alvinişti dependentă de valoarea ^condiţiei umane, negîndu-se aproape
itreg caracterul obiecti v-sacramental al Tainei. Cu privire la Sfî nţa
reime era laconic.
Cultul a fost simplifi cat şi mai mult decît la lutera ni. Predica, ru-
iciunea si cîntăr ea de psalmi erau elementele lui principale. în ti mp
la început sluj Da luterana culmina prin cuminecare, Calvin a fi xat
^astă acţiune numai cu ocazia celor patru praznicp dp j-)PsTp ""an IVÎai
ilt, Biserica re"fofmată~^calvinistă nu_£unoasţe_ orgă, nici icoane, lu -
nari, altare, odăjdii sau alte obiecte bisericeşti , care au fost elimina-,
şi mai radical decît din bisericile luterane. Creştinismul său practic în-
nna ia capitalism.
Din Geneva, învăţătura calvinistă s-a răspîndit în cea mai mare
te în oraşele şi satele elveţiene^aproape doua treimi), înlocuind pe
zwingliană, îndeosebi pe la fî 336Î cînd, cu ajutorul lui Henric Bul-
 BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII

ai ?ni Zwfngîi , s-a redactat -

iiîiirf TiJUr^ '" Academia teologică din Geneva, înfJnntatâ

"1559, ridicată la culmea înfloririi de prietenul şi uc-enicul
Teodor Beza (f 1605), s-a format un spirit şi o concepţie unii
mată. Mii de studenţi veneau din toată lumea. Cu talentul .«
picacitatea sa politică şi religioasă, Calvin coresponda sj se ' prinţi,
oameni politici, preoţi şi credincioşi din între.aga Et mult decît
Wittenbergul, Geneva deveni Roma protestantismul In Germania
calvinismul a putut pătrunde numai ]pe asci <'cryptocalvinism», şi
şi-a aflat expresia în «Confessio» ^jg j a din 1563.
,c. JRăspîndirea caJvinismului prin ^Confessio ica
^ s-a făcut în mod unitar şi repede mai ales după
înfiinţa ieTfnei din Geneva (155^). Prima ţară pentru cîştigarea
Qăreia s mai mu'lt a fost Franţa. Aici hughenoţii, cum s-au
nu.mit francezi (origine necunoscută a numelui, probabil de i a
Edl = partizani juraţi, cum se numeau luptătorii elveţieni pentru
li] şi-au avut premergători în primii umanişti francezi : Le ţ^evre
(1455—1537), Guillaume Bude (1467—1540), N. Beda şi şcoala dir1
care căutau să răspândească Biblia şi comentariile ei pentru a '
poporul de rătăcirile papale. Dar, deşi manifestele şi «pi^carde
pra abuzurilor catolice ajungeau pînă la paîat, totuşi Fr^ncisc .
terzis «erezia», iar reprezentanţii ei au fost exilaţi. în schimb
rea prinse teren în timpul regelui Francisc al II-lea (151.5___151 \
regilor din dinastia Valois, Carol IX (1560—1574) şi Henrje III ( 1589),
mai ales prin nobili şi cu sprijinul dinastiei de ^tfavaran bon,
devenită influentă la curte şi în ţară, ca un adevărat stat în Şeful ei
incontestabil era amiralul Gaspard de Coligny (15^9_ 157] viteaz de
rară nobleţe şi moralitate, care a mijlocit la 25 jnai 15J sinod al
bisericilor hughenote, la început în număr abia de 70, scurt timp
ajungînd la 2150. Urmarea a fost unificarea şi orgânil bisericilor
hughenote prin publicarea unei mărturisiri de credinţa mună,
«Confessio Gallicana» din 1559, şi a unui regulament. Rea nea
catolică era condusă de ducii de Guise şi de regina diplomată| terina
de Medici (f 1589).
S-a ajuns la ciocniri armate, adevărate măceluri reciproce, 15-62
şi 1589. Cea mai nenorocită a fost baia de sînge din «noajl Sfântului
Bartolomeu», din 23,24 august 1572, cînd cu ocazi^ nunţiii împăcare
între cele două dinastii : Henric de Bourbon şi Margaretal Vaîois, au
fost măcelărite căpeteniile hughenote, strînse în capitală, frunte cu
amiralul Gaspard de Coligny. Au murit în acei măcel pe 20.000 de
oameni. Astfel conflictul dintre catolici şi hughenQţj prir forma de
război civil, mai ales după ce ducele de Guise a organi Sfânta Ligă
contra hughenoţilor.
Totuşi la tron a urmat apoi hughenotul Henric al IV-îe^ (1589-J
1610) care, pentru a putea intra în capitală, a trebuit să abjur^ î n
protestantismul, spunînd : «Paris vaut une messe», adică «Parisul
 A UiiMUKA

irează o misă». Apoi la 13 aprilie 1598 a acordat hughenoţilor, prin lictul de la Nantes,
libertate deplină. Pînă la urmă a fost asasinat, în acel cadru, protestantul P. Jurien din
Olanda a ti părit în 1686
interpretare la Apocalipsă, în care anunţa «sfî rşitul Babilonului», iică al Romei, pentru
anul 1689. Atunci regele Ludovic al XlV-lea 643—1715) a revocat edictul din 1598 la 22
octombrie 1685, cu bine-ivîntarea papei Inocenţiu XI (1676—1689), reafirmînd astfel persecu-
irea protestanţilor şi deportările prin «galere» în colonii. Pacea de la trecht, din 1714, părea
să aducă uşurări pentru protestanţi, la presiu- =a Angliei, dar fără rezultat. Zece zile după
decesul regelui, la 21 au-jst 1715, hughenotul Antoine Court a pus bazele «Bisericii
deşertu-i», aşa că după 1763 s-a impus toleranţa religioasă.

Ţările de Jos au dat cei dintî i marti ri pentru cauza protestantă, rimele comunităţi le-au
întemeiat în Olanda refugiaţii din Franţa, Iveţia şi Germania, între ei luterani, calvinişti şi
«anabapti şti i» lui imon Menno (f 1561). în 1559 un ucenic al Genevei, Guido de Bray,

redactat «Confessio Belgica», acceptată mai tî rziu într-un sinod de >ate comunităţile
olandeze. împăratul Carol Quintul (1519—1556) şi ai ales fiul său Filip al II-lea (1556—1589)
au căutat să oprească prin ichiziţie progresul Reformei. Cruzimile ducelui de Alba, pînă la
1573 x făcut vreo 18.000 de condamnaţi, între ei şi nobili catolici, şi peste }Q.OQO de
expatriaţi, ceea ce a dus la războiul civil care a avut ca efect îsfacerea de Spania habsburgică a
şapte judeţe din Nord, sub condu- ;rea principelui Wilhelm de Orania (1689—1702),
consti tuind prin rtfă de sînge Olanda calvinistă de mai tîrziu.

în Ungaria şi Transilvania calvinismul a ajuns chiar dominant în- e unguri, îndeosebi după
sinodul de la Debreţin din 1567, care a apro- jt Confesio helveti ca a lui Henric Bullinger ca o
«Confessio Hunga-ca», iar în 1606 a fost recunoscută oficial. în consecinţă, principii ma- liari
din Transilvania au căutat să atragă cu forţa pe românii tran-lvăneni la calvinism, dar fără
succes, presiunile lor fi ind întî mpinate ? rezistenţa mitropoliţilor Ilie Iorest (1640—1643) şi
Sava Brancovici 656 ; 1662—1680) de la Bălgrad, în secolul XVII.

In Răsărit, numai în Lituania principele Radziwill a forţat o parte ;n populaţie spre

calvinism ; în Polonia s-a oficializat apoi protestan-smul prin «Uniunea de la Sandomierz» din
1570, dar a apărut acolo [iscarea anti trinitară a lui Felix Socinus (f 1604), care însă a
trebuit i emigreze. In fi ne, în Cehia-Boemia «fraţii cehi», ai căror predece- >ri husiţi n-au
putut realiza prin Petru Payneus, din 1451—1452, o tţelegere cu Patriarhia Ecumenică, acum
au adoptat, în 1575, e con- siune luteranizantă şi apoi, în 1607, una calvinizantă, iar în 1613
au iblicat o nouă ediţie a Bibliei la Kraliţe.