Omul ce locuia acolo în casuța singuratică, între plajă și mlaştini,

întors din călătoria sa obișnuită, de la țara, care, uneori, îi furniza

lucrurile cele mai necesare pentru viață, cotind de pe drumul
principal spre traseul (calea) ce duce spre mare, văzu doi oameni
care măsurau cu paşii lor terenul de lângă grădina lui.
S-a oprit imediat, cu un sentiment de curiozitate amestecată cu
furie și neliniște; işi aminti că Ghiana, țăranca care aducea
ocazional lapte și ouă de la o fermă de pe deal, tocmai îi spusese
despre vânzarea pământului alăturat și probabilitatea de a fi
construită acolo o locuință.
Iată, deci, amenințarea adeverindu-se (realizându-se):
cei doi bărbați ce măsurau gazonul făcând ca cine are cel mai lung
pas, să fiind urmați, pe iarba aurită, de apusul umbrelor lor
uriașe, ei au aspectul de muncitori: cel mai mare și îndesat, cu
chipul de un rosu cărămiziu, este, fără îndoială, un maistru; iar
pamântul este cel mai potrivit din împrejurimi pentru a se
construi o casă umbrită de un grup de pini și o fântână cu apă
potabilă, este o adevărată oază în deșertul cu nisip si arbusti
venind în jos de pe dealurile din nord pierzandu-se în mare. Doar
un pic mai jos inverzit, un alt buchet de copaci mai mici, prăpădiți,
chinuiţi de vântul de mare.
Omul ce se întoarce din sat se îndreaptă, cu pași repezi, spre acel
punct.
- Lasă-i să o facă – îngână el, cu capul în jos, ca și cum vorbea cu
pachetul dintre mâinile sale. - Răbdare, Cristiano: Când ești la tine
acasă, ce îți pot face?
Casa lui era de fapt, ascunsă de acea grămadă de copaci,
înconjuraţi la rândul lor de un gard viu negru, înalt și gros ca un
zid: toate dădeau impresia unui coș mare plin de frunze din care
ieșea la iveală doar un colț roşcat al acoperișului, cu un coș de
fum gri.