omul mergea de-a lungul gardului viu, frecându-se aproape, ca

un câine care-şi găsise stăpânul. Nu, o dată ajuns acolo, nimeni nu

l-ar fi putut deranja: cu toate acestea, ajuns la poarta căptuşită cu
o reţea de fier, precaut, vroia să văd dacă, de pe gazon, oamenii îl
vedeau.
Nu îl vedeau, nici el nu-i vedea: apoi s-a uitat in jur liniştit.
Singurătatea şi tăcerea erau aşa încât încât el simţi tarantulele
şi lăcustele care se mişcau printre frunze: cerul senin de aprilie
părea un clopot mare de cristal sub care pământul păstra o
puritate intactă, primitivă. La capătul drumului, soarele cădea
peste mare ca o limbă strălucitoare şi subţire ca un ac.
Omul deschise, i se păru că în capătul aleei nisipoase din
grădina sa, uşa decolorată a căsuţei îi surâdea, aşteptându-l, dar
era doar surâsul lui, pentru că atât de mult din ea se încrunta ca
arcul său de piatră, ca pereții de culoare portocalie care păzeau şi
ascundeau fațadă, precaut ca stăpânul, sub aripile ruginite al
acoperișului înclinat.
Copacii, aproape toate fructele, aruncau o umbra pe pământul
nisipos, ici şi colo era cultivată iarbă şi viţă de vie care părea
sălbatecă: totul arăta ca în locuri unde e secetă şi mult vânt, dar, la
acea oră, lumina apusului de soare picta lucrurile: ramurile mai
înalte păreau de coral, florile galbene din fundul grădinii
străluceau ca focul, şi pisica albă care venea să-şi întâlnească
stăpânul părea vopsită în roz.
De asemenea, în interiorul casei, la deschiderea ușii, toate
obiectele luceau: strălucirea apusului de soare înroșea peretele
din spate și o parte a tavanului din căpriorii şi scânduri brute.
Numai omul a rămas în întuneric. Închise repede uşa, deja
înspăimântat să nu fie deranjat, şi din nou s-a uitat în jur, s-a
asigurt că nu nu-i lipsea nimic. Nu-i lipsea nimic din acea cameră
mare de la intrare, din sufragerie şi de asemenea din bucătărie; şi
nimic din cămăruţa alăturată: toate erau la locul lor, dulapul din
colţ, masa acoperită de