Modul verbului –expimă atitudinea emițătorului față de acțiunea/ procesul/ starea enunțat/ă,

angajând eul rostitor în structurile textuale și creând un orizont de așteptare pe anumite

coordonate.

Indicativul: prin capacitatea de a exprima certitudinea locutorului în raport cu obiectul enunțării,

conferă referentului aparența unei realități validate în universul ficțional; imprimă un caracter
obiectiv.

Conjunctivul:- marcă textuală a unui plan al imaginarului, având rol de a semnaliza trecerea de la
dimensiunea reală la cea ideală;
- creează un orizont de așteptare pe o coordonată a probabilității, instituind un nivel al unei acțiuni/
al unei stări ipotetice, posibile, alternative;
-valoarea expresivă este dată de mările afective pe care le exprimă: dorința, incertitudinea, ezitarea,
aproximația, protestul, indignarea;
-uneori, su bstituie imperativul.

Imperativul: marcă textuală a stilului direct, cu rol de dinamizare/ instituie o relație de comunicare
directă; exprimă dorința sau voința emițătorului;
-valoarea stilistică rezidă în capacitatea de exprimare a unor atitudini subiective, printr-un dublu
sistem de semnale: verbale și paraverbale(intonația specifică).

Condiționalul-optativ: prin aceeași paradigmă verbală, dezvoltă două valori modale:-exprimarea unei
acțiuni dependente de o condiție; - exprimarea unei acțiuni realizabile/ irealizabile prezentate ca
opțiune asumată; -exprimă o acțiune posibilă, realizabilă, dar care depinde de o anumită condiție,
asociindu-se cu incertitudinea.

Infinitivul: cu trăsături duble, de tip verbal și nominal, numește, în chip abstract, acțiunea/ procesul/
starea;
- poate avea: -valoare sentențioasă (indice al registrului gnomic)/ -valoare livrescă (după o
construcție impersonală)/ -valoare imperativă(ton impersonal).

Gerunziul: mod al durativului, ilustrează dorința de permanentizare, de continuitate nesfârșită;

-funcția stilistică principală este capacitatea de a crea imagini dinamice;
-valențele expresive se manifestă și la nivel fonetic, prin sonoritatea specifică a terminației.

Supinul: exprimă în chip abstract acțiunea/procesul/starea văzute ca potențialitate; are valențe

combinatorii multiple și implicit funcții stilistice diferite.
Timpul gramatical se convertește într-o marcă stilistică, reprezentând un mijloc de a fixa treptele
fluxului temporal.

Prezentul: propune o perspectivă sincronică, integratoare, în care timpul timpul enunțării, al stării/
acțiunii/ procesului și timpul receptării se suprapun;
-dezvoltă un sens pantemporal, apărând, de obicei, ca prezent etern, evidențiind valori umane/
concepte/ categorii considerate atemporale;
- generalizează fenomenul urmărit, se asociază stabilității și eternității, permanentizează sentimentul;
-valoarea expresivă rezidă în deschiderea perspectivelor temporale și instalarea într-o durată
continuă;
-prezentul liric realizează un decupaj în fluxul temporal continuu, exprimând intensitatea trăirii într-o
durată concentrată și dorința de a da un sens duratei fragmentare, prin instalarea emițătorului într-
un continuum temporal;
-prezentul narativ: timpul narațiunii este adus în timpul lectorului inducând sentimentul participării
directe la evenimentele istorisite, creând impresia că acestea sunt povestite pe măsură ce se
desfășoară; dinamizează și dramatizează acțiunea.

Imperfectul: exprimă o durată indeterminată;

-operează o dublă deschidere temporală: planul referențial al unei experiențe ontologice și
gnoseologice/ al unei acțiuni din trecut este prelungit către prezentul emițătorului și al receptorului;
-dorința de permanentizare a unei stări, de continuitate nesfârșită; izvor de misterioase tristeți;
instituie o perspectivă subiectivă.

Perfectul simplu: situează momentele prezentate/ stările/ acțiunile într-un trecut recent, apropiat
de timpul enunțării;
-are funcție dinamică, reliefând derularea rapidă a evenimentelor sau valoarea momentană a unei
stări;
-instituie o perspectivă obiectivă, neutră.

Mai-mult-ca-perfectul: desemnează un trecut îndepărtat, o acțiune încheiată înaintea unei alte

acțiuni trecute, asociindu-se cu tristețea metafizică, dorul deznădăjduit;
- creează o tensiune prin relația contrastivă între planul de adâncime al anteriorității și planul
apropiat evenimențial (de obicei, este folosit într-o secvență retrospectivă întrerupând fluxul
temporal).

Perfectul compus: este asociat sfârșitului implacabil;

-înscrie procesele/evenimentele/stările/ experiențele într-o durată închisă, într-un interval anterior
timpului enunțării;
-fixează într-o perspectivă de anterioritate ireversibilă încheierea ineluctabilă a unor procese; acest
trecut este prezentat ca fiind încheiat, ca rezultat al unui proces sau ca efect al unei stări.

Viitorul: construiește o proiecție ideală a existenței omenești;

- un timp al reprezentării unei lumi posibile de tipul visului;
-referentul este iluzoriu, proiectat ca potențialitate;
- registru stilistic marcat subiectiv, având mare încărcătură afectivă;
- prelungit într-o durată imaginară; progresia în ireal nu are o limită, poate conduce la infinit.