UNIVERSITATEA BABES-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE STIINTE POLITICE, ADMINISTRATIVE SI ALE COMUNICARII

DEPARTAMENTUL ADMINISTRATIE PUBLICA SFANTU GHEORGHE

DISCIPLINA: SISTEME ADMINISTRATIVE

COMPARATE

TEMA:
ELVETIA

13
CUPRINS

CAPITOLUL 1: SCURTA PREZENTARE ISTORICA

CAPITOLUL 2: SISTEMUL CONSTITUTIONAL

13
 Capitolul 1: SCURTA PREZENATRE ISTORICA
Elveția este un stat aparte, cu un model greu de identificat în altă zona a lumii. Este un stat
federal, cu o democrație directă, consensuală, participativă. Pentru a înțelege sistemul elvețian
care, de afară, pare că funcționează precum un ceas elvețian, se cuvine să facem o scurtă
incursiune în istoria ei, fără a avea pretenția că este suficient, totuși. Este o confederație,
condusă de la centru. Dar, fiecare dintre cele 26 cantoane este un stat în sine. În Elveția nu
este opoziție, ci...conducere federală colegială.
Comparativ cu alte ţări de pe continent şi din lume, care se confruntă cu serioase probleme de
ordin secesionist, Elveţia reprezintă un model de stabilitate internă şi convieţuire interetnică
exemplară. Cum reuşeşte? Să ne amintim că această ţară este formată din trei grupuri etno-
lingvistice importante: germani (circa 65%, cu tot cu rezidenţi străini), francezi (20%) şi
italieni (5%). Există o diversitate potenţial ameninţătoare pentru echilibrul social .Stabilitatea
internă a Elveţiei e datorată câtorva factori obiectivi, în primul rând faptului că acesta e un
stat-confederaţie, împărţit în 26 de cantoane, cu un mare grad de independenţă fiecare şi
formate în general pe criterii identitare. Germanii predomină în 17 cantoane, francezii – în 4,
italienii – în unul. 22 de cantoane din cele 26 sunt monolingve. Altfel zis, fiecare grup etno-
lingvistic locuieşte în mijlocul reprezentanţilor identităţii natale, având şi o anumită delimitar
e administrativă de celelalte grupuri. În plus, neutralitatea tradiţională a Elveţiei, situaţia
economică favorabilă, lipsa crizelor interne sociale, economice sau politice, deci lipsa
frustrărilor – toţi aceşti factori creează un confort social şi psihologic care contribuie la
menţinerea echilibrului intern şi practic exclude apariţia nemulţumirilor şi a animozităţilor de
ordin identitar. Oficial, începând din 1889, la 1 august Elveția serbează ziua națională,
marcând evenimentul politic din 1291- formarea primei alianțe cofederative. Prima unificare
politică a cantoanelor sau „țărilor“ din regiunea montană alpină datează din 1291, când trei
cantoane (Uri, Schwyz- este cantonul ce a dat numele și steagul Elveției- și Unterwald) decid
formarea unei alianțe defensive față de Imperiul Habsburgic. În cursul următoarelor secole se
adaugă un număr de alte cantoane din regiunea germană, ceea ce ridică la 13 numărul
entităților politice cantonale medievale.
Elveția cantoanelor a traversat istoria medie în această formulă confederată: politică externă
comună, autonomie cantonală totală, facilități reciproce pentru transport și comerț, efort
militar comun. În secolul al XIX-lea, se asociază acestei structuri cantoanele romande,
vorbitoare de retroromană . Începutul secolului al XIX-lea modifică această situație prin
intervenția Franței revoluționare, așa cum vom arăta ulterior. Centralizarea impusă de
ocupația lui Napoleon nu a rezistat și, la 1815, cantoanele revin la formula confederată.
Numai pentru scurt timp, pentru că, la 1848, prin voința populației și a cantoanelor, se trece la
o formă de organizare federativă, respectiv guvern și parlament național în paralel cu
autonomie și suveranitate limitată la nivelul cantoanelor. Explicație istorică: Procesul de
constituire a „țărilor“, respectiv unificarea unor regiuni pe criteriul geografic, în principal din
rațiuni militare, este specific perioadei postromane. Aceste unități politico-geografice au fost
denumite „romanii populare“ și reprezintă formele de organizare locală după prăbușirea
administrației Imperiului Roman. Apariția statelor medievale este un proces de unificare
politică a acestor „țări“ în cursul secolelor XII - XIII. Cea mai mare parte a regiunilor fostului
imperiu roman parcurg acest proces premergător formării statale. Ideea creării unui stat
național pe baza unei culturi majoritare și a unei limbi dominante nu a fost valabilă și în cazul
elvețian. Cantoanele au fost nevoite să găsească un mecanism de integrare politică având în
vedere diviziunile religioase (între catolici și protestanți) și lingvistice (germană, franceză,

13
italiană și romanșă), în numele unui interes comun- siguranța zilei de mâine..Procesul de
acomodare a intereselor și de absorbție a tensiunilor a generat mecanismele democrației
consociaționale (împărțire a puterii sau power sharing) pe baza cărora s-a creat statul elvețian
modern în cursul secolului al XIX-lea. Congresul de la Viena ( 1914-1915) recunoaște statutul
de neutralitate al confederației formate de cantoane, fapt ce poate fi considerat, pe plan
internațional, actul de naștere al Elveției moderne. Pe plan intern, 25 de cantoane creează o
confederație cu un grad scăzut de integrare politică (fiecare canton se considera stat suveran),
ce reflecta dorința forțelor conservatoare din cantoanele catolice. Confederaţia Elveţiană a fost
fondată în anul 1291 ca o alianţă defensivă formată iniţial din 3 cantoane.

În anii ce aveau să urmeze, şi alte ”localităţi” au aderat la această alianţă. Confederaţia

Elveţiană avea să îşi consfinţească independenţa faţă de Imperiul Roman în anul 1499.
Constituţia din 1848, amendată ulterior în anul 1874, a înlocuit conceptul de confederaţie cu
un guvern federal centralizat. Suveranitatea şi neutralitatea sunt două puncte de referinţă
pentru această ţară, onorate cu sfinţenie de marile puteri europene, fapt pentru care Elveţia nu
a fost angrenată în niciunul dintre Cele Două Războaie Mondiale. Confederația Elvețiană are
o lungă istorie de neutralitate armată – nu a mai fost în stare de război din 1815 și a aderat la
Națiunile Unite abia în 2timp, ea rămâne activă în multe intervenţii ale O.N.U. şi ale altor
organisme internaţionale, dar nu se dezice de la principiului neutralităţii . Ea urmărește, însă,
o politică externă activă și este frecvent implicată în procesele de pace din toată lumea.

Elveția este locul unde s-a născut Crucea Roșie și este sediul mai multor organizații
internaționale, inclusiv al celui de-al doilea birou al ONU din lume ca mărime. La nivel
european, este membru fondator al Asociației002. În tot acest timp, ea rămâne activă în multe
intervenţii ale O.N.U. şi ale altor organisme internaţionale, dar nu se dezice de la principiului
neutralităţii . Ea urmărește, însă, o politică externă activă și este frecvent implicată în
procesele de pace din toată lumea. Elveția este locul unde s-a născut Crucea Roșie și este
sediul mai multor organizații internaționale, inclusiv al celui de-al doilea birou al ONU din
lume ca mărime. La nivel european, este membru fondator al Asociației Europene de Liber
Schimb și face parte din zona Schengen – deși nu este membră a Uniunii Europene și nici a
Zonei Economice Europene.

Rolul Elveției în Organizația Națiunilor Unite și organizațiile Rolul Elveției în Organizația

Națiunilor Unite și organizațiile singura țară care aderă la ONU doar după obținerea acordului
printr-un vot popular. Elveția nu este un stat membru al UE, dar a fost (împreună cu
Liechtenstein), înconjurată de teritoriul UE, de la aderarea Austriei în 1995. În 2005, Elveția
au convenit să adere la tratatul Schengen și Convenția de la Dublin prin vot popular.

Elveția este una dintre cele mai bogate țări din lume după PIB 5 ( 33.432 euro/ cap de
locuitor, fiind pe locul III în Europa) pe cap de locuitor. Consolidarea și lărgirea Uniunii
Europene atât de natură politică, cât şi economică din ultima jumătate de secol, dar şi
implicările Elveţiei în multele proiecte ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, cât şi ale altor
organizaţii internaţionale au dus la consolidarea relaţiilor Elveţiei cu vecinii. Nu este membru
al UE, dar este în Spațiul Schengen. Elveția are acorduri bilaterale cu statele membre ale UE,
în concluzie, și-a creat mai multe obligații decât drepturi, dar poate și aceste este prețul

13
neutralității sale permanente. Statul pare că funcționează exemplar. Speranța de viață în
Elveția este de 82,2 ani; gradul de alfabetizare este de 99%. Elveția are 64 aeroporturi (cu
piste pavate, nepavate și helioporturi), fiind situată pe locul 78 în lume; 4876 km de cale
ferată (locul 37 în lume); 71,464 km drumuri asfaltate ( locul 66 în lume).
Bibliografie
1. RADU, ALEXANDRU (”Alegerile RP și multipartidismul din România”, ”Sfera

Politicii, vol XX, nr 1 (173), ian-febr 2013, p 69- 78).

2. Sava, Ionel Studiu introductiv la apud Wolf Linder

Capitolul 2: CONSTITUTIA ELEVETIEI

13
La 1831, această organizare politică este pusă sub semnul întrebării de un nou val revoluționar
francez. La 1848, radicalii progresiști, de extracție protestantă (reprezentanți ai alianței
burgheze din cantoanele Berna și Zürich, în rpincipal), reușesc să impună o nouă constituție
federală, ce a fost acceptată prin votul popular și votul cantoanelor. Noua organizare politică
instituia un parlament bicameral federal la Berna 7 , un executiv format din șapte membri,
administrație federală și curte de justiție și acorda o largă autonomie cantoanelor. Constituția
de la 1848, revizuită în 1874 și 1999, este valabilă în linii generale și astăzi. Constituția
Federală adoptată în 1848 constituie baza legală a statului federal modern. Este una dintre cele
mai vechi constituții din lume. În 1999 s-a adoptat o nouă constituție, dar ea nu a introdus
modificări notabile în structura federală. Ea enunță drepturile politice și elementare ale
indivizilor și cetățenilor implicați în treburile publice, împarte puterile între Confederație și
cantoane și definește jurisdicția și autoritatea federală. Există trei principale organisme de
guvernare/ de putere la nivel federal: legislativul bicameral, Consiliul Federal (executivul)
și Curtea Federală (instanță judecătorească). Femeilor li s-au acordat dreptul de a vota abia în
1971. Cantonul Appenzell a refuzat extinderea votului la populația feminină. A fost nevoie de
o decizie a Curții Supreme împotriva cantonului pentru ca femeile să primească, în cele din
urmă, drept de vot în 1991 și aici. O instituție locală precum Landsgemeinde (adunare
generală a tuturor bărbaților „țării“, un prototip al participării directe) încă mai există astăzi în
Elveția. Sociologic, pare a fi o expresie a persistenței rețelelor sociale tradiționale, structuri
premoderne transferate în contemporan, proces ce încă mai asigură propagarea valorilor
identitare, coeziunea și integrarea. În cadrul acestui proces, moștenirea rurală nu pare a fi fost
o piedică, ci mai degrabă un suport pentru organizarea modernă. Astfel că, pentru un străin,
țara cantoanelor pare a fi un amestec exotic de tradiție și modernism, de mentalități rurale în
structuri urbane, o combinație între Heidi 8 și hi-tech 9 .În plus, formele de organizare a
meșteșugurilor medievale au creat o platformă pe care s-au constituit noile industrii, ceea ce
reprezintă încă una dintre trăsăturile cazului special elvețian. W. Linder arată că industriile s-
au dezvoltat prin intermediul politicilor publice dezvoltate de stat.

Astfel, corporațiile comercianților și meșteșugarilor au preluat formarea profesională a

lucrătorilor, distribuind în mod echitabil costurile pregătiri din școlile vocaționale către toți
beneficiarii. Asociațiile fermierilor au furnizat date statistice pentru elaborarea politicilor
agricole și au stabilit regulile accesului la subvențiile guvernamentale pentru agricultură.
Economia agrară elvețiană păstrează și astăzi un puternic caracter cooperatist. La începutul
secolului al XX-lea, pe măsura dezvoltării sale industriale, Elveția a trebuit să găsească o
soluție considerabilă, care reflectă poziția puternică de o opoziție într-o democrație directă.

și la conflictul în creștere dintre muncă și capital. Wolf Linder remarcă aici încă una
dintreparticularitățile elvețiene: noile industrii, precum cele de orologie, textile și decorațiuni
s-austabilit în zonele rurale, ceea ce a evitat concentrarea noii clase sociale, formată din
lucrătorii.

Din 1959, Consiliul Federal, ales de parlament, este compus din membri ai celor patru
partideprincipale, Protestanții Democrați Liberi, Creștinii Catolici Democrați, Democrații
Sociali de stânga și Partidul Popular de dreapta, creând în esență, un sistem fără o opoziție

13
parlamentară.În 1963, Elveția a aderat la Consiliul Europei. Așadar, Elveția nu s-a dezis de
trecut; a păstrat ce a funcționat în trecut și a dezvoltat, în beneficiul comun.

În ce privește politicile comerciale, organizațiile industriale au utilizat pârghiile

guvernamentale pentru a promova exporturile si a proteja productia autohtona in fata
competitiei externe. guvernului cu organizațiile profesionale și cartelurile industriale
reprezintă o trăsătură specifică Elveției până în ziua de astăzi, așa cum am arătat anterior.
Politica economică a Elveției este politica corporațiilor sale industriale și profesionale și ea
presupune, în linii mari, comerț liber pe plan extern, protecționism pe plan intern 10 . Între
măsurile protecționistese detașează cele destinate industriei agricole și mediului rural. Ca
exemplu, Elveția importă în principal acele produse ce nu se pot obține în agricultura
autohtonă. Produsele alimentare sunt colectate de la fermieri și distribuite prin cele două
rețele de supermarket, Migros și Coop,organizate sub formă de cooperative. Acest tip de
industrializare prin politici publice susținute de platforma organizațiilor profesionale și
corporațiilor industriale a afectat procesul de formare a clivajului dintre muncă și capital și, pe
cale de consecință, constituirea clasei lucrătorilor, a sindicatelor și a partidelor social-
democrate. Se adaugă clivajele anterioare — cele generate de religie și regiunea lingvistică—
care au inhibat, de asemenea, procesul asociațional al clasei muncitoare. W. Linder consideră
că, în principal din motivele prezentate mai sus, poziția minoritară a lucrătorilor în relațiile
politice și industriale este o caracteristică a Elveției. Un stat suplu și funcțional este benefic.
Consiliul Federal constituie guvernul federal, conduce administrația federală și îndeplinește
funcția colectivă de șef al statului. Este un organism colegial format din șapte membri, aleși
pe un mandat de patru ani de Adunarea Federală care îi și supervizează activitatea.
Președintele Confederației este ales de Adunare din cei șapte membri, de regulă prin rotație
pentru un mandat de un an; președintele conduce ședințele de guvern și îndeplinește și
funcțiile de reprezentare internațională. Președintele rămâne primul reprezentant al statului
fără puteri adiționale, lucru îl demonstrează elvețienii rămânând și ministru cu portofoliu în
cadrul administrației. Consiliul Federal a fost înființat în 1848 și, timp de aproape 50 ani, a
fost format din radicali (FDP). În 1981, pentru prima dată, intră la guvernare Conservatorii
(CVP), partid care făcea opoziție radicalilor. În 1929, la guvernare ia parte o a treia
formațiune, și anume popularii (SVP). Din 1943, in echipa de guvernare a federațieie intră și
social-democrații (SP). De atunci, la guvernare sunt toate aceste patru formațiuni. Guvernul
elvețian este, din 1959, o coaliție de patru mari partide politice, fiecare având un număr de
locuri în guvern ce reflectă proporția de electorat a fiecăruia și reprezentarea fiecăruia în
parlamentul federal. Această formulă de guvernare colegială este cunosctuă ca ” FORMULA
MAGICĂ”/colegială După alegerile din octombrie 2011, cele șapte locuri din executiv sunt
repartizate astfel: 2 populari, 2 social-democrați, 1 radical-liberal, 1 creștin-democrat, 1
neoconservator. Compoziția etnolingvistică: 4 miniștri reprezintă comunitatea germană, 3 pe
cea franceză și italiană, iar cancelarul federal (secretar al guvernului și al administrației
federale) este roman; 3 miniștri și cancelarul sunt femei. Al 8-lea personaj al Guvernului, fără
portofoliu este secretarul general car, în legislatura actuală este romanș. Guvernul elvețian
este format din șapte membri ai Consiliului Federal, care sunt aleși de către Adunarea
Federală Unite pentru un mandat de patru ani 13 . Președinția Guvernului (implicit a țării) este
asigurată, prin rotație, pentru un an, de căte membru al Guvernului, în timp ce vice-

13
președinția este asigurață de reprezentantul altui partid de guvernare. La fel se întămplă și la
nivelul celor 7 departamente/ministere. Partidul popular elvețian este principalul partid politic
elvețian. De orientare național-conservatoare, este totuși fundamental diferit de partidele cu
tentă extremistă din Europa. Fost partid al fermierilor din zona alpină germană, și-a extins
influența și în zona romanșă unde este numit Union democratique du centre. SVP/UDC este
principalul câștigător al alegerilor din 2007 și 2011.

Social-democrații, în mod tradițional reprezentanți ai stângii, au obținut primul loc în

guvernul elvețian abia în timpul celui de-al doilea război mondial și numai din 1959
reprezentare proporțională în executiv. Segmentarea culturală și organizarea corporatistă, au
fost o frână în calea organizării stângii politice elvețiene. Stânga politică elvețiană se plaseză
în mod constant în jurul a 17-20%. Această pondere electorală îi permite să obțină două locuri
în executivul format din șapte membri și, prin intermediul alianțelor politice cu verzii sau cu
partidele de centru (liberal-radicali), să promoveze o parte din politicile sociale, educaționale
și ajută la elaborarea politicilor industriale și a politicilor sociale. Arată totuși că stânga
elvețiană nu este adepta „luptei de clasă“, ci a parteneriatului cu patronatul și guvernul, ceea
ce o deosebește net de stânga europeană îngeneral. De peste 60 de ani, social-democrații
elvețieni fac parte, fără întrerupere, din guvern.

Parlamentul Elveției este ales de cetățeni li este este format din două
camere: Consiliul Statelor (camera superioară) care are 46 de reprezentanți (câte doi din
fiecare canton și câte unul din fiecare semicanton) aleși prin sisteme ce diferă de la canton la
canton, și Consiliul Național, format din 200 de membri aleși prin vot proporțional, distribuiți
în funcție de populația fiecărui canton. Membrii ambelor camere au mandate de 4 ani. Când
ambele camere sunt reunite în ședință comună, ele sunt denumite împreună „Adunarea
Federală”. Parlamentul elvețian propune doar ocazional legi și are aproape personal redus.
Parlamentul elvețian este, de obicei, în sesiune doar de patru ori pe an, timp de trei saptamani.
.Parlamentarii nu sunt politicieni profesioniști, și aproape toți dețin un loc de muncă în afara
parlamentului. Parlamentul a fost creat în 1848, odată cu fondarea unui stat federal și prima
constituția federală care a marcat o schimbare de putere de la cantoanele la o nouă măsură de
centralizare..

Federalismul Elveției beneficiază de o interpretare detaliată în lucrare

aprofesoruluiWolf Linder. Astăzi, federalismul elvețian reprezintă, în opinia lui Wolf Linder,
combinația optimă între centralizare și necentralizare și este caracteristica sa cea mai
importantă. Federalismul elvețian este un proces de centralizare succesivă, dar limitată,
realizat pe parcursul ultimelor două secole. Elveția nu a avut nevoie de descentralizare pentru
că nu a fost niciodată centralizată. Articolul 3 al Constituției de la 1848 precizează că toate
puterile viitoare trebuie delegate cantoanelor. Doar în situația în care un vot popular sau un
vot al cantoanelor decid altfel, aceste puteri sunt acordate federației. Până la 1848, Elveția a
adoptat o structură confederativă (o alianță slabă între cantoane); după acest an, organizarea
federativă este dominantă. Federalismul s-a constituit, în Elveția, pe baza unui proces de jos-
în-sus, respectiv cantoanele sunt cele care au cedat din prerogativele lor către federație, fapt
ce reprezintă totuși o acceptare a existenței unei tradiții locale înainte de constituirea de jure a
actualului sistem federal în 1848. Sistemul federal este organizat pe trei niveluri: federație,

13
cantoane, comune, fiecare cu competențele sale. Federația are responsabilități în politica
externă, apărare, monedă, poștă și transport, legislație civilă și judiciară. Guvernul elvețian se
numește Consiliu Federal și este compus din șapte consilieri (miniștri sau Bundesrat) cu
drepturi egale. Anual, unul dintre miniștri este președinte în exercițiu al Confederației. În
relație cu ceilalți membri ai executivului, președintele elvețian este doar ”primus inter
pares”.Cantoanele (statele), în număr de 26, au fiecare propria constituție și sunt suverane în
deciziile privind impozitele și taxele, educația, munca, poliția, religia, sănătatea,
mediul.Comunele (circa 2 600 în total, incluzînd și orașele/municipalitățile în număr de circa
300) administrează transporturile locale, școlile, utilitățile publice, construcțiile și
bugetele/taxele locale. Impozitele sunt colectate la nivel local. Există totuși un mecanism de
compensare financiară între federație și cantoane, prin care se fac transferuri financiare în
ambele sensuri. Legislația interzice deficitele publice la orice nivel și, în principiu, nicio
entitate publică elvețiană nu poate cheltui mai mult decât încasează. Astfel, în mod obișnuit,
bugetul federal înregistrează excedent la sfârșitul exercițiului. De asemenea, profitul anual al
băncii naționale se împarte cu cantoanele. În ce privește administrația, comunele mici, de până
la 1 000 de locuitori, au cel mult două posturi administrative plătite (primar și secretar). La
cantoane, executivele locale au 5-7 membri. Oficialii aleși — numiți toți „consilieri“,
indiferent că sunt naționali (deputați) sau statali (senatori), cantonali ori comunali/municipali
— sunt angajați part-time. La toate etajele administrației există voluntari și, după caz, angajați
part-time. În zona germană, o formă tradițională de voluntariat — Milizverwaltung — asigură
funcționarea serviciilor de pompieri, a serviciilor sociale ș.a. Voluntariatul este extins și la
nivel cantonal sau federal. În mod obișnuit, există în jur de 400 de comisii federale, formate
din voluntari, în care sunt implicați câțiva mii de experți. Chestiunea cea mai importantă în ce
privește federalismul elvețian este legată de funcționarea democrației. W. Linder arată că
ideea fundamentală a democrației — o persoană, un vot — intră în contradicție cu
federalismul, care este întemeiat pe ideea votului egal al statelor membre ale unei federații.
Există așadar posibilitatea unui vot divergent între votul național (unde se exprimă toți
cetățenii) și votul cantonal (unde se exprimă cetățenii cu drept de vot în respectivul canton
16 ). Datorită diferențelor demografice dintre cantoane, votul unui cetățean din cantonul
echivalează, în votul cantonal, cu 34 de voturi din cantonul Zürich, fapt care acutizează
diferența între votul național și cel cantonal. Teoretic, 51 la sută din votul celor mai mici
cantoane, reprezentând 9% din totalul electoratului național, poate bloca o decizie la nivel
federal. Această situație se poate replica și în votul din cele două camere ale parlamentului
elvețian, Consiliul Național 17 , ales prin vot la nivel federal și Consiliul Statelor 18 , ales
prin votul de la nivelul cantoanelor. Consiliul Național, format din 200 de deputați, este ales
în baza principiului emocratic „o persoană, un vot“. Consiliul Statelor, format din 46 de
senatori, este ales în baza votului din cele 26 de cantoane (câte 2 aleși pentru cantoanele mari,
câte unul pentru semicantoane).

Veniturile principale ale parlamentarilor nu provin din politică, ci din exercitarea

unei profesii în paralel cu cea de parlamentar. Din 1918, în alegerea reprezentanților naționali
sau cantonali s-a introdus regula proporționalității, care a înlocuit sistemul majoritar.
Camerele au egalitate absolută în elaborarea legilor. În caz de diferențe, o comisie mixtă
negociază o soluție. Neeaceptarea medierii de către una dintre camere conduce la neadoptarea

13
respectivei legislații. În decizii importante (alegerea membrilor guvernului, ratificarea unor
tratate internaționale), cele două camere se reunesc în ședință comună numită și Adunare
Federală.W. Linder remarcă rolul inovator al Consiliului Național și funcția ponderatoare a
Consiliului Statelor, camera ce reprezintă cantoanele, asociată în mod obișnuit cu o atitudine
conservatoare. Funcționarea federalismului se bazează pe democrația reprezentativă, pentru că
întreaga administrație, locală sau federală, este condusă de reprezentanți aleși sau funcționari
numiți. Referendumul - folosit la cote maximale în Elveți- ca marcă democratică 19 Capitolul
3 al lucrării 20 lui Wolf Linder oferă explicații detaliate în ce privește democrația directă,
respectiv modul în care referendumul și inițiativa populară transferă decizia politică la nivelul
cetățeanului. Elveția a prevăzut în Constituție 21 două tipuri de referendum: obligatoriu
(pentru amendarea constituției și sancționarea angajamentelor internaționale) și opțional
(pentru validarea unor decizii ale guvernului și hotărâri ale parlamentului). Referendumul
opțional se convoacă dacă, în termen de 100 de zile, cincizeci de mii de cetățeni solicită, prin
semnătură, vot popular. La referendumul obligatoriu este nevoie de majoritate absolută, în
votul național și în cel cantonal. Pentru referendumul opțional este suficientă o majoritate
simplă, respectiv 51% din votul național. La nivelul cantoanelor, referendumul este de obicei
aprofundat, respectiv extins la majoritatea deciziilor guvernului local. În ce privește inițiativa
populară, constituția prevede că o sută de mii de cetățeni pot solicita, prin semnătură,
organizarea unui referendum pentru introducerea unei modificări constituționale sau
abrogarea unei legi. Anual, se organizează două sesiuni referendare, în februarie și în
noiembrie. La patru ani, în octombrie, se organizează alegeri generale. Înainte de vot, fiecare
cetățean primește un set de documente relative la propunerea legislativă sau la oferta
candidaților. Recursul la referendum și inițiativă pentru cele mai multe dintre deciziile
parlamentare și guvernamentale, dar nu pentru toate, asigură Elveției un profil de democrație
semidirectă. Democrația directă ar fi presupus consultarea cetățenilor în toate deciziile
politice, federale sau locale. Linder constată astfel că „în cele mai importante chestiuni
ultimul cuvânt îl are poporul, pentru chestiuni importante l-ar putea avea poporul, în timp ce
pentru celelalte decizii de mai mică importanță îl are parlamentul sau guvernul“ . Are astfel
un caracter plebiscitar — verifică la vot susținerea unei anumite decizii politice. În Elveția,
elita politică și antreprenorială are o capacitate remarcabilă de a mobiliza electoratul pentru a
obține un rezultat la referendum ce nu poate fi contestat pe plan intern sau extern. Democrația
directă este, din acest punct de vedere, un instrument eficient pentru protejarea intereselor
elvețiene de orice presiune externă . Referendumul și inițiativa sunt utilizate și de forțele
politice sau organizațiile civice. În cazul în care un partid, reprezentat în parlament și chiar în
guvern, lansează un referendum opțional, prin care este pusă la încercare o lege adoptată,
referendumul devine ceea ce W. Linder numește „referendum de frânare“, respectiv o cale de
a ataca decizia majorității obținute în parlament pentru respectiva legislație. Referendumul de
frânare este un instrument eficient împotriva alianțelor transpartinice. În mod similar,
partidele politice sau mișcările civice pot lansa inițiative populare — propuneri legislative ce
pot genera modificări constituționale. Sunt numite „inițiative de inovare“, punând la
încercare, printre altele, voința politică a elitei naționale. În noiembrie 1989, a fost organizată
o consultare populară pentru desființarea forțelor armate, respinsă însă prin votul majorității
cantoanelor. În 2009, o inițiativă a popularilor, ce viza interdicția construcției de minarete
( moschei musulmane) în Elveția, a fost votată la nivel național și a fost nscrisă în constituție

13
la articolul 62 ce se referă la libertățile religioase. Inițiativa de inovare este un instrument
eficient împotriva imobilismului elitei politice în general. Între 1874 și 2007, în Elveția s-au
derulat 206 referendumuri obligatorii (constituționale), 161 opționale și 162 de referendumuri
la inițiative populare (o medie de 3,6 pe an). Au fost aprobate 154 de constituționale, 88 de
opționale și 15 inițiative. Până la extinderea votului pentru femei în 1971, majoritatea
decizională a variat între 11 și 24%.

Practic, o minoritate masculină de până la 24% decidea în toate chestiunile.

Majoritatea decizională nu corespunde nici în prezent cu majoritatea populației. Participare la
referendum de peste 40% este considerată o participare bună. În februarie 2009, la
referendumul pentru extinderea liberei circulații cu UE la România și Bulgaria au participat
puțin peste 51% din cetățenii cu drept de vot, care au votat în proporție de 59% în favoarea
propunerii guvernului. Participarea și rezultatul au fost considerate ca fiind „foarte bune“.
Statistic, există totuși o participare „conștiincioasă“ la vot ce se plasează în jurul a 30 de
procente. Un grup de cca 50% dintre votanți sunt votanții ocazionali, care participă la vot în
funcție de relevanța temei supusă votului și miza personală și publică a acesteia. Un grup ce
reprezintă 20% din electorat nu se prezintă la vot, indiferent de miză. Stabilirea unei minime
de participare pentru validarea unui referendum este considerată o măsură antidemocratică.
De asemenea, acțiunea grupurilor de lobby, tipul de slogane și mesaje din campaniile
electorale, finanțarea campaniilor sau propaganda electorală nu sunt limitate prin legislație
specifică, alta decât cea privind, de exemplu, libertatea de asociere și de exprimare. În diferite
circumstanțe, partidele politice organizațiile civice declanșează campanii de strângere de
semnături pentru referendum sau inițiativă populară din rațiuni pur electorale. Capitolul 4 al
cărții lui Wolf Linder este dedicat democrației consensuale. Wolf Linder descrie aici
dezvoltarea instituțiilor și a practicilor de împărțire a puterii în sistemul elvețian. Sunt trei
factori care au influențat conversia sistemului majoritar într-un sistem de democrație
semidirectă.  Primul este federalismul. Cantoanele mici, majoritatea catolice, au exercitat un
veto asupra deciziilor federale, ceea ce a forțat pe radicalii protestanți să caute un compromis.
Radicalii au acceptat prezența catolicilor, astăzi creștin-democrați, în executiv începând cu
1874.

 Al doilea factor a fost introducerea sistemului electoral proporțional în 1918, de\asemenea

un succes al catolicilor, care s-au folosit de apariția unei noi forțe politice, socialdemocrații,
pentru subminarea dominației radicalilor. Radicalii protestanți aupierdut majoritatea simplă în
parlament, ceea ce a generat o primă fragmentare a spectrului politic.  Al treilea element a
fost democrația directă. Referendumul este o invitație fermă la cooperare pentru orice forță
politică din parlament: refuzul cooperării și al compromisului comportă riscul convocării unui
referendum din partea adversarilor politici. ” Astfel că majoritatea din executiv a fost treptat
înlocuită de o coaliție guvernamentală consensuală: în 1928, a primit un loc în guvern partidul
fermierilor mic-burghezi, în 1943 a fost rândul social-democraților. Din 1959, Elveția este
guvernată de o coaliție formată din populari (foștii fermieri), radicali, social-democrați și
creștin-democrați. Această formulă de guvernare a primit numele de Konkordanz (guvernare
colegială, supranumită și „formula magică“). Alegerile din 2011 au validat această formulă,
deși, în 2004, o criză a Konkordanz-ului, generată de excluderea unui ministru al popularilor,
a provocat o serie de turbulențe în sistemul politic helvet. În octombrie 2011, avansul

13
neoconservatorilor (desprinși din populari) și al verzilor, pe seama liberal- radicalilor, a
fragmentat suplimentar centrul politic elvețian. Partidul fondator al Elveției moderne, partidul
radical, a pierdut, în 2011, poziția dominantă în sistemul politic. În prezent, democrația
consensuală elvețiană presupune o împărțire a puterii între partide în funcție de scorul
electoral (între național-conservatori, socialdemocrați, liberal-radicali, creștin-democrați și,
mai recent, verzi, cu o pondere electorală între 10-20% fiecare) și o distribuție a(72%
germani, 21% francezi, 4% italieni și 0,4% romanș)” 26 . locurilor în parlament și
administrația federală în funcție de ponderea comunităților lingvistice.

Una dintre rețelele sociale tradiționale este cea generată de serviciul militar.
Inițial, serviciul militar a fost organizat pe baza milițiilor cantonale și a serviciului de
merceneriat din perioada medievală. În prezent, Elveția este printre singurele țări din Europa
care nu au renunțat la serviciul militar obligatoriu. La încheierea serviciului urmează perioade
de antrenamente anuale până la vârsta de 45 de ani. În afara întâlnirilor din cazărmi pentru
scurte perioade de două ori pe an, recruții păstrează legătura și în viața socială. Dincolo de
funcțiile militare, armata joacă în continuare un important rol de socializare, de formare și
prezervare a identității elvețiene.

Elveția are 5.12 27 milioane cetățeni cu drept de vot. Considerată o democrație

semidirectă, pentru că presupune validarea deciziilor politice direct de cetățeni, democrația
elvețiană este o alternativă la democrația reprezentativă pură, în care deciziile se iau de către
politicienii aleși 28 . WolfLinder, profesor emerit la Universitatea din Berna, pornește de la
paradigma fondatoare a societății elvețiene — integrarea unei societăți multiculturale prin
intermediul instituțiilor politice — pentru a construi o explicație comprehensivă a sistemului
politic helvet (numit și Sonderfall Schweiz sau „caz special“), caracterizat de trei instituții
fundamentale: democrație directă, consensualism, federalism. Autorul consideră că Elveția
reprezintă un caz specific în peisajul politic european datorită deviației sale de la modelul
politic dominant bazat pe democrația reprezentativă majoritară.

Excepția elvețiană se caracterizează, conform lui WolfLinder 29 , prin: a)consultarea directă a

populației, prin referendum și inițiativă populară; b) absența diviziunii putere-opoziție și
guvernare pe baza colegialității în guvern și a consensului în parlament; c) organizare federală
ce alocă responsabilități administrative reduse la nivel central și extinse la nivel local
(cantonal și comunal). Peste această organizare politică formală se suprapune cutuma
reprezentării politice

proporționale a comunităților etnolingvistice germană, franceză, italiană și retroromană,

prinintermediul căreia crește baza de formare a coeziunii și de realizare a consensului.

Bibliografie
1. RADU, ALEXANDRU (”Alegerile RP și multipartidismul din România”, ”Sfera

Politicii, vol XX, nr 1 (173), ian-febr 2013, p 69- 78).

13
2. Sava, Ionel Studiu introductiv la apud Wolf Linder

3. Constituția Elveției

13