Teoria geamurilor

sparte
O teorie despre care politicienii din tara noastra si din
multe alte tari nu au auzit vreodata!

În decembrie 1984, Bernhard Goetz, un new yorkez din Manhattan, călătorea cu

metroul. La o stație a urcat Troy Canty, un tânăr de culoare, alături de trei prieteni. În vagon se
aflau peste 20 de oameni. ”Dă-mi 5 dolari”, i-a spus la un moment dat Canty lui Goetz. Calm,
acesta a scos din buzunar un pistol calibrul 38 și i-a împușcat pe rând pe toți cei patru tineri.
”Tu pari încă viu. Uite încă un glonț”, i-a spus unuia dintre ei și a tras din nou. ”Nu știu de ce am
făcut-o”, a spus el imediat după. ”Goetz a fost achitat cu ușurință de acuzațiile de atac și
tentativă de omor”, spune Malcom Gladwell, în lucrarea ”The Tipping Point”.

În 1969, profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea

Stanford a
realizat un experiment unic în psihologia socială. El a luat
două mașini identice și le-a lăsat în stradă în două locuri
foarte diferite: una în Bronx, zona rău famată din New York
și cealaltă în Palo Alto, o zonă bogată din California. În
câteva ore, mașina din Bronx a fost prădată și distrusă.
Mașina lăsată în Palo Alto, în schimb, a rămas intactă.
Este ușor de atribuit cauzele crimei sărăciei cartierului,
dar, cu toate acestea, experimentul a continuat. Când
mașina din Palo Alto era încă nedeteriorată după o
săptămână, cercetătorii au decis să spargă unul dintre
geamuri.
Rezultatul s-a schimbat. Furtul și vandalismul au redus
vehiculul la o
epavă. Ca în Bronx. De ce geamul spart într-o mașină
abandonată într-un cartier liniștit este capabil să declanșeze
un astfel de proces? Nu este sărăcia, ci ceva care are
legătură cu comportamentul uman. Un geam spart într-o
mașină abandonată transmite un sentiment de dezinteres și
lipsă de reguli. Și fiecare nou atac suferit de mașină
reafirmă această idee.
Experimentele ulterioare au arătat că, dacă după ce s-a
spart fereastra unei clădiri, iar aceasta nu este reparată,
toate celelalte vor fi în curând sparte. Dacă o comunitate
prezintă semne de deteriorare și acest lucru nu pare s ă
intereseze pe nimeni, crima se va dezvolta în curând.
Această „teorie a geamurilor sparte” nu este decât o ipoteză
valabilă pentru a înțelege degradarea societății și lipsa de
respect pentru valorile coexistenței civile. Lipsa educației și
formarea culturii sociale generează o țară cu „geamurile
sparte”. O țară în care nimeni nu este dispus să le repare.

--------------------------------------
In anii 80, în New York se înregistrau anul peste 2.000
de crime și
600.000 de infracțiuni grave. Toate cele 6.000 de garnituri
de metrou, cu excepția celei care circula în centru, erau
acoperite cu graffiti în întregime, și pe interior, și pe
exterior. Se înregistrau annual 20.000 de infracțiuni numai
pe liniile de metrou. ”Hărțuirea călătorilor de către cerșetori
și infractori mărunți era atât de răspândită, încât numărul
călătoriilor cu metroul scăzuse până la cel mai scăzut nivel
din istoria metroului”, spune Gladwell. Era infernal lui Dante
transpus în subteranele New York-ului.
Începând din anii 90, criminalitatea în metropolă a
scăzut la jumătate iar infracțiunile s-au redus cu două
treimi. Se pot lua în calcul mai multe teorii, dar Gladwell
spune că un rol vital l-a jucat ”Teoria Ferestrelor Sparte”.
Aceasta a fost inventată de doi criminaliști, James Q. Wilson
și George Kelling. ”Cei doi au spus că delincvența este
urmarea inevitabilă a dezordinii. Dacă se sparge o fereastră
și nu o repară nimeni, oamenii care trec pe acolo vor trage
concluzia că nimănui nu-i pasă și că nimeni nu este
răspunzător. În curând, alte ferestre vor fi sparte, iar
sentimentul de anarhie se va răspândi din clădirea aceea pe
stradă, transmițând semnalul că orice este acceptabil. Într-
un oraș, probleme relativ minore precum graffiti, dezordinea
publică și cerșitul agresiv, scriu ei, sunt toate echivalente
unor ferestre sparte, invitații la infracțiuni mai grave” , spune
Gladwell.
Dar iată ce scriu cei doi criminaliști: ”Dacă într-un
cartier nu i se interzice unui cerșetor sâcâitor să-i mai
agreseze pe trecători, gândește probabil hoțul, este și mai
puțin probabil ca locuitorii să sune la poliție pentru a
identifica un potențial tâlhar sau pentru a interveni când se
produce tâlhăria”.
Aceasta este, spune autorul, o teorie epidemică a
criminalității. Ea
spune că delincvența este contagioasă – așa cum este
contagioasă o
tendință în modă -, că poate începe cu o fereastră spartă și
se poate răspândi în întreaga comunitate.
Compania care opera metroul din New York l-a angajat
pe Kelling să
pună în aplicare Teoria Ferestrelor Sparte. A angajat și un
nou director, David Gunn, care avea sarcina să
reconstruiască sistemul de metrou, măcinat de sutele de
defecțiuni de pe linii, care făceau ca viteza de deplasare pe
multe porțiuni să fie de 25 de kilometri pe oră. Gunn a
insistat să se ocupe mai întâi de graffiti-urile de pe vagoane.
Părea, spune Malcom Gladwell, ”la fel de lipsit de sens ca a
spăla puntea Titanicului când acesta se apropia de ghețari”.
Gunn a instituit reguli foarte stricte. A instalat o stație
de curățare a vagoanelor. Dacă un vagon ajungea acolo cu
graffiti, trebuie fie curățat, fie, dacă nu se reușea, scos din
circulație. În Harlem, puștii veneau în fiecare seară la depou
să mâzgălească vagoanele. Angajații metroului îi lăsau s ă- și
termine treaba și apoi le revopseau la rândul lor. ”Dacă vreți
să vă petreceți trei nopți vandalizând un tren, n-aveți decât.
Dar nu va vedea niciodată lumina zilei”, spunea Gunn.
Operațiunea aceasta a durat din 1984 până în 1990.
În 1990, compania care operează metroul angajează un
nou șef de
trafic, William Bratton, de asemenea adept al Teoriei
Ferestrelor Sparte, care îl avea ca mentor pe Kelling.
Prima lui misiune, în condițiile în care în metrou, vă
reamintesc, se petreceau circa 20.000 de infracțiuni pe zi?
Să rezolve problema celor care călătoresc fără bilet.
170.000 ”El credea că neplata contravalorii călătoriei, la fel
ca graffiti, putea fi un semnal, o expresie subtilă a dezordinii
care invita oamenii la infracțiuni mult mai periculoase”, scrie
Malcom
Gladwell. 170.000 de persoane circulau zinic fără bilet.
Poliția credea că nu merită efortul să îi urmărească și
amendeze. Bratton a acționat în forță: cu polițiști în civil, îi
încătușa pe neplătitori și îi ținea pe peron, să fie văzuți și de
ceilalți. A transformat un autobuz în stație mobilă de poli ție,
ca să nu mai piardă vremea pe drumuri. Cei reținuți erau
percheziționați. Unul din șapte ieșise din închisoare pe
cauțiune. Pentru polițiști, să îi prindă pe cei fără bilet nu mai
era o corvoadă, ci devenise ”un fel de căutare de
comori”. Între 1990 și 1994, arestările pentru delicte minore
a crescut de cinci ori.
După alegerea lui Rudolph Giuliani ca primar al New
York-ului, Bratton este numit șeful departamentului de
poliție al metropolei. Primul lucru pe care l-a făcut: a aplicat
Teoria Ferestrelor Sparte. ”El i-a instruit pe ofițerii de poliție
să intervină în cazul delictelor care afectau calitatea vieții:
asupra spălătorilor de parbrize care îi abordau pe șoferi în
intersecțiile din New York, cerându-le bani ca să le spele
parbrizul, de exemplu, și asupra tuturor celorlalte
echivalente terestre ale forțării turnichetelor (n.r. intrările de
la metrou) și ale desenelor graffiti”, notează Malcom
Gladwell. ”Dacă făceai pipi pe stradă, ajungeai în
închisoare”, spune Bratton.

”Ceea ce contează sunt de fapt lucrurile mărunte” – aceasta este

ideea pe care o putem extrage din Teoria Ferestrelor Sparte.
Gândiți-vă acum la orașul Constanța, la toate lucrurile mărunte care vă
deranjează, care, potrivit teoriei epidemice a criminalității, sunt contagioase. Constanța
este orașul unde întâlnești la aproape fiecare intersecție unul sau mai mulți cerșetori
care se plimbă printre mașini, îți bat în geam și îți cer insistent bani. Vara locul lor este
dublat de spălătorii de parbrize, care îți aruncă niște zoaie pe geam, ți-l aduc la o stare
aproximativ egală cu cea inițială și îți cer bani pentru asta.
Este orașul în care dacă parchezi în centru, o șleahtă de țigani îți spală mașina,
fără să le fi cerut acest lucru, și devin agresivi dacă nu le dai bani. Orașul în care
cerșetorii sunt la ei acasă nu numai în intersecții, ci cam peste tot unde există un bun
vad comercial. I-am văzut, nu foarte agresivi, și în mall-uri.
Constanța este orașul în care nu poți să mergi pe stradă, din cauza mașinilor
parcate neregulamentar, la care de multe ori poliția închide ochii pentru că, nu-i așa, nu
sunt îndeajuns de multe locuri de parcare. Aici, trotuarele sunt pline de excremente de
câine, pe care proprietarii uită să îl strângă. Chiștoacele sunt aruncate la întâmplare, de
multe ori gunoiul este azvârlit de pe fereastră, în fața blocurilor, țiganii (și nu numai)
circulă fără bilet în autobuze.
Toate aceste mici încălcări ale legii rămân de cele mai multe ori nesancționate.
Polițiștii au treburi mai importante decât să adune cerșetorii de pe străzi, controlorii se
tem să verifice biletele țiganilor, pentru căcatul lăsat pe străzi de câini nu am auzit până
acum să fi fost amendat niciun proprietar, etc.
Dacă ducem mai departe Teoria Ferestrelor Sparte și ne uităm la arhitectura
orașului, vom trage probabil concluzia că nu mai avem nicio șansă. Clădiri urâte,
înghesuite, murdare. Un Cazinou lăsat în paragină de peste un deceniu este semn că
autoritățile sunt fie neputincioase, fie au un interes să îl țină așa și induce în locuitori un
sentiment de lipsă de speranță și de lehamite.
Într-o discuție pe care am avut-o cu unul dintre viceprimarii Constanței, Decebal
Făgădău, (acum cu atribuții de primar), acesta a spus că ”Infrastructura
modelează comportamente”. Este, îmi permit să spun, o extindere a Teoriei
Ferestrelor Sparte. Străzi civilizate și curate, parcuri frumoase, clădiri atrăgătoare –
toate acestea vor schimba, poate încet, prea încet, dar sigur, ceva în bine în
comportamentul oamenilor.
Aștept ziua în care autoritățile locale nu vor fi preocupate în special cum să
asigure puiul pentru pensionari, ci se vor gândi la modul cum pot rezolva problemele
mari ale orașului, începând cu ele mici. Aștept ziua în care polițiștii vor sancționa micile
delincvențe și nu vor mai da neputincioase din umeri, justificându-și neputința ba prin
prejudiciul mic, ba prin afirmația că faptele au fost comise de minori ce nu pot fi trași la
răspundere, ba prin cine știe ce alte scuze.
 Rezolvarea problemelor aparent mărunte ale orașului nu
seamănă cu spălarea punții Titanicului atunci când acesta se
apropie de ghețuri, ci este probabil singura modalitate de a-l salva.

Geamul spart nu rămîne singur

Teoria Ferestrei Sparte spune în esenţă că un geam spart şi lăsat aşa
atrage după sine altele, pînă la degradarea serioasă a mediului în care se află.
După geamuri urmează becurile de pe stradă, apoi răufăcătorii încep să se simtă
bine acolo şi, în final, cartierul e condamnat. Şi totul de la un singur grăunte de
nisip aruncat în mecanismul social. Primul geam făcut ţăndări, spun sociologii, e
un semn că ordinea se duce naibii. El schimbă ceva fundamental în om: îl scoate
din constrîngerile civilizaţiei şi-l lasă să se poarte cum dă Dumnezeu. Aceeaşi
teorie sugerează că-i inutil şi neproductiv să-i bagi la puşcărie pe cei care sparg
geamuri: alţii le vor lua locul.
Soluţia e să schimbi geamurile şi să nu mai permiţi ca vreunul să stea
spart prea multă vreme. Oamenii care dau cu pietre în ele trebuie să vadă că
dincolo de instinctele lor există o disciplină socială pe care n-are nici un chichirez
s-o tulburi: oricum, geamul va fi la locul lui în cîteva ore.Teoria asta nu vine de la
vreun seminar la Harvard, ci din practică: fereastra spartă poate fi orice, de la un
chiştoc aruncat pe jos şi lăsat acolo cu zilele şi pînă la un coleg de serviciu care,
deşi nu produce absolut nimic pentru companie, e lăsat să zacă în scaun, din
raţiuni umanitare.

Toleranţa pentru mizerie, neperformanţă, chiar mica hoţie duc la creşterea

monstruoasă a problemei. Primul chiştoc atrage un munte de gunoaie, iar omul
care nu munceşte îi face pe toţi la fel. Standardele reduse sînt contagioase. Doar
calitatea nu se ia, slavă Domnului - altminteri japonezii mureau de
foame.Împotriva acestui mecanism a luptat, de exemplu, Rudolf Giuliani (vezi
Tipping Point, de Malcom Gladwell), pe vremea cînd era primar al New York-ului.
Ca să reducă infracţionalitatea, a început într-un mod neaşteptat: i-a arestat pe
cei care intrau fără bani la metrou şi i-a trimis la puşcărie pe cei care spălau
geamurile maşinilor la intersecţii.

Logica lui Giuliani (şi a şefului poliţiei) era simplă: chiar şi cel care fură 25
de cenţi sau deranjează trecătorii e un răufăcător. Iar dacă toleranţa pentru el e
vizibilă, atunci alţi răufăcători, de calibru mai greu, vor presupune că şi ei ar
putea avea parte de acelaşi tratament. Altfel spus, frica de a face rău dispare,
atunci cînd chiar răul cel mai mic e tolerat, fără probleme, de societate.Ei bine,
tocmai teoria asta a geamului spart mă împiedică să găsesc vreo intenţie
serioasă în toată campania noastră împotriva corupţiei.
 Degeaba vorbeşti despre marii peşti care vor cădea în plasă, atîta vreme
cît micii peştişori, care te enervează mai tare, în fiecare zi, rămîn nepedepsiţi. E
vorba de aceiaşi spălători de parbrize ca în New York, de micii traficanţi de
droguri de pe lîngă şcoli, de şoferii care-şi aruncă pachetul de ţigări pe geamul
maşinii, de turiştii care lasă pe munte toată masa, cu pahare de plastic şi sticle
de bere. Toţi sînt nişte răufăcători, pe care îi tratăm însă cu jenă.

Pentru ei nu există nici poliţie şi nici oprobriu public. Din ei însă evoluează
hoţii de-adevăratelea. Aţi observat că destui dintre bogătaşii apăruţi din te miri ce
sînt de fapt şi nişte mitocani? E firesc: şi ei au fost la origine aruncători de
chiştoace pe stradă - şi nimeni nu le-a întrerupt cariera astfel începută.Veţi spune
că astea sînt nimicuri.
Evident că aveţi dreptate - însă întreaga lume e făcută din nimicuri. Se
numesc atomi - şi o schimbare minusculă într-unul singur poate duce la reacţii
neaşteptate şi inexplicabile. Un exemplu e bomba atomică. Un alt exemplu e
lanţul de ADN, din care se pot naşte, potenţial, atît sfinţi, cît şi ucigaşi...
Dar deja ne-am dus prea departe de geamul nostru naţional, crăpat pe
mijloc şi lăsat aşa de fiecare guvernare. Acum vreo cîteva luni, după alegeri, aş fi
vrut să cred că a sosit momentul să punem unul nou.
Însă mi-e teamă că nu ne putem permite, în continuare, decît banda
adezivă. Pe mijlocul crăpăturii, să ţină provizoriu pînă terminăm discursurile şi
vizitele.