Ecotoxicologia. Toxicologia şi evoluţia ei ca desciplină ştiinţifică.

Mecanismele biochimice
şi fizice ale acţiunei toxicanţilor.
La sfârşitul anilor 60, secolul XX se produce conştientizarea asupra amplorii şi gravităţii
poluării ecosferei. O primă măsură este intensificarea cercetărilor consacrate problematici
poluării mediilor naturale.
Consecutiv acestor evenimente are loc includerea în rândul ştiinţelor ecologice a acestei
ştiinţe, ca o subdiviziune de suflet cu rang bine stabilit, sub denumirea de Ecotoxicologie sau
Toxicologie a mediului (Ecotoxicology sau Toxicologie de l’environnement).
Sunt extinse studiile toxicelor periculoase pentru sănătatea omului asupra acelora
provenite din diverse medii şi transformările biogeochimice susceptibile de a face expunerea lor
mai periculoasă.
Ecotoxicologia ca ştiinţă de sine stătătoare are o vârstă tânără. Este o disciplină
cuprinzătoare, incluzând analiza aspectelor ecologice, toxicologice, fiziologice, ale biologiei
moleculare şi chimiei analitice precum şi studii din multe alte domenii care evaluează efectele
xenobiotice dintr-un ecosistem.
Xenobiotic (din gr. xenos, "străin") este orice compus chimic care se găsește în organism, dar care
nu este produs de către acesta. Astfel de compuși chimici pot fi:
 Medicamentele;
 Substanțele chimice industriale;
 Pesticidele: dioxina, compuși policlorurați bifenilici;
 Poluanții produși prin piroliză din alimente preparate;
 Alcaloizii;
 Toxinele produse de mucegaiuri.
Termenul “ecotoxicologie” a fost propus de Rene Truhaut în 1969, care l-a definit ca
“ramură a toxicologiei care se ocupă cu studiul efectelor toxice cauzate de poluanţi naturali sau
artificiali asupra constituienţilor unui ecosistem, fie ei animali (incluzând şi omul), vegetali ori
microbiali, luaţi într-un context integral, sistemic”(Truhaut, 1977).
Cea mai simplă definiţie a ecotoxicologiei: “studiul efectelor nocive (dăunătoare) ale
substanţelor chimice asupra ecosistemelor (Walker et al., 1996).
Reprezentarea schematică a corelaţiei între răspunsurile obţinute în urma acţiunii unui
poluant la diferite nivele de organizare
Obiectivul de bază al ecotoxicologiei precizarea şi identificarea modalităţilor şi
mecanismelor de contaminare a diverselor ecosisteme şi a biosferei de către principalele
categorii de poluanţi toxici prin cunoaşterea a două aspecte fundamentale:
1. Circulaţia şi transformările biogeochimice ale poluanţilor în ecosisteme.
2. Efectele biocenotice şi perturbările induse în procesele ecotoxicologice fundamentale.

Principale obiective ale ecotoxicologiei, toate aplicabile sistemelor vii, sunt (Forbes &
Forbes 1994):
 obţinerea de date pentru evaluarea riscului şi managementul mediului;
 respectarea cerinţelor legale privind dezvoltarea (producerea) de noi substanţe
chimice şi răspândirea lor în mediu;
 elaborarea de principii empirice ori teoretice pentru ridicarea nivelului de
cunoştinţe asupra comportamentului şi efectelor substanţelor chimice.
O definiţie modernă şi completă a toxicului este considerată a fi cea dată de Truhaut:
„Toxic este substanţa care, după pătrunderea în organism în doză relativ ridicată, unică sau
repetată la intervale scurte, sau în doze mici, repetate timp îndelungat, determină imediat sau
după o perioadă de latenţă, în mod trecător sau persistent, alterarea uneia sau mai multor funcţii
ale organismului, putând duce la moarte”.
Specificitatea ecotoxicologiei constă în studierea efectelor directe şi indirecte ale
poluanţilor toxici şi în diferenţierea acestora prin acţiunea pe care o exercită asupra indivizilor,
populaţiilor şi biocenozelor, utilizând în acest sens metode integrative şi comparative.
Pentru înţelegerea ecotoxicologiei sunt necesare cunoştinţe de:
- chimie organică şi anorganică
- biochimie
- chimie analitică
- toxicologie
- ecologie
- calcul statistic
Cele mai multe tangenţe sunt cu:
- toxicologia
- toxicologia mediului (ramura toxicologiei)
Toxicologia are ca scop:
- protejarea omului / animalelor (privite ca
individ) faţă de expunerea la toxice.
Ecotoxicologia încearcă să protejeze populaţiile şi comunităţile diferitelor specii de
efectele dăunătoare ale expunerii la substanţe toxice.
Toxicologia se ocupă cu:
- preluarea, difuziunea, excreţia substanţelor toxice de către organ. Individuale.
Ecotoxicologia se ocupă cu:
- cinetica poluanţilor în mediul abiotic (aer, apă, sol/sedimente) şi mediul biotic (lanţul
trofic);
- transformările şi biotransformările substanţelor chimice.
Astăzi ecotoxicologia, dezvoltată pe baze moderne, include cu prioritate în tematica sa
următoarele aspecte:
Caracterizarea toxicului. Toxicologia cuprinde, din acest punct de vedere, datele
analitice obţinute prin metodologia clasică şi actuală (cromatografie, spectrometrie etc.), datele
biologice: localizarea, acumularea, metabolizarea şi eliminarea toxicului, datele experimentale şi
datele cinetice.
Relaţiile dintre toxic şi organism. Se referă la răspunsul organismelor faţă de agenţii
toxici, posibilitatea adaptării lor în vederea stabilirii unor limite admisibile pentru toxice.
Relaţiile dintre toxic şi mediul înconjurător. Aceste relaţii au căpătat o importanţă
deosebită în epoca actuală, când industrializarea şi intensivizarea zootehniei au devenit surse de
poluare în lanţul biotic. Cu atât mai mult astăzi, când principalul beneficiar al proceselor
biochimice din circuitul atmosferă-sol-plantă-animal este omul. Ecotoxicologul, pe lângă
cunoaşterea perfectă a elementelor de toxicologie, trebuie, obligatoriu, să fie şi un bun
biochimist, botanist, farmacolog etc.
Toxic, otravă, intoxicaţie. Noţiunea de toxic include orice substanţă anorganică sau
organică pătrunsă în organism pe diferite căi şi care determină alterări structurale şi funcţionale,
exprimate clinic printr-o stare patologică. Din această categorie sunt excluse toxicele proteice
produse de microorganisme (bacterii, miceţi) şi cele care iau naştere în organism prin perturbări
metabolice. Aceste substanţe toxice fac obiectul şi altor specialităţi biologice, precum cele
medicale.
 Noţiunea de otravă, cu toate că este echivalentă cu cea de toxic, caută să se refere la
substanţele nocive introduse în organism cu scop criminal. Cum aceste aspecte în ecotoxicologie
sunt rare, se va utiliza numai noţiunea de toxic.
Ecotoxicologia modernă consideră că noţiunea de toxic este valabilă numai în legătură cu
organismul şi mediul înconjurător. Din punct de vedere al echilibrului dintre organism şi mediul
exterior, toxicul reprezintă acel factor care are tendinţa să rupă acest echilibru.
Clasificarea substanţelor toxice
Diferenţierea şi gruparea acestor substanţe se face în funcţie de mai multe criterii:
I. Efectele produse în organism. După acest criteriu (S t r a s s m a n, 1954), toxicele se
clasifică astfel:
a) Toxice care produc moartea prin anoxie, aceasta realizându-se pe mai multe căi:
1. toxice care determină anoxia prin combinarea cu hemoglobina sau prin transformarea
acesteia în compuşi incapabili de a transporta oxigenul (oxidul de carbon, nitriţii, coloranții,
anilina, nitrobenzenii, cianurile);
2. toxice care blochează enzimele respiratorii celulare (cianurile, fluorurile);
3. toxice care distrug organele hematopoetice (radiaţiile gamma, benzenii).
b) Toxice “corosive’’, cu acţiune asupra suprafeţelor de contact.
Din această categorie fac parte gazele iritante, alcalinele caustice, acizii corosivi şi
anorganici, metalele grele.
c) Toxice protoplasmatice şi parenchimatoase. Ele produc fenomene degenerative în
unele organe (fosforul, tetraclorura de carbon).
d) Toxice cu acţiune selectivă asupra sistemului nervos. Sunt reprezentate de
narcotice, hipnotice, anestezice, alcaloizi şi unii glicozizi.
II. Natura fizică sau chimică a toxicului. Din aceste puncte de vedere, toxicele pot fi:
1) toxine anorganice: metale, metaloizi, acizi minerali, alcalii;
2) toxine organice: hidrocarburile şi derivaţii lor, alcooli, fenoli, acizi organici;
3) alcaloizi.
Originea substanţei toxice. După natura lor, toxicele pot fi: minerale, vegetale, animale şi
industriale.
Provenienţa şi domeniul de utilizare al toxicului. Acestea constituie criteriul de bază
actual de clasificare. Din acest punct de vedere, substanțele toxice se clasifică în: pesticide,
îngrăşăminte chimice, poluanţi industriali, medicamente, plante toxice, micotoxine, toxine
animale.
Etiologia (cauza) intoxicaţiilor
Intoxicaţiile pot fi accidentale sau provocate; cele accidentale, la rândul lor, pot să apară în
condiţii naturale sau în condiţii create de om.
Intoxicaţiile apărute în condiţii naturale. Se produc sub acţiunea substanţelor toxice ce
se găsesc în mediu. La animale se întâlnesc intoxicaţii produse de plante, prin alcaloizi,
glucozizi, saponine, uleiuri eterice sau alţi principii toxici. De asemenea, intoxicaţiile pot să
apară în mediu datorită unor toxici provenind din utilizarea în exces a unor pesticide.
Toxicele minerale, ca sursă de apariţie a intoxicaţiilor, pot fi preluate de animale prin
plante sau apă. Se cunosc plante ce cumulează mineralele (cupru, seleniu, nitraţi, nitriţi), mai ales
în apropierea centrelor puternic industrializate. De asemenea, unele zăcăminte naturale
radioactive pot determina afecţiuni toxice la animalele cu importanţă economică.
Intoxicaţiile produse prin condiţii create de om. Reprezintă ponderea cea mai mare a
intoxicaţiilor actuale. Ele provin fie direct, prin poluarea industrială, folosirea insecticidelor şi
îngrăşămintelor în agricultura modernă, fie prin industrializarea zootehniei, când animalelor,
pentru creşterea potenţialului productiv, li se introduc, repetat şi exagerat, în alimentaţie
suplimente minerale, medicamente cu rol profilactic şi curativ, reziduuri de la alte industrii, etc.
Un loc aparte îl ocupă intoxicaţiile determinate de miceţi şi micotoxine, care invadează
stocurile de furaje când nu sunt depozitate în condiţii adecvate.
În această categorie putem încadra şi intoxicaţiile accidentale care apar în cazul
introducerii în hrana unor specii a aditivilor, a substituenţilor de hrană destinaţi altor specii,
tratamentelor inadecvate ca, de exemplu, depăşirea dozelor de cupru la rumegătoare,
administrarea intempestivă a antibioticelor şi chimioterapicelor etc.
Intoxicaţiile intenţionate. Au la bază acte de duşmănie sau răzbunare, însă se întâlnesc în
general rar şi sunt foarte aspru sancţionate, datorită gradului de periculozitate pe care îl prezintă
şi a consecinţelor de ordin economic şi social.

Căile de pătrundere a substanţelor toxice în organism şi absorbţia lor

Căile de pătrundere. Cunoaşterea lor are importanţă deosebită, căci de acestea
depinde ritmul absorbţiei şi implicit, concentraţia în organism. Căile de pătrundere pot fi:
- indirecte (mediate), ce asigură pătrunderea prin tegumente, mucoase, cu trecerea în
circulaţia generală. Acestea sunt: transcutanată, gastrointestinală, respiratorie şi transmucoasă;
- directe (imediate, parentale), ce asigură pătrunderea toxicelor printr-un mijloc mecanic.
Acestea sunt mai rare şi apar în urma inoculării unor agenţi medicamentoşi sau toxici (de
exemplu, veninul insectelor şi cel al şerpilor) pe cale intravenoasă, intramusculară, subcutanată
sau “in situ”, realizând efectele nocive imediate, colaterale sau intoxicaţii (iatropatii).
Predominarea căilor de pătrundere depinde de mediul în care se găseşte animalul. Obişnuit
calea principală este cea digestivă, dar în condiţiile creşterii gradului de poluare, mai ales
atmosferică, nu poate fi exclusă nici cea respiratorie (un exemplu îl constituie gazele nocive care
iau naştere în cazul nerespectării normelor de zooigienă în adăposturi).
În funcţie de rapiditatea trecerii substanţelor toxice în circulaţie, căile de pătrundere se
clasifică în ordine descrescândă, astfel: intravenoasă, respiratorie, intraperitoneală,
intramusculară, subcutanată, orală şi cutanată. Dar este posibilă pătrunderea toxicului pe mai
multe căi în acelaşi timp. Astfel, în timpul aplicării pesticidelor, pătrunderea acestora se poate
realiza digestiv o dată cu furajele, respirator prin aerosoli formaţi transcutanat sau la nivelul
mucoaselor aparente.
Absorbţia substanţelor toxice. Pătrunderea toxicelor din mediul exterior în organism
presupune traversarea uneia sau mai multor membrane biologice: mucoasa tubului digestiv, a
căilor respiratorii, a tegumentelor şi mucoaselor aparente. Traversarea este în funcţie de natura şi
modul de organizare al membranei respective şi proprietăţile fizico-chimice ale toxicelor.

FIXAREA, DISTRIBUŢIA ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR TOXICE ÎN

ORGANISM
După absorbţie, substanţele toxice trec în lichide circulante ale organismului (sânge,
limfă), prin care sunt vehiculate în lichidul interstiţial şi celule. În timpul circulaţiei, unele toxice
rămân libere sau active, iar altele se leagă de proteinele plasmatice sau hematii. Astfel, plumbul
se fixează pe eritrocite în proporţie de 90%, iar altele, cum ar fi dieldrinul, benzenul,
dicumarolul, sulfamidele şi unele antibiotice se leagă de proteinele plasmatice. Acest fenomen
întârzie biotransformarea şi eliminarea toxicelor din organism. Înainte de a se produce
biotransformarea, substanţele toxice parcurg trei procese: distribuţia, depozitarea şi acumularea.
 Distribuţia. Reprezintă “transferul”sau transportul substanţei din sânge în ţesuturi şi
organe sau în lichide. Distribuţia se face în funcţie de propietăţile fizico-chimice ale substanţelor
şi de permeabilitatea membranei celulare. Substanţele liposolubile (anestezice, organoclorurate)
se distribuie în ţesuturile bogate în lipide (sistemul nervos, depozitele de grăsime). Cele hidrofile
ajung în ficat şi rinichi.
Depozitarea. Reprezintă fenomenul de fixare selectivă a substanţelor toxice în ţesuturi sau
organe. Acest fenomen este foarte important de cunoscut pentru examenul toxicologic din
organe; recoltarea organelor pentru a fi expediate la laborator se face în funcţie de toxicul
incriminat. Prezentăm, în continuare, ţesuturile în care se distribuie cel mai frecvent substanţele
toxice:
- ţesutul adipos: insecticide organoclorurate, nitroderivaţi;
- ţesutul osos: plumbul, fluorul, fosforul, calciul;
- fanerele: arseniul, seleniul;
- organele bogate în proteine (ficat, rinichii):cuprul, mercurul, arseniul, cadmiul);
- organele hematopoetice: benzenul.
Acumularea. Se realizează în cazul substanţelor cu toxicitate redusă, a celor care pătrund
în organism în doze mici, dar repetate. La un moment dat, prin cumulare se realizează doza
toxică şi manifestarea clinică corespunzătoare. Exemplu: cuprul, organocloruratele, plumbul,
fluorurul etc.

ELIMINAREA SUBSTANŢELOR TOXICE DIN ORGANISM

Se referă la îndepărtarea naturală a toxicelor absorbite. Eliminarea toxicelor se face ca

atare, dar cea mai mare parte se realizează sub formă de metaboliţi rezultaţi din biotransformare şi
care au proprietăţi fizico-chimice favorabile unei eliminări rapide. Calea de eliminare este în
funcţie de substanţa toxică şi polaritatea sa. În general, se poate aprecia că substanţele cu greutate
moleculară mică se elimină prin urină, cele cu greutate moleculară mare prin bilă şi cele cu
greutate mijlocie prin ambele căi (B e d e l e a n u, şi col., 1976).
Căile de eliminare a substanţelor toxice din organism sunt: rinichiul, tractusul digestiv,
pulmonii, pielea şi glanda mamară.
Eliminarea prin rinichi. Aparatul urinar reprezintă principala cale de eliminare a celor
mai multe toxice, aceasta fiind în funcţie de greutatea moleculară a substanţei, debitul urinar, pH-
ul urinar şi integritatea morfo-funcţională a aparatului renal.
Toxicele neionice şi liposolubile se reabsorb şi se elimină în cantităţi mai mici, pe când
cele ionizate şi hidrosolubile se elimină în proporţie mare; pH-ul urinei constituie un factor
important de eliminare; substanţele ce se comportă ca acizi slabi se elimină în cantităţi mai mari
când urina este alcalină, şi invers pentru substanţele catre se comportă ca baze. Cunoscând acest
fenomen prin modificarea pH-ului urinar avem posibilitatea să grăbim eliminarea substanţelor
toxice (cu clorură de amoniu pentru acidifiere şi bicarbonat de sodiu pentru alcalinizare).
Substanţele toxice care se elimină pe această cale sunt: majoritatea sărurilor, a metalelor,
alcaloizii, compuşii organici, iodurile, nitraţii, pesticidele etc.
Eliminarea pe cale digestivă. Se realizează prin eliminarea părţii neresorbite în cazul
pătrunderii substanţelor toxice pe cale orală şi prin bilă, după absorbţie şi metabolizare. Prin salivă
se elimină azotul amoniacal, iodurile, cloraţii, mercurul, alcaloizii, care ajung din nou în circuit
prin deglutiţie. Eliminarea prin bilă variază cu greutatea moleculară a substanţelor, dar participarea
la depurare este modificată prin resorbţie intestinală prin circuitul enterohepatic. În bilă pot fi
depistate substanţe toxice ca: hidrocarburi clorurate, toxice metalice, bromuri, stricnină,
medicamente. Se realizează eliminarea şi prin vomitare, metodă folosită în terapeutica
intoxicaţiilor.
 Eliminarea pe cale pulmonară. Pumonul constituie calea de eliminare pentru toxice şi
cele volatile cu presiune de vapori mare la temperatura corpului (oxidul de carbon, hidrogenul
sulfurat, acidul cianhidric, cloroformul, eterul, acetona, benzina şi unele hidrocarburi clorurate).
Eliminarea prin piele şi prin glanda mamară. Pielea reprezintă o cale minoră de
eliminare a toxicelor gazoase, volatile şi a unor matele (arsen, plumb, mercur, ioduri).Acestea se
pot găsi şi în fanere.
Prin glanda mamară se elimină multe substanţe toxice, unele în cantitate mare, altele în
cantitate mică, dar periculoase pentru nou-născut şi om. Probleme deosebite ridică, actual,
eliminarea nitraţilor, nitriţilor şi a insecticidelor, încât s-au propus norme de concentraţii
admisibile.

CLASELE PRINCIPALE DE POLUANŢI

Diferite substanţe chimice se regăsesc în poluanţi, începând cu ionii anorganici simpli
până la complexele organice moleculare.
Subatanţele toxice din punct de vedere al structurii chimice pot fi anorganice sau
organice. Cele anorganice sunt reprezentate de metale, metaloizi şi nemetale (nitraţi, fosfaţi).

SUBSTANŢE TOXICE ANORGANICE

1. METALELE – un metal este definit din punct de vedere chimic ca fiind un element care are
ca şi caracteristici, o strălucire aparentă, este un bun conducător de electricitate şi intră în general
în reacţii chimice ca şi cationii (ioni pozitivi ).
Totuşi, metalele sunt în mod uzual considerate ca poluanţi, şi este important să se
recunoască că ele sunt substanţe naturale. Extinderea pe care a luat-o activităţile umane a
contribuit la crearea ciclurilor globale ale metalelor, fenomene ce pot fi descrise ca factori
antropogenetici îmbogăţiţi (FAI).
Activitatea umană este responsabilă pentru majoritatea mişcărilor globale ale cadmiului,
plumbului, zincului, mercurului, dar relativ neimportantă în ciclul manganului. Un foarte
puternic FAI al plumbului este benzina cu plumb, tetraetilul de plumb fiind cel mai ales
răspândit aditiv de bază pentru benzină, eliberând secundar plumb.

Dezvoltarea industriei, transportului şi chimizarea excesivă a agriculturii din ultimul secol

este însoţită de accelerarea migraţiei tehnogene a elementelor chimice în natură. Sub acest aspect
un pericol deosebit îl prezintă metalele grele, a căror concentraţie la suprafaţa Terrei sporeşte
continuu, datorită extragerii din subsol a zăcămintelor. Ca rezultat, a crescut fluxul necontrolat al
metalelor grele în biosferă, care, incluzîndu-se în circuitele trofice în cantităţi inadmisibile,
provoacă diferite maladii lumii animale şi celei vegetale.
În geochimie , biogeochimie elementele chimice ce se conţin în cantităţi mai mici de 0,1 %
se numesc rare şi dispersate. În biologie, medicină, agricultură ele se numesc microelemente.
Conform Convenţiei de la Geneva (Proces verbal de la Arhus privind Metalele Grele din
24.06.1998), la metalele grele se referă acele microelemente ( metale, sau în unele cazuri
metaloizi şi compuşii lor), care sunt stabili şi au o densitate mai mare de 4,5 g/cm3.
Principalele surse locale de poluare a mediului cu metale grele sunt deşeurile industriale şi
urbane, gazele fumigene, mai cu seamă centralelor electrice-termice şi de eşapament, aplicarea
pe scară largă a agrochimicalelor. Investigaţiile precedente au demonstrat că în cenuşa volatilă la
arderea cărbunelui din Bazinul Donului cantitatea (mg/kg) manganului constituie 200-1000,
zincului – 500, titanului 400-700 (7, 8). Studiile efectuate în conformitate cu raza vînturilor în
preajma centralei electrice termice “Cuciurgan” au depistat o majorare în stratul arabil al
solurilor a conţinutului unor metale grele (9).
O semnificativă sursă de poluare a mediului ambiant prezintă transportul care degajă pe
teritoriul ţării anual circa 500 mii tone de substanţe nocive, inclusiv unele metale grele( Pb, Cu,
Zn precum şi Cd şi Hg). Emisiile gazelor de eşapament constituie 36 % în localităţile rurale şi
pînă la 80 % în cele urbane. În gazele de eşapament se conţine, în special, plumb, ponderea
căruia la poluarea mediului ambiant poate constitui pînă la două treimi. La vulcanizarea
anvelopelor se utilizează zinc şi cadmiu, la măcinarea sau arderea cărora aceste elemente chimice
se dispersează în mediul înconjurător.
În urma cercetărilor de către Centrul Republican de Pedologie Aplicată a conţinutului unor
metale grele ( Pb, Cd, Zn, Cu, Mn ş.a.) din preajma autotraseelor : Leuşeni-Chişinău, Chişinău-
Dubăsari, Chişinău-Bălţi s-a depistat că de-a lungul acestor trasee, pe ambele părţi ale lor, s-a
înregistrat o sporire a cantităţii globale de plumb, cadmiu şi a altor metale grele în sol (10). În
multe locuri, mai cu seamă la urcuşuri, unde volumul de gaz de eşapament emis sporeşte, din
cauza lucrului tensionat al motoarelor autovehiculelor, conţinutul plumbului depăşeşte LCA în
unele cazuri de 3 ori. O cantitate comparativ majorată a acestui element a fost stabilită în
apropierea nemijlocită de terasamentul traseului la vama Leuşeni. Acest fapt se datorează
aglomeraţiei de autovehicule staţionate şi emisiei unui volum mare de gaze de eşapament. De
notat, că, în general, majorări ale cantităţii unor metale grele au fost depistate de-a lungul
traseelor la distanţe de pînă la 50-100 m de la terasament.
Totodată s-a constatat şi o sporire semnificativă a conţinutului mobil a unor metale grele în
solurile din preajma traseelor. Astfel, această valoare a manganului în unele locuri a atins 106
mg/kg, zincului – 20 mg/kg (LCA – 23 mg/kg ). La vama din Leuşeni conţinutul Mn este şi mai
ridicat 147 mg/kg. Conţinutul mediu al manganului mobil în solurile Republicii Moldova variază
în limitele 6-18 mg/kg, iar a zincului – 0,7-0,8 mg/kg.
Plantele din fîşia aliniată autotraseelor s-au dovedit a fi poluate cu metale grele. Astfel în
miezul de nucă conţinutul Pb şi Cd depăşeşte LCA de 2-4,5 ori, în fasole şi sfeclă – de 5 ori (11).
Cele mai poluate s-au dovedit a fi solurile şi plantele urbane (12,13). Conţinutul metalelor grele
în ele preponderent depăşeşte LCA.
Afară de poluanţii locali, Republica Moldova este afectată de un flux de gaze fumigene ce
pătrund cu masele de aer din ţările vecine, mai cu seamă din statele Europei Centrale şi
Occidentale, datorită faptului predominării circulaţiei de vest a atmosferei (vînturile de vest cu
caracter permanent, imprimate de forţa lui Coriolis). Acest impact devine tot mai intens (14,15).
Dacă în anii 80 ploile “acide” constituiau în ţară o treime din cantitatea totală a precipitaţiilor,
apoi curent – 70 la sută.
Conform unor calculi majoritatea solurilor republicii sunt slab şi mijlociu poluate cu
metale grele.
În plante metalele grele se acumulează precum pe calea absorbţiei radiculare din sol,
aidoma şi celei aerale (în cazul gazelor fumigene şi de eşapament).
În condiţii de producţie au fost analizate 32 culturi agricole (circa 1000 probe). În unele
mostre de grîu de toamnă, porumb, orz, mazăre, fasole, soia, floarea soarelui, sfecla de zahăr,
struguri de poamă, prune prezentate din diferite gospodării, au fost depistate cantităţi de Pb care
depăşesc LCA.
La poluarea solului cu metale grele poate contribui administrarea în cantităţi exagerate,
ştiinţific neargumentate, a îngrăşămintelor minerale, în componenţa cărora aceste elemente
chimice se conţin ca balast, sau cu destinaţie specială (de exemplu, superfosfatul înnobilat cu
zinc), fertilizarea solului cu deşeuri, aplicarea unor pesticide.
Accesibilitatea MG pentru plante variază de la o specie la alta în funcţie de sol şi climă şi
depinde de starea chimică şi localizarea în sol. Majoritatea metalelor se află sub formă de ioni
sau ca compuşi complexi organominerali solubili, unde un mare rol îl are aciditatea, conţinutul
materiei organice şi condiţiile de aerare (drenajare). Schimbarea reacţiei pH influienţează
mobilitatea metalelor grele.
Acumularea MG în diferite ecosisteme pot, direct sau indirect (prin unele segmente ale
lanţurilor trofice) acţiona negativ asupra sănătăţii omului. Spre regret pînă acum ca o problemă
primordială rămîne determinarea concentraţiei maxime admisibile (CMA) a unor metale toxice
în produsele alimentare, adică în produsul final. Foarte puţin se ştie despre acţiunea ascunsă a
excesului metalelor grele, şi încă mai puţin despre acţiunea sinergetică crescîndă în ansamblu a
metalelor grele ce se întîlnesc simultan.
Datorită faptului că în natură ionii unui metal rar se întîlnesc izolaţi de alte substanţe,
cercetarea toxicităţii unui metal izolat, poate conduce la concluzii greşite. În prezenţa ionilor
cîtorva metale pot avea loc diverse reacţii chimice şi, ca urmare, efectul sumar combinat al
toxicităţii se poate schimba. Dacă metalele prezente în comun, acţionează aditiv, atunci
toxicitatea reală a lor poate fi mult mai mare (sinergizm) sau mai mică (antagonizm), comparativ
cu cea sumară.
Ca exemplu de efect sinergetic poate servi amestecul de Zn şi Cu care e de cinci ori mai
toxic decît în cazul acţiunii lor izolate. Conform surselor bibliografice Zn şi Cd acţionează aditiv,
iar Zn şi Ni – sinergetic. În sistemele acvatice pot acţiona sinergetic chiar şi sisteme
tricomponente – Zn, Pb şi Hg.
Privitor la asocierea compuşilor MG cu diferiţi liganzi organici există dovezi că compuşii
solubili care pot interacţiona cu ionii metalici – substanţe orgnice cu greutatea moleculară mică
şi acizii fulvici şi humici.
S-a constatat că MG în diferite ecosisteme, în mare majoritate a cazurilor, se acumulează în
soluri şi sedimente, în special în orizonturile superficiale, bogate în materie organică. Astfel de
comportare se constată în primul rînd la Pb, Zn şi Cd, care în solurile ecosistemelor silvice
constituie 65 % - 99,3 % din conţinutul total al matalelor din ecosisitem. În pădurile contaminate
cea mai mare concentraţie a acestor metale conţin frunzele bătrîne şi cele căzute.
În general se cunoaşte suficient despre “alimentarea“ cu metale grele a diferitor
ecosisteme, la fel şi despre “eliminarea”, ceea ce nu putem spune despre procesele de
transformare şi translocare a lor.
Orice ecosistem, fie terestru sau acvatic dispune de un anumit dinamism privind
menţinerea echilibrului biochimic. Un asemenea ecosistem, care funcţionează optimal, fără
îndoială că are mari rezerve de asimilare a metalelor grele. În multe cazuri rezervele sunt într-atît
de epuizate, încît un şir de ecosisteme sunt deja contaminate. Un rol deosebit în depoluarea
solului (atît în ecosistemele naturale cît şi agroecosisteme) îl are proprietatea lui de a se
autopurifica, de a descompune şi de a transforma în procesul de mineralizare şi humificare
substanţele încorporate.
Nu trebuie ignorat faptul, că unele acţiuni antropice – introducerea sistematică a
îngrăşămintelor minerale, a pesticidelor, irigarea, desecarea ş.a. de rînd cu factorii naturali –
configuraţia geografică a teritoriulu, temperatura, precipitaţiile, parametrii biologici, chimici şi
fizici, într-o anumită măsură modifică procesul de autopurificare a solului.
Este bine cunoscut că unele metale grele se acumulează în cantităţi mult mai mari decît ar
fi în stare să le purifice solul.
Aceasta, în mare măsură este determinată şi de toxicitatea metalului. După gradul de
toxicitate metalele grele au fost clasificate astfel:
Hg (II)> Cu (II)> Pb(II)> Cr(III)> Zn(II)>Ni(II)>Al(III).
De aceea CMA a metalelor în diferite tipuri de sol are o importanţă primordială. De rînd cu
aceasta procesul de degradare, transformare şi metabolizare a diferitor metale grele în sol
influienţează toxicitatea acestora.
Conform gradului de persistenţă şi toxicitate, acumularea acestor produşi intermediari pot
duce la dereglări, mutaţii genetice, diverse efecte teratogene, cancer, mortalitate, diferite afectări
a sistemului nervos şi imunitar etc.
În continuare ne vom referi pe scurt la acţiunea şi ecotoxicitatea MG, unele din ele
considerate genotoxice şi cancerigene atunci cînd sunt acumulate în exces de către componentele
unei ecosisteme, fie naturale sau artificiale (agrocenozele).
Ecotoxicologia plumbului
Plumbul este un metal greu ce rar se găseste în scoarţa pământului sub formă de plumb
elementar. Este mult mai frecvent sub formă de compuşi ( PbS–galenă, PbSO4–angelezită,
PbCO3–ceruzită). Este solubil în apa moale mai mult decât în apa dură. Forma anorganică este
mai frecventă decât forma organică.
Sursele de plumb
Sursele de plumb pot fi naturale (rocile naturale: ceruzită, galenă; solul, praful, aerosolii de
săruri marine, incendierea pădurilor) sau antropogene (arderea combustibililor fosili, combustia
benzinei cu Pb, arderea deseurilor solide, arderea lemnului, minele de Pb, industria primară de
metale neferoase, industria secundară de metale neferoase, industria vopselelor, industria
cauciucului, industria maselor plastice colorate, industria fierului şi oţelului, fabricile de reciclare
a bateriilor, fabricile de radiatoare, fabricile de ceramică colorată, fertilizanţii fosfatici.
Sursele naturale sunt mai puţin importante în timp ce sursele antropogene sunt majoritare.
Sursele de plumb pentru atmosferă
Sursele antropogene, reprezentate de produşii rezultaţi din combustia benzinei cu Pb
(tetraetil de plumb), combustia carbunelui, petrolului, emisiile industriei contaminante sunt de
10–20 ori mai mari decât sursele naturale, reprezentate în special de praful dispersat în atmosferă
(roci, vulcani).
Sursele de plumb pentru sol
În sol se acumulează plumb mai ales ca urmare a activităţilor antropogene (reziduuri ale
idustriei miniere: ape de mină; steril, Pb din atmosferă, aplicarea nămolurilor de la canalizare
pentru terenurile agricole, dejecţii, rampele de deşeuri menajere, gloanţele utilizate la vânătoare,
deşeuri , depozite de cenuşă etc.).
Sursele de plumb pentru mediul acvatic
Majoritatea sunt de origine antropogenă fiind şi acestea de aproximativ 10 ori mai multe
decât sursele naturale. Principalele surse sunt apele reziduale provenite de la industriile
contaminante, apele uzate menajere, nămolurile de la staţiile de epurare, infiltraţii din solul
contaminat cu plumb, lixivierea cenuşii rezultate din arderea combustibililor.
Cinetica şi transformările plumbului în mediu
Dacă nu este perturbat, plumbul este, practic, imobil. Emis în atmosferă trece în apă şi sol,
între compartimente existând un flux continuu.

Plumbul şi Cadmiul (Pb, Cd)

Pb şi Cd au fost atribuite de către Organizaţia Internaţională de Ocrotire a Sănătăţii
metalelor grele prioritare, indicatoare ale impurificării mediului ambiant, făcînd parte din prima
clasă de pericol.
Conţinutul Pb în scoarţa terestră este de 4,5x 10-3 %, iar Cd în soluri este aproximativ de
4,5x 10-4 %.
Pb şi Cd în doze mici sunt omniprezente în organismele vii. Ele se acumulează în ţesuturile
animalelor homoterme, fiind foarte lent eliminate din organism, provocînd multe boli. Pb este
foarte periculos, în primul rînd pentru copii, chiar în doze destul de mici provoacă encefalopatii
saturnice, scleroză pulmonară, hipertrofie cardiacă, inhibarea bruscă în dezvoltarea intelectului şi
intoxicaţii mortale.
Nimerind prin alimentele de origine vegetală în organismul uman, plumbul se depozitează
în ficat şi rinichi, intensifică dezvoltarea aterosclerozei, sporeşte mortalitatea în urma maladiilor
cardiovasculare.
Perioada de înjumătăţire a Pb în sînge este de circa 30 zile, iar în oase – 17 ani.
A fost estimat că zilnic în oase se depozitează circ 9 mg de Pb, că 90 % din cantitatea
acestui metal acumulat de către organism este depozitat în oase.
Alimentarea animalelor cu hrană ce conţine Pb în concentraţii mai ridicate decît CMA
provoacă intoxicarea lor, dereglarea inspiraţiei şi a digestiei, văzului şi mirosului. Excesul
plumbului în sol micşorează în plante de cultură conţinutul vitaminelor, clorofilei, activitatea
fermenţilor.
Activitatea antropică determină impactul colosal al acumulării Pb în sol. Polurea cu Pb în
condiţiile Moldovei sunt gazele de eşapament emise de către autotransport. Solurile şi plantele
pot acumula pînă la 1000 mg/kg de plumb, conţinutul de fond în sol, fiind de 10 – 12 mg/kg. În
produsele alimentare CLA ale plumbului oscilează între 0,005 mg/kg produsele lactate şi 1,0
mg/kg în peşte.
Cd este considerat ca cel mai toxic dintre matalele grele şi de rînd cu Pb, el este deosebit
de periculos pentru animale: inhibă creşterea, provoacă anemie, afectează pielea, ridică
sensibilitatea către bolile infecţioase. Asimilarea Cd de către plante de cultură nu se află într-o
dependenţă directă de conţinutul lui în sol, fiind parţial determinat de unii parametri ai solului:
pH, conţinutul materiei organice, prezenţa altor metale grele. În condiţiile ţării noastre Cd este
emanat în aer în rezultatul arderii unor carburanţi, uzării cauciucurilor, precum şi în rezultatul
utilizării îngrăşămintelor fosfatice. În condiţiile Germniei s-a stabilit că, o fertilizare cu 70 kg
P2O5 ha/an sub forma unui îngrăşămînt fosfatic cu concentraţia 18 % P2O5 aduc în sol 2-3
g/ha/an de Cd. Concentraţia maximală a Cd în cernoziomuri este de 0,6 mg/kg (Clark – 0,5
mg/kg). În natură, de regulă, Cd este slab reţinut de sol şi este uşor absorbit de către plante.
CLA pentru cadmiu în produsele alimentare constituie de la 0,002 mg/kg în sucuri şi pînă
la 0,1 mg/kg în peşte.

Mercurul (Hg)
Hg este puţin răspîndit în scoarţa terestră – circa 0,1 x 10-4 %. Este un element dispersat şi
se întîlneşte în natură sub formă de vapori de mercur, compuşii anorganici (+1) şi (+2), compuşi
organici – monometilmercur şi fenilmercur. Concentraţia Hg în sol variază de la 10 pînă la 300
ng/g.
Datorită volatilităţii sale Hg se pierde la suprafaţa solului şi conţinutul lui în sol este redus.
Solurile nepoluate conţin pînă la 100 ng/g de mercur. Solurile agricole conţin 0,06 – 0,2
mg/kg, pe cînd plantele de cultură, în special morcovul şi cartoful îl acumulează în cantităţi mari.
Ciupercile pot acumula pînă la 1 sau mai multe mg/kg de Hg, dintre care 40 mg/kg este metilat.
S-a stabilit, că Hg nu este fitotoxic, însă se cunoaşte relativ puţin despre mecanismul de
acumulare în plante. Unele plante, cum am menţionat mai sus, îl acumulează mai mult, altele, de
exemplu, plantele acvatice- foarte mult. Unele animale, de exemplu peştii de asemenea
acumulează Hg în cantităţi foarte mari. De aceea Hg poate nimeri în organismul uman fie în
rezultatul inhalării din aer (Hg anorganic) sau prin consumul produselor vegetale şi animale
contaminate, în special cu metilmercur. Nimerind în organism Hg elementar se oxidează în sînge
pînă la Hg (+2), iar metilmercurul nu disociază rapid în sînge după cum o fac alte substanţe.
Formele metilmercurate dispun de o toxicitate mult mai avansată comparativ cu compuşii
anorganici.
O sursă importantă de poluare a solurilor în condiţiile Republicii Moldova o constituie
fungicidele folosite în agricultură. Mercurul adăugat în sol sub formă de fenilacetat de mercur
este adsorbit foarte intens de humus şi argilă. Formele compuşilor organici ai mercurului sunt
supuse în sol la diferite modificări datorită proceselor chimice şi biologice. Aceşti compuşi,
avînd un grad mic de disociere sunt mai uşor absorbiţi de către plante. Ordinea de absorbţie este
metil - mercur > etil – mercur > fenil – mercur, sulfura de mercur fiind cea mai puţin absorbită.
Chiar în cantităţi mici mercurul în sol, datorită reacţionării cu grupele active din proteine şi
aminoacizi, inhibă procesele biologice, care se soldează, preponderent cu reducerea proceselor
de humificare şi descompunere a materiei organice. Vaporii de mercur şi compuşii lui într-
adevăr sunt periculoşi pentru viaţă. CLA pentru aer în încăperile industriale constituie 0,01
mg/m3 de mercur. CLA pentru produsele alimentare variază de la 0,005 mg/kg în sucuri pînă la
0,5 mg/kg în peşte.
Arseniul (As)
Arseniul este unul din elementele halcofile, care există în natură sub formă de sulfizi,
conţinutul cărora în scoarţa terestră este egală cu 5x 10-4 % după masă. Arseniul este
omniprezent în organismele vii atît în compuşi organici cît şi anorganici. În cea mai mare parte
se întîlneşte sub formă de sulfizi, oxizi, arseniţi, arsenaţi şi compuşi organo–arsenici.
Datorită volatilităţii înalte (se subalimentează la 6500C) arseniul nimereşte uşor în
atmosferă. Se consideră, că cele mai puternice surse de poluare a mediului cu acest metal sunt
pesticidele – erbicidele, fungicidele şi insecticidele. La prepararea pesticidelor, care sunt foarte
persistente în sol, As apare sub formă de arsenat de plumb. Aceeaşi sursă menţionează, că la
prepararea erbicidelor sunt întrebuinţate în special sărurile organice a acizilor metil şi
dimetilarsenici, care dispun de o toxicitate mijlocie, dar în sol se pot transforma în compuşi
neorganici foarte toxici. Compuşii As au o capacitate mare de a se acumula în sol, trecînd în
plante şi respectiv, producţia agricolă. Compuşii As, nimerind în sol tind de a forma complexi
insolubili. Paterson indică, că compuşii As, care se conţin în defolianţi şi erbicide, se acumulează
în solurile agricole.
Captarea, adsorbţia, transportarea şi distribuirea As în sol depinde în mare măsură de
conţinutul elementelor nutritive în sol. Solurile sărace în fosfaţi eliberează mai uşor As din
particulele sale, mărind astfel fitotoxicitatea, iar în cazurile inverse acest metal concurînd cu
fosfaţii de la suprafaţa litosferei micşoreză considerabil conţinutul acestora.
După proprietăţile toxicologice As face parte din grupul contaminanţilor acumulativi, care
inhibă grupele SH în fermenţi. Toţi compuşii As sunt periculoşi pentru om şi animale. Se cunosc
cazuri de intoxicare a animalelor domestice care au consumat furajul contaminat cu compuşi a
As. S-a constatat şi cancer la oameni (plămîni, ficat) care au lucrat 10 şi mai mulţi ani cu
preparate ce conţin As.
Aproximativ 70 % de As consumat este eliminat prin urină.
Arseniul împiedică sinteza ADN şi ATP în organismul omului, se acumulează în toate
organele. Unul din indicii de intoxicare a omului cu As este depistarea lui în păr şi unghii.
Compuşii As sunt foarte periculoşi pentru femeile însărcinate şi copiii sugaci.
Concentraţiile de limită admisibilă (CLA) pentru As în produsele alimentare constituie 0,5
– 10,0 mg/kg.

Dioxínă (< fr.) s. f. Denumire generică pentru un grup de peste 75 de substanțe chimice toxice, care
pot apărea în sinteza unor erbicide, dezinfectanți, uleiuri de transformator, dar și în instalații de ardere a
gunoaielor menajere.
Bifenilii policlorurați (PCB) reprezintă o clasă de compuși organici derivați de la bifenil cu
formula chimică C12H10−xClx. Bifenilii policlorurați erau la un moment dat utilizați pe larg ca dielectric și
fluide de răcire în aparatele electrice, și la fabricarea izolatorilor electrici. Din cauza duratei lungi de
viață, PCB încă mai sunt utilizați, însă sinteza lor a scăzut drastic începând cu anii 1960, când au fost
identificate anumite probleme legate de aceștia. Datorită toxicității pe care o au asupra mediului și fiind
clasificați ca și poluanți organici persistenți, PCB au fost interziși de către Convenția de la Stockholm din
2001.
Pirolíză s.f. - proces de descompunere termică a substanțelor organice.
 Alcaloizii (fr. alcali; gr. eidos- aspect) sunt substanțe organice heterociclice cu azot, de origine
vegetală, cu caracter bazic, rezultate în urma metabolismului secundar al plantelor, care
dau reacții caracteristice și au acțiune asupra organismelor animale, de cele mai multe ori de natură
toxică. 

Tabel cu principalii alcaloizi și datele descoperirilor acestora

Anul
Alcaloidul Descoperitorii
descoperirii
Séguin și Courtois (simultan), Derosne; Izolată în 1804 de
Morfină 1803
Sertürner
Narcotină 1817 Robiquet
Pelletier, Caventou; formula de Sir Robert Robinson
Stricnină 1818
în 1946
Chinină 1818 Pelletier, Caventou
Brucină 1818 Pelletier, Caventou
Cafeină 1820 Runge, Robiquet
Coniină 1827 Gieseke
Nicotină 1827 Passelt, Reinmann
Atropină 1831 Mein, Geiger, Hessh
Narceină 1832 Pelletier
Codeină 1832 Robiquet
Teobromină 1842 Woskressenski
Papaverină 1848 Merck
Cocaină 1862 Wöhler
Apomorfină 1870 Matthiesen, Wright
Pilocarpină 1875 Gerard, Hardy
Arecolină 1881 Jahns
Teofilină 1888 Kassel
Scopolamină 1892 Shmidt
Yohimbină 1896-1897 Spiegel și Thomas
Lobelină 1921 Wieland
Alcaloizii
1918-1950 Jacobs, Stoll
din ergot
Platifilină 1935 Konovalova și Orehov

Reserpină 1954 Schlihler și colab.

 Metabolizarea xenobioticelor
Organismul acționează împotriva xenobioticelor prin metabolizarea lor, proces care are loc
în special la nivelul ficatului dar și în alte țesuturi. O consecință importantă a biotransformării
este trecerea mai mult sau mai puțin avansată de la lipofilie (fapt ce favorizează absorbția) la
hidrofilie (favorizează excreția în urină și fecale), excepție fac compușii volatili care se elimină
preponderent prin expirație. Enzimele care participă la procesul de metabolizare a xenobioticelor
se numesc enzime xenobiotice, au sediul în microzomi și sunt mai ales de tipul oxidazelor [1],
fiind dependente de NADPH și O 2[2], din această cauză numindu-se "oxidaze microzomale cu
functiuni mixte" OFMM. În afară de aceste oxidaze se mai pot întâlni și reductaze, hidrolaze.
Particularitatea metabolizării xenobioticelor este că la proces participă și enzimele interne
"endogene"care nu pot deosebi substanțele exogene datorită asemănării cu propriul substrat:
 Alcooldehidrogenaza
 Aldehid dehidrogenaza
 MAO (monoamin oxidaza)
 Colinesteraza plasmatică
 Xantinoxidaza