Sunteți pe pagina 1din 19

1.

Definirea evaluarii si principiile evaluarii


Evaluarea în contabilitate constă în cuantificarea si exprimarea în unitati monetare a marimii elementelor
patrimoniale și a operatiilor economice si financiare cu modificarile intervenite in masa patrimoniului.
  Principii în evaluare a patrimoniului (în contabilitate):
a)    principiul  stabilitatii   unitatii   monetare,
b)    principiul  costului   istoric
c)    principiul prudentei.
A) Principiul stabilitatii unitatii monetare. In contabilitate, etalonul monetar ales ca unitate de
masura a elementelor patrimoniale are un caracter instabil determinat de variatia puterii de
cumparare a monedei si a preturilor. Pentru a depasi aceasta limita, moneda ca unitate de masura a
valorii in contabilitate este considerata constanta.
     In conditiile unei economii hiperinflationiste, conturile anuale privind situatia patrimoniului si
rezultatul exercitiului sunt ajustate cu efectele inflatiei.
B)   Principiul costului istoric. Consta in evaluarea elementelor patrimoniale la costul de origine sau
de intrare stabilit pe baza documentelor justificative.
•      Costul istoric are valoare istorica, el reflecta valoarea „reala” a elementelor patrimoniale la data
intrarii lor in gestiunea intreprinderii
•      Costul istoric nu este aplicat in forma pura. Astfel, cu ocazia intocmirii bilantului pe baza datelor
inventarierii se produc unele derogari de la acest principiu care nu are legatura cu eroziunea monetara,
cum sunt:
      a) pentru lichiditati in devize, creantele si datoriile in valuta, costul istoric coincide cu realizarea la
cursul zilei la intocmirea bilantului;
      b) pentru stocuri,  daca  este cazul, costul  istoric  este inlocuit cu pretul activelor depreciate;
       c) imobilizarile sunt, in general, evaluate la costul istoric diminuat cu amortismentele calculate, iar in
unele cazuri sunt reevaluate.
    d) necesitatea de a estima si inregistra riscul de nerecuperare a    creantelor.
C)   Principiul prudentei.
•      Principiul prudentei impune o estimare cu precautie sau rezonabila a elementelor patrimoniale astfel
incat sa se previna supraevaluarea activelor si veniturilor, respectiv subevaluarea pasivelor si cheltuielilor.
•      Se evita constituirea nejustificata de rezultate supradimensionate care la randul lor genereaza o
decapitalizare a intreprinderii prin sarcinile fiscale mari si distribuirea de dividende fictive.

2.Modalitati de evaluare
a) Ca instrument de măsurare a calităţii gestiunii întreprinderii
Una din modalităţile de evaluare a performanţelor unui management eficient al unei bănci constă în determinarea
periodică a valorii întreprinderii pentru a constata variaţiile acestei valori; Dacă activitatea managerială a fost bună și
evoluţia e pozitivă, se apreciază că gestiunea e satisfăcătoare; în caz invers, poate fi tras un semnal de alarmă în ce
priveşte gestiunea și managementul afacerii bancare.

b) Ca instrument în tranzacţiile comerciale


În cazul cel mai clasic de vânzare/cumpărare a unei societăți bancare trebuie recurs la evaluare.
Un investitor poate proceda la o investiţie pe termen lung într-o societate bancară cumpărând majoritatea sau un
procent semnificativ din aceasta; o astfel de investiţie justifică metode de evaluare aprofundate. El poate
proceda la o investiţie cu caracter financiar care se caracterizează printr-un nivel mai restrâns al părţii achiziţionate; în
acest caz, se pot aplica metode de evaluare mai puţin dezvoltate.
Tranzacţiile de mai sus sunt, de regulă, caracterizate prin atitudine diferită faţă de problematica evaluării,
dacă lucrurile sunt analizate din punct de vedere al vânzătorului.
în cazul privatizării, evaluarea bazată pe expertiză şi diagnostic este necesară din cel puţin trei puncte de
vedere:
- patrimoniul băncii este exprimat în valori administrative;
- performanţele obţinute de banca cu capital de stat nu pot fi considerate ca fiind automat reproductibile în
viitor;
- evaluarea constituie momentul în care se scot în evidenţă aspectele legate de o eventuală restructurare a băncii,
care poate fi efectuată înainte sau după privatizare.
c) Ori de câte ori au loc schimbări în mărimea şi structura capitalului social al unei bănci
(Basel III)
Evaluarea este necesară pentru a scoate în evidenţă eventualele influenţe determinate de actualizarea
valorii averii totale a băncii la data efectuării modificărilor în capitalul social, asigurându-se astfel
protejarea tuturor acţionarilor.
d) Ori de câte ori au loc schimbări în numărul şi componenţa acţionarilor sau asociaţiilor
Este nevoie de evaluarea societăţii bancare atunci când se măreşte sau se micşorează numărul acţionarilor sau
asociaţilor, pentru a negocia preţul unei acţiuni la vânzare sau pentru determinarea cotei care i se cuvine
acţionarului sau asociatului intrat sau ieşit din societate.
e) Determinarea cursului de introducere la bursă
Evaluarea, pe bază de expertiză şi diagnostic, în momentul introducerii la tranzacţionarea pe o piaţă reglementată
este obligatorie şi puternic influenţată de metodele de evaluare propuse de organismul de bursă.
f) Calculul parităţii de schimb în cazul fuziunilor şi divizărilor
Calculul parităţii este în general delicat, presupunând evaluarea tuturor societăţilor implicate în astfel de opera-
ţiuni de restructurare; în plus, evaluarea poate să capete anumite aspecte particulare atunci când societăţile
sunt
deţinute de acelaşi proprietar sau când societăţile implicate au participării reciproce şi aspectele contabile şi fiscale
ale operaţiunilor au un grad de dificultate ridicat.
g) în acţiuni juridice cu scop patrimonial
în cazul unor acţiuni juridice care au ca obiect împărţirea patrimoniului, lichidarea etc. este obligatorie
evaluarea, pentru că orice utilizare a valorilor din contabilitate poate prejudicia în mod semnificativ o parte din
actorii operaţiunii în favoarea altora.
h) în scopuri fiscale
Pentru determinarea maselor impozabile sau a drepturilor de succesiune, Administraţia fiscală reţine unele din
metodele de evaluare, de regulă, metodele cele mai simple din întreaga panoplie existentă.
g) în alte scopuri
Există diverse alte momente din viaţa unei întreprinderi în care aceasta este supusă evaluării, precum: evaluarea
pentru creditare, evaluarea pentru asigurare etc.

3.Principalele tipuri de evaluare


Funcţie de scopurile evaluării se utilizează o multitudine de tipuri de valoare, definite prin standarde larg
acceptate.
Acestea sunt:
A. Valoarea de piaţa
Poate cel mai întâlnit tip de evaluare folosit în practica este valoarea de piaţa. Pentru achiziţii, fuziuni,
privatizare, înregistrări în documentele financiar-contabile, noţiunea utilizată adesea este valoarea de
piaţă (market standardelor de evaluare International Valuation Standards Committee (IVSC) şi The
European Group of Valuers’)
Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care un activ ar putea fi schimbat, la data evaluării, între
un cumpărător hotărât să cumpere şi un vânzător hotărât să vândă, într-o tranzacţie liberă
(nepărtinitoare), după un
marketing adecvat, în care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză şi fără constrângere.
• “suma estimată” semnifică preţul (exprimat desigur în termeni monetari) plătibil pentru proprietate într-
o tranzacţie liberă. Valoarea de piaţă vizează cel mai probabil preţ care poate fi obţinut în mod rezonabil
de vânzător şi cel mai avantajos preţ obtenabil pentru cumpărător. Acest nivel rezonabil exclude în mod
explicit un preţ influenţat de condiţii atipice de finanţare,
fiind vorba de suma plătită integral într-un interval normal de la încheierea contractului (de exemplu
“suma estimată” de evaluator nu ia în calcul posibilitatea vânzării în rate a proprietăţii, practicată uneori
în România în procesul de privatizare);
• “pentru care o proprietate ar fi schimbată” subliniază ideea că valoarea este o sumă estimată şi nu un
preţ predeterminat;
• “la data evaluării” sugerează ideea că evaluarea are un “termen de garanţie”, în sensul că modificarea
condiţiilor de pe piaţă modifică
premisele evaluării şi deci rezultatele acesteia. Orice valoare estimată a unei proprietăţi sau afaceri
încorporează circumstanţele reale ale pieţei la data realizării evaluării. Suma estimată este valabilă la data
evaluării,
deoarece a avut în vedere condiţiile dominante ale pieţei la acea data.
• “între un cumpărător hotărât” se referă la faptul că cel care cumpără este motivat dar nu forţat să
cumpere; el nu va plăti un preţ mai mare decât cel cerut de piaţă;
• “şi un vânzător hotărât” arată că nici vânzătorul nu este grăbit sau forţat să încheie tranzacţia şi nici nu
este dispus să aştepte până ce va obţine preţul pe care el îl consideră rezonabil;
• “într-o tranzacţie echilibrată” este situaţia în care cele două parţi nu au interes sau relaţii speciale care
ar putea influenţa nivelul preţului (de exemplu relaţia între proprietar şi chiriaş). Vânzătorul şi
cumpărătorul sunt
două persoane ipotetice, impersonale, care nu au avut relaţii privilegiate, deci preţul nu este influenţat de
relaţii părtinitoare între cele două părţi şi nici de interese speciale ale unui anumit cumpărător sau
vânzător;
• “după un marketing adecvat” precizează că proprietatea ar fi “expusă” la vânzare pe piaţă într-o
manieră adecvată şi în cadrul unei perioade rezonabile care să permită obţinerea celui mai bun preţ;
• “în care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de acuză, prudent” presupune că cele două părţi sunt
informate asupra naturii şi
caracteristicilor proprietăţii sau afacerii şi asupra condiţiilor de pe piaţă la data evaluării;

B. Valoarea de investiţie
Pentru un anumit investitor care are criterii clare asupra investiţiei intenţionate se aplică conceptul de
valoare de investiţie.
Când acţionează în ipostaza de expert consultant pentru un potenţial investitor, evaluatorul calculează atât
valoarea de investiţie, cât şi valoarea de
piaţă pentru a-l ajuta pe client să ia o decizie inteligenta, cele două valori putând să difere în mod
semnificativ. Valoarea de investiţie este definită astfel:
Valoarea proprietăţii pentru un anumit investitor, pentru o categorie de investitori sau pentru obiective
(scopuri) de investiţii identificate. Acest concept subiectiv face legătura între o proprietate anume şi un
investitor sau grup de investitori care au obiective de investiţii sau criterii definite în mod clar pentru
efectuarea investiţiei.
Cauzele unei posibile diferenţe între valoarea de piaţă şi valoarea de investiţie sunt aprecierile
subiective asupra:
• sinergiilor posibile după achiziţionarea proprietăţii;
• performantele aşteptate de investitor;
• riscurilor percepute ale afacerii.
C. Valoarea de utilizare:
Se referă la valoarea cu care un anumit activ sau parte din firma contribuie la valoarea societății din care
face parte, fără a avea în vedere cea mai bună utilizare sau suma ce s-ar obţine prin vânzarea acestuia.
Această
categorie se referă la valoarea unui activ din cadrul unei întreprinderi pentru o anumită utilizare de către
un anumit utilizator, nefiind deci vorba de o valoare
de piaţă.
D. Valoarea de lichidare sau de vânzare forţată
Reprezintă suma ce poate fi obţinută în mod rezonabil din vânzarea unei proprietăţi sau afaceri într-un
interval de timp prea mic pentru a îndeplini condiţiile din definiţia valorii de piaţă. Pentru rezoluția
bancară se foloseşte şi se estimează tipul de valoare, numit valoarea de rezoluție (lichidare) sau
valoarea de vânzare forţată, definită astfel:
Suma care poate fi încasată în mod rezonabil în urma vânzării unei proprietăţi într-o perioadă de timp
prea scurtă pentru a fi conformă cu perioada de timp specificată în definiţia valorii de piaţă. În unele
ţări,
valoarea de vânzare forţată, în particular, poate implica, de asemenea, un vânzător obligat să vândă şi un
cumpărător sau nişte cumpărători care cumpără, fiind conştienţi de dezavantajul vânzătorului.
E. Valoarea pentru garanţii bancare
Pentru garantarea creditelor bancare, noţiunea utilizată este valoarea ipotecii (mortgage lending value),
definită de Directiva Consiliului Europei 98/32/EC,
referitoare la ratele de solvabilitate pentru creditarea proprietăţii comerciale şi pentru leasing-ul financiar,
astfel:
Valoarea unei proprietăţi determinată de un evaluator care efectuează o evaluare prudentă a
vandabilităţii viitoare a proprietăţii, pe bază luării în considerare a aspectelor mentenabile pe termen
lung ale proprietăţii, a condiţiilor normale şi celor locale ale pieţei, utilizării curente şi utilizărilor
alternative adecvate ale proprietăţii.
F. Valoarea de asigurare, respectiv valoarea unei proprietăţi ce face obiectul unui contract de asigurare.
G. Valoarea de impozitare se bazează în general pe definiţia şi accepţiunea dată în legislaţia fiscală
referitoare la taxele pentru proprietăţi.
H. Valoarea de recuperare reprezintă valoarea unei proprietăţi (exclusiv terenul) vândută pentru
materialele recuperabile şi nu pentru utilizarea în continuare.

4.Clasificarea evaluarilor
Numeroasele metode de evaluare cunoscute azi pot fi grupate în funcţie de anumite criterii în vederea
identificării modului de abordare a evaluării şi, în funcţie de aceasta, a furnizorului de servicii de evaluare.
a) în funcţie de obiect, evaluările pot fi:
- evaluări de bunuri mobile şi imobile independente;
- evaluări de grupe de bunuri şi unităţi generatoare de
numerar;
- evaluări de active economice (secţii, fabrici, magazine,
părţi ale întreprinderii etc.);
b) în funcţie de metodă, evaluările se pot grupa în:
- metode aşa zise clasice; sunt cele care se aplică, de regulă, la întreprinderile necotate;
- metode bursiere; sunt cele care se aplică, de regulă, la întreprinderile ale căror titluri sunt tranzacţionale pe
o piaţă reglementată.
Clasificarea nu este rigidă, în practică fiind chiar recomandată abordarea concomitentă atât prin metode
clasice cât şi prin metode bursiere în vederea susţinerii sau înlăturării unora din ipotezele avute în vedere la
evaluare.
Metodele, aşa zise clasice şi care reprezintă cvasitotalitatea metodelor în practică, azi, se pot grupa în:
- evaluări patrimoniale; abordează exclusiv latura cantitativă, patrimonială a bunurilor şi întreprinderilor;
- evaluări bazate pe performanţe; abordează exclusiv latura calitativă - performanţele financiare ale activului
sau întreprinderii, respectiv randamentul, profitabilitatea, rentabilitatea sub diferite forme de exprimare a
capacităţii beneficiare a activului sau întreprinderii:
profit net, dividend, cash flows etc.;
- evaluări combinate; abordează atât latura cantitativă cât şi cea calitativă, intrând în logica lucrărilor, sub
o formă sau alta de exprimare, atât patrimoniul cât şi performanţele activului sau întreprinderii;
- alte metode de evaluare (bazate pe volumul de activitate - cifra de afaceri, de exemplu, pe comparaţii etc.).
c) în funcţie de scop, evaluările se pot grupa în trei categorii:
- evaluări contabile; sunt cele prevăzute prin standardele şi normele contabile, folosite în scopul elaborării
situaţiilor financiare ale întreprinderilor;
- evaluări administrative; sunt cele prevăzute prin acte normative diverse;
- evaluări economice şi financiare= sunt singurele tipuri de evaluări bazate pe expertiză şi diagnostic
si care au ca ţintă finală determinarea valorii de piaţă, ţinând seama de condiţiile concrete de utilizare a
bunurilor, de organizare si funcţionare a întreprinderilor.

d) în funcţie de beneficiar; pot fi abordate diferit metodele de evaluare în funcţie de beneficiar: evaluări
pentru asigurare, evaluări pentru creditare, evaluări pentru impozitare etc.
e) în funcţie de valorile obţinute, evaluările se pot grupa în:
o evaluări care au la bază valoarea de piaţă, care:
- implică funcţionarea unei pieţe în cadrul căreia tranzacţiile au loc fără restricţie din partea forţelor din
afara pieţei;
- trebuie să identifice şi să includă definiţia valorii de piaţă utilizată în evaluare;
- trebuie să stabilească cea mai bună utilizare sau cea mai probabilă utilizare care reprezintă un
determinant semnificativ al valorii proprietăţii;
5.Reguli de conduita profesionala a evaluatorilor si a expertilor evaluator
Toţi evaluatorii şi experţii evaluatori ai Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din
România îşi asumă obligaţii suplimentare celor impuse prin lege. Atunci când devine membru, orice profesionist
admite că are responsabilităţi faţă de public, faţă de clienţi, faţă de terţii care folosesc raportul său, dar si faţă
de colegii săi. Orice membru individual acceptă să se supună următoarelor Reguli emise de Corp, în plus faţă
de orice alte reguli existente.
Intenţia acestor Reguli este de a instaura încrederea publicului şi a comunităţii de afaceri în faptul că experţii
evaluatori doresc saşi îndeplinească responsabilităţile cu cel mai înalt grad de integritate şi se supun regulilor de
disciplină în orice situaţie de nerespectare a conduitei profesionale.
. Regula nr.1
Orice membru trebuie să facă întotdeauna tot ceea ce este posibil pentru a fi independent în realizarea serviciilor
sale profesionale. Independenţa sa va fi considerată a fi afectată în următoarele situaţii:
a) membrul are un interes financiar direct sau indirect în
întreprinderea sau entitatea evaluată;
b) membrul este director, are funcţie de conducere sau este
membru al consiliului de administraţie al entităţii evaluate;
c) membrul este debitor sau creditor al entităţii evaluate
(onorariile pentru evaluare nu intră în această discuţie);
Lipsa independenţei trebuie menţionată în scrisoarea de remitere, în paragrafele de introducere si de
certificare ale raportului, în situaţiile în care sunt necesare rapoarte orale, membrul are obligaţia de a aduce la
cunoştinţa tuturor părţilor interesate lipsa sa de independenţă. Se recomandă ca acest lucru să fie făcut în scris.

Regula nr. 2
Membrul trebuie să-şi realizeze misiunea cu competenţă, folosind toată atenţia profesională cuvenită.
Acest lucru include planificarea şi supravegherea angajaţilor şi subcontractorilor. Membrul trebuie să fie
responsabil pentru funcţionarea şi acurateţea tuturor instrumentelor de analiză folosite pe parcursul unei
misiuni, dar fără a fi limitat la programele informatice, funcţiile financiare ale calculatoarelor şi rapoartele
industriale sau economice cumpărate sau subcontractate.
Regula nr. 3
Informaţiile referitoare la client nu trebuie făcute publice fără acordul specific al clientului, exceptând
cazurile în care există:
a) o prevedere legală sau o hotărâre judecătorească;
b) o hotărâre a Comisiei de disciplină;
c) o prevedere a Regulamentului de organizare şi funcţionare
sau a Codului etic;
d) o hotărâre a unui alt for profesional din care membrul mai
face parte.
Regula nr.4
Nu trebuie prestate servicii atunci când onorariile depind de rezultatele sau concluziile respectivelor
servicii, exceptând situaţiile când sunt fixate de o instanţă judecătorească sau de un organism guvernamental.
Regula nr. 5
Publicitatea şi ofertele nu trebuie să fie false, agresive, coercitive sau să inducă în eroare.
Regula nr.6
Membrii nu trebuie să comită niciun fel de act care să ducă la discreditarea profesiei.
Regula nr.7
Membrii nu trebuie să folosească niciun fel de expresii sau cuvinte care să inducă publicul în eroare cu
privire la statutul pe care îl au în cadrul organismului profesional; (e exemplu, un membru nu trebuie să susţină că
a trecut examenul de expert evaluator sau orice alt examen, dacă acest examen nu înseamnă că a îndeplinit toate
condiţiile necesare pentru a primi titlul).

6.Operatiunile active ale institutiilor de credit


Dintre operaţiunile activele unei instituţii de credit se pot menţiona:
 numerarul în casierie şi alte valori;
 numerarul şi rezervele în depozite la B.N.R.;
 titlurile;
 creditele;
 activele corporale şi alte active.
Activitatea de creditare este cea mai importantă latură a procesului bancar desfăşurat de instituţiile de
credit. În cadrul acestei activităţi operaţiunile active pot fi grupate astfel:
 operaţiuni de creditare;
 operaţiuni de plasament (pe baza depozitelor bancare constituite la alte instituţii de credit).
Dintre operaţiunilor de creditare, se diferenţiază două categorii distincte şi anume: creditarea
agenţilor economici (credite corporate) şi creditarea persoanelor fizice (credite en detail).

7.Operatiunile pasive ale institutiilor de credit


Potrivit statutului lor, pentru realizarea obiectului de activitate, instituţiile de credit mobilizează
importante resurse băneşti de la terţe persoane şi toodată efectuează o serie de alte operaţiuni bancare
cunoscute sub denumirea de operaţiuni pasive.
Dintre aceste operaţiunile cele mai cunoscute se pot menționa:
a) Constituirea depozitelor
Prin depozit se înţelege suma de bani încredinţată unei instituţii de credit în următoarele condiţii:
 să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilităţi, la cerere ori la un
termen convenit de către deponent cu depozitarul;
 să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanţii.
 Depozitele bancare se constituie, de regulă, din depunerile pe termen ale clientelei contra unei
dobânzi. În funcţie de durată depozitele pot fi la vedere şi la termen.
 Depozitele la vedere – cuprind disponibilităţile în contul curent, de care titularul
poate dispune în orice moment. Datorită posibilităţilor reduse ale băncilor de a dispune de aceste
sume, depozitele la vedere sunt purtătoare de dobândă mult mai mică decât dobânda oferită
pentru depozitele la termen.
 Depozitele la termen – sunt disponibilităţile în cont de care titularul poate
dispune numai după expirarea termenului de păstrare.
 Aceste depozite au la bază un contract de depozit în care sunt prevăzute suma, termenul,
rata dobânzii, modul de acordare a dobânzii. Dobânda negociată poate fi sau nu capitalizată, în
funcţie de contractul încheiat.
 b) Rescontarea şi lombardarea
 Pentru instituţiile de credit rescontarea reprezintă o formă de împrumut de refinanţare
acordat de către BNR în schimbul cedării de către împrumutat a portofoliului de efecte de comerţ
 În schimbul rescontării împrumutatul achită către BNR, rescontul + comisioanele BNR,
rescontul calculându-se similar scontului pe baza aceleiaşi taxe.
c) Constituirea capitalului propriu
Capitalul propriu al unei instituţii de credit este formatde regulă din:
1. Capital social
Capitalul socilal minim cu care se poate înfiinţa o instituţiile de credit este stabilit prin
norme emise de B.N.R. Aportul la capitalul social este constituit numai în numerar. El se varsă în
proporţie de 50% la înfiinţarea entităţii, iar diferenţa în termen de cel mult 2 ani în patru tranşe
semestriale.
2. Fond de rezervă. Acesta se constituie din profit astfel:
 20% din profitul brut până când fondul de rezervă egalează valoarea capitalului social;
 10% din profitul brut până când fondul de rezervă egalează dublul valoarii capitalului social;
 n% din profitul net, în funcţie de hotărârea consiliului de administraţie al băncii.
3. Fond de risc care conform legii se constituie din:
 Din profitul brut în proporţie de 0,5% din totalul creditelor acordate;
 Din profitul net sau din alte surse, conform hotărârii consiliului de administraţie al băncii.
La constituirea şi mărirea capitalului social (care de fapt este prima operaţiune pe care o
efectuează o bancă înainte de autorizare) trebuie să se ţină seama de indicatorul de adecvare şi
mărime a capitalului.

8.Componentele nationale si europeneale sistemului de decontari transfrontaliere

9.Planul de conturi al institutiilor de credit


Planul de conturi al instituţiilor de credit şi normele metodologice de utilizare a acestuia conţin conturile
necesare înregistrării în contabilitate a operaţiunilor patrimoniale ce pot avea loc în cadrul unei instituții
de credit, conţinutul şi funcţia fiecărui cont, monografia contabilă a principalelor operaţiuni bancare,
precum şi criteriile generale privind dezvoltarea în analitic a conturilor sintetice.

Operaţiunile financiar-bancare ce sunt supuse înregistrării în contabilitatea instituţiei de credit trebuie


efectuate în concordanţă strictă cu temeiul legal ce le reglementează deoarece, planul de conturi nu
substituie legea, pentru efectuarea operaţiunilor economico-financiare .
Prin structura sa, planul de conturi al instituţiilor de credit, asigură o astfel de clasificare a
conturilor care facilitează reprezentarea situaţiei patrimoniului şi a rezultatului exerciţiului şi servesc la
elaborarea de către instituţiile de credit a situaţiilor financiare anuale şi a altor raportări financiare.
Planul de conturi bancar, specific sistemului informaţional al tuturor instituţiilor de credit din ţară (cu
anumite modificări pentru BNR) conţine nouă clase de conturi. Dintre acestea clasele 1-7 sunt conturi
bilanţiere, clasa 9 cuprinde conturi în afara bilanţului şi clasa 8 conţine conturi pentru operaţiuni de
mandat pe care banca le efectuează pentru trezoreria statului şi în corelare cu regulile care stau la baza
întocmirii situaţiilor financiare.
În structură, planul de conturi al instituţiilor de credit , cuprinde:
CLASA 1 – Operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare;
CLASA 2 – Operaţiuni cu clientela;
CLASA 3 – Operaţiuni cu titluri şi operaţiuni diverse;
CLASA 4 – Active imobilizate;
CLASA 5 – Capitaluri proprii, asimilate şi provizioane;
CLASA 6 – Cheltuieli;
CLASA 7 – Venituri;
CLASA 9 - Operaţiuni în afara bilanţului.
Conturile ce fac parte din clasele menţionate sunt ordonate în funcţie de lichiditatea activelor şi
exigibilitatea pasivelor conform normelor ce stau la baza întocmirii bilanţului.

10.Evaluarea si tehnica operatiunilor de trezorerie


Termenul trezorerie provine din limba franceza, de la cuvântul ”tresorerie” şi în sens restrâns cuprinde
disponibilităţile baneşti, la bănci şi în numerar – lei şi/sau valută, iar în sens larg se extinde şi la valorile
mobiliare de plasament ce pot fi transformate în lichidităţi.
Operaţiunile de trezorerie circumscriu ansamblului operaţiunilor financiare şi monetare pe care o unitate
operativă a unei instituţii de credit le efectuează pentru procurarea mijloacelor băneşti necesare şi
cheltuirea acestor mijloace.
Din punctul de vedere al perioadei, operaţiunile financiare se grupează în două mari categorii:
 operaţiuni bancare care genereaza angajamente pe termen lung, acestea fiind asimilate resurselor
de capital (credite bancare pe termen lung, împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni etc.);
 operaţiuni financiare cu caracter operaţional pentru asigurarea lichidităţilor şi efectuarea
decontărilor curente.
Instituţiile de credit au rolul de intermediar de plăţi pentru participanţii la activitatea economică,
furnizând lichidităţi ce permit sistemului de plăţi să funcţioneze fără discontinuităţi.
În cadrul instituţiei de credit trezoreria şi operaţiunile ei specifice cuprind mijloacele şi operaţiile
baneşti curente, efecte comerciale, titlurile de plasament şi credite bancare pe termen.
Prin operaţiunilor de trezorerie se evideţiază următoarele valori:
 mijloace băneşti aflate în casierie (lei şi valută) şi mişcarea acestora ca urmare a
încasărilor şi plăţilor;
 mijloace baneşti aflate în conturi curente la bănci (lei şi valută), cecurile şi efectele
comerciale (B.O; C.) depuse spre încasare sau scontare la bănci;
mijloace băneşti în conturi bancare la termen;
 titlurile de plasament, cum sunt acţiunile şi obligaţiunile, alte titluri achiziţionate în
vederea revinderii pentru obţinerea de mijloace băneşti şi a unor venituri;
 Tehnica operaţiunilor de trezorerie contribuie la asigurarea unei evidenţe corecte şi operative a
tuturor operaţiilor cu numerar şi virament, care să respecte prevederile legale şi să permită
efectuarea controlului în ceea ce priveşte încasările şi plăţile prin unităţile operative.
 Tot prin trezoreria bancară se asigură contractarea împrumuturilor şi utilizarea creditelor
bancare pe baza unei analize detaliate şi numai în măsura în care acestea sunt necesare pentru
reglarea lichidităţilor şi menţinerea capacităţii de plată.
Din punct de vedere financiar, trezoreria reprezintă diferenţa între disponibilităţile (sau
lichiditatile) şi exigibilităţile (datoriile) imediate. În acest sens, se poate vorbi despre o trezorerie
pozitivă (sau un excedent de lichidităţi faţă de exigibilităţile imediate), sau o trezorie negativă
(situaţia inversă). Acest echilibru între lichidităţile şi exigibilităţile imediate, care degajă marimea
şi sensul (+/-) trezoreriei instituţiei de credit, depinde de:
 suma lichidităţilor la începutul perioadei de referinţă;
 fluxul de încasări şi plăţi aferent perioadei;
 alte variabile cum sunt structura şi dimensiunile activităţii instuţiei de credit.

11.Sistemul ReGIS- definire, tehnica si evaluarea etapelor: asigură decontarea în timp real (în câteva
secunde) a instrucţiunilor de plată de mare valoare (peste 50.000 RON) sau urgente, iniţiate de bănci şi
alte instituţii de credit, precum şi decontarea instrucţiunilor aferente poziţiilor nete calculate de casele de
compensare şi a celor privind tranzacţiile cu titluri de stat. Decontarea instrucţiunilor de plată iniţiate prin
acest sistem are loc în mod continuu, tranzacţie cu tranzacţie.
Instrucţiunile de plată (instrumente de decontare) care sunt procesate şi decontate definitiv în sistemul
ReGIS pot fi grupate astfel:
 instrucţiuni de plată de tip transfer credit aferente plăţilor de mare valoare sau urgente iniţiate de
participanţi;
 instrucţiuni de plată pentru decontarea poziţiilor nete rezultate din sistemele de compensare;
 instrucţiuni de plată pentru decontarea fondurilor aferente operaţiunilor cu instrumente financiare;
Sistemul ReGIS operează conform principiului de decontare pe bază brută, respectiv procesarea şi
decontarea se fac instrucţiune cu instrucţiune. Înaintea decontării unei instrucţiuni de plată, sistemul
ReGIS verifică dacă există suficiente fonduri disponibile în contul/conturile de decontare în cauză.
Etapele parcurse în procesarea unei instrucţiuni de plată în sistemul ReGIS sunt următoarele:
Iniţierea, respectiv transmiterea instrucţiunii de plată de către participant sistemului ReGIS;
Validarea, respectiv aplicarea de către sistemul ReGIS a unei serii de proceduri operaţionale
asupra instrucţiunii respective, al căror scop este validarea acesteia;
Acceptarea tehnică, respectiv momentul din care, dat fiind faptul că instrucţiunea de plată a fost
validată cu succes, sistemul consideră instrucţiunea ca fiind intrată în sistem;
Verificarea disponibilităţii fondurilor în conturile de decontare şi introducerea instrucţiunii de
plată în coada de aşteptare dacă nu există suficiente disponibilităţi în conturile de decontare;

12.Sistemul SENT- definire si tehnica: este un sistem electronic de compensare multilaterală a plăţilor,
care asigură schimbul de instrucţiuni de plată între participanţi, calculează poziţiile nete ale participanţilor
prin compensare multilaterală şi iniţiază decontarea în sistemul ReGIS a unei instrucţiuni de decontare pe
bază netă. De asemenea, sistemul SENT asigură informarea participanţilor privind stadiul procesării
instrucţiunilor transmise de participanţi şi evoluţia poziţiilor nete ale acestora pe parcursul sesiunii de
compensare.
Sistemul SENT procesează fişierele cu instrucţiuni de plată conform principiului „primul intrat primul
ieşit” (FIFO), în toate etapele procesării. Instructiunile de transfer debit (cec, cambie şi bilet la ordin) sunt
transmise în sistemul SENT împreuna cu imaginile instrumentelor de debit.
Instructiunile de plata transmise de participanti sistemului SENT sunt initiate de acestia în executarea
ordinelor primite de la clientii lor sau, în cazul platilor proprii, din initiativa participantilor.
Poziţiile nete multilaterale calculate de sistemul SENT sunt decontate, pentru fiecare sesiune de
compensare stabilită conform Regulilor de sistem ale SENT, în conturile de decontare ale participanţilor
la sistemul SENT deschise în sistemul ReGIS.

13.Evidenta depozitelor si imprumuturilor cu Banca Centrala:


Pe lângă disponibilităţile curente, cu care îşi alimentează casa de circulaţie, instituţiile de credit îşi
negociază cu banca centrală o serie de depuneri în bani (cu o anumită dobândă) pentru:
 depozitele la vedere la Banca Naţională a României, care sunt depozite constituite la banca
centrală pentru care durata iniţială este cel mult egală cu o zi lucrătoare;
 depozitele la termen la Banca Naţională a României, care sunt depozite constituite la banca
centrală pe un termen fix, pentru care durata iniţială este mai mare de o zi lucrătoare;
 depozitele colaterale la Banca Naţională a României, care sunt depozite constituite la banca
centrală, în garanţie sau pentru efectuarea unor plăţi ulterioare determinate.
 Operaţiunile bancare privind depozitele constituite la BNR se înregistrează prin conturile:
 1112 - Depozite la vedere la Banca Naţională a României
 1113 - Depozite la termen la Banca Naţională a României
 1114 - Depozite colaterale la Banca Naţională a României
 1115 - Depozite la Banca Naţională a României rambursabile după notificare
Creditele acordate de BNR instituţiilor de credit se clasifică în următoarele categorii:
 1. credite acordate instituţiilor de credit, în cadrul politicii monetare şi de curs de schimb, pe
termene de maxim 90 de zile garantate cu:
 - titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul BNR,
 - depozite constituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate de BNR,
 2. credite acordate instituţiilor de credit pentru asigurarea stabilităţii financiare, în mod
excepţional şi numai de la caz la caz, garantate cu alte garanţii decât cele prevăzute mai sus;
 3. credite acordate instituţiilor de credit pentru asigurarea stabilităţii financiare, în mod
excepţional şi numai de la caz la caz, negarantate.

14.Documente primare si registre contabile specifice operatiunilor cu numerar


Unităţile operative ale instituţiilor de credit primesc în timpul programului operativ de lucru, prin
intermediul casieriilor operative, depunerile în numerar reprezentând încasările în numerar ale agenţilor
economici, bancnotele uzate retrase din circulaţie şi alte încasări.
Operaţiile de primire a numerarului, prin casele de încasări se efectuează pe baza următoarelor
documente:
- Foaia de depunere
- Ordinul de încasare
- Borderoul însoţitor
Pentru depunerea numerarului de către clienţi la casele de încasări ale instituţiei de credit, în
timpul programului operativ sau prelungit de lucru se foloseşte imprimatul Foaia de depunere întocmită
în două exemplare. Un exemplar se restituie depunătorului de numerar şi un exemplar se claseză la
dosarul zilei.
După încasarea numerarului de către casierul încasator, primul exemplar al foii de depunere,
reprezintă chitanţa ce se restituie depunătorului căruia îi serveşte ca dovadă a depunerii sumelor şi ca act
de casă în contabilitatea proprie, iar al doilea exemplar, respectiv foaia de vărsământ propriu-zisă rămâne
la casierie ca document de casă (în contabilitatea instituţiei de credit).
În unele bănci pe lângă Foaia de depunere, pentru depunerile de numerar din operaţiunile interne ale
instituţiei de credit (restituiri de avansuri spre decontare neutilizate, salarii neplătite, depunerea
numerarului rezultat din vânzarea imprimatelor cu regim special, a certificatelor de depozit, etc.) se
foloseşte şi ordinul de încasare.
Acesta se întocmeşte de referentul contabil de la grupa de evidenţă contabilă şi se înregistrează în
jurnalul de casă. Filiera efectuării încasărilor în baza ordinului de încasare este asemănătoare foilor de
depunere.
Cu prilejul efectuării plăţii, a eliberării numerarului de către instituţiile de credit, are loc o creştere a
numerarului în circulaţie şi prin urmare se impune o evidenţă strictă şi totodată o monitorizare pemanentă
a masei monetare înregistrate în Situaţia plăţilor. Registrul de casă se întocmeşte în două exemplare,
zilnic, de casierul unităţii bancare sau de altă persoană împuternicită, pe baza actelor justificative de
încasări şi plăţi. În cazul în care o sumă plătită se referă la două sau trei conturi corespondente, în
registrul de casă se trece distinct fiecare operaţie în parte. Se semnează de către casier pentru confirmarea
înregistrării operaţiilor efectuate şi de către persoana din compartimentul financiar-contabil pentru
primirea exemplarului 2 şi a actelor justificative anexate. Se completează zilnic, în ordinea efectuării
operaţiilor fără a lăsa spaţii libere.

15.Contabilitatea operatiunilor efectuate prin conturile curente


Persoanele juridice şi fizice care solicită deschiderea conturilor curente la instituţiile de credit  şi
alte terţe persoane şi care intră în relaţii financiare cu acestea, aşa cum am precizat anterior au fost
numite generic, clientela instituţiilor de credit.
Documentele primare prezintă o deosebită importanţă pentru a tuturor operaţiilor economice care au loc
în bancă. Conform legii contabilităţii „orice operaţie patrimonială se consemnează în momentul
efectuării într-un înscris care stă la baza înregistrării în contabilitate, dobândind astfel calitatea de
document justificativ”. Cu ajutorul documentelor primare se asigură datele de intrare în sistemul
informaţional contabil şi se fundamentează înregistrarea în contul clientului.
Clienţii îşi pot revendica oricând banii iar soldul contului poate fi debitor sau creditor, după caz.
Soldul creditor reprezintă disponibilităţile băneşti în contul titularului.
De regulă, contul curent al clientelei bancare prezintă sold creditor, deoarece nu este permisă creditarea
prin „descoperire de cont” (sold debitor), decât pentru operațiunile cu carduri. Conturile clientelei sunt
cuprinse în grupa 25, în primul rând conturi de gradul I.
Aceste conturi se dezvoltă în conturi de gradul –II- şi gradul –III- după caz, iar dintre acestea 251
– « Conturile curente » cuprind atât conturi cu funcţie contabilă de activ cât şi cu funcţie contabilă de
pasiv. Toate celelalte conturi ale clientelei : 252 – Conturi de factoring, 253 - Conturi de depozite şi 254
– Certificate de depozit, carnete şi librete de economii au funcţie contabilă de pasiv.
Contul 2511 Conturi curente este un cont bifuncţional din punct de vedere al soldului, cu funcţie
contabilă de datorii (pasiv).
Deci, 2511 Conturi curente se creditează prin debitul conturilor care reflectă specificul operaţiunii
înregistrate, astfel:
 în corespondenţă cu conturile din clasa 1, pentru încasări, viramente şi depuneri de numerar de
către clientelă;
 în corespondenţă cu conturile din grupele 20, pentru creditele primite de clientelă şi 24 pentru:
credite acordate clientelei pe baza valorilor primite în pensiune; rambursări de împrumuturi
primite de către bancă pe baza valorilor date în pensiune clientelei;
 în corespondenţă cu conturile din grupa 41 cu valoarea titlurilor cumpărate de la clientelă;
 2511 Conturi curente se debitează prin creditul următoarelor, principale, conturi:
 - 20111 sau, 20112 sau, sau 20119 - cu valoarea creanţelor comerciale încasate de către bancă;
 - 2021, sau 2031, sau 2041, sau 2051, sau 2052, sau 2061 - pentru credite de trezorerie, export,
echipament, pentru bunuri, imobiliare, precum şi alte credite rambursate de către clientelă;
 - 2531, sau 2532, sau 2533 - pentru depozitele constituite de clientelă;
 - 367 - cu retrageri de numerar de către clientela deţinătoare de cărţi de plată;
 - 3721 - pentru cumpărări de devize de la clientelă, scont, dobânzi şi comisioane percepute;
rambursări de credite în devize acordate clientelei, în contrapartida valorilor primite în pensiune
şi restituite acesteia; împrumuturi primite în devize de la clientelă, în contrapartida valorilor în
lei ; alte sume în devize încasate de la clientelă reprezentând creanţe;
Până în momentul scadenţei dobânda aferentă contului curent se evidenţiază cu ajutorul contului
2517 “Creanţe şi datorii ataşate”.Este un cont bifuncţional care se dezvoltă în sintetice de gradul
al III- lea în:
 25171 “Creanţe ataşate” - cont de activ care evidenţiază dobânda calculată şi neajunsă la scadenţă
aferentă soldului debitor al contului curent;
 25172 “Datorii ataşate” - cont de pasiv care ţine evidenţa dobânzii calculate şi neajunse la
scadenţă, aferente soldului creditor al contului curent.
Dobânda reprezintă principala sursă de venit a băncii, dar şi o importantă cheltuială. În cazul dobânzilor
aferente conturilor curente, conturile de venit şi respectiv cheltuială care o înregistrează sunt următoarele:
 7024 “Dobânzi de la conturi curente debitoare” - evidenţiază dobânda de încasat aferentă soldului
debitor al contului curent;
 6024 ”Dobânzi la conturi curente” - evidenţiază dobânda de plătit aferentă soldului creditor al
contului curent.

16. Contabilitatea operatiunilor efectuate prin conturile de deposit


Pe lângă disponibilităţile la vedere, din punct de vedere al gestionarii resurselor atrase de la clientelă sub
formă de depozite, la nivelul evidenţei contabile s-a impus o delimitare între depozitele clasice
(consemnate prin contractul de depozit) şi variantele mai noi concretizate în înscrisuri la purtător care
atestă proprietatea asupra sumelor depuse. Dintre modalităţile folosite de bănci privind mobilizarea
resurselor bancare de la diverse persoane, cele mai folosite sunt:
- certificatele de depozite;
- instrumente bancare pasive, ce au la bază contracte (convenţii) de constituire a depozitelor în
conturi în lei s-au valută, pe diferite termene, cu capitalizarea sau fără capitalizarea dobânzii;
- depozite pentru pensii cu asigurări pe domenii
- depozite colaterale pentru diverse garanţii
Depozitul reprezintă o sumă de bani încredinţată în următoarele condiţii:
a) să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilităţi, la cere ori la termenul
convenit de către deponent cu depozitarul;
b) să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanţii. În
funcţie de perioada pentru care sunt făcute şi de destinaţia acestora, ele se diferenţiază: în depozite la
vedere, depozite la termen, depozite colaterale, depozite pentru certificate de depozit, depozite pe carnete
şi librete de economii.
 Depozitele (la vedere şi la termen) sunt sumele de bani încredinţate de clientelă instituţiei de
credit, în următoarele condiţii: să fie rambursate în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte
facilităţi, la cerere ori la un termen convenit de către deponent cu depozitarul; să nu se refere la
transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanţii.
 Depozitele la vedere sunt constituite pentru o durată iniţială de cel mult o zi lucrătoare; depozitele
la termen sunt constituite pentru un termen fix pentru care durata iniţială este mai mare de o zi
lucrătoare.
Depozitele colaterale sunt constituite drept garanţii sau pentru efectuarea unor plăţi ulterioare
determinate.
În funcție de modalitatea de plată a dobânzii conturile de depozite reflectă:
- depozite cu capitalizare: periodic, dobânda se adaugă la suma depusă inițial.
- depozite fără capitalizare: lunar, dobânda se constituie într-un cont curent care-i asigura
titularului acces la aceasta;
În funcţie de opțiunea de reînnoire a depozitului pe acelaşi termen ca cel iniţial conturile de depozite
reflectă:
- depozitul cu prelungire automată, dacă se optează pentru reînnoire automată la sfârșitul
perioadei depozitului. Dacă în convenţia de depozit s-a menţionat opțiunea de capitalizare a dobânzii,
dobânda se adaugă la suma depusa inițial.
- depozitul cu scadenta unica daca nu se dorește reînnoirea automata. În acest caz, la scadenta suma
depozitului se va transfera în contul curent. De la termenul scadent depozitul se vira în contul de
disponibilităţi unde se va calcula dobânda la vedere.

17.Evidenta contabila a creditelor acordate clientele

18. Evidenta contabila a creantelor comerciale


În conturile de creanţe comerciale se înregistrează creanţele clienţilor mobilizate de către instituţia de
credit (bancă), sub forma operaţiilor de scont comercial şi asimilate, factoring, creanţe ataşate şi alte
creanţe comerciale. Creanţele comerciale sunt rezultatul cesiunii de creanţe sub forma scontului şi
factoringului.
Cesiunea de creanţe este o convenţie scrisă prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte
persoane.
Părţile cesiunii sunt:
¨ cedentul - creditorul care transmite creanţa sa
¨ cesionarul - persoana către care se transmite creanţa
¨ debitorul cedat - debitorul creanţei transmise
Cesiunea de creanţă se poate realiza numai prin remedierea titlului, iar creanţa trebuie să fie certă, lichidă
şi exigibilă.
Fiind un contract, cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească condiţiile de formă şi de fond cerute de
lege pentru realizarea oricărui contract.
Scontul comercial reprezintă operaţiunea bancară prin care, în schimbul unui efect de comerţ (cambie,
bilet la ordin), banca pune la dispoziţia clientului său valoarea efectului, mai puţin agio (taxa de scont şi
comisioanele aferente), fără a aştepta scadenţa efectului respectiv.
Factoringul reprezintă operaţiunea prin care clientul, numit aderent transferă proprietatea facturilor sale
băncii, denumită factor, aceasta având obligaţia conform contractului încheiat de a asigura încasarea
creanţelor aderentului, asumându-şi riscul de neplată a acestora.
Contabilitatea operaţiunilor privind cesiunea de creanţe se conduce cu ajutorul contului 201 „Creanţe
comerciale”, care se dezvoltă în analitice de gradul II, astfel:
2011 - Creanţe comerciale
20111 - Scont
20112 - Factoring cu recurs
20113 - Forfetare
20114 - Factoring fără recurs
20119 - Alte creanţe comerciale
2017 - Creanţe ataşate
Creditul de scont este egal cu diferenţa dintre valoarea nominală a efectului de comerţ şi agio (scont şi
comision). S=(VN*taxa scont*P)/360*100, în care:
S = scont,
VN = valoarea cambiei sau capitalul,
P = perioada pentru care se scontează efectele de comerţ.
Se debitează cu valoarea efectelor de comerţ scontate de bancă, la valoarea lor nominală (inclusiv agio),
în corespondenţă cu contul 2511 „Conturi curente”.
Se creditează cu valoarea efectelor de comerţ încasate (prin debitul contului 2511).
Soldul debitor reflectă valoarea efectelor de comerţ, aflate în portofoliu, scontate şi neajunse la
scadenţă.

19. Evidenta contabila a creditelor de trezorerie:


Creditele de trezorerie (denumite şi credite pentru capital de lucru) sunt acordate cu scopul satisfacerii
nevoilor de finanţare ale firmelor, generate de activitatea de producţie şi de comercializare.
Acest tip de credite se acordă clientelei nefinanciare pe termen scurt pentru acoperirea necesarului de
lichidităţi privind activitatea de exploatare şi alte necesităţi. Se cunosc următoarele categorii de credite:
- credite pentru vânzări cu plata în rate
- credite pentru finanţarea stocurilor
- credite pentru importuri
- credite pe bază de linii globale de credit
- avansuri temporare garantate cu certificate de depozite
- credite acordate persoanelor fizice
Pentru acordarea creditelor de trezorerie agenţii economici trebuie să prezinte instituţiilor de
credit planul de trezorerie, care se întocmeşte pe baza balanţelor de verificare şi a ultimului bilanţ
contabil, a programului de activitate şi valorificare a producţiei potrivit contractelor şi comenzilor de
aprovizionare şi desfacere.
De asemenea se analizează CASH FLOW-ul şi B.V.C.-ul solicitantului de credite.
Excedentul reprezintă volumul de credite ce urmează a se rambursa eşalonat în cursul perioadei
următoare.Deficitul reprezintă volumul de credite noi de care poate beneficia agentul economic în
perioada următoare.
Contabilitatea creditelor de trezorerie este condusă cu ajutorul contului 202 „Credite de trezorerie”, care
se dezvoltă în conturi de gradul II şi anume:
2021 - Credite de trezorerie
20211 - Utilizări din deschideri de credite permanente
20212 - Credit global de exploatare
20213 - Diferenţe de rambursat legate de utilizarea cardurilor
20219 - Alte credite de trezorerie
2027 - Creanţe ataşate
Contul 2027 „Creanţe ataşate” este deschis pentru a evidenţia dobânda calculată şi care urmează a se
încasa de către bancă.
Contul 2021 „Credite de trezorerie” este un cont de activ, care se debitează, de regulă, prin conturile:
2511 „Conturi curente”, când se acordă credite clientelei.
376 „Venituri înregistrate în avans”, când se acordă credite clientelei prin carduri.
Se creditează prin conturile:
2511 „Conturi curente”, cu rambursarea creditelor de trezorerie.
2811„Creanţe restante”, cu creditele nerambursate.
514 „Rezerva generală pentru riscul de credit”, cu sumele utilizate din rezerva general pentru
riscul de credit.

20. Evidenta contabila a creditelor pentru echipament: Acest tip de credite se acordă clientelei
nefinanciare pe termen mediu şi lung pentru finanţarea investiţiilor productive (achiziţii, construcţii,
amenajări) de natura imobilizărilor corporale de uz profesional şi achiziţii de imobilizări necorporale.

Contabilitatea creditelor pentru finanţarea stocurilor şi pentru echipament se conduce cu


ajutorul conturilor:
205 - Credite pentru finanţarea stocurilor şi pentru echipamente
2051 - Credite pentru finanţarea stocurilor
2052 - Credite pentru echipamente
2057 - Creanţe ataşate
Sunt conturi cu funcţie contabilă de activ. Contului 205 - Credite pentru finanţarea stocurilor şi
pentru echipamente se debitează prin creditul conturilor 2511 şi 111 la acordarea creditelor.
Se creditează prin: 2511 sau 111 cu creditele rambursate, 2811 şi 2821 pentru creditele echipament,
nerambursate la scadenţă sau îndoielnice, 514 – cu sumele utilizate din rezerva generală pentru riscul de
credit, constituită din profitul net, pentru acoperirea pierderilor din credite.

21. Evidenta cheltuielilor a institutiilor publice

Potrivit contabilităţii de angajamente, cheltuielile reflectă costul bunurilor şi serviciilor utilizate în vederea
realizării serviciilor publice sau veniturilor, după caz, precum şi subvenţii, transferuri, asistenţă socială acordate,
aferente unei perioade de timp. Cheltuielile de personal: salarii în bani şi în natură, prime, al 13-lea salariu,
contribuţiile aferente acestora, se recunosc în perioada în care munca a fost prestată.
Cheltuielile cu stocurile se recunosc atunci când acestea au fost consumate, cu excepţia materialelor de natura
obiectelor de inventar care se înregistrează la scoaterea din folosinţă a acestora.
Costurile cu bunurile includ consumul stocurilor achiziţionate şi plătite în exerciţiile bugetare anterioare şi
consumate în exerciţiul bugetar curent.
Consumul propriu trebuie să fie înregistrat în momentul când are loc producţia destinată pentru acest scop.
Cheltuielile cu serviciile se recunosc în perioada când serviciile au fost prestate şi lucrările executate, indiferent
de momentul când a fost efectuată plata acestora.
Cheltuielile efectuate cu activele fixe în curs nu reprezintă un cost al perioadei. Costul acestora va fi recunoscut
după finalizarea şi punerea în funcţiune a activelor fixe şi calculul amortizării.
Transferurile între unităţi ale administraţiei publice, curente şi de capital, se recunosc ca şi costuri la beneficiarii
finali ai fondurilor.
Alte transferuri, interne şi în străinătate, se recunosc ca şi costuri la instituţia care transferă fondurile.
Cheltuielile care apar altfel decât în cursul activităţilor curente ale instituţiei publice trebuie prezentate la
cheltuieli extraordinare.
Acestea rezultă din desfăşurarea unor tranzacţii sau evenimente ce sunt clar diferite de activităţile curente ale
instituţiei şi care, prin urmare, nu se aşteaptă să se repete într-un mod frecvent sau regulat.
Prin activităţi curente se înţeleg activităţile desfăşurate de o instituţie publică, pentru realizarea obiectului său de
activitate, stabilit conform regulamentelor de organizare şi funcţionare.
Pentru a stabili dacă un eveniment sau o tranzacţie se delimitează clar de activităţile curente ale entităţii, se are
în vedere, mai degrabă, natura elementului sau tranzacţiei aferente activităţii desfăşurate în mod curent de
instituţie, decât frecvenţa cu care se aşteaptă ca aceste evenimente să aibă loc.
Contabilitatea cheltuielilor se ţine pe grupe de cheltuieli, după natura şi destinaţia lor.
Principalele grupe de cheltuieli sunt: cheltuieli privind stocurile, cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de
terţi, cheltuieli cu alte servicii executate de terţi, cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate, cheltuieli
cu personalul, alte cheltuieli operaţionale, cheltuieli financiare, alte cheltuieli finanţate din buget, cheltuieli de
capital, amortizări şi provizioane, cheltuieli extraordinare.
Cheltuielile privind stocurile includ următoarele:
- materii prime, materiale consumabile, materiale de natura obiectelor de inventar, materiale nestocate, animale
şi păsări, mărfuri, ambalaje, alte stocuri. (conturile 601, 602, 603, 606, 607, 608, 609);
Cheltuielile cu lucrările şi serviciile executate de terţi includ:
- energie şi apă (contul 610);
- întreţinere şi reparaţii (contul 611);
- chirii (contul 612);
- prime de asigurare (contul 613).
- deplasări, detaşări, transferări (contul 614).
Cheltuielile cu alte servicii executate de terţi includ:
- comisioane şi onorarii (contul 622);
- protocol, reclamă şi publicitate (contul 623);
- transportul de bunuri şi personal (contul 624);
- servicii poştale şi taxe de telecomunicaţii (contul 626);
- servicii bancare şi asimilate (contul 627);

22. Evidenta veniturilor a institutiilor publice

Veniturile se înregistrează în contabilitatea instituţiilor publice, pe baza documentelor care atestă crearea
dreptului de creanţă (declaraţia fiscală sau decizia emisă de organul fiscal), avize de expediţie, facturi, alte
documente legal întocmite sau în momentul încasării efective a acestora, în situaţia în care nu există documente
anterioare încasării pentru înregistrarea creanţei.
În contabilitate, veniturile din activităţi economice se înregistrează în momentul predării bunurilor către
cumpărători, al livrării lor pe baza facturii sau în alte condiţii prevăzute în contract, al facturării lucrărilor
executate şi serviciilor prestate, moment care atestă transferul de proprietate către clienţi.
Veniturile proprii ale instituţiilor publice provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi sportive,
concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau
anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.
Veniturile din diferenţe de curs valutar trebuie recunoscute în perioada în care apar cu ocazia decontării sau a
raportării în situaţiile financiare a elementelor monetare, creanţelor şi datoriilor, la cursuri diferite faţă de cele la
care au fost înregistrate iniţial pe parcursul perioadei sau faţă de cele care au fost raportate în situaţiile
financiare anterioare.
Veniturile din dobânzi se înregistrează pe măsura generării veniturilor respective.
Veniturile care apar altfel decât în cursul activităţilor curente ale instituţiei publice trebuie prezentate la
venituri extraordinare.
Plăţile efectuate din contul de finanţare bugetară de către instituţiile finanţate integral de la buget sau din
contul de disponibil pentru bunuri aprovizionate, lucrări executate şi servicii prestate, reprezintă plăţi de casă. În
această categorie se includ şi plăţile efectuate prin casierie, în conformitate cu reglementările legale în vigoare.
Instituţiile publice pot avea şi alte surse de finanţare, respectiv: fonduri externe nerambursabile, subvenţii,
alocaţii bugetare cu destinaţie specială, etc., după caz.
Această grupă include:
- Finanţarea de la buget (contul 770);
- Finanţarea în baza unor acte normative speciale (contul 771);
- Venituri din subvenţii (contul 772);
- Venituri din alocaţii bugetare cu destinaţie specială (contul 773);
- Finanţarea din fonduri externe nerambursabile (contul 774);
- Fonduri cu destinaţie specială (contul 776);
- Venituri din cofinanţarea de la buget aferentă programelor/proiectelor finanţate din fonduri externe
nerambursabile (contul 778).
- Venituri din bunuri şi servicii primite cu titlu gratuit (contul 779).
Venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare. Veniturile din reluarea
provizioanelor şi ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare se evidenţiază distinct în funcţie de
natura acestora.

23.Evidenta datoriilor si a creantelor ale institutiilor publice

24.Contabilitatea decontarilor cu personalul si asigurarilor sociale la institutiile de credit

Datoriile şi creanţele privind personalul bancar sunt generate de prestaţiile individuale pe care aceştia le
efectuează în cadrul unităţii bancare şi care sunt remunerate sub forma drepturilor salariale.
Fondul de salarii cuprinde:
drepturile salariale propriu-zise, sporurile, adaosurile, premiile din fondurile de salarii, indemnizaţiile
pentru concediile de odihnă şi cele pentru incapacitatea temporară de muncă suportate din fondurile de
salarii, precum şi alte drepturi în bani sau în natură datorate de bancă pentru munca prestată şi care se
suportă de bancă.
Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
Norma de muncă exprimă cantitatea de muncă necesară pentru efectuarea operaţiunilor sau lucrărilor
de către o persoană cu calificare corespunzătoare, care lucrează cu intensitate normal.
Norma de muncă cuprinde timpul productiv, timpul pentru întreruperi impuse de desfășurarea
procesului tehnologic și timpul pentru pauze legale.
Drepturile angajatului sunt urmatoarele

a) dreptul la salarizare pentru munca depusă;


b) dreptul la repaus zilnic și săptămânal;
c) dreptul la concediu de odihnă anual;
d) dreptul la egalitate de șanse și de tratament;
e) dreptul la demnitate în muncă;
Angajatului îi revin următoarele obligaţii:
a) obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fișei
postului;
b) obligaţia de a respecta disciplina muncii;
c) obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern.

25.Contabilitatea TVA-ului la institutiile de credit

26.Contabilitatea dividendelor si a creditorilor diversi la institutiile de credit:


Acţionarii băncilor primesc anual dividende, care se constituie din profitul net repartizat în acest scop.
Sumele astfel repartizate, cuvenite acţionarilor pentru participarea la capitalul social se urmăresc în
contabilitate cu ajutorul contului 354 „Dividende de plată”, care este un cont de pasiv.
Acest cont înregistrează în credit dividendele brute datorate acţionarilor din profitul exerciţiului
ce se închide sau al exerciţiilor anterioare. Se debitează cu impozitul pe dividende datorat, cu sumele
achitate acţionarilor reprezentând dividende, cu sumele datorate acţionarilor regularizate cu sumele
reprezentând avansuri acordate în cursul anului şi cu dividendele destinate majorării capitalului social
şi primelor aferente legate de capital.
Soldul creditor al contului reprezintă dividende datorate acţionarilor.

27.Monografie contabila privind evidenta salariilor si a contributiilor privind angajatul si angajatorul

28. Evidenta capitalului bancar, a asimilatelor si a ajustarilor

În contabilitatea operaţiunilor de capital ale băncii se oglindeşte şi constituirea provizioanelor, ca o


necesitate firească determinată de influenţa nefastă a inflaţiei asupra capitalului bancar.
Ajustările de capital sunt provizioanele ce se constituie ca urmare a desfăşurării creaţiei
monetare şi efectuării serviciilor bancare, fiind determinate în principal de următoarele situaţii:
- existenţa în cadrul patrimoniului băncii a unor elemente care sunt supuse riscurilor şi
deprecierilor;
- provizionul se formează în anul curent pentru posibile situaţii de depreciere care apar în anul
următor şi care necesită consumarea lui;
- provizioanele folosite se includ într-un cont de venituri care reflectă natura provizionului;
- provizioanele nefolosite se includ pe contul de venituri, corespunzător naturii provizionului,
operaţie numită anularea provizionului.

29.Contabilitatea valorilor bancare

30.Contabilitatea imobilizarilor corporale si necorporale-mijloace fixe