Sunteți pe pagina 1din 42

Analiza comunism-

nazism-fascism

Autori:

Facultatea : FABBV , Seria D , Grupa 1518 , Anul I


Cuprins

1 Comunismul
1.1. Aspecte generale

1.2. Concepte de baza

1.3. Contextul aparitiei comunismului

1.4. Comunismul timpuriu

1.5. Comunismul in perioada interbelica

1.6. Extinderea comunismului

1.7. Razboiul rece

1.8. Prabusirea comunismului

1.9. Studiu de caz: Comunismul in Romania

2 Nazismul
2.1 Introducere

2.2 Ideologia economica

2.3 Politica economica

2.4 Politica sociala

2.5 Nazismul si religia

2.6 Ideologia international

2.7 Holocaustul

2.8 Urmari

2.9 Nazismul si fascismul

3 Fascismul
3.1 Cauzele si conditiile aparitiei fascismului

3.2 Leaganul fascismului – Italia

2
3.3 Fascismul in alte tari

Bibliografie

1. Comunismul

1.1 Aspecte generale

Dictaturi de stat odioase, teroriste şi criminale, regimurile comuniste, cu puţine excepţii, au chinuit şi
omorât cu perfidie, în spatele unui paravan de ideologie, zămislită chipurile, spre a oferi oamenilor
planetei, o viaţă mai bună şi mai echitabilă social. A lipsit deci aproape întotdeauna înregistrarea oficială
corectă a crimelor, în contrast cu regimul nazist. Criminalele regimuri comuniste "şi-au şters urmele"
deliberat, ferindu-se cu profesionalism de verdictul necruţător al istoriei. Degradarea morala si spirituala
in mare parte este un rezultat direct al comunismului. Atacul asupra bisericilor, a normelor morale, a fost
dus cu inversunare.

Comunismul Ceausist a fost unul dintre cele mai ticaloase forme de comunism. Prieteni, frati, rude se
tradau unii pe altii. Pe langa daunele morale, daunele materiale sunt incomensurabile. Emigrarea in masa,
familii rupte, destabilizarea situatiei economice si politice internationale se datoreaza in mare parte
comunismului. Prejudiciile aduse popoarelor sunt incomensurabile. Profesori, doctori, avocati, etc. au
preferat moartea in locul lanturilor comuniste. Mare parte din forta intelectuala a multor popoare, precum
si multi oameni fara o pregatire academica, au emigrat pentru a trai o viata in libertate.

Istoria consemnează noi mecanisme de ucidere în masă sau reluarea unora deja practicate (înfometări
dirijate de tipul celei cunoscute în Ucraina sau în lagărele speciale ale naziştilor preluate şi folosite
ulterior şi în mod intensiv de către sovietici), sau generate de incompetenţa economică a sistemului. Între
acestea se numără de pildă:

• înfometarea la scară naţională a populaţiei din Coreea de Nord;


• avorturile septice provocate în România în timpul regimului Ceauşescu soldate cu circa 10000
victime;
• Contaminări endemice cu SIDA, ce nu mai pot fi acoperite de presa de stânga în actuala
Zimbabwe;
• Un număr de victime estimate recent la 60000, notate tot în timpul regimului dictatorial al lui
Ceauşescu, generate printr-o asociere de factori socio-economici (înfometare, lipsă de
medicamente, frig şi asistenţă medicală deficitară);
• Catastrofa nucleară de la Cernobîl, datorită mistificării oficiale a numărului real al victimelor ce
au decedat imediat sau în următorii 10 ani, permite numai aprecieri cantitative marcate de
relativitate.
3
1.2 Concepte de baza
"Un spirit bantuieste Europa - spiritul comunismului"
("Manifestul Partidului Comunist", Karl Marx & Friedrich Engels)

Ce este comunismul? Raspunsul la aceasta intrebare poate fi greu de dat, pentru ca, avand in vedere
imaginea care ii este oferita de catre mijloacele media am fi tentati sa spunem ca este un regim politic dur,
caracterizat de violenta si abuz...cu alte cuvinte, o greseala a omenirii. Intr-adevar, aceasta este forma pe
care a luat-o acesta, insa la baza este o incercare de reorganizare a societatii pe principiile centralizarii
proprietatii private, a desfiintarii claselor si a egalitatii intre toti cetatenii. Problema in cazul acestei
realitati politice specifice secolului XX a fost incapabilitatea adeptilor comunismului de a aduce la viata
ideologia dezvoltata de catre Karl Marx.

Din punct de vedere istoric, comunismul este un regim politic care propune noi modele de organizare
politica si sociala, si a luat nastere din miscarea socialista. Aparitia acestuia a fost favorizata de contextele
istoric, politic respectiv social existente in a doua jumatate a secolului XIX, infatisate cu precizie de catre
Karl Marx si Friedrich Engels in lucrarea "Manifestul Partidului Comunist". Aflam asadar ca societatea
bazata pe capitalism, adica pe relatia dintre burghezi si proletari prezinta o multime de neajunsuri, dupa
cum ne spun si cei doi autori: "societeatea burgheza moderna, care s-a ridicat din ruinele feudalismului,
nu a eliminat diferentele dintre clase. De fapt, a stabilit noi clase, noi conditii de opresiune, noi forme de
lupta in locul celor vechi...". In contrast, proletarul era obligat sa vada cum burghezia se dezvolta si se
imbogatea de pe urma muncii sale, dar si datorita industrializarii, imperiilor coloniale si dezvoltarii
comertului. Marx spune despre un proletar ca este un simplu "apendice al unei masinarii". Mai mult,
aceasta subordonare a avut drept consecinta aparitia exploatarii muncitorilor prin salarii mici si prin faptul
ca nu munceau numai pentru a-si asigua propria existenta, ci si pentru bunastarea burghezului.

Datorita acestui fapt, au aparut anumite organizatii care militau pentru drepturile clasei muncitoare.
Una dintre ele este "Liga Comunista", care avea urmatorul moto: "Oameni ai muncii din toate tarile, uniti-
va!", indemn ce sugereaza faptul ca unirea tutror proletarilor era factorul determinant in declansarea unei
revolutii. In plus "Manifestul Partidului Comunist" stabileste relatia dintre comunisti si proletari:
"...scopul imediat al comunistilor este acelasi cu cel al partidelor proletarilor: transformarea proletariatului
intr-o clasa, rasturnarea suprematiei burgheze, cucerirea puterii politice de catre proletariat..." Totusi,
adeptii inlaturarii capitalismului se imparteau in doua categorii: socialisti utopici si comunisti
revolutionari. Primii dintre ei erau increzatori in faptul schimbarea societatii se putea face prin mijloace
pasnice (Comte de Saint-Simone, Charles Fourier, Robert Owen)- "Asadar, ei respingeau actiunile
revolutionare din cauza violentei si distrugerilor pe care le aduceau. Mai mult, pentru ca revolutia
accentua diferentele dintre bogati si saraci, ei au conchis ca metoda politica nu era o solutie pentru
imbunatatirea conditiei umanitatii" (Alex Callinicos, "Ideile revolutionare ale lui Karl Marx") - iar
urmatorii considerau violenta ca fiind ultima metoda de salvare a clasei muncitoare (Gracchus Babeuf,
Auguste Blanqui). Un citat care subliniaza ideea de violenta ca necesitate este urmatorul, extras, de
asemenea, din "Manifestul Partidului Comunist": "Să tremure clasele dominante in fata unei revolutii
comuniste. Proletarii n-au de pierdut in această revolutie decat lanturile. Ei au o lume de castigat."

In continuare, vom vorbi despre trasaturile pe care, teoretic vorbind, trebuia sa le dobandeasca o
societate de tip comunist si despre cele i-au fost atribuite in practica. Asadar, in primul rand se urmarea
respingerea ideei de proprietate privata, care era considerata sursa diferentelor ce se stabileau intre clase.
Astfel, se ajungea la egalitate privind aspectele sociale si economice ale cetateanului. Totusi, in practica,
desfiintarea proprietatii private a insemnat abuz, intrucat refuzul populatiei de a renunta la pamant a fost
intampinat cu violenta. In al doilea rand, individualitatea trebuia eliminata deoarece toti membrii unui stat
comunist erau egali si indeplineau acelasi rol: de a munci pe pamantul care devenise proprietate comuna a

4
statului. Chiar daca astfel se incerca eliminarea exploatarii, efectul a fost opus caci proletarii au devenit
un fel de "tarani" obligati sa serveasca interesele statului. In al treilea rand, desfiintarea claselor era scopul
suprem al comunistilor. Inca o data, aceasta s-a realizat prin forta, astfel incat s-au indepartat de ceea ce
presupunea ideologia marxista. Conducatorii comunisti au interzis buna desfasurare a vietii religioase, au
permis existenta unui singur partid eliminand cu brutalitate orice neintelegere politica ce intervenea, au
preluat controlul asupra mijloacelor de comunicare...in cateva cuvinte, au transformat statul intr-o
dictatura si pe seful statului intr-un dictator care urmarea numai propriile interese in detrimentul celor ale
poporului...

1.3 Contextul apariţiei comunismului

Ideologia statelor comuniste - ideologia comunistă - a fost numită marxism-leninism, după numele
celor doi "părinţi fondatori" - Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin. În scrierile sale, Karl Marx a dat
ideologiei comuniste fundamentul teoretic general, în timp ce Lenin şi, mai apoi, Stalin, orferă
răspunsurile concrete problemelor revoluţionare.

Scrierile din tinereţe ale lui Marx reprezintă fundamentul teoretic al socialismului ştiinţific, teorie prin
care el credea că se poate interveni asupra istoriei de pe poziţiile ştiinţei, cu scopul de a-i descifra şi
orienta evoluţia. Teza de la care pleca el era că în istorie există modele generale, identificabile, care odată
cunoscute puteau deveni temeiuri pentru acţiunea umană sub forma practicii politice. În concepţia lui
Marx, societăţile industriale capitaliste purtau cu ele şi sămânţa propriei lor distrugeri, reprezentată de
antagonismul dintre burghezie şi proletariat, care la un moment dat va îmbrăca forma revoluţiei socialiste,
acţiune prin care proletariatul va îngropa şi societatea capitalistă.

Revoluţia socialistă trebuia să conducă la fundamentarea unui nou tip de putere, numită de el dictatură
a proletariatului, înţeleasă ca dictatură a majorităţii. Acest stat avea să dispară, în cele din urmă, în situaţia
în care nu ar mai fi avut să reprime anumite clase. Singura modalitate de a crea această situaţie era
desfiinţarea fundamentului diviziunii de clasă - proprietatea privată. Aşadar, o sarcină majoră a statului
creat după revoluţia socialistă era socializarea mijloacelor de producţie, trecerea lor în proprietatea
publică. Statul putea să dispară definitiv numai odată cu apariţia unei societăţi fără clase. Revoluţia
comunistă - revoluţia proletară - ar fi trebuit să se producă, potrivit argumentaţiei economice şi istorice a
lui Marx, în occidentul industrializat şi nu în estul agrar şi precapitalist. În Anglia, nu în Rusia.

Contribuţia lui Lenin a fost determinată de faptul că Marx n-a oferit răspunsuri unor probleme
fundamentale ca: natura revoluţiei sociale, rolul unui partid revoluţionar, imaginea statului şi a societăţii
socialiste, distincţia clară între socialism şi comunism.

Încă de la începutul secolului XX Lenin se prezenta ca o voce distinctă în cadrul PSDMR, partidul
marxist, militând pentru crearea unui partid apt să provoace revoluţia socialistă. Teza de la care pleca
Lenin era că muncitorimea nu putea ajunge la o conştiinţă revoluţionară, prin urmare o elită, inţeleasă ca
partid revoluţionar, trebuia să lucreze în numele ei pentru a accelera procesele istorice. În 1917 Lenin
ajunsese la concluzia că era posibilă o revoluţie socialistă în Rusia, pe baza tezei "verigii slabe" din lanţul
internaţional al ţărilor capitaliste şi imperialiste.

5
Marx oferise puţine detalii privind tipul de stat care trebuia instaurat după revoluţia socialistă, drept
care Lenin şi bolşevicii au fost în situaţia, după octombrie 1917, să hotărască singuri modul în care
trebuia să fie structurat şi să funcţioneze statul socialist. Pe lângă desfiinţarea pluralismului politic, Lenin
şi-a declarat angajamentul de a realiza o economie planificată şi o poliţie secretă (CEKA) pentru a face
faţă aşa-numiţilor "duşmani ai poporului".

Fără a fi un teoretician, Stalin, ajuns la putere în 1924, a fost nevoit să ofere soluţii multitudinii de
probleme pe care le ridica edificarea socialismului în Rusia. Dintr-o asemenea perspectivă, sunt istorici
care afirmă că cel care a dat ideologiei marxist-leniniste forma deplină a fost Stalin, drept care definim
întreaga ideologie cu termenul de stalinism. De numele lui Stalin se leagă conceptul de socialism într-o
singură ţară, pe care l-a elaborat în 1924 şi l-a adoptat ca politică de partid în 1925. În scrierile sale, Stalin
a mai teoretizat în legătură cu industrializarea, constrângerea şi teroarea.

1.4 Comunismul timpuriu

În februarie 1917 a izbucnit la Petrograd greva generală condusă de socialişti, iar armata a trecut de
partea mulţimii. În marile oraşe s-au format consilii ale muncitorilor şi soldaţilor, numite "soviete". Ţarul
abdică la 15 martie, iar între puterea reprezentată de guvernul provizoriu care dorea să transforme Rusia
într-o republică burghezo-parlamentară şi sovietele conduse de bolşevici se declanşează o aprigă luptă
pentru putere. Pe acest fundal a revenit din exil Lenin, care, printr-o propagandă abilă incluzând
promisiunea încheierii imediate a păcii, a reuşit să atragă de partea bolşevicilor grupuri active din armată
şi flotă, în primul rând din capitala Petersburg, cu ajutorul cărora a răsturnat, prin forţa armelor, guvernul
provizoriu la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 şi au proclamat trecerea puterii în mâinile consiliilor
sovietelor de muncitori şi soldaţi.

Pentru a atrage masele, regimul bolşevic prin organul executiv central al noii puteri, Consiliul
Comisarilor Poporului, prezidat de Vladimir Ilici Lenin, a luat câteva măsuri de mare importanţă sub
forma unor decrete: decretul asupra păcii, care proclama ieşirea Rusiei din război, decretul asupra
pământului, prin care pământurile moşierimii erau trecute în folosinţa ţăranilor, decretul privind dreptul
popoarelor la autodeterminare.

Noul regim sprijinit de Armata Roşie a instaurat rapid dictatura pe scena politică rusească, prin măsuri
de teroare ca: suspendarea libertăţii presei şi a activităţii partidelor politice şi înfiinţarea poliţiei politice la
7/20 decembrie 1917, numită CEKA (Comisia Extraordinară de Luptă împotriva Contrarevoluţiei şi
Sabotajului) pentru a se răfui cu adversarii politici. Concomitent cu războiul civil, bolşevicii au avut de
înfruntat opoziţia elementelor fidele fostului ţar sprijinite de statele occidentale, trecând la organizarea
Rusiei pe baze comuniste sub forma "comunismului de război". Astfel industria, finanţele şi transporturile
au fost trecute în proprietatea statului sau puse sub controlul nemijlocit al aparatului de stat. Situaţia cea
mai dificilă a fost creată în agricultură. Ţăranii au fost obligaţi să dea "cote", iar asupra celor bogaţi -
"kulaci" - s-au exercitat presiuni şi abuzuri. Se apreciază că în această fază de implementare a
socialismului au căzut pradă războiului şi foametei aproape 20 milioane de ruşi. Victorioasă în faţa
"albgardiştilor", puterea bolşevică era în pragul dezastrului, de aceea prin "Noul Plan Economic" iniţiat
1921 de Lenin, a fost readusă iniţiativa privată în economie, soluţie care s-a dovedit salvatoare, din
moment ce în 1924 Rusia Sovietică depăşise problema foametei.

6
1.5 Comunismul în perioada interbelică

În ianuarie 1924 Lenin murea, iar la conducerea puterii sovietice venea Stalin, de numele căruia se
leagă noua viziune asupra problematicii construirii socialismului, cunoscută sub numele de stalinism.
Stalin a dat dictaturii proletariatului forma şi conţinutul totalitarismului de stânga, adică dictatură absolută
în care partidul comunist are rolul conducător, caracterizată de greşeli grave, voluntarism împins pănă la
abuzul de putere, teroarea ridicată la rangul de politică de stat, controlul total al societăţii şi cultul
personalităţii.

Direcţiile către care a canalizat Stalin efortul construcţiei socialismului prin planurile cincinale au fost:
colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti, dezvoltarea industiei grele şi electrificarea. Procesul de
transformare a proprietăţii private în proprietate cooperatistă ("colhoznică") în agricultură a fost săvârşit
forţat, asupra ţăranilor exercitându-se presiuni care au mers până la execuţii şi deportări în masă în
Siberia. Cazul Ucrainei, unde Stalin a povocat voit o foamete cumplită în 1932, când au murit 6 milioane
de oameni, este cel mai cunoscut.

În acelaşi timp, centralizând toate mijloacele productive şi financiare, statul sovietic a intrat într-un
program masiv de investiţii industriale care, cel puţin cantitativ, au ridicat URSS-ul în rândul marilor
puteri economice ale lumii. Creşterea economică a fost forţată, cu preţul unor costuri uriaşe, căci
orientarea planurilor economice spre dezvoltarea precumpănitoare a sectorului industrial a creat o stare
cronică de neacoperire a necesităţilor de bunuri de consum ale populaţiei. Intensificarea procesului de
colectivizare a pământului a generat deseori, la nivelul întregii ţări, foamete şi sărăcie în lumea satelor.

Stalin a făcut greşeli grave nu numai în conducerea proceselor economice, dar a întărit peste măsură
aparatul birocratic şi de represiune internă, creând adevărate instrumente ale teroarei şi încălcării
drepturilor omului, între care se detaşează gulagurile, spaţii concentraţionale unde deţinuţilor, mulţi "foşti
tovarăşi de drum" căzuţi în disgraţie, deveniţi simpli adversari politici, le erau încălcate toate drepturile cu
scopul obţinerii recunoşterii unor vini imaginare pentru a fi înlăturaţi, de cele mai multe ori fizic. Sub
egida lui şi din dispoziţia sa expresă, au avut loc numeroase epurări în rândul oamenilor politici,
intelectuali şi militari. În 1927 Troţki, rivalul principal al lui Stalin, a fost înlăturat din partid pentru ca în
1940 să fie ucis la Mexico City. Între 1936-1938 au pierit, între alţii, în urma epurărilor, Kirov, Kamenev,
Briharin, Tuhacevski; peste 8 miliarde de cetăţeni au fost închişi în lagărele şi închisorile de muncă
forţată din Siberia.

Dorinţa lui Stalin de a controla întreaga societate nu cunoaşte limite; totul trebuia să se subordoneze
"genialului cunducător" căci pin el era glorificat proletariatul din întreaga lume. Au fost puse în acest fel
bazele unui cult al personaităţii la dimensiuni pe care istoria nu le mai cunoscuse. Din păcate stalinismul,
model de construcţie a socialismului definit prin Constituţia sovietică din 1936, în care se specifica
supemaţia partidului comunist, a fost singurul aplicat până în 1989.

1.6 Extinderea comunismului

Instaurarea regimurilor de dictatură proletară în Europa de est după cel de al doilea război mondial n-a
fost rezultatul tradiţiilor de gândire politică din aceste ţări. Ideologia comunistă era cunoscută în zonă încă
de la sfârşitul primului războiului mondial, însă nu reuşise să-şi facă adepţi, dimpotrivă, era dezavuată de
opinia publică, iar în unele ţări - cazul României - activiştii cu o asemenea orientare fuseseră puşi sub
interdicţia legii, iar intelectualii care cochetaseră cu ideologia comunistă în tinereţe şi-au manifestat
public dezacordul faţă de aceasta atunci când au descoperit cinismul puterii sovietice. Ideologia de stânga
dominantă era social-democraţia.

7
Rapiditatea cu care s-a extins dominaţia Moscovei prin instaurarea regimurilor totalitare de stânga a
confirmat faptul că "Stalin avea o strategie pentru aceste state pe care a implementat-o în contextul când
zona a fost ocupată de Armata Roşie. Mărturie în acest sens stă declaraţia pe care Stalin o face delegaţiei
iugoslave venite la Moscova în aprilie 1945: "Acest război nu este ca acelea din trecut. Oricine ocupă un
teritoriu impune şi propriul său sistem social. Fiecare îşi impune propriul său sistem social până acolo
unde înaintează armata lui. Nu ar putea fi altfel". Bolşevismul a fost o ideologie impusă în această zonă,
căci, indiferent de condiţiile naţionale specifice, de tradiţiile culturale şi politice, de raportul efectiv de
forţe, comunismul a ajuns la putere exact până acolo unde a înaintat Armata Roşie. Tări învinse, ca
România sau Germania (zona de ocupaţie sovietică) sau ţări aflate în tabăra învingătorilor, ca Polonia şi
Cehoslovacia, au avut aceeaşi soartă.

Două sunt problemele care suscită interes aparte în legătură cu comunismul în Europa de sud-est:
atitudinea marilor puteri occidentale faţă de intenţiile Rusiei de a-şi impune sistemul politic în această
zonă şi cum a reuşit un sistem aflat într-un total dezacord cu mentalul şi nivelul de dezvoltare al zonei a
rezistat atâta timp, având în vedere baza redusă pe care o aveau patidele conuniste la implantarea acestuia
(de la 80000 de membri în Cehoslovacia la 1000 de membri în România).

La finele celui de-al doilea război mondial s-au manifestat numeroase deosebiri între marile puteri
învingătoare cu privire la viziunea asupra organizării lumii postbelice. Ofensiva impetuoasă a Armatei
Roşii din a doua parte a anului 1944 i-a surprins pe Churchill şi Roosevelt, astfel aceştia au fost puşi în
situaţia, prin acordurile de la Yalta, să accepte recunoaşterea unei situaţii de fapt , respectiv constituirea
de către URSS la frontiera sa apuseană a unei "zone de securitate". Atitudinea marilor puteri occidentale
nu poate fi explicată decât din perspectiva propriilor interese, respectiv faptul că nu-şi puteau permite o
confruntare militară cu Stalin în contextul anului 1945.

Teroarea comunistă, de care se face caz în mod exagerat, nu explică în totalitate propăşirea sistemului
comunist în această zonă. Cauzalitatea profundă se găseşte în ecoul pe care l-a avut mitul egalităţii sociale
în mentalul societăţilor sud-est europene, compuse în majoritatea lor de categorii sociale defavorizate -
ţărani şi muncitori expoataţi - şi în rolul pe care l-a jucat propaganda comunistă.

Statele comuniste au imitat modelul sovietic, adoptând ideologia oficială numită marxism-leninism,
organizarea şi sistemul politic în acord cu principiul centralismului democratic şi instituind o economie
planificată, centralizată şi în mare parte socializată.

Toate regimurile comuniste în perioada postbelică au impus un control strict al societăţii prin dominaţie
ideologică şi represiune politică.

Dominaţia ideologică s-a realizat prin rolul conducător al Partidului comunist şi propagandă. Pentru a-
şi realiza misiunea, partidele comuniste au cunoscut transformări majore, au devenit partide unice şi
partide de masă în care erau înregimentate milioane de cetăţeni.

Propaganda oficială realizată de o reţea numeroasă de propagandişti avea ca obiectiv formarea "omului
nou" şi exercita un control strict asupra mass-mediei, învăţămăntului şi culturii. Dominaţia societăţii s-a
realizat prin instituţi specializate care să anihileze orice formă de protest. Serviciul de poliţie politică,
repezentat de K.G.B în. URSS, STASI în RDG, Securitatea în România,exprima hotărârea statului
comunist de a reprima orice acţiune potrivnică puterii oficiale.

1.7 Războiul rece

8
Din perspectiva sfârşitului său, "războiul rece" ne apare ca un deznodământ inevitabil al
antagonismului aflat la baza marii alianţe, dar eclipsat o vreme de presiunea interesului comun al
îngenucherii Germaniei naziste. Odată obiectivul atins, factorii de dezunire s-au dovedit mai puternici
decât cei de unitate. Democraţia occidentală şi totalitarismul comunist nu au putut găsi nicio modalitate
de conlucrare pentru edificarea lumii postbelice. Atribuindu-şi unul altuia intenţii agresive, Washintonul
şi Moscova s-au angajat într-o escaladă de măsuri şi contramăsuri care au lărgit până la prăpastie fisura
din alianţa acum muribundă.

"Războiul rece" început în 1947 ca un confict cu temei ideologic pentru a bara expansiunea comunismului
în Europa Răsăriteană, a fost de fapt o confruntare între cele două superputeri pentru hegemonie în lume,
dusă fără menajamente, cu costuri uriaşe pentru toţi.

Fără a ţine cont de protestele liderilor occidentali, tot mai neliniştiţi de evoluţia situaţiei din Europa
răsăriteană, sovieticii au impus regimuri comuniste în Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria,
Romănia, Bulgaria, Iugoslavia, Albania între anii 1945-1948. S-a creat o linie de demarcaţie care rupea
Europa în două regiuni disttincte , separate ideologic şi politic pe care Churchill a numit-o "Cortina de
fier".

SUA au iniţiat în 1947 politica de containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de


vest şi în restul lumii. Fondatorul acestei politici a fost diplomatul american George F. Kennan, iar cel
care a iniţiat-o a fost preşedintele Harry Truman. Teama că economia ruinată a Europei occidentale va
favoriza accensiunea comunismului l-a determinat pe preşedintele Truman să intervină prin lansarea, în
1947, a planului Marshall prin care s-a realizat reconstrucţia economiilor occidentale.

Planul Marshall a marcat ruptura definitivă dintre răsăritul comunist şi apusul capitalist. Rusia, care a
împiedicat ţările din răsăritul Europei să folosească sprijinul oferit de americani, a iniţiat înfiinţarea în
1949 a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc.

Relaţiile interaţionale intraseră într-o altă fază, în care disputa dintre cele două lumi, cea comunistă şi
cea capitalistă, separate ideologic, a îmbrăcat forma războilui rece. Cei doi rivali au creat alianţe politice
şi militare pentru a-şi promova interesele. în aprilie 1949, SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa, Italia,
Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Danemarca, Portugalia şi Islanda au înfiinţat Organizaţia
Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). Lor li s-au alăturat Grecia şi Turcia în 1952, R.F.G. în 1955, Spania în
1982. Crearea N.A.T.O. a fost expresia politică şi militară a doctrinei americane de stăvilire a expansiunii
comuniste spre vest. Intrarea sub influenţa sovietică a Europei de Est a însemnat şi subordonarea
armatelor acestor state intereselor Moscovei. Aceasta, ca răspuns la înfiinţarea N.A.T.O., a înfiinţat
Organizaţia Tratatului de la Varşovia în 1955, bloc militar alcătuit din URSS, Germania de Est, Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria şi Albania.

Perioada "războiului rece" a fost dominată de o amploare fără precedent a cursei înarmărilor.
Superioritatea militară a SUA (deţineau bomba atomică din 1945) s-a diminuat după ce, în 1949,
sovieticii au creat şi ei această armă. După această dată lumea a evoluat sub spectrul echilibrului nuclear
şi al ameninţării cu bomba atomică.

Aria de coflict între cele două superputeris-a extins şi în afara Europei unde ca expresie a amestecului
acestora au apărut crizele politico-militare. Prima criză gravă situată în afara Europei a fost criza
coreeană, care a îmbrăcat forma unui conflict militar care a durat trei ani între nord şi sud şi s-a finalizat
cu divizarea naţiunii coreene în două state aflate şi azi în război.O altă criză similară celei din Coreea a
avut loc în Vietnam, cu deosebirile că războiul a durat 12 ani , că de partea Vietnamului de Sud
(capitalist) au luptat SUA, şi că prin victoria Vietnamului de Nord s-a realizat unificarea Vietnamez. Cea
mai gravă criză politico-militară a fost criza cubaneză din 1962 care a adus cele două superputeri pe
punctul de a declansa războiul nuclear. Americanii au decoperit că sovieticii instalează rachete nucleare în
9
Cuba şi au impus blocada navală . Criza a fost depăsită prin retragerea rachetelor sovietice şi angajarea
SUA că nu vor inteveni în treburile interne cubaneze.

In evoluţia relaţiilor internaţionale postbelice perioadele de tensiune au alternat cu cele de destindere,


când raporturile dintre est şi vest s-au îmbunătăţit. Relaţiile economice şi culturale s-au intensificat. S-au
făcut eforturi în direcţia limitării armamentului şi asigurării securităţii în Europa, direcţie în care se
însecrie Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975. Limitele destinderii
au fost observate în condiţiile apariţiei unor noi zone de conflict, cum a fost Afganistanul. în 1979, URSS
au invadat acest stat, determinând astfel o criză în relaţiile dintre marile puteri.

După 1990, ca urmare a slăbirii Uniunii Sovietice şi dezarmării acesteia în 1991, a fost marcată
încheierea "războiului rece".

1.8 Prăbuşirea comunismului

Comunismul s-a dovedit un experiment istoric predestinat prăbuşirii. Modelul teoretic al lui Marx era
utopic, atât prin schematism, cât, mai ales, prin iluzia că ar putea crea o societate mai dreaptă desfiinţând
proprietatea privată, adică încălcând unul dintre drepturile fundamentale ale oamenilor. Eşecul sistemului
socialist vine, însă, şi din contradicţia dintre modelul teoretic şi condiţiile concrete de punere în practică:
în ţări aflate în faze incipiente ale capitalismului, cu un proletariat restrâns şi nematurizat, cu o economie
subdezvoltată, predominant agrară. Schematismul modelului lui Marx a lăsat loc pentru numeroase
improvizaţii, care, în contextele socio-economice amintite, au dus la încălcări grave ale drepturilor
omului, la adevărate drame umane.

Majoritatea autorilor care s-au pronunţat asupra colapsului puterii comuniste au identificat drept cauze
majore ale acestuia eşecul economic, competiţia cu Occidentul, Gorbaciov, rolul forţelor de opoziţie.

1. Eşecul economic

Economiile comuniste au cunoscut în primele lor etape ritmuri rapide de dezvotare, însă la sfărşitul anilor
80 intră într-un rapid proces de încetinire. Devenise evident că lumea comunistă nu numai că nu reuşeşte
să ajungă din urmă economia Occidentulului, ci se îndreptă în direcţia inversă, excepţie făcând China.
Problema ritmurilor globale de dezvoltare era dublată de capacitatea tot mai redusă a acestor economii de
a satisface nevoile consumatorilor. Aceste aspecte erau manifestări ale limitelor de esenţă ale economiei
comuniste; planificarea centralizată a omorât ritmul de dezvoltare, iar dezvoltarea cu prioritate a industriei
grele - modelul stalinist al anilor 30 - s-a făcut în detrimentul industriilor de consum. Un factor important
ce trebuie avut în vedere este incapacitatea economiilor comuniste de a se detaşa de de o industrie
greoaie, costisitoare, puţin rentabilă, într-un context în care peste tot în lume ponderea industriilor scădea
în favoarea serviciilor.

În anii 80 a apărut criza economică, cu deosebire în URSS şi Polonia, unde scăderea nivelului de trai a
atins proporţii dramatice. Decăderea economică a Rusiei a fost resimţită în toate statele comuniste care
erau legate de schimburile cu această ţară prin intermediul CAER, schimbul în natură. Aceste state au fost
aduse în situaţia de a nu mai avea pieţe de desfacere pentu produsele lor în condiţiile în care economia

10
sovietică devenea tot mai puţin solvabilă. Criza petolieră din 1973, scăderea cererii de produse din partea
lumii capitaliste au transformat problemele economice în criză ecomică.

2. Competiţia cu Occidentul

Sovieticii au cooperat îndeaproape cu aliaţii occidetali în timpul celui de al dolea război mondial, însă
odată cu înfrângerea Germaniei au renăscut vechile tensiuni dintre Occidentul capitalist şi URSS-ul
comunist. Anticomunismul declarat al liderilor occidentali l-a determinat pe Stalin, care nu uitase
experienţa intervenţiei occidentale din timpul războiului civil, să îşi fixeze două obiective fundamentale:
să asigure securitatea ţării sale prin izolare de Occident (intervenţia germană în perioada interbelică i-a
demonstrat că premisa era falsă) şi să ajungă din urmă şi să depăsească Occidentul.

"Războiul rece", cu deosebire criza cubaneză, a adăugat competiţiei dimensiunea militară sub forma unei
furibunde curse a înarmărilor. Retragerea sovietică din Cuba a fost văzută ca o umilinţă nu doar pentru
conducător, ci şi pentru întregul popor sovietic. Succesorii lui Hruşciov au hotărât ca URSS să nu mai fie
niciodată pusă într-o asemenea situaţie umilitoare. După acest eveniment cheltuielile militare au crescut
într-un asemenea ritm încât capacitatea militară rusă a devenit sensibil egală cu cea americană. La cursa
de înarmare s-a adăugat competiţia spaţială, la fel de costisitoare. În acest climat de competiţie militară ,
liderii est europeni au urmat exemplul Rusiei, cursa înarmărilor înghiţind mare parte din resursele
necesare dezvoltării în ţările comuniste.

3. Mihail Sergheievici Gorbaciov

Mihail Sergheievici Gorbaciov, ajuns Secretar General al Comitetului Central al PCUS în martie 1985, a
iniţiat un program de ample reforme - perestroica în economie, glasnost în organizarea statală -, menit să
amelioreze sistemul sovietic aflat în precriză, după cum chiar el definea situaţia. Lipsit de viziune şi de
fermitate, a făcut ca procesele pe care le-a declanşat să aibă, în cel mai bun caz, efecte minore, dacă nu
inverse. Din salvatorul sistemului sovietic s-a tranformat în groparul său. Prin ideile şi atitudinea a dat
impuls ţărilor est-europene spre îndeplinirea ţelurilor lor, chiar dacă acest lucru însemna şi răsturnarea
comunismului.

4. Rolul forţelor de opoziţie

Regimurile comuniste au fost contestate încă de la instalare: bolşevicii au fost obligaţi să facă faţă unui
război de tre ani cu forţele fidele ţarului, iar în Europa de est regimurile comuniste au fost obligate să facă
faţă , în unele locuri pănă în 1958, unei rezistenţe armate (lupte de partizani).

Opoziţia faţă de regimurile comuniste a îmbrăcat diferite forme, între care se detaşează prin ecou
revoltele, care care au mers de la greve şi demonstraţii de stradă (RDG, Bulgaria, Cehoslovacia în 1953,
URSS în 1962, Polonia în 1956 şi 1970, Iugoslavia în 1971 şi 1981, România în 1977 şi 1987) până la
adevărate manifestaţii cu caracter revoluţionar (cum au fost cele din Ungaria în 1956 şi Cehoslovacia în
1968). Este de reţinut în legătură cu aceste mişcări sociale de protest rolul nefast pe care l-au jucat
armatele sovietice de ocupaţie (excepţie - România), care în acţiunile de reprimare au uzat inclusiv de
tancuri.

O altă formă de opoziţie a fost mişcarea de dizidenţă, formă de protest a intelectualilor de marcă. Prin
scrieri şi acţiuni publice, aceştia au criticat dur practicile comuniste, contribuind la discreditarea
sistemului şi la naşterea societăţii civile.

Concluzii

11
Dificultăţile întâmpinate de statele din estul Europei, foste comuniste, în procesul de
tranziţie, au transformat problematica comunismului în temă predilectă aflată în
dezbaterea publică. Pe baza experienţei acestor state, se poate concluziona că ieşirea
din comunism este mult mai dificilă decât ieşirea din orice altă formă de dictatură.
Efectele comunismului au fost atât de perverse şi profunde încât pentru regăsirea
lumii normale vor mai plăti câteva generaţii. Comunismul a dus la autoînstrăinare
(Marx acuza capitalismul pentru aceasta), i-a învăţat pe oameni să mintă, să
supravieţuiască oricum.

1.9 Comunismul in Romania

Actul de la 23 August 1944 a marcat trecerea în România spre un regim democratic, care din nefericire
nu a devenit efectiv datorită, pe de-o parte, prezenţei trupelor sovietice în ţară, iar pe de altă parte, datorită
împărţirii sferelor de influenţă între marile puteri, România fiind inclusă în sfera de influenţă sovietică,
deschizându-se astfel calea unui nou regim de dictatură, cel totalitar comunist care avea să marcheze
dramatic soarta ţării noastre pentru o îndelungată perioadă de timp. Regimul totalitar comunist s-a
instaurat efectiv în România începând cu anul 1948 şi a durat până în decembrie 1989, având următoarele
caracteristici: Regimul totalitar comunist s-a instaurat în România în mod treptat, prin accederea la
putere a comuniştilor, care au recurs la o serie de acte succesive în scopul cuceririi depline a puterii
politice. Dintre acestea menţionăm în mod deosebit instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului dr. Petru
Groza format în majoritate din comunişti. Instaurarea acestui guvern s-a făcut după cum se ştie, la
presiunile Moscovei care, prin emisarul său Vâşinschi, sosit la Bucureşti în mod special pentru acest scop
a determinat pe regele Mihai să accepte înlocuirea guvernului Rădescu, cu guvernul dr. Petru Groza care
va urmări ca principal scop comunizarea României. Trebuie menţionat însă şi faptul că instaurarea acestui
guvern a fost însoţită de retragerea administraţiei sovietice din Ardealul de Nord, administraţie care s-a
instaurat samavolnic imediat după eliberarea acestuia de către armata română puterii aliate - Anglia şi
SUA, care au condiţionat recunoaşterea acestui guvern de includerea în componenţa sa a câte un
reprezentant din cadrul partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal şi organizarea de alegeri libere în
scopul constituirii noilor organe ale puterii de stat, condiţii acceptate în cele din urmă, ceea ce a condus la
recunoaşterea guvernului dr. Petru Groza şi de către cele două puteri aliate.

Un alt moment pe linia acaparării depline a puterii politice de către comunişti l-a constituit alegerile
din 19 noiembrie 1946 care, după cum se cunoaşte, au fost falsificate în favoarea comuniştilor. Noul
parlament unicameral conform legii electorale din acea vreme era alcătuit în proporţie de peste 78% din
comunişti şi procomunişti, asigurându-se astfel, o legitimitate noii puteri comuniste.

12
Deşi rezultatul alegerilor a fost vehement contestat de către opoziţie cu probe concludente, solicitându-
se inclusiv Puterilor Aliate să nu le recunoască, în cele din urmă, prin mesajul tronului către parlamentul
rezultat din alegeri frauduloase, acestea au fost validate. Guvernul format în urma acestor alegeri, prezidat
tot de dr. Petru Groza (care deşi nu era comunist, a făcut jocul acestora), cu o compoziţie comunistă
mărită, a fost recunoscut de Puterile Aliate cum şi de alte guverne ale lumii. Această situaţie a întărit
poziţiile comuniste în diferite structuri ale puterii şi ca atare, procesul de comunizare a României s-a
accentuat.

În cursul anului 1947 s-au înregistrat ultimele momente spre instaurarea deplină a unui stat totalitar
comunist.

Astfel, în vara anului 1947, P.N.Ţ. şi P.N.L. au fost scoase în afara legii, liderii acestora
condamnaţi la ani grei de închisoare, ajungându-se ca pe scena politică a ţării să rămână partidul comunist
şi aliaţii acestuia, pregătindu-se în felul acesta terenul pentru un regim totalitar bazat pe un partid unic.

În noiembrie 1947 au fost înlăturate din guvern grupările care reprezentau vechile forţe politice,
dar care se aliaseră cu comuniştii, fiind vorba de Gheorghe Tătărăscu, reprezentantul unei grupări liberale
şi de Alexandru Alexandrini, reprezentantul unei grupări naţional-ţărăniste.

În urma acestor epurări, s-a ajuns la un guvern a cărei componenţă era în totalitate comunistă,
forma de guvernământ continuând să fie însă una monarhică. Ca urmare a acestei situaţii, comuniştii au
trecut la acţiunea finală de înlăturare a ultimei piedici din calea instaurării unui regim totalitar.

Astfel, la 30 decembrie 1947, regele Mihai este obligat să abdice, proclamându-se Republica
Populară Română ce marca succesul deplin al comuniştilor pe calea instaurării unui regim totalitar.

În esenţă regimul totalitar comunist din România a fost la fel ca în toate ţările în care s-au instaurat
astfel de regimuri, având însă anumite particularităţi care l-au deosebit de acestea în sens pozitiv sau
negativ. Astfel, toate regimurile comuniste din zona europeană au fost impuse de Uniunea Sovietică, cu
acordul Puterilor occidentale şi complicitatea unor forţe interne, fiind implementate după modelul
sovietic. Aceste regimuri s-au instaurat şi menţinut prin forţă, recurgându-se în acest scop la represiuni
sângeroase în toate statele respective, la suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
impunându-se un singur partid declarat ca forţă politică conducătoare, realizându-se în practică formula
partid-stat. Atât economia cât şi politica acestor ţări era subordonată Uniunii Sovietice, fiind în felul
acesta afectate grav independenţa şi suveranitatea acestora.

13
Regimul comunist din România, întins pe un timp îndelungat de peste patru decenii, a cunoscut
mai multe perioade cu anumite etape în cadrul acestora, comportând o serie de particularităţi.

O primă perioadă este cea dintre 1948-1965 din timpul guvernării lui Gh. Gheorghiu-Dej. În cadrul
acestei perioade există două etape distincte: prima din 1948-1958, iar a doua din 1958 până în 1965, an în
care Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă, locul său fiind luat de Nicolae Ceauşescu.

A doua perioadă a acestui regim este cea dintre 1965 - decembrie 1989, din timpul guvernării lui
Nicolae Ceauşescu.

În cadrul acestei perioade se pot distinge trei etape: prima din 1965-1971; a doua din 1971-1982,
iar a treia din 1981 - decembrie 1989.

În funcţie de aceste perioade şi etape, regimul comunist din România a avut o serie de
particularităţi distincte.

În prima etapă (1948-1958) din perioada guvernării lui Gheorghiu-Dej, regimul dictatorial
comunist din România a avut cel mai represiv caracter, cum şi cea mai accentuată obedienţă faţă de
Uniunea Sovietică. Este etapa in care s-a practicat o mare prigoană şi reprimare împotriva elitelor
româneşti şi chiar a categoriilor sociale de muncitori, ţărani, pe care regimul pretindea că se sprijină. Au
avut loc arestări şi deportări masive de ordinul miilor, condamnări la ani grei de detenţie şi la moarte, sau
chiar lichidarea unor persoane fără a fi judecate. Printre cei arestaţi, iar unii dintre ei chiar lichidaţi, au
fost o serie de personalităţi politice şi intelectuali de frunte, precum şi ţărani şi muncitori care erau în
dezacord cu politica regimului. O politică de reprimare s-a dus chiar şi în rândurile partidului comunist cu
scopul înlăturării rivalilor politici. Obidienţa faţă de Uniunea Sovietică s-a manifestat nu numai în plan
politic, ci şi economic când prin intermediul sovromurilor (societăţi mixte sovieto-române în care partea
sovietică deţinea pachetul majoritar), economia românească a fost practic subordonată celei sovietice care
a prădat-o şi a jefuit-o. Această stare de lucruri s-a datorat şi faptului că pe teritoriul României exista
armata sovietică, iar toate instituţiile de stat, politice, economice, de învăţământ, de cultură, armata,
serviciile de informaţii etc., aveau consilieri sovietici care îşi impuneau politica proprie intereselor
sovietice.

14
Tot în această etapă a avut loc şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi
colectivizarea forţată a agriculturii care, în fapt au dus la lichidarea proprietăţii private în marea ei
majoritate şi la instituirea proprietăţii de stat sub denumirea de proprietate socialistă. Prin aceste acţiuni
cetăţenii ţării au ajuns să depindă de stat, iar drepturile şi libertăţile individuale au fost afectate dramatic.

În această etapă s-au realizat bazele regimului totalitar, având o singură forţă politică politică cu
rol conducător - partidul comunist şi cu o totală subordonare a societăţii civile celei politice. S-a instituit
un sistem draconic de cenzură asupra mijloacelor de informare în masă, precum şi a tuturor publicaţiilor,
literaturii şi artei, istoriei etc., care au fost ideologizate şi constrânse să slujească politica partidului. În
instituţiile de învăţământ şi cultură au fost implementate tiparele sovietice, iar ideologia comunistă a
devenit elementul de bază al acestora. Presa devenise în totalitatea sa un mijloc docil de slujire a politicii
regimului totalitar comunist.

Relaţiile externe în ansamblul lor erau orientate spre Uniunea Sovietică, întrerupându-se astfel în
bună măsură legăturile tradiţionale ale României cu Occidentul. România devine membru al C.A.E.R.-lui
(organism economic) în 1949 şi membru al Tratatului de la Varşovia (pact militar) în 1955, ambele
organisme fiind dominate de Uniunea Sovietică prin intermediul cărora urmărea să menţină ţările
socialiste din Europa în zona sa de influenţă şi în acelaşi timp să contracareze organismele similare ale
Occidentului.

Trebuie menţionat totuşi că în această etapă de regim totalitar, România a cunoscut o creştere
economică pe baza unei rate ridicate a acumulării, urmărindu-se industrializarea şi electrificarea ţării cu
accent pe dezvoltarea industriei grele, îndeosebi a celei constructoare de maşini. Procesul de
industrializare s-a înfăptuit în mare parte prin acumulări care au lovit în nivelul de trai al populaţiei.

Pe plan extern trebuie menţionată, ca un succes primirea României în O.N.U., în anul 1955,
deschizându-se ţării noastre posibilitatea de a juca în etapele următoare un rol activ pe arena
internaţională.

Prima etapă din perioada guvernării lui Gheorghiu-Dej se încheie cu retragerea trupelor sovietice
de pe teritoriul ţării noastre, ca rezultat al unei politici abile ale acestei guvernări, România fiind singura
dintre ţările aflate în această situaţie, care a reuşit o astfel de performanţă.

A doua etapă a guvernării lui Gheorghiu-Dej (încheiată prin decesul acestuia survenit în primăvara
anului 1965), se caracterizează printr-o anumită liberalizare a regimului comunist, materializată prin
eliberarea deţinuţilor politici din închisori şi printr-o anumită elasticitate în viaţa spirituală, continuându-
se totodată procesul de dezvoltare economică. Pe plan extern s-a promovat o politică de independenţă faţă
de Uniunea Sovietică şi o reorientare spre occident. Această realitate şi-a găsit expresia mai ales în
"Declaraţia din aprilie" din 1964.

După încetarea din viaţă a lui Gheorghiu-Dej în 1965, se intră în a doua perioadă de regim totalitar
comunist din timpul guvernării lui Nicolae Ceauşescu.

În prima etapă a acestei perioade (1965-1971), se continuă procesul de creştere economică şi, pe
această bază, o ridicare a nivelului de trai a populaţiei, o protecţie socială şi o anumită liberalizare a vieţii
spirituale, păstrându-se însă elementele fundamentale ale regimului totalitar comunist. Pe plan extern s-a
continuat politica de independenţă faţă de Uniunea Sovietică şi de deschidere spre Occident, România
fiind iniţiatoarea unor acţiuni politice pe plan extern mult apreciate în epocă. Momentul culminant al
acestei politici l-a constituit poziţia României faţă de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului
de la Varşovia în frunte cu cele ale Uniunii Sovietice (1968), la care România nu numai că nu a participat,
dar a condamnat vehement această invazie, populaţia ţării noastre fiind chemată să opună rezistenţă
armată în cazul unei situaţii similare cu cea din Cehoslovacia. Prestigiul liderului comunist a crescut atât
în ţară cât şi în străinătate, aspect care, din păcate, va fi folosit apoi la promovarea unui cult deşănţat al
personalităţii.

15
A doua etapă a regimului politic dictatorial din timpul guvernării lui Ceauşescu (1971-1982) se
caracterizează prin accentuarea conţinutului totalitar al regimului politic, recurgându-se la o supraveghere
severă a populaţiei de către organele partidului şi statului, la o ideologizare şi politizare excesivă a vieţii
sociale în toate domeniile sale de activitate, la o supercentralizare a economiei, la împrumuturi masive de
capital de pe piaţa occidentală ce au fost destinate construirii unor obiective industriale gigant, mari
consumatoare de materii prime, materiale şi energie care, în perspectivă, au avut urmări negative, mai ales
sub aspectul eficienţei şi rentabilităţii economice.

În această etapă a continuat, pe baza unei rate înalte de acumulare, procesul de creştere
economică, implicit o creştere a construcţiilor de locuinţe pentru populaţie şi a unor obiective culturale şi
de învăţământ. S-a continuat protecţia socială din etapa anterioară. Spre sfârşitul acestei etape însă, şi-au
făcut apariţia unele semne evidente privind o încetinire a ritmului de dezvoltare economică şi totodată, o
penurie de bunuri alimentare, medicamente etc.

Pe plan extern, în această etapă s-a continuat politica de orientare spre occident, promovându-se în
acelaşi timp legături şi cu alte grupuri de ţări, în speţă cu cele din lumea a treia.

Este în acelaşi timp etapa în care semnele de contestare a cuplului Ceauşescu devin tot mai
evidente, îndeosebi pe plan intern, dar în unele privinţe şi pe plan extern.

A treia şi ultima etapă a regimului totalitar comunist din timpul guvernării lui Ceauşescu, se
referă la intervalul de timp dintre 1982 şi decembrie 1989, când acest regim a fost înlăturat prin revoluţia
română.

Drepturile şi libertăţile omului sunt drastic îngrădite. Economia ţării traversează o perioadă de
criză manifestată prin încetarea creşterii economice şi, mai ales, a lipsei de eficienţă şi rentabilitate. Starea
gravă din economie este accentuată şi de măsurile iniţiate de Ceauşescu de a achita împrumuturile externe
ale statului român, care au dus, pe de o parte la izolarea economică şi politică a României, privarea
economiei de mijloace moderne de dezvoltare. Aspectul cel mai grav al acestor stări de lucruri l-a
constituit scăderea dramatică a nivelului de trai a populaţiei, obligată la privaţiuni de tot felul (alimentaţie,
căldură etc.). Tragic şi paradoxal pentru populaţia românească era faptul că, deşi suferea de foame şi de
frig, era obligată, prin mecanismul propagandei de partid şi de stat să adreseze permanente osanale
cuplului Ceauşescu.

Şi sub aspectul politicii externe apar în această etapă schimbări semnificative. Astfel, dacă în
etapele anterioare politica externă românească era orientată spre occident, Ceauşescu încercând chiar să
pună securitatea României sub umbrelă americană, în anii '80, Ceauşescu dă semne de oscilare şi
nesiguranţă pe plan extern, ajungându-se la o înrăutăţire a relaţiilor ţării atât cu Uniunea Sovietică cât şi
cu Occidentul.

Paradoxul acestei situaţii îl constituie faptul că deşi se manifesta încă o anumită independenţă faţă
de Uniunea Sovietică, sub aspect economic, România depindea tot mai mult de aceasta datorită nevoilor
de import de gaze naturale, petrol şi alte materii prime şi materiale, aceasta şi datorită perturbării între
timp a relaţiilor ţării noastre cu Occidentul.

Anii de sfârşit ai acestei etape (1988-1989), deşi înregistrau achitarea completă a datoriei externe
de circa 14 miliarde de dolari, arătau o Românie cu o economie sarcofagă, supercentralizată şi mult
rămasă în urmă, cu o populaţie care se confrunta cu privaţiuni de tot felul şi umilită de cultul absurd al
personalităţii, existând o totală izolare a ţării pe plan extern.

Toate acestea constituiau semne a unei profunde crize de sistem, conducând la declanşarea
revoltei populaţiei împotriva regimului totalitar, revoltă care se va transforma într-o revoluţie soldată cu
înlăturarea acestui regim şi trecerea la un regim democratic şi la o economie de piaţă liberă.

16
Se poate concluziona că înlăturarea regimului totalitar comunist a fost opera poporului român, pe
fondul unei conjuncturi externe favorabile legate de procesul de prăbuşire a sistemului comunist din estul
Europei.

Revoluţia din decembrie 1989 a pus capăt celei mai îndelungate şi mai apăsătoare dintre
regimurile totalitare din ţara noastră - dictatura comunistă -, deschizând calea unor profunde transformări
economice, social-politice şi culturale, ce au loc în societatea românească.

2. Nazismul
2.1 Introducere
Nazismul sau naţional-socialismul (german) este o ideologie şi o politică a statului german
totalitară, naţionalistă, rasistă, antisemită şi anticomunistă care au fost aplicate în timpul dictaturii lui
Adolf Hitler în Germania între 1933 şi 1945. Cuvântul "nazism" provine de la prescurtarea numelui
naţional-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat pe nemţeşte Nazi, rostit 'na-ţi). În 1921 Hitler a
devenit liderul Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche
Arbeiterpartei (NSDAP)), iar la 30 ianuarie 1933 cancelarul (prim-ministrul) Reich-ului german.

17
Nazismul a evidenţiat in permanenţă primatul acţiunii asupra gândirii. În timp ce se afla în
închisoarea Landsberg (în 1924), Hitler şi-a dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta mea), care a
devenit „biblia” naţional-socialismului. Alaturi de programul in 25 de puncte din 1920 lucrarea a
reprezentat cadrul de baza al nazismului. Ideile lui Hitler s-au intemeiat pe o concepţie rasistă. El
considera ca omenirea este alcatuita pe baza unei ierarhii valorice a raselor si ca viata nu reprezinta nimic
altceva decat supravietuirea celor adaptabili. Credea ca „darwinismul social” are nevoie de lupta intre
rase, intocmai cum animalele se lupta pentru hrana si pentru mentinerea puritatii rasei, astfel incat cei
puternici de sangele celor slabi. „Poporul de stapani” („Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcatuit fiind
din populatiile Europei de Nord. La baza piramidei rasiale Hitler el plaseaza: negrii, slavii, tiganii si
evreii, pentru acestia din urma avand sentimente de ura exacerbată. Hitler socotea pe evrei drept „un
cancer ce roade trupul Germaniei”, o boala ce trebuie tratata, dupa cum ilustreaza urmatorul citat din
„Mein Kampf”:

„Alterarea sângelui si deteriorarea rasei reprezinta singurele cauze care explica declinul
civilizatiilor stravechi; niciodata razboiul nu a ruinat natiunile, ci pierderea puterii lor de rezistenta –
caracteristica exclusiva a sangelui raselor pure. In aceasta lume, oricine nu este de sorginte sanatoasa
poate fi considerat pleava”.

După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială. Înca din
timpul anilor petrecuţi la Viena el considerase democratia parlamentara slaba si ineficienta. Aceasta se
opunea traditiilor istorice germane bazate pe militarism si absolutism si, mai mult, incuraja raspandirea
unui rau si mai mare: comunismul.

Cel din urma element al ideologiei naziste era nationalismul de tip agresiv, care se raspandise ca
urmare a conditiilor specifice din Germania ultimilor ani. Armistiţiul din 1918 şi Tratatul de la Versailles
trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei. Dar nationalismul lui Hitler
cerea ceva mai mult decat simpla restabilire a frontierelor din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care
sa-i cuprinda pe toti acei membrii ai poporului german ce traiau dincolo de frontierele Germaniei:
germanii austrieci, germanii sudeţi, comunităţile germane ce traiau de-a lungul coastei baltice – toti
urmau sa fie cuprinsi in limitele teritoriale ale noii Germanii. Totusi, telurile lui Hitler nu se sfârşeau aici.
Visa la Germania Mare, o supraputere capabila sa rivalizeze cu Imperiul Britanic si cu Statele Unite. Un
asemenea obiectiv nu putea fi atins decat printr-o extindere teritoriala de mari proportii. Acesta a fost
motivul pentru care Hitler ceruse „Lebensraum” („spatiu vital”) pentru Germania. Numai prin cucerirea
Poloniei, Ucrainei si Rusiei putea obtine Germania sursele de materii prime. Initierea „noii ordini” in
Europa de est presupunea in acelasi timp atingerea unui obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul
comunismului mondial. El sustinea in „Mein Kampf”:

„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenţei sale pe pământ... Oamenii
de acelaşi sânge trebuie sa aparţină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se angajeze
într-o politică colonială până in clipa in care nu şi-a adunat copiii între graniţele aceluiaşi stat. Atunci
când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toti germanii si nu-si va mai putea permite sa ofere acestora
conditii decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul moral, rezultat din nevoile poporului, de
a dobandi teritorii străine. Plugul se va transforma in sabie şi lacrimile razboiului vor deveni pâinea
zilnica a generaţiilor urmatoare...”

Dreptul la teritoriu devine datorie in cazul in care o mare natiune pare destinată să decadă dacă
nu-si extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când natiunea in cauza nu este o
comunitate mica negroidă, ci insăşi Germania-mamă a tuturor celor care au conferit lumii actuala sa
formă culturală. Germania fie va deveni putere mondială, fie va dispărea. Telul de viitor al politicii
noastre externe trebuie sa fie o politica indreptata spre est, care sa prevadă teritoriile considerate necesare
poporului german.”

18
2.2 Ideologia economica
Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se îmbine şi cu
concepţii ideologice economice recunoscute pe plan internaţional.

Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:

• eliminarea şomajului

• eliminarea inflaţiei devastatoare

• extinderea producţiei de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăţi standardul (nivelul) de viaţă al
claselor de mijloc şi jos.

Toate aceste obiective ţinteau spre îmbunăţăţirea situaţiei Republicii de la Weimar şi întărirea
partidului. În ceea ce priveşte evoluţia economică, partidul a avut mare succes. Între 1933 şi 1936, PNB al
Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată singură a crescut în medie chiar
cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din criza economică în care se afla după primul
razboi şi a redus drastic şomajul în mai puţin de patru ani. Consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar
consumul particular cu 3,6 %. Mare parte din această producţie a fost îndreptată însă către maşina de
război. De aceea, odată cu începerea războiului a început să se simtă din nou o presiune economică, dar
nu atât de acută ca în timpul Republicii de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane a fost unul
dintre motivele pentru care societatea a fost de acord cu războiul.

2.3 Politica economica


Marca germană a căpătat o mare valoare în timpul celui de-al Treilea Reich. Atunci când naziştii
au ajuns la putere, cea mai presantă problemă era rata şomajului foarte ridicată, (peste 40%). Conducerea
economică a statului a fost dată pentru început unui bancher foarte respectat, Hjalmar Schacht. Sub
conducerea sa a fost schiţată o nouă politică economică pentru ridicarea naţiunii. Unele dintre primele
măsuri luate a fost desfiinţarea sindicatelor şi impunerea controlului salariilor.

Guvernul a început să crească masa monetară prin creşterea masivă a deficitului bugetar. Însă, în
acelaşi timp, guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4,5 %, creând o acumulare masivă în fonduri
de împrumut. Situaţia a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care plăteau pentru bunuri cu
obligaţiuni. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO, iar obligaţiunile folosite ca monedă
au devenit cunoscute drept „chitanţe mefo”. Deşi s-a promis că aceste obligaţiuni vor putea fi schimbate
pe bani reali, în acest fel prăbuşirea fondurilor a fost amânată până după prăbuşirea Reichului. Aceste
manevre financiare complicate au fost folosite pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau
Tratatul de la Versailles.

În mod normal, efectele controlului preţurilor combinat cu o mare creştere a masei monetare ar fi
trebuit să ducă la dezvoltarea pieţei negre, dar pedepsele foarte aspre (infractorii fiind trimişi în lagăre de
concentrare sau împuşcaţi pe loc) au împiedicat apariţia fenomenului. Măsurile represive au ţinut, de
asemenea, volatilitatea scăzută, reducând presiunea inflaţionistă. Noua politică economică a redus
importurile pentru bunurile de larg consum şi s-a concentrat pe producţia de export. Comerţul exterior a
fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins în 1929 pe toată durata perioadei naziste.
Controlul asupra valutelor străine a fost extins, ducând la supraevaluarea mărcii germane. Acestea s-au
dovedit soluţii salvatoare în scăderea hotărâtoare a şomajului.

Industria a rămas în cea mai mare parte nenaţionalizată, iar interesul pentru afaceri a rămas în
continuare motivat de obţinerea profiturilor. Industria a fost însă obligată să folosească strict cote de
aprovizionare şi resurse materiale locale. Toate aceste reglementări erau hotărâte de comitete
19
administrative compuse din funcţionari ai statului şi reprezentanţi ai sectorului privat. Concurenţa era
limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele administrative sus-numite în
carteluri. S-au făcut naţionalizări selective ale întreprinderilor care refuzau să se supună noilor
reglementări. Băncile care fuseseră naţionalizate în „Republica de la Weimar” au fost retrocedate foştilor
proprietari, fiecare comitet administrativ având ca membru şi o bancă care finanţa întreaga organizaţie.

Economia germană a trecut mai târziu sub conducerea lui Hermann Göring, când, la 18 octombrie
1936, Reichstag-ul a anunţat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia germană pe o bază
necesară producţiei de război. Planul cincinal s-a terminat din punct de vedere teoretic în 1940, dar, din
acest moment, Göring şi-a făcut o importantă bază a puterii din prerogativa sa de „conducător al planului
cincinal”, care a condus efectiv economia şi problemele producţiei.

Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat şi un proiect masiv de lucrări publice, rivalizând cu
New Deal-ul, atât în scop, cât şi în amploare, cea mai importantă realizare fiind reţeaua de autostrăzi.
Odată ce a fost pusă pe picioare, uriaşa organizaţie pe care a creat-o Todt a fost folosită pentru construirea
de buncăre, adăposturi subterane şi tranşee în toată Europa. O altă latură a noii economii germane a
reprezentat-o producţia pentru o reînarmare masivă, având ca scop creşterea armatei de la un efectiv de
100.000 soldaţi până la câteva milioane.

În 1942 cheltuielile de război sporite şi moartea lui Todt au dus la trecerea la completa economie
de comandă, sub controlul lui Albert Speer.

2.4 Politica sociala


Regimul nazist a fost caracterizat prin controlul politic al fiecărui aspect al societăţii cu scopul
atingerii "purităţii rasiale", sociale şi culturale a Arianului, a Nordicului. Arta abstractă şi arta de
avantgardă a fost scoasă din muzee şi expusă în manifestări speciale drept entartete Kunst („Artă
degenerată”), fiind ridiculizată. Însă mulţimile care vizitau aceste expoziţii de „artă decadentă” eclipsau
de multe ori pe cei care se duceau la expoziţiile de artă oficială. Un exemplu notabil a fost în ziua de 31
martie 1937, când o mulţime uriaşă a stat la rând să vadă o expoziţie de „artă degenerată” în München, în
timp ce la expoziţia oficială, unde erau puse pe simeze 900 de lucrări aprobate personal de Hitler, a venit
doar un grup mic de persoane lipsite de entuziasm.

Prin legile de la Nürnberg din 1935, evreilor germani li s-a anulat cetăţenia germană şi li s-a
interzis să mai ocupe funcţii în instituţiile statului. Cei mai mulţi evrei germani angajaţi şi-au pierdut
slujbele, locurile lor de muncă fiind luate de şomerii consideraţi corespunzători din punct de vedere etnic-
rasial („arieni”). La 9 noiembrie 1938 naziştii s-au dedat la un pogrom împotriva evreilor, acţiunea
organizată pe plan naţional fiind denumită Kristallnacht (noaptea de cristal). S-a folosit acest nume
deoarece numeroasele geamuri şi vitrine sparte făceau ca străzile să pară acoperite cu cristal. Actualmente
pentru acest act nazist samavolnic se foloseşte denumirea Pogromnacht - noaptea pogromului. Drept
consecinţă a situaţiei create, peste 200.000 de evrei au fost nevoiţi să părăsească Germania până în
septembrie 1939, proprietăţile fiindu-le confiscate de statul nazist.

Naziştii au iniţiat şi alte programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviţi” din
populaţia germană. Este vorba de programul de eutanasie T-4, în timpul desfăşurării căruia au fost ucişi
zeci de mii de germani handicapaţi şi bolnavi incurabili. Această măsură animalică a fost luată în cadrul
eforturilor de „menţinere a purităţii rasei superioare germane” (Herrenvolk), după cum spuneau
propagandiştii nazişti. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în timpul acestei perioade au fost
folosite mai târziu şi în holocaust. Tot ca urmare a legilor din 1933, peste 400.000 de persoane
20
considerate ca având defecte genetice, o gamă care acoperea bolile începând de la cele mintale şi până la
alcoolism, au fost supuse sterilizării obligatorii.

Cercetări de dată recentă au arătat că naziştii s-au bucurat de sprijinul populaţiei până târziu, spre
sfârşitul războiului, în principal datorită programelor de asistenţă socială.

2.5 Nazismul si religia


Relaţia dintre nazism şi creştinism poate fi descrisă ca fiind complexă şi controversată. Hitler
folosea simbolistica creştină pentru propriile sale scopuri, dar rămâne sub semnul întrebării măsura în
care Hitler se considera creştin. Unii scriitori creştini îl considerau ateu, ocultist sau chiar satanist.

Naziştii considerau că religiile care recunoşteau „adevărurile” lor erau „religii adevărate”, iar cele
care predicau iubirea şi „toleranţa în contradicţie cu faptele” erau „religii false”.

Mulţi preoţi catolici s-au opus nazismului din cauza incompatibilităţii lui cu morala creştină. La
fel ca oponenţii politici, mulţi din aceşti preoţi au fost trimişi în lagăre de concentrare. Dar ierarhia
superioară a bisericii inclusiv papa Pius al XII-lea a acceptat cu relativă pasivitate această doctrină, şi încă
şi în ziua de astăzi persistă controversele privind prezumtiva complicitate a papei Piux al XII-lea.

2.6 Ideologia internationala


Din punct de vedere internaţional, partidul nazist credea că o conspiraţie internaţională a marilor
bancheri a creat criza economică din anii 1930. Capul acestei conspiraţii era considerat ca fiind un grup
de evrei, ceea ce motiva încă o dată distrugerea acestei etnii în timpul Holocaustului. Aceste organizaţii
ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme şi se ştia că puteau influenţa statele naţionale prin
extinderea sau retragerea creditelor. Influenţa nu se limita la statele mici, precum stătuleţele germane care
au precedat crearea naţiunii germane din anii '70 din secolul al XIX-lea, ci putea privi chiar şi marile
puteri europene începând cu secolul XVI. De altfel multe companii transnaţionale din perioada secolelor
XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angaja în războaie în
locul guvernelor, şi nu invers.

Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaţionale în raport cu
statul-naţiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga şi chiar cu
grupurile politice anarhiste din partea opusă în spectrul politic.

Partidul nazist avea o concepţie foarte limitată despre economia internaţională. După cum spune
şi numele naţional-socialist, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor internaţionale în Reich cu
forţa, şi nu prin comerţ. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri din producţia industrială şi să aloce
materiile prime necesare la producţia lor (ca în sistemul comunist/socialist), statul plătea pentru aceste
bunuri. Aceasta permitea preţului să joace un rol esenţial în ceea ce priveşte informaţia în legătură cu
lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca pentru a produce bunuri.

De asemenea, o structură sindicalistă superficială era prezentă în companii - atât partidul fascist
german cât şi cel italian au început lupta politică, fiind mişcări sindicale ale muncitorilor, dar devenind

21
dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume se doreşte uneori un control al
statului pentru eliminarea conflictelor potenţiale din relaţiile dintre patronat şi muncitori.

2.7 Holocaustul

Holocaust (din greaca ὁλόκαυστον (holókauston): holos, "complet" şi kaustos, "ars"), (în braica: Haşoa),
este un termen utilizat în general pentru a descrie uciderea a aproximativ şase milioane de evrei , în marea
majoritate, din Europa , în timpul celui de-al doilea război mondial , ca parte din „soluţia finală a
problemei evreieşti”, programul de exterminare a evreilor, plănuit şi executat de regimul naţional-socialist
din Germania, condus de Adolf Hitler.

Dominanţa ideologiei şi scara genocidului

. Yehuda Bauer argumentează că:

“ Motivaţia de bază [a Holocaustului] era pur ideologică, înrădăcinată într-o lume


existentă numai în imaginaţia nazistă, unde unei conspiraţii evreieşti
internaţionale de a controla lumea i se opunea o misiune “ariană” paralelă. Niciun
genocid de până în ziua de azi nu fusese bazat atât de complet pe mituri,
halucinaţii, pe o ideologie abstractă, nepragmatică - care a fost apoi pusă în
aplicare prin mijloace foarte raţionale şi pragmatice."

Uciderea a fost efectuată sistematic în aproape toate teritoriile ocupate de nazişti în ceea ce acum sunt 35
de state europene diferite.A fost concentrată mai ales în Europa centrală şi de est, unde, în 1939, se aflau
peste şapte milioane de evrei. Aproximativ cinci milioane de evrei au fost ucişi acolo, inclusiv trei
milioane în Polonia ocupată şi peste un milion în Uniunea Sovietică. Sute de mii au murit şi în Olanda,
Franţa, Belgia, Iugoslavia şi Grecia. Protocolul de la Wannsee clarifică faptul că naziştii intenţionau să
aplice "soluţia finală a problemei evreieşti" de asemenea în Anglia şi Irlanda.

Oricine avea trei sau patru bunici evrei era sortit exterminării, fără excepţie. În alte genociduri, oamenii
puteau evita moartea, convertindu-se la o altă religie sau acceptând o altă formă de asimilare. Această
opţiune nu a fost disponibilă evreilor din Europa ocupată.Toate persoanele de descendenţă evreiască
recentă urmau să fie exterminate în teritoriile controlate de Germania

Experimente medicale

O altă trăsătură distinctivă a fost efectuarea, la scară largă, a experienţelor medicale pe deţinuţi. Medici
germani au efectuat astfel de experimente în lagărele de concentrare de la Auschwitz, Dachau,
Buchenwald, Ravensbrück, Sachsenhausen şi Natzweiler.

Cel mai celebru dintre aceşti medici a fost dr. Josef Mengele, care a lucrat la Auschwitz. Printre
experimentele sale se numărau punerea subiecţilor în camere cu presiune, testarea de medicamente pe ei,
îngheţarea lor, tentative de schimbare a culorii ochilor prin injectarea de chimicale în ochii copiilor,
diverse amputări şi alte operaţii brutale. Se pare că lui Mengele îi plăcea să lucreze cu copiii romi. Le
dădea dulciuri şi jucării şi îi ducea personal la camera de gazare. Ei i se adresau cu „nenea Mengele“
22
("Onkel Mengele"). Vera Alexander a fost o deţinută evreică la Auschwitz şi a avut grijă de peste 50 de
perechi de gemeni romi:

„ Îmi amintesc în mod deosebit o pereche de gemeni: Guido şi Ina, care aveau cam patru ani. Într-
o zi, Mengele i-a luat. Când s-au întors, erau într-o stare groaznică: fuseseră cusuţi unul de altul,
spate în spate, ca nişte gemeni siamezi. Rănile le erau infectate şi din ele curgea puroi. Ţipau zi şi
noapte. Apoi părinţii lor - îmi amintesc că pe mamă o chema Stella - au reuşit să facă rost de
morfină şi şi-au omorât copiii ca să le curme suferinţa. “

Victimele şi numărul morţilor

Evreii

După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei ucişi a fost cea de şase milioane. Centrul de
comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a Eroilor şi Martirilor Holocaustului
din Ierusalim, comentează:

“ Nu este cunoscut numărul exact al evreilor ucişi în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este cea de
şase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS-ului. Majoritatea
cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci şi şase milioane. Primele estimări
plasau numărul la între 5,1 milioane (Profesorul Raul Hilberg) şi 5,95 milioane (Jacob Leschinsky).
Cercetări mai recente, ale Profesorului Yisrael Gutman şi Dr. Robert Rozett în Enciclopedia
Holocaustului, estimează numărul de morţi între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu
coordonat de cercetătorul german Wolfgang Benz numărul estimativ este de 5,29 până la 6
milioane.“

Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparaţiile dintre recensămintele de dinainte de
război şi cele postbelice. A fost folosită şi documentaţia nazistă cu date parţiale privind diversele
deportări şi asasinate. Se estimează că centrul de comemorare şi documentare Yad Vashem are în
prezent peste patru milioane de nume ale victimelor.

Alte victime ale holocaustului:

-polonezi si slavi- Una din ambiţiile lui Hitler de la începutul războiului a fost de a obţine spaţiul vital în
est, prin eliminarea cât mai multor polonezi şi slavi. De aceea, el a pregătit, "pentru moment, doar în est,
formaţiunile mele Cap de mort cu ordine de a ucide fără milă toţi bărbaţii, femeile şi copiii de origine
poloneză sau de limbă poloneză. Doar în acest fel putem obţine spaţiul vital de care avem nevoie."

-prizonieri de razboi sovietici

-rromi ...vor să arunce în ghetou tot ce este caracterizat drept murdar, bizar, de speriat şi care trebuia
cumva distrus. ” —Emmanuel Ringelblum despre romi.[

23
-persoane cu handicap fizic si mental… Punctul nostru de plecare nu este individul: Nu împărtăşim
viziunea că trebuie să-i hrănim pe cei flămânzi, să dăm apă celor însetaţi sau să-i îmbrăcăm pe cei
dezbrăcaţi... Obiectivele noastre sunt altele: Trebuie să avem un popor sănătos pentru a triumfa în
lume.”

-homosexuali ..A fost creat Biroul Central al Reichului pentru Combaterea Homosexualităţii şi
Avortului." Homosexualitatea a fost declarată împotriva "sentimentului popular general," iar
homosexualii erau priviţi ca "poluatori ai sângelui german." Gestapo a făcut razii în barurile de
homosexuali, a căutat indivizi după carnetele cu adrese ale celor arestaţi, a folosit liste de abonaţi ale
revistelor pentru homosexuali pentru a găsi pe alţii, şi a încurajat oamenii să raporteze comportamentul
suspect de homosexualitate şi să urmărească comportamentul vecinilor.

-masonii si martorii lui Iehova… ‘Paralizia pacifistă generală a instinctului naţional de autoconservare
începută de masonerie se transmite mai departe maselor societăţii prin intermediul presei evreieşti."

Victime Morţi

Prizonieri de război sovietici 2–3 milioane

Deţinuţi politici 1–1,5 milioane [necesită citare]

Sârbi 600 000

Polonezi 200 000+[38]

Romi 220 000–500 000

Masoni 80 000–200 000

Persoane cu handicap 200 000–250 000

Prizonieri de război spanioli 7 000–16 000

Martori ai lui Iehova 2 500–5 000

„ Nu cer nimic de la evrei, doar să dispară. ” —Hans Frank, guvernator nazist al Polonie

Lagărele de muncă şi de concentrare (1933-1945)

Prin cooperarea autorităţilor locale, au înfiinţat lagăre pe post de centre de concentrare în Germania.

Aceste prime închisori—de regulă depozite sau subsoluri de clădiri—au fost ulterior consolidate şi
transformate în lagăre complete, administrate central şi aflate în afara oraşelor. Până în 1942, şase mari
lagăre de exterminare au fost înfiinţate în Polonia ocupată de nazişti.[După 1939, lagărele au devenit din
ce în ce mai mult locuri unde evrei şi prizonieri de război erau fie ucişi, fie forţaţi să trăiască o viaţă de
sclav, malnutriţi şi torturaţi. Se estimează că germanii au înfiinţat 15.000 de lagăre în ţările ocupate, multe
dintre ele în Polonia.
24
Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populaţii mari de evrei, romi, comunişti sau membri ai elitelor
poloneze, inclusiv în Germania. Transportul prizonierilor se desfăşura adesea în condiţii îngrozitoare, în
vagoane de marfă, în care mulţi mureau înainte de a ajunge la destinaţie.

Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care detinuţii lagărelor erau munciţi până mureau—sau adesea
munciţi până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci, şi apoi selectaţi pentru exterminare—a fost
de asemenea o altă politică de exterminare sistematică. Mai mult, deşi aceasta nu a fost gândită ca metodă
de exterminare sistematică, mulţi prizonieri ale lagărelor mureau din cauza condiţiilor dificile sau fiind
executaţi fără un motiv anume, după ce li se permisese să trăiască mai multe zile sau luni.

La încarcerare, unele lagăre îşi tatuau prizonierii cu un număr de identificare. Cei buni de muncă erau
organizaţi în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte şi după schimb, se făceau apeluri de prezenţă care
puteau dura ore în şir, timp în care prizonierii mureau din cauza expunerii prelungite la soare.

Ghetourile (1940–1945)

După invadarea Poloniei, naziştii au înfiinţat ghetouri în anii 1941 şi 1942 în care erau obligaţi să trăiască
evreii şi unii romi, până când erau în cele din urmă trimişi în lagărele de exterminare sau ucişi.

„ Au venit nemţii, poliţia, şi au început să bată în uşi: "Raus, raus, raus, Juden raus." … un copil a
început să plângă … Alt copil a început să plângă. Aşa că mama a urinat în mână şi a dat copiilor să
bea ca să tacă … [După ce a plecat poliţia], am spus mamelor să iasă. Şi un copil era mort … de frică,
mama îşi sufocase propriul copil. ”

—Abraham Malik, descriindu-şi experienţa în ghetoul din Kaunas.

Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA spune povestea unui supravieţuitor al masacrelor
Einsatzgruppen din Piriatin, Ucraina, unde au fost ucişi 1.600 de evrei pe 6 aprilie1942, a doua zi după
Paştele evreiesc:

“ I-am văzut cum omorau. La ora 5:00 p.m. au dat ordinul, "Umpleţi gropile." Din gropi se auzeau
ţipete şi gemete. Deodată l-am văzut pe vecinul meu Ruderman cum se ridica de sub pământ … Avea
ochii însângeraţi şi ţipa: "Terminaţi-mă!" … O femeie moartă zăcea la picioarele mele. Un băiat de
cinci ani a ieşit de sub ea şi a început să ţipe disperat. "Mami!" Atât am văzut, apoi mi-am pierdut
cunoştinţa.”

25
“ Era un loc numit «rampa» unde veneau trenurile cu evrei. Veneau şi ziua şi noaptea, şi uneori unul
pe zi, alteori cinci pe zi … Constant, oameni din inima Europei dispăreau, şi ajungeau cu toţii în
acelaşi loc, fără să ştie ce se întâmplase cu transportul anterior. Şi oamenii din această masă …
ştiam că în câteva ore … nouăzeci la sută vor fi gazaţi.”

—Rudolf Vrba, care a lucrat la Judenrampe în lagărul de la Auschwitz între 18 august 1942 şi 7 iunie 1943.
[

Rezistenţa evreiască

In fiecare ghetou, în fiecare tren de deportare, în fiecare lagăr de muncă, chiar şi în lagărele de
exterminare, voinţa de rezistenţă a fost puternică, şi a luat multe forme. Lupta cu puţinele arme ce puteau
fi găsite, acte individuale de sfidare şi protest, curajul de a obţine hrană şi apă sub ameninţarea morţii,
superioritatea de a refuza germanilor satisfacţia de a vedea panica şi disperarea evreilor.

Chiar şi pasivitatea era o formă de resistanţă. A muri cu demnitate era o formă de rezistenţă. A rezista
forţelor răului, demoralizatoare, brutalizante, a refuza reducerea la nivelul de animale, a supravieţui
supliciului, a trăi mai mult decât torţionarii, acestea au fost acte de rezistenţă. Chiar şi a da, după toate
acestea, mărturie despre evenimente a fost, în final, o contribuţie la victorie. Simpla supravieţuire era o
victorie a spiritului uman."

Marşurile morţii (1944–1945)

« Un vânt rece bătea în rafale violente. Dar am mers înainte fără să ne oprim.

Întuneric beznă. Din când în când, o explozie în noapte. Aveau ordine să tragă în oricine nu putea ţine
pasul. Cu degetele pe trăgaci, nu au renunţat la această plăcere. Dacă unul din noi se oprea o clipă, o
împuşcătură îl termina pe alt nenorocit jegos. Lângă mine, oameni cădeau în zăpada murdară.
Împuşcături.”

Eliberare

Am auzit o voce strigând repetat aceleaşi cuvinte în engleză şi germană: "Alo, alo. Sunteţi liberi. Suntem
soldaţi britanici şi am venit să vă eliberăm." Cuvintele acestea încă le mai aud în urechi. ”

—Hadassah Rosensaft, deţinut la Bergen-Belsen

Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune


încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23august 1939de ministrul de
externe sovietic Viaceslav Molotov şi ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezenţa
lui Stalin.

26
Ambele ţări agresoare voiau să se asigure, cel puţin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în procesul de
împărţire în două a ceea ce rămasese neocupat şi/sau neîmpărţit din Europa. Cruzimea şi cinismul celor
doi dictatori, Hitler şi Stalin, s-au repercutat timp îndelungat, prelungind cel de-al Doilea Război Mondial
cu Războiul Rece şi cu scindarea Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945-1989.

Momentul semnării este descris de istoricul Paul Johnson astfel:

“ Măcelarii Europei, ameţiţi de băutură, îşi jucau rolurile, îmbrăţişându-se cu tandreţe şi


clătinându-se pe picioare. În întregime, ei se înfăţişau ca un grup de gangsteri rivali, care avuseseră
şi înainte de împărţit ceva, şi acum puteau să o ia de la capăt, fiind profesionişti ai aceloraşi
afaceri.”

Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnatarii plenipotenţiari au


discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema delimitării sferelor de interese înn Europa
răsăriteană. Convorbirile au dus la următorul rezultat:

În cazul transformării teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia,
Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interese, atât pentru
Germania, cât şi a Uniunii Sovietice. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este
recunoscut de ambele părţi. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor aparţinând
Poloniei, sferele de interese, atât ale Germaniei, cât şi ale Uniunii Sovietice, vor fi delimitate aproximativ
pe linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema dacă interesul ambelor părţi face ca menţinerea unui stat
polonez independent să fie dorit şi modul în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi determinată
în mod definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, ambele guverne vor
rezolva această problemă pe calea înţelegerii prieteneşti.

Referitor la Europa de sud-est, partea sovietică îşi accentuează interesul pentru Basarabia. Partea germană
îşi declară totalul dezinteres faţă de acest teritoriu;

Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.

Semnarea Pactului şi aplicarea lui a avut grave repercusiuni asupra lumii. A început Al Doilea Război
Mondial, cu un tribut de sânge nemaiîntâlnit în istorie, cu distrugeri irecuperabile ale unor valori
universale, cu suferinţe inimaginabile, cu pârjolirea unor întinse teritorii din Europa, Asia şi Africa, cu
desfiinţarea unor state şi uciderea în masă a unor populaţii nevinovate. Hitler a vrut războiul pentru
obţinerea aşa-zisului spaţiu vital („Lebensraum”), a supremaţiei în Europa şi dincolo de hotarele acestui
continent. Stalin l-a vrut şi el pentru declanşarea utopicei revoluţii comuniste mondiale, un fel de variantă
sovietică a concepţiei de spaţiu vital. Deosebirile ideologice n-au constituit un obstacol în calea apropierii
celor două regimuri politice, deşi anterior încheierii pactului, URSS şi Germania nazistă se criticaseră
reciproc cu vehemenţă.

Între cei doi dictatori – Stalin şi Hitler – a existat o stranie fascinaţie reciprocă, deşi, la nivelul
propagandei, regimurile lor s-au criticat cu înverşunareRegimurile instaurate în Rusia şi în Germania
erau, în general, antidemocratice şi erau ostile şi regimurilor democratice din Occident, în particular. O
altă cauză a apropierii dintre cele două regimuri totalitare este însuşi Tratatul de pace de la Versailles, atât
Germania, cât şi Rusia considerându-se victime ale tratatului.

2.8 Urmari
27
Consecinţele Pactul Molotov-Ribbentrop (sau Ribbentrop-Molotov) au fost practic continuate de
pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, o
nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă în Europa, vestul urmând a se afla sub influenţa Statelor Unite ale
Americii, iar estul sub influenţa a Uniunii Sovietice.

Din păcate, pentru zeci de milioane de oameni din Albania, Belarus, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica
Democrată Germană (sau RDG), Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Ungaria, ceea ce au
hotărât câţiva politicieni, iniţial Hitler şi Stalin, în 1939, apoi Churchill, Rooseveltşi, din nou, Stalin, în
1945, dintr-o simplă trăsătură de condei, avea să fie tragedia lor pentru două sau trei generaţii, între 1945
şi 1989.

Adesea se susţine că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război ar fi fost terminat mult mai
curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.

Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial mai sunt încă subiect de dezbatere şi de cercetare, dar un
punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliaţii victorioşi, era că acestea sunt
legate de expansionismul Germaniei şi Japoniei. În urma înfrângerii din Primul Război Mondial,
Germania pierduse puterea, statutul internaţional şi uriaşe sume de bani, expansiunea urmând să-i readucă
măreţia de odinioară.

În Germania exista o dorinţă puternică să se scape de limitările impuse de Tratatul de la Versailles. În cele
din urmă, Hitler şi partidul său Naţional Socialist au reuşit să cucerească puterea în stat folosindu-se şi de
aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost
marcat de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria (Anschluss-ul, încorporarea
Cehoslovaciei şi, în final, invadarea Poloniei. Ultimele bătălii de pe teatrul european de război al celei
de-a două conflagraţii mondiale, care au dus la capitularea necondiţionată a Germaniei Naziste au avut loc
în aprilie şi începutul lui mai 1945. Când Anglia şi SUA au început atacarea Berlinului, Hitler s-a ascuns
într-unul dintre buncărele blindste create special, împreună cu câţiva oameni de încredere. În acele
vremuri deja suferise de un atac cerebral , însă dependenţa de amfetamine, boala Parkinson şi mai ales
căderea Berlinului l-au dus la sinucidere.

2.9 Nazismul si fascismul

Nazismul este de multe ori confundat cu fascismul. Nazismul chiar preia unele elemente din fascism:
dictatura, iredentismul teritorial şi bazele teoriei economice. De exemplu, Benito Mussolini, fondatorul
fascismului, nu era antisemit până să intre in alianţă cu Hitler, cel de la care provine rasismul prezent în
nazism. Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des cuvântul „fascist” pentru a desemna pe cei care
se opuneau comunismului.

Din punct de vedere economic, nazismul şi fascismul au multe legături. Nazismul poate fi considerat ca
fiind o subdiviziune a fascismului (toţi naziştii sunt fascişti, dar nu toţi fasciştii sunt nazişti). Printre
aceste idei economice se afla controlul complet al guvernului asupra finanţelor, investiţiilor (alocarea de
credite), industriei şi agriculturii. Totuşi, în ambele sisteme continuau să existe atât puterea marilor
companii economice, cât şi economia de piaţă în ceea ce priveşte preţurile.

3. Fascismul

28
3.1 Cauzele si conditiile aparitiei fascismului
Secolul XX a fost unul al marilor dezastre. Conflicte militare dar şi ideologice, masacre,
genociduri, toate au făcut acest secol cel mai sângeros, din câte a avut a le trăi omenirea. Lumea a fost
dominată de lideri ce stăteau în fruntea unor regimuri totalitare. Lideri care, prin pârghiile imense de care
dispuneau, duceau o politică cruntă întru ideea ce o promovau.

Ascensiunea dreptei radicale după primul război mondial a fost fără îndoială un răspuns, o reacţie
la pericolul şi chiar la realitatea revoluţiei sociale şi a puterii clasei muncitoare în general, la Revoluţia din
Octombrie şi leninism în special. Fără acestea, nu ar fi existat fascismul, deoarece, deşi extremiştii
demagogi de dreapta au fost prezenţi în politică într-un număr de ţări europene începând cu sfârşitul
secolului al nouăsprezecelea, totuşi au fost foarte bine ţinuţi sub control înainte de 1914. În această
privinţă, susţinătorii fascismului au, probabil, dreptate în afirmaţia că Lenin a dat naştere lui Mussolini şi
lui Hitler.

Ce şanse de stabilitate existau în regiunile care nu puteau supravieţui Marii Crize? Republica de
la Weimar a căzut în mare parte din cauză că Marea Criză nu a putut menţine târgul tacit dintre stat,
angajaţi şi muncitorii organizaţi, care o menţinuseră până atunci pe linia de plutire. Industria şi guvernul
au considerat că nu aveau de ales şi au făcut reduceri economice şi sociale, iar şomajul în masă a făcut
restul. La mijlocul anului 1932 naţional-socialiştii şi comuniştii au atras o majoritate dintre voturile
nemţilor, iar partidele angajate pentru republică erau reduse la ceva mai mult de o treime. Şi invers,
stabilitatea regimurilor democratice după al doilea război mondial, nu în ultimul rând cea a noii Republici
Federale Germania, se baza pe miracolele economice ale acelor decenii. Acolo unde guvernele au ce oferi
petiţionarilor pentru a le satisface cerinţele, iar standardul de viaţă a majorităţii cetăţenilor este în
constantă ascensiune, temperatura politicii democratice rareori se ridică la fierbere. Compromisul şi
consensul tind să prevaleze, chiar cei mai convinşi de răsturnarea capitalismului au considerat status quo-
ul mai puţin intolerabil în practică decât în teorie, şi chiar şi campionii capitalismului au considerat bune
sistemele de securitate socială şi negocierile cu sindicatele despre mărirea salariilor.

Însă, aşa cum a arătat chiar Marea Criză, aceasta este doar o parte din adevăr. O situaţie foarte
asemănătoare - refuzul muncitorilor organizaţi de a accepta scăderile din timpul Crizei - a dus la colapsul
guvernului parlamentar şi, în cele din urmă, la numirea lui Hitler în fruntea guvernului în Germania, iar în
Marea Britanie doar la o schimbare acută a unui guvern laburist cu un "guvern naţional" (conservator) în
cadrul unui sistem parlamentar stabil şi niciodată zdruncinat. Criza nu a dus în mod automat la
suspendarea sau abolirea democraţiei reprezentative, aşa cum este de asemenea evident din consecinţele
politice din Statele Unite (politica de New Deal a lui Roosevelt) şi din Scandinavia (triumful social-
democraţiei).

Numai în America Latină, unde finanţarea guvernamentală depindea, în cea mai mare parte, de
exporturile unui sau a două produse de bază, ale căror preţuri s-au prăbuşit brusc şi dramatic, Criza a
produs căderea aproape imediată şi automată a oricăror guverne în funcţie, în special prin lovituri
militare. Ar trebui să adăugăm că schimbarea politică a avut loc de asemenea în Chile şi Columbia.

La bază, politica liberală era vulnerabilă din cauza că forma specifică de guvernământ,
democraţia reprezentativă, a fost rareori un mijloc convingător de conducere a statelor, iar condiţiile din
Era Catastrofei rareori i-au garantat viabilitatea, ca să nu mai vorbim de eficacitate.

Prima condiţie a fost că trebuia să se bucure de asentimentul şi legitimitatea generale. Democraţia


însăşi se bazează pe acest asentiment, dar nu îl şi creează, cu excepţia faptului că în democraţiile bine
stabilite şi procesul în sine al votului normal a tins să confere cetăţenilor - chiar şi celor în minoritate - un
sentiment că procesul electoral legitimează guvernele pe care le generează. Dar puţine dintre democraţiile
interbelice erau stabile. într-adevăr, până la începutul secolului douăzeci, democraţia exista în puţine ţări -
29
Statelor Unite, Franţa şi cam atât. într-adevăr, cel puţin zece dintre statele Europei după primul război
mondial erau fie în întregime noi, fie altfel decât în situaţia anterioară, pentru că nu au prezentat o
legitimitate specială pentru locuitorii lor. Şi mai puţine democraţii erau stabile. Politica statelor din Era
Catastrofei era, mai curând, o politică de criză.

A doua condiţie a fost un grad de compatibilitate dintre variatele componente ale "poporului", al
cărui vot suveran urma să determine guvernul. Teoria oficială a societăţii burgheze liberale nu a
recunoscut "poporul" ca un corp de grupuri, comunităţi şi alte colectivităţi cu interese potrivit clasificării
respective, în ciuda faptului că antropologii, sociologii şi toţi politicienii care desfăşurau o activitate
politică recunoşteau acest lucru. Oficial, poporul, mai curând un concept teoretic decât un organism viu
real de fiinţe umane, consta dintr-un ansamblu de indivizi ale căror voturi se adăugau la majorităţile şi
minorităţile aritmetice, care se traduceau în adunări alese ca guverne majoritare şi opoziţii minoritare.

Acolo unde votul democratic a trecut frontierele dintre împărţirile populaţiei naţionale, sau acolo
unde era posibil să se concilieze sau să se înlăture conflictele dintre ele, democraţia a fost viabilă. Oricum,
într-o eră de revoluţie şi tensiuni sociale, lupta de clasă s-a transpus în politică mai degrabă decât pacea
între clase. Intransigenţa ideologică şi de clasă puteau distruge guvernul democratic. Acordurile de pace
încheiate în fugă după 1918 au înmulţit ceea ce noi, la sfârşitul secolului douăzeci, numim virusul fatal al
democraţiei, adică divizarea corpului de cetăţeni exclusiv conform demarcaţiilor etnico-naţionale sau
religioase.

Căderea celor trei imperii multinaţionale, Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia, a fost înlocuită de trei
state supranaţionale, ale căror guverne erau neutre faţă de numeroasele naţionalităţi peste care guvernau,
cu state într-o proporţie mai multinaţională, fiecare identificat cu una sau cel mult două sau trei dintre
comunităţile etnice dintre graniţele respective.

A treia condiţie a fost ca guvernele democratice să nu aibă prea mult a face cu guvernarea.
Parlamentele au început să funcţioneze nu atât ca să guverneze, cît pentru a controla puterea celor care
făceau acest lucru, o funcţie care este încă evidentă în relaţiile dintre Congresul Statelor Unite şi
preşedinţia Statelor Unite. Erau mecanisme desemnate ca frâne şi care au acţionat ca motoare. Adunările
suverane, alese pe baza unor drepturi cetăţeneşti restrânse, dar pe cale de a se extinde, au fost, desigur,
comune începând cu Era Revoluţiei, dar societatea burgheză a secolului nouăsprezece a presupus că
mulţimea cetăţenilor săi şi-ar căpăta locul nu în sfera guvernării, ci în economia care se autoreglează şi în
lumea asociaţiilor particulare şi neoficiale (societatea civilă). Ea a ocolit dificultăţile guvernelor în
funcţie, prin adunările alese, în două moduri: prin a nu se aştepta prea mult să guverneze sau chiar să
emită legi de la parlamentele lor şi prin a observa că guvernarea - sau mai curând administrarea - ar putea
fi dusă mai departe fără să se ţină seama de capriciile sale. Aşa cum am văzut, organisme ale unor oficiali
independenţi, permanent numiţi public, deveniseră un instrument esenţial pentru guvernarea statelor
moderne. O majoritate parlamentară era capitală numai acolo unde decizii de conducere majore şi
controversate urmau a fi luate sau aprobate, iar organizarea şi menţinerea unui organism adecvat de
susţinători era sarcina majoră a conducătorilor de guverne, de când (numai în cele două Americi)
guvernul regimurilor parlamentare nu era ales direct. în statele cu sufragiu restrâns (adică un electorat
compus în special din minoritatea bogată, puternică şi influentă) acest lucru a fost făcut mai uşor de un
consens comun a ceea ce constituia interesul lor colectiv ("interesul naţional"), ca să nu mai amintim de
resursele de patronaj.

Secolul douăzeci a multiplicat ocaziile când a devenit esenţial ca guvernele să conducă. Statul
care s-a limitat la asigurarea legilor de bază pentru afaceri şi pentru societatea civilă, iar poliţia,
închisorile şi forţele armate - la cele pentru menţinerea în frâu a pericolelor interne şi externe, "statul de
tip paznic de noapte" al spiritului politic a devenit tot atât de învechit ca şi "paznicii de noapte" care au
inspirat metafora.

30
A patra condiţie a fost bogăţia şi prosperitatea. Democraţiile din anii '20 s-au destrămat sub
tensiunea revoluţiilor şi a contrarevoluţiilor (Ungaria, Italia, Portugalia) sau a conflictelor naţionale
(Polonia, Iugoslavia); iar cele din anii '30- sub tensiunile Marii Crize.

Trebuie doar să comparăm atmosfera politică a Germaniei din timpul Republicii de la Weimar şi
al Austriei din anii '20 cu cea a Germaniei Federale şi a Austriei de după 1945, pentru a ne convinge de
acest lucru. Chiar şi conflictele naţionale deveniseră mai rezolvabile, din moment ce politicienii fiecărei
minorităţi se puteau hrăni la cazanul comun al statului.

Aşa a fost puterea Partidului Agrar din unica democraţie veritabilă a Europei de Est şi Centrale,
Cehoslovacia. In anii '30, nici măcar Cehoslovacia nu mai putea ţine la un loc cehii, slovacii, germanii,
maghiarii şi ucrainenii.

În aceste împrejurări, democraţia a fost un mecanism pentru formalizarea împărţirilor dintre


grupurile ireconciliabile. Deseori, chiar şi în cele mai bune împrejurări, democraţia nu s-a prezentat ca o
bază stabilă pentru o guvernare democratică de orice fel, în special când teoria reprezentării democratice a
fost aplicată în cele mai riguroase versiuni ale reprezentării proporţionale*.

Acolo unde, în vremuri de criză, nu se putea constitui o majoritate parlamentară, aşa cum s-a
întâmplat în Germania (spre deosebire de Marea Britanie), tentaţia de a căuta în altă parte a fost
copleşitoare. Chiar şi în democraţiile stabile, împărţirile politice pe care Ie implică sistemul sînt văzute de
mulţi cetăţeni mai degrabă drept pierderi ale sistemului decât beneficii. Chiar retorica politicii face
mai curând reclamă candidaţilor şi partidului ca reprezentanţi ai interesului naţional decât ai îngustului
interes de partid. În vremuri de criză, cheltuielile sistemului păreau enorme, iar beneficiile nesigure.

În aceste împrejurări este uşor să ne dăm seama că democraţia parlamentară din statele care au
urmat vechilor imperii, la fel ca şi în majoritatea ţărilor din spaţiul mediteranean şi latinoamerican, era o
plantă plăpândă care creştea pe un pământ pietros. Cel mai puternic argument în favoarea sa, şi anume că
aşa rea cum e, tot e mai bună decât orice sistem alternativ, este acceptat doar pe jumătate. În perioada
interbelică, rareori a sunat realist şi convingător.

Criza mondială a transformat fascismul într-o mişcare mondială, mai bine zis într-un pericol
mondial. Fascismul în versiunea germană (naţionalism-socialismul) a beneficiat în aceeaşi măsură de
tradiţia intelectuală germană care (spre deosebire de cea austriacă) fusese ostilă teoriilor neoclasice ale
liberalismului economic, devenit ortodoxie internaţională începând cu anii '80 ai secolului trecut, şi de
guvernul hotărât să scape de şomaj cu orice preţ.

S-a ocupat de Marea Criză, trebuie să spunem acest lucru, rapid şi mult mai cu succes decât
oricare altul (recordul fascismului italian a fost mai puţin impresionant). Oricum, acesta nu era apelul
major într-o Europă care îşi pierduse în mare măsură legăturile interne.

Dar, pe măsură ce valul fascismului a crescut odată cu Marea Criză, a devenit din ce în ce mai
limpede că în Era Catastrofei nu numai pacea, stabilitatea socială şi economia, ci şi instituţiile sociale,
precum şi valorile intelectuale ale societăţii burgheze din secolul nouăsprezece se aflau în retragere sau
declin. La acest proces trebuie să revenim acum.

Dintre toate cele întâmplate în Era Catastrofei, supravieţuitorii din secolul nouăsprezece au fost
poate cel mai mult şocaţi de colapsul valorilor şi al instituţiilor civilizaţiei liberale al căror progres secolul
lor îl simţise, în orice caz în părţile "avansate" ale lumii. Aceste valori au exprimat o neîncredere în
dictatură şi în guvernarea absolutistă, pledând pentru o angajare spre guvernarea constituţională cu şi sub
guvernul ales liber şi adunările reprezentanţilor, care au garantat puterea legii, cît şi pentru un set acceptat
de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, inclusiv libertatea cuvântului, a presei şi a întrunirilor. Statul şi
31
societatea trebuie să fie informate despre valorile general-umane - prin dezbateri publice -, ale educaţiei,
ştiinţei.

Ignoranţa şi înapoierea acestor mase, angajamentul lor în răsturnarea societăţii burgheze prin
revoluţia socială, cît şi latenta iraţionalitate umană, atât de uşor exploatată de demagogi, au constituit într-
adevăr o cauză de alarmă. Oricum, cele mai periculoase dintre aceste noi mişcări de masă democratice au
fost de fapt, şi în teorie, şi în practică, la fel de angajate în valorile raţiunii, ale ştiinţei, progresului,
învăţământului şi libertăţii individuale.

Totuşi, regimurile electorale reprezentative au fost destul de frecvente. Cei douăzeci de ani dintre
"Marşul asupra Romei" al lui Mussolini şi culmea succesului Axei în cel de-al doilea război mondial au
înregistrat o retragere accelerată şi din ce în ce mai catastrofală a instituţiilor politice liberale.

În 1918-'20 adunările legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente în două state
europene, în anii '20 în şase, în anii '30 în nouă, în timp ce ocupaţia germană a distrus puterea
constituţională în alte cinci în timpul celui de-al doilea război mondial.

Frica de revoluţia socială şi de rolul comuniştilor în ea era destul de întemeiată, aşa cum a dovedit
al doilea val al revoluţiei din timpul şi de după cel de-al doilea război mondial, dar în cei douăzeci de ani
de retragere liberală nici un regim care putea fi numit liberal-democrat nu a fost ameninţat dinspre stânga.
Pericolul a venit exclusiv dinspre dreapta. Iar dreapta reprezenta nu doar o ameninţare la adresa
guvernului constituţional şi reprezentativ, ci o ameninţare ideologică pentru ideea liberală ca atare, pe
măsură ce devenea o mişcare potenţial mondială, pentru care eticheta "fascism" este insuficientă şi nu
absolut irelevantă.

Este insuficientă din cauză că nu toate forţele care au răsturnat regimurile liberale au fost fasciste.
Este relevantă deoarece fascismul, mai întâi în forma sa originară italiană, iar mai târziu în forma germană
a naţional-socialismului, în anii '30 părea un val cu repercusiuni în viitor.

3.2 Leaganul facsismului – Italia

Regimul fascist italian (1922-1945)

Prima mişcare cu adevărat fascistă a fost cea italiană, care i-a şi dat nume fenomenului, operă a
unui ziarist socialist renegat, Benito Mussolini, al cărui nume mic, un tribut preşedintelui anticlerical
Benito Juarez, simboliza antipapalismul pătimaş manifestat de regiunea sa natală Romagna. Adolf Hitler
însuşi a recunoscut datoria şi respectul său faţă de Mussolini, chiar şi atunci când şi Mussolini, şi Italia
fascistă îşi demonstraseră în cel de-al doilea război mondial slăbiciunea şi incompetenţa. în schimb,
Mussolini a preluat de la Hitler, ceva mai târziu, antisemitismul, care lipsea totalmente din mişcarea lui
până în 1938 şi chiar din istoria Italiei de la unificarea ei. Totuşi, fascismul italian în sine nu a exercitat o
influenţă internaţională prea mare, chiar dacă a încercat să inspire şi să finanţeze mişcări similare în alte
ţări. El a arătat o oarecare influenţă în zone cu totul neaşteptate.

La sfârşitul primului război mondial, Italia a fost nemulţumită de prevederile Tratatului de pace
de la Paris; politicienii italieni speraseră că vor obţine compensaţii economice şi teritoriale care să scoată
ţara din criză şi să ajute la lichidarea înapoierii economice a sudului ţării.

Din 1918 în Partidul Socialist Italia, care avea strânse legături cu PC (bolşevic), frământările s-au
intensificat, ducând în cele din urma la asasinarea conducătorului acestuia, Enrico Matteoti. În fruntea
partidului a fost promovat Benito Mussolini, directorul ziarului "Avanti".
32
În 1919 în PSI existau trei curente:

1. curentul social democrat reprezentat de Serrati, Turati si d'Aragora;

2. curentul de stânga condus de Antonio Gramsci şi Palmiro Togliati;

3. curentul naţionalist-socialist, reprezentat de Mussolini, d'Anunzio, Umberti şi Scopa.

Fascismul italian beneficia mai curând de o presă loială în anii '20, şi chiar în anii '30, cu excepţia
celor care ţineau de liberalismul de stânga.

După înfiinţarea Internaţionalei a III-a, Partidul Socialist Italian s-a destrămat.

Mussolini a fundat Partidul Naţional Italian (Fascist) cu o ideologie bazată pe "unitatea de luptă" -
fascim ("Fascio di combattimento") care-şi propunea renaşterea naţionala şi dezvoltarea economică. În
1921 s-a desprins din PSI Partidul Comunist, adversar celui fascist.

În contextul politic destul de tulbure al anului 1922, în octombrie, Mussolini a declanşat "Marşul
asupra Romei" antrenând mari mase de oameni: şomeri, tineri, unii chiar din rândurile social democraţilor
şi ale comuniştilor.

La 29 octombrie 1922 regeleVittorio Emmanuele al III-lea, l-a numit pe Mussolini şeful


guvernului, instaurandu-se astfel regimul fascist în Italia în absenţa unor alegeri parlamentare.

Ajuns în fruntea statului, Mussolini a subordonat propriului control instituţiile acestuia; a folosit
în acest scop serviciile miliţiilor fasciste, OVRA-Organizatia voluntară pentru represiunea antifascismului
şi a numit membrii ai partidului fascist în funcţiile cele mai importane.

El şi-a dat titlul "Il Duce".

Măsurile luate de regimul fascist au fost:

1 a incercat să controleze marele capital şi să stavileasca abuzurile şi corupţia;


2 a luat măsuri împotriva Mafiei;
3 a realizat Concordatul cu Papa (Lateran, 1929);
4 a susţinut dezvoltarea învăţământului;
5 a susţinut dezvoltarea economică unitară a ţării şi refacerea căilor de comunicaţii.

De altfel, fascismul italian, care a continuat procesul de unificare a Italiei început în secolul
nouăsprezece, formând astfel un guvern mai puternic şi mai centralizat, a avut oarecare realizări.

De exemplu, a fost singurul regim italian care a suprimat cu succes mafia siciliana şi camorra
napolitană. Totuşi, semnificaţia sa istorică constă nu în realizările sale, ci în rolul său ca iniţiator global al
noii versiuni triumfătoare a contrarevoluţiei.

Mussolini 1-a inspirat pe Hitler, şi Hitler nu a evitat niciodată să recunoască aceasta.

Pe de altă parte, fascismul italian a fost şi a rămas multă vreme o anomalie printre mişcările de
dreapta radicale în atitudinea sa de tolerare, chiar a unui anumit gust pentru "modernismul" artistic de
avangardă, cit şi în alte privinţe - de menţionat lipsa totală, până în 1938, din ideologia lui Mussolini a
rasismului antisemit.
33
Prin programele aplicate a fost diminuat şomajul astfel ca în 1927 Italia ieşise din criza
postbelică. Pentru eliminarea totală a şomajului a luat avânt industria constructoare de maşini şi ramurile
legate de producţia de război. S-au dezvoltat fabricile de armament, industrial aeronautică, navală şi
petrochimică.

Datorită programelor economice adoptate, criza economică din 1929-1930 a afectat mai puţin
Italia decât celelalte ţări. Toate aceste măsuri au asigurat regimului fascist popularitate.

Propaganda nazistă coordonată de Gabriele d'Anunzio şi Edmondo de Amicis urmărea să reincie


în sufletele italienilor mândria de a fi urmaşi ai romanilor, odinioară stăpânii lumii.

Din dorinţa de a demonstra Lumii că Itallia devenise o mare putere, Mussolini a ordonat
invadarea şi ocuparea Abisiniei (1935-1936), armata italiana a participat la războiul din Spania (1936-
1939).

Politica Italiei s-a apropiat mult de Germania; la 7 aprilie 1939 a invadat Albania, iar la 29
octombrie 1940 a atacat Grecia, urmărind să refacă Imperiul Roman).

În Italia, unde s-a manifestat pentru prima oară totalitarismul de dreapta, au prevalat aspectele
social economice şi naţionale. Mussolini a propus controlul statului asupra economiei cu scopul
dezvoltarii uniforme a intregului teritoriu naţional.

Asa s-a conturat regimul economic autarhic - asigurarea resurselor, a necesarului de producţie şi a
desfacerii numai din economia internă. Sub raport organizatoric în economia italiană s-a conturat
corporatismul, bazat pe asociatii profesionale, asemanatoare breslelor medievale, dominate de marele
capital.

În concluzie sistemul italian, fascist, se baza pe unitate naţională şi autarhie economică, ceea ce-l
va diferenţia de sistemul german.

În comparaţie cu nazismul şi totalitarismul de tip bolşevic, fascismul italian a fost mai ponderat
ceea ce a facut ca reacţiile democraţiilor burgheze să fie destul de slabe.

După angrenarea Italiei în acţiuni externe şi mai ales după intrarea ei în război alături de
Germania, sprijinul popular s-a redus simţitor.

Implicarea Italiei în acţiuni care depăşeau resursele şi posibilităţile sale au dus la căderea
regimului fascist în 1943.

3.3 Fascismul in alte tari

Fără triumful lui Hitler în Germania la începutul anului 1933, fascismul nu ar fi devenit o mişcare
globală. De fapt, toate mişcările fasciste mai mult sau mai puţin importante din afara Italiei au fost

34
întemeiate după venirea lor la putere, în special în Ungaria, unde dreapta fascistă a câştigat 25 % din
voturi la primele alegeri secrete ţinute în Ungaria (1939), şi în România, prin Garda de Fier, care s-a
bucurat de o susţinere şi mai mare. De altfel, chiar mişcările finanţate în întregime de Mussolini, aşa cum
au fost teroriştii ustaşi ai lui Ante Pavelic, nu au câştigat prea mult teren, şi s-au fascizat ideologic abia în
anii '30, când o parte dintre ele aşteptau să fie inspirate şi finanţate din Germania. Mai mult decât atât,
fără triumful lui Hitler în Germania, ideea fascismului ca mişcare universală, un fel de aripă de dreapta ca
echivalent pentru comunismul internaţional de dreapta tradiţionali, oricât ar fi fost de reacţionari, au
refuzat să continue: erau naţionalişti sau nu erau nimic. Unii dintre aceştia s-au alăturat chiar mişcării de
Rezistenţă. Mai mult, fără standardul internaţional al Germaniei ca putere mondială în ascensiune
evidentă şi marcată de succes, fascismul nu ar fi avut un impact serios în afara Europei, şi nici
conducătorii reacţionari nefascişti nu s-ar mai fi deranjat să se declare simpatizanţi ai fascismului, aşa
cum a făcut-o în 1940 Salazar, conducătorul portughez (el şi Hitler erau, chipurile, "legaţi prin aceeaşi
ideologie").

Nu este uşor să discernem ce altceva au avut în comun diferitele tipuri de fascism după 1933,
decât un sentiment general al hegemoniei germane. Nu teoria era punctul forte al mişcărilor care aveau
lacune serioase la capitolul raţiune. Ele au atras tot felul de teoreticieni reacţionari în ţările cu
intelectualitate conservatoare puternică - Germania este cazul cel mai elocvent -, dar aceştia erau mai mult
decorativi decât părţi componente ale fascismului. Mussolini ar fi putut foarte bine să se lipsească de
filosoful său de curte, Giovanni Gentile, ca şi Hitler, căruia probabil că nici nu i-a păsat de sprijinul
filosofului Heidegger. Fascismul nu poate fi identificat cu o formă specială de organizare de stat, aşa cum
este statul corporatist - Germania nazistă şi-a pierdut rapid interesul pentru asemenea idei, cu atât mai
mult cu cît acestea veneau în contradicţie cu ideea acelei unice şi indivizibile Volksgemeinscruft, adică a
Comunităţii Poporului. Chiar şi atât de importantul element, rasismul, la început nu a existat în fascismul
italian. Invers, desigur, aşa cum am văzut, fascismul a îmbinat naţionalismul, anticomunismul,
antiliberalismul etc. cu alte elemente de dreapta, nefasciste. Câteva dintre acestea, în special grupurile
reacţionare franceze nefasciste, au împărtăşit cu el o preferinţă pentru politica violenţei de stradă.

Diferenţa majoră dintre dreapta fascistă şi cea nefascistă a fost că fascismul a existat prin
mobilizarea maselor de jos în sus. El a aparţinut în mod esenţial erei politicii democratice şi populare pe
care au deplins-o reacţionarii şi pe care campionii stării organice au încercat s-o ocolească. Fascismul s-a
mândrit cu abilitatea sa de a mobiliza masele, şi a menţinut-o simbolic în forma teatrului public -
mitingurile de la Nurcnberg, masele adunate în Piazza Venezia privind la gesticulaţia lui Mussolini din
balconul său -, chiar şi atunci când fascismul a venit la putere. Fasciştii au fost revoluţionarii
contrarevoluţiei: în retorica lor, în apelul lor către cei care se considerau victime ale societăţii, în
chemarea lor pentru o transformare a societăţii, chiar şi în adoptarea lor deliberată a simbolurilor şi
numelor revoluţionarilor sociali, atât de vizibilă în "Partidul naţional-socialist al muncitorilor" cu steagul
lui roşu (schimbat) şi instituirea Zilei de întâi Mai drept o sărbătoare oficială în 1933.

Deşi fascismul s-a specializat în retorica revenirii la trecutul tradiţional şi a primit un mare sprijin
din partea claselor care ar fi preferat să nimicească secolul trecut dacă ar fi putut, el nu a fost o mişcare
tradiţionalistă, aşa cum au fost, să zicem, carliştii din Navarra, care au format unul din principalele
organisme de sprijin ale lui Franco în războiul civil din Spania, sau campaniile lui Gandhi pentru o
revenire la idealurile rurale.

Desigur, anumite caracteristici ale fascismului european au avut un ecou şi peste mări. Ar fi fost
surprinzător dacă Mufti* al Ierusalimului sau alţi arabi care se împotriveau colonizării evreieşti din
Palestina (şi britanicii, care o protejau) n-ar fi găsit antisemitismul lui Hitler pe placul lor, deşi acesta nu
avea nici o legătură cu modurile tradiţionale ale coexistenţei islamice cu necredincioşii de toate felurile.
Unii hinduşi din casta superioară din India se considerau, asemeni extremiştilor sinhalezi din Sri Lanka şi
"arienilor", superiori faţă de alte rase din părţile lor. Iar militanţii buri care au fost pro-germani în timpul
celui de-al doilea război mondial - unii au devenit lideri în ţara lor în era de apartheid de după 1948 -
35
aveau şi ei afinităţi ideologice cu Hitler, ca rasişti convinşi şi în aceeaşi măsură prin influenţa teologică a
curentelor calviniste elitiste de dreapta extremă din Olanda**.

Acest fapt este aplicabil şi în cazul Japoniei, ţara respectivă fiind aliată a Germaniei şi Italiei,
state cu politici de dreapta, care au luptat în aceeaşi tabără în al doilea război mondial. Afinităţile dintre
ideologiile dominante în scopurile occidentale şi răsăritene ale "Axei" sînt realmente mari. Japonezii erau
de neclintit în convingerea lor despre superioritatea rasială şi nevoia de puritate rasială, în credinţa lor în
virtuţile militare şi în sacrificiul de sine, supunerea oarbă, devotament şi stoicism. Fiecare samurai ar fi
semnat la motto-ul SS-ului lui Hitler ("Meine Ehre ist Treue" - "Onoarea înseamnă supunere oarbă").
Societatea lor a fost una a ierarhiei rigide, a devotamentului total al individului faţă de naţiune şi divinul
său împărat, şi a respingerii ţoale a Libertăţii, Egalităţii şi Fraternităţii. Japonezii nu aveau probleme în
înţelegerea culegerii de mituri wagneriene despre zeii barbari, cavalerii neînfricaţi şi natura specific
germană cu munţi şi păduri, pline de vise voelkisch germane. Dispuneau de aceeaşi capacitate de a
combina comportamentul barbar cu o sensibilitate estetică elevată: măiestria torţionarului din lagărul de
concentrare în interpretarea lucrărilor lui Schubcrt. în măsura în care fascismul ar fi putut fi tradus în
termeni Zen, japonezii l-ar fi acceptat, deşi nu aveau nevoie de el. Şi, într-adevăr, printre diplomaţii
acreditaţi la puterile fasciste europene, dar în special printre grupurile teroriste ultranaţionaliste desemnate
pentru asasinarea politicienilor insuficient de patrioţi, precum şi în armata Kwantung care cucerea,
supunea şi ţinea în sclavie Manciuria şi China, existau japonezi care recunoşteau aceste afinităţi şi duceau
o campanie pentru o identificare mai strânsă cu puterile fasciste europene.

Totuşi, fascismul european nu putea fi redus la un feudalism oriental cu o misiune naţională


imperială. El aparţinea în special unei ere a democraţiei şi a omului obişnuit. Asemenea "mişcări" de
mobilizare în masă pentru scopuri noi, cu intenţii revoluţionare, conduse de autoproclamaţii lideri, nu
aveau nici un sens în Japonia lui Hirohito. Armata şi tradiţia prusacă, mai degrabă decât Hitler, şi-au
adaptat concepţiile lor despre lume. Pe scurt, în ciuda similitudinilor cu naţional-socialismul german
(afinităţile cu Italia erau mult mai mici), Japonia nu era fascistă.

Lăsând la o parte cea mai tradiţională formă de lovitură de stat militară care şi-a instalat dictatorii
în America Latină sau caudillos**, care nu aveau vreo coloratură politică a priori, forţele care au răsturnat
regimurile liberal-democratice au fost de trei tipuri.

Toate erau împotriva revoluţiei sociale; o reacţie împotriva răsturnării vechii ordini sociale a stat
la baza tuturor acestor forţe. Toate au fost autoritare şi ostile instituţiilor politice liberale. Reacţionarii de
modă veche puteau interzice câteva partide, în special pe cel comunist. Dar nu pe toate. După răsturnarea
în anul 1919 a efemerei republici sovietice din Ungaria, amiralul Horthy, conducătorul a ceea ce el dorise
să fie Regatul Ungariei, deşi acesta nu mai avea nici rege şi nici flotă, guverna un stat autoritar care
rămânea parlamentar, dar nu şi democratic - o oligarhie din vechiul secol al optsprezecelea. Totul tindea
să favorizeze militarii şi să încurajeze poliţia sau alte organizaţii apte să exercite o guvernare prin forţă,
din cauză că aceştia erau bastioanele cele mai avansate împotriva subversiunii. într-adevăr, sprijinul lor a
fost adesea decisiv pentru venirea dreptei la putere. Şi toate tindeau să fie naţionaliste, în parte din cauza
resentimentului împotriva statelor străine, a războaielor pierdute sau a imperiilor destrămate, în parte din
cauză că fluturarea stindardului naţional însemna un mijloc de a se legitima şi, în acelaşi timp, de a deveni
popular. Cu toate acestea, existau diferenţe.

Autoritariştii sau conservatorii de modă veche - amiralul Horthy, mareşalul Mannerheim din
Finlanda, câştigătorul unui război civil al albilor împotriva roşilor în proaspăt independenta Finlanda;
colonelul, iar mai târziu mareşalul Pilsudski, eliberatorul Poloniei; regele Alexandru, în trecut al Serbiei,
acum al recent unificatei Iugoslavii; generalul Francisco Franco al Spaniei - nu aveau o agendă ideologică
specială, alta decât anticomunismul, şi prejudecăţi tradiţionale pentru clasa lor socială. Ar fi putut deveni
aliaţi cu Germania lui Hitler şi cu mişcările fasciste din propria lor ţară, dar numai din cauză că în
conjunctura interbelică, alianţa "firească" era una a tuturor sectoarelor care ţineau de dreapta politică.
36
Desigur, consideraţiile naţionale ar putea afecta această alianţă. Winston Churchill, un tory (conservator)
de dreapta în această perioadă, deşi unul netipic, a exprimat o oarecare simpatie pentru Italia lui
Mussolini, dar nu putea să sprijine republica spaniolă împotriva forţelor generalului Franco, însă
ameninţarea Germaniei la adresa Marii Britanii 1-a transformat în liderul uniunii antifasciste
internaţionale. Pe de altă parte, astfel de reacţionari bătrâni ar fi putut de asemenea să se confrunte cu
opoziţia
mişcărilor autentice fasciste din propriile lor ţări, uneori cu un sprijin substanţial al maselor.

O a doua secţiune a dreptei a produs ceea ce a fost numit "etatismul organic" sau regimuri
conservatoare, nu atât în postura de apărătoare a ordinii tradiţionale, cît apte de a recrea principiile sale
pentru a se împotrivi în aceeaşi măsură individualismului liberal şi provocării mişcării muncitoreşti şi
socialiste. în spatele lor se simţea o nostalgie ideologică pentru un ev mediu sau o societate feudală în
care existenţa claselor sau a grupurilor economice a fost recunoscută, iar perspectiva îngrozitoare a luptei
de clasă a fost ţinută în şah prin acceptarea voluntară a ierarhiei sociale, printr-o recunoaştere că fiecare
grup social sau "stare" a avut un rol într-o societate organică compusă din toate şi recunoscută ca atare
drept o entitate colectivă. Acest fapt a produs diverse teorii "corporativiste", care au înlocuit democraţia
liberală prin reprezentarea grupurilor economice şi ocupaţionale. Faptul a fost uneori interpretat ca o
participare "organică" sau chiar ca o democraţie, imagine ceva mai bună decât situaţia reală, de fapt
participarea "organică" a fost invariabil combinată cu regimuri autoritare în mare măsură conduse de
birocraţi şi tehnocraţi, care au limitat sau au desfiinţat democraţia electorală, aşa cum spunea prim-
ministrul ungar, contele Bethlen, "democraţia bazată pe corective corporative".

Exemplele cele mai elocvente ale unor asemenea state corporatiste existau în unele ţări romano-
catolice, în special în Portugalia condusă de profesorul Oliveira Salazar, cel mai longeviv dintre
regimurile antiliberale ale dreptei din Europa (1927-74), în Austria după distrugerea democraţiei şi
invazia lui Hitler (1934-'38) şi, într-o oarecare măsură, în Spania lui Franco.

Cât despre statele şi mişcările care căutau sprijinul Germaniei şi Italiei, în special în timpul celui
de-al doilea război mondial, când Axa părea foarte aproape de victorie, ideologia nu era motivaţia lor
majoră, deşi unele din regimurile naţionaliste minore din Europa, a căror poziţie depindea în întregime de
sprijinul german, s-au prezentat mai mult ca nazişti decât ca SS-işti, în special statul croat al ustaşilor. Ar
fi totuşi absurd să ne gândim la armata republicană irlandeză sau la naţionaliştii indieni cu sediul la Berlin
ca la "fascişti", deoarece în al doilea război mondial unii dintre ei au apelat la sprijinul german conform
principiului că "duşmanul duşmanului meu este prietenul meu". într-adevăr, liderul republican irlandez
Frank Ryan, care a participat la asemenea negocieri, era atât de antifascist, încât practic se alăturase
Brigăzilor Internaţionale pentru a lupta împotriva generalului Franco în războiul civil din Spania, înainte
de a fi capturat de ultimul şi trimis în Germania.

Oricum, exista o parte a lumii în care ideologia fascismului a pătruns adânc: America.

În America de Nord, oamenii şi mişcările inspirate de Europa nu au fost de mare importanţă în


afara comunităţilor speciale de emigranţi ai căror membri au adus cu ei ideologiile vechilor lor patrii. Aşa
cum scandinavii şi evreii aduseseră o înclinare către socialism. Astfel, sentimentele germanilor - şi, într-o
mai mică măsură, ale italienilor - din America au contribuit la izolaţionismul Statelor Unite, deşi nu există
nici o probă că mulţi dintre aceştia au devenit fascişti. Echipamentul miliţiilor, cămăşile colorate şi armele
ridicate în sens de salut către lideri nu ţineau de mobilizările locale de dreapta şi rasiste, dintre care Ku
Klux Klan-ul era cel mai cunoscut. Antisemitismul a fost cu siguranţă puternic, deşi versiunea sa de
dreapta din Statele Unite - aşa cum era în predicile radiofonice populare ale părintelui Coughlin în afara
oraşului Detroit - a datorat, probabil, mai mult corporatismului de dreapta de inspiraţie catolică
europeană. Pentru Statele Unite în anii '30 este specific că populismul demagogic cel mai de succes şi
posibil cel mai periculos al deceniului, cucerirea Louisianei de către Huey Long, a venit din ceea ce a
fost, în termeni americani, o tradiţie de stânga radicală. A distrus democraţia în numele democraţiei şi a
37
apelat nu la resentimentele unei mici-burghezii sau la instinctele antirevoluţionare de autoapărare ale
celor bogaţi, ci la egalitarismul săracilor. Nu a fost rasistă nici mişcarea al cărei slogan era: "Fiecărui om
un rege".

În America Latină influenţa fascismului european urma să fie deschisă şi recunoscută, în aceeaşi
măsură asupra unor politicieni concreţi, ca Jorge Eliezer Gaitân din Columbia (1898-1948) şi Juan
Domingo Peron (1895-1974) din Argentina, cît şi asupra unor regimuri, aşa cum a fost Estado Nuevo
(Noul Stat) al lui Getulio Vargas din perioada 1937-'45 din Brazilia. De fapt, în ciuda temerilor
neîntemeiate ale Statelor Unite în legătură cu o ofensivă nazistă dinspre sud, efectul central al influenţei
fasciste în America Latină a fost doar local. în afară de Argentina, care a favorizat în mod limpede Axa -
dar a procedat astfel înainte ca Peron să preia puterea în 1943, deşi în aceeaşi măsură şi după aceea -,
guvernele din emisfera vestică au intrat în război de partea Statelor Unite, cel puţin simbolic. Este,
oricum, adevărat că în unele ţări din America de Sud armatele fuseseră modelate după structura germană
sau antrenate de cadre germane sau chiar naziste.

Influenţa fascismului la sud de Rio Grande este explicabilă. Văzute din Sud, după 1914 Statele
Unite nu mai păreau, aşa cum se întâmpla în secolul nouăsprezece, aliatul forţelor locale progresiste, şi
nici o contraforţă diplomatică faţă de spaniolii imperiali sau ex-imperiali, ca şi francezii sau englezii din
aceeaşi categorie. Cuceririle imperiale ale Statelor Unite de la Spania în 1898, revoluţia mexicană, ca să
nu mai amintim de ascensiunea industriei de petrol şi celei bananiere, au provocat un antiimperialism
antiyankey în politica latino-americană, unul pe care gustul evident al Washingtonului din prima treime a
secolului pentru diplomaţia canonierelor şi a infanteriei marine nu a făcut altceva decât să-1 descurajeze.
Victor Râul Haya de la Torre, fondatorul mişcării antiimperialiste APRA (Alianţa populară revoluţionară
americană), ale cărei ambiţii erau pan-latino-americane, chiar dacă APRA se stabilise doar în ţara sa de
origine Peru, plănuia să aibă insurgenţii săi antrenaţi de cadre ale rebelului Sandino din Nicaragua,
notoriu antiyankeu. (îndelungatul război de gherilă al lui Sandino împotriva ocupaţiei Statelor Unite după
1927 urma să inspire revoluţia "sandinistă" din Nicaragua în anii '80.) Mai mult, Statele Unite din anii '30,
slăbite de Marea Criză, nu mai păreau la fel de puternice ca înainte. Abandonarea de către Franklin D.
Roosevelt a canonierelor şi a infanteriei marine putea fi văzută nu numai ca "politică de bună vecinătate",
ci şi (eronat) ca un semn de slăbiciune. America Latină din anii '30 nu era înclinată să se uite în gara
Nordului.

Dar, văzut de peste Atlantic, fascismul părea, fără îndoială, istoria de succes a deceniului. Dacă
exista vreun model în lume numai bun pentru a fi imitat de către politicienii întreprinzători de pe un
continent care întotdeauna se inspira din regiuni culturale, liderii potenţiali ai ţărilor mereu în căutarea
unei reţete de modernizare, bogaţi şi mari, vedeau acest model la Berlin şi la Roma, din moment ce
Londra şi Parisul nu mai furnizau prea multă inspiraţie politică, iar Washingtonul era exclus din interesele
lor.

Şi totuşi, cît de deosebite de modelele europene erau activităţile politice şi realizările bărbaţilor
care nu aveau scrupule în legătură cu datoria lor intelectuală faţă de Mussolini şi de Hitler. Preşedintele
Boliviei revoluţionare recunoştea fără ezitare acest lucru într-o conversaţie particulară. În Bolivia soldaţii
şi politicienii cu ochii aţintiţi asupra Germaniei s-au pomenit în postura de organizatori ai revoluţiei din
1952, care a naţionalizat minele de cositor şi le-a dat ţăranilor indieni o reformă agrară radicală. În
Columbia marele tribun al poporului Jorge Eliezer Gaitân, atât de departe de dreapta politică, a capturat
conducerea partidului liberal şi, cu siguranţă, în calitatea lui de preşedinte, l-ar fi condus într-o direcţie
radicală, dacă nu ar fi fost asasinat în Bogota la 9 aprilie 1948 - eveniment ce a provocat o insurecţie
populară imediată în capitală (inclusiv a poliţiei sale) şi proclamarea comunelor revoluţionare în mai
multe municipalităţi de provincie ale ţării. Ceea ce au luat liderii latino-americani de la fascismul
european a fost zeificarea pe care a practicat-o acesta asupra liderilor populişti cu dorinţa de acţiune. Dar
masele pe care voiau ei să le mobilizeze, şi chiar au şi început s-o facă, nu se temeau de ceea ce puteau
pierde - ele nu aveau nimic de pierdut. Iar duşmanii, împotriva cărora au mobilizat masele, nu erau străini,
38
grupuri din afară (chiar dacă elementul de antisemitism din politica peronistă şi nu numai este evident şi
puternic), ci "oligarhia" - clasa conducătoare locală, bogaţii. Peron a găsit această susţinere în clasa
muncitoare din Argentina, iar maşina sa politică s-a bazat pe ceva asemănător unui partid laburist edificat
în jurul mişcării sindicale de masă pe care el a protejat-o. Getulio Vargas din Brazilia a făcut aceeaşi
descoperire. Armata a fost cea care 1-a înlăturat în 1945 de la putere şi 1-a determinat să se sinucidă în
1954. Clasa muncitoare de la oraş, căreia el îi oferise protecţie socială în schimbul sprijinului politic, a
fost cea care 1-a plâns ca pe părintele poporului. Regimurile fasciste europene au distrus mişcările
muncitoreşti, conducătorii latino-americani pe care i-au inspirat le-au creat din nou. Totuşi, oricare ar fi
implicarea intelectuală, din punct de vedere istoric nu putem vorbi despre acelaşi fel de mişcare.

Totuşi, şi aceste mişcări trebuie văzute ca o parte a declinului şi a decăderii liberalismului în Era
Catastrofei. Pentru că, dacă ascensiunea şi triumful fascismului au fost expresia cea mai dramatică a
retragerii liberale, este o eroare, chiar şi în anii '30, să privim această retragere în mod exclusiv prin
prisma fascismului. în concluzia acestui capitol trebuie să ne întrebăm cum poate fi explicat acest fapt.
Oricum confuzia obişnuită care identifică fascismul cu naţionalismul trebuie înlăturată în primul rând.

Faptul că mişcările fasciste au tins să apeleze la sentimentele naţionale şi la prejudecăţi este


evident, deşi statele corporatiste semifasciste, aşa cum erau Portugalia şi Austria în perioada 1934-'38,
aflându-se în mare măsură sub inspiraţia catolică, erau nevoite să-şi păstreze ura lor pentru popoare şi
naţiuni de altă religie sau pentru cele atee. Mai mult, naţionalismul simplu a fost dificil pentru mişcările
fasciste locale în ţările cucerite şi ocupate de Germania sau Italia, sau a căror soartă depindea de victoria
acelor state împotriva propriilor lor guverne. în asemenea cazuri (Flandra, Olanda, ţările scandinave) ele
se puteau identifica cu germanii ca o parte din grupul rasial mai mare al teutonilor, dar o ipostază mai
convenabilă (sprijinită în timpul războiului şi de propaganda Dr. Goebbels) a fost în mod paradoxal
internaţiorialistă. Germania era considerată ca inima, centrul şi singura garanţie ale unei viitoare ordini
europene, cu apelurile uzuale la Carol cel Mare; anticomunismul şi invocarea spiritului lui Carol cel Mare
erau doar o fază în dezvoltarea ideii europene, asupra căreia istoricilor din Comunitatea Europeană
postbelică nu le place să revină. Unităţile militare negermane care au luptat sub drapelul german în al
doilea război mondial, în special ca parte a SS-ului, au subliniat în mod obişnuit acest element
transnaţional.

Pe de altă parte, ar trebui să fie la fel de evident că nu toate naţionalismele simpatizau cu


fascismul, şi nu numai din cauză că ambiţiile lui Hitler, şi într-o mai mică măsură ale lui Mussolini,
ameninţau pe unele dintre ele - de exemplu polonezii şi cehii. Într-un număr de ţări mobilizarea împotriva
fascismului urma să genereze un patriotism de stânga, în special în timpul războiul, când rezistenţa faţă de
Axă era condusă de "fronturi naţionale" sau guverne care includeau întregul spectru politic, excluzindu-I
numai pe fascişti şi pe colaboraţioniştii lor. Situarea naţionalismului local de partea sau împotriva
fascismului a depins de situaţia dacă avea mai mult de câştigat decât de pierdut prin înaintarea Axei, şi
dacă ura faţă de comunism sau faţă de grupurile naţionale sau etnice (evrei, sârbi) era mai mare decât
antipatia faţă de germani sau italieni. Astfel polonezii, deşi puternic antiruşi şi antisemiţi, nu au colaborat
în mod semnificativ cu Germania nazistă, în vreme ce lituanienii şi ucrainenii de vest (ocupaţi de URSS
din 1939-41) au făcut-o.

De ce liberalismul a pierdut teren în perioada interbelică, chiar şi în statele care nu au acceptat


fascismul? Radicalii occidentali, socialiştii şi comuniştii care au trăit în această perioadă, erau înclinaţi să
vadă era crizei globale ca agonia finală a sistemului capitalist. Capitalismul, susţineau ei, nu-şi mai putea
permite luxul de a conduce prin intermediul democraţiei parlamentare şi sub libertăţi liberale care,
întâmplător, furnizaseră puterea mişcărilor muncitoreşti moderate, reformiste. Confruntată cu probleme
economice irezolvabile şi o clasă muncitoare din ce în ce mai revoluţionară, burghezia trebuia acum să se
sprijine pe forţă şi constrângere, adică pe ceva asemănător fascismului.

39
Şi capitalismul, şi democraţia liberală urmau să facă o revenire triumfală în 1945. Sistemele
democratice nu funcţionează dacă nu există un consens de bază în rândul majorităţii cetăţenilor în
legătură cu acceptabilitatea statului lor şi a sistemului social sau cel puţin o pregătire de a negocia
compromisul. Aceasta, în schimb, este mult determinată de prosperitate, în cea mai mare parte a Europei
aceste condiţii pur şi simplu nu erau prezente între 1918 şi al doilea război mondial. Cataclismul social
părea a fi iminent sau se întâmplase deja. Frica de revoluţie era atât de mare încât în cea mai mare parte
din Europa de Est şi de Sud-Est, cît şi o parte din cea mediteraneană, partidele comuniste abia dacă aveau
permisiunea să iasă din ilegalitate.

Prăpastia enormă dintre dreapta ideologică şi stânga moderată a distrus democraţia austriacă în
1930-'34, deşi aceasta a revenit în ţara respectivă în 1945 sub exact acelaşi sistem bipartit al catolicilor şi
socialiştilor. Democraţia spaniolă s-a destrămat sub aceleaşi tensiuni în anii '30. Contrastul dintre tranziţia
negociată de dictatura lui Franco şi democraţia pluralistă din anii '70 este dramatic.

Nu au existat mişcări fasciste importante în noua Polonie şi în partea cehă a Cehoslovaciei, şi nici
în inima sârbă a noii Iugoslavii. Acolo unde mişcări fasciste sau similare au existat în ţări ai căror
conducători erau adepţi ai dreptei de modă veche sau reacţionari - în Ungaria, România, Finlanda, chiar şi
în Spania lui Franco, care nu era fascist -, autorităţile respective au avut prea puţine dificultăţi în
menţinerea lor sub control, doar dacă (aşa cum s-a întâmplat în Ungaria în 1944) germanii n-au exercitat o
presiune asupra lor. Aceasta nu însemna că mişcările naţionaliste minoritare din statele vechi sau din cele
noi nu ar fi putut considera fascismul atrăgător, chiar şi pentru simplul motiv că ar fi putut aştepta un
sprijin financiar sau politic din partea Italiei, iar după 1933 şi din cea a Germaniei. Acest fapt a fost
evident în Flandra, în Slovacia şi în Croaţia.

Aceasta nu însemna că mişcările fasciste nu puteau dobândi o susţinere de masă veritabilă între
sărăcimea muncitoare. Oricare ar fi fost componenţa cadrelor sale, sprijinul Gărzii de Fier din România
venea de la ţărănimea săracă. Iar susţinătorii Crucişului de Săgeţi maghiar erau în mare măsură din clasa
muncitoare (Partidul Comunist fiind în ilegalitate, iar Partidul Social-Democrat, redus ca dimensiuni,
plătea preţul pentru faptul că era tolerat de regimul Horthy) şi, după înfrângerea social-democraţiei
austriece în 1934, a avut loc o schimbare remarcabilă a dispoziţiei muncitorilor, care au trecut de partea
partidului nazist, în special în provinciile austriece. Mai mult, în momentul când guvernele fasciste se
stabiliseră legitim, aşa cum s-a întâmplat în Italia şi Germania, foarte mulţi muncitori socialişti şi
comunişti au susţinut noile regimuri. Cu toate acestea, din moment ce mişcările fasciste aveau greutăţi în
a face apel la elementele veritabil tradiţionale din societatea rurală (numai dacă nu erau întărite, ca în
Croaţia, de organizaţii precum biserica romano-catolică) şi erau duşmanii recunoscuţi ai ideologiilor şi ai
partidelor clasei muncitoare organizate, componenţa lor majoră urma, în mod firesc, să se regăsească în
păturile mijlocii ale societăţii.

Cât de mult a atins apelul iniţial al fascismului clasa mijlocie, încă nu se ştie exact. Cu
siguranţă, apelul său către tineretul din clasa de mijloc a fost puternic, în special către studenţii
universităţii continental-europene care, în perioada interbelică, erau recunoscuţi ca aparţinând de dreapta
extremă. Treisprezece la sută dintre membrii mişcării fasciste italiene din 1921 (adică înainte de "Marşul
asupra Romei") erau studenţi. în Germania, între 5 şi 10 % din numărul total al studenţilor erau membri
de partid din 1930, când marea majoritate a viitorilor nazişti încă nu începuseră să manifeste vreun interes
faţă de Hitler. Aşa cum vom vedea, ofiţerimea din clasele de mijloc era reprezentată destul de puternic:
cei pentru care Marele Război, cu toate ororile sale, a marcat o culme a împlinirii personale şi cărora
viitoarea lor viaţă civilă le arăta doar şesurile plane ale dezamăgirii. Vorbind într-un cadru mai larg,
apelul dreptei radicale era cu atât mai puternic cu cît era mai mare ameninţarea adusă procentului de
locuri de muncă pentru clasa de mijloc. în Germania, suflul dublu al Marii Inflaţii, care a redus valoarea
banului la zero, şi Marea Criză care a urmat după aceasta, s-au radicalizat chiar şi straturile din clasa de
mijloc aşa cum erau funcţionarii publici din categoria de mijloc şi din cea superioară, a căror poziţie
păruse sigură şi care, în circumstanţe mai puţin traumatizante, ar fi fost fericiţi să continue, ca nişte
40
patrioţi conservatori de modă veche, să fie nostalgici după împăratul Wilhelm, dar dornici saşi facă
datoria faţă de republica în fruntea căreia se afla feldmareşalul Hindenburg şi care se prăbuşea vizibil.
Majoritatea germanilor apolitici din perioada interbelică priveau cu nostalgie înapoi la imperiul lui
Wilhelm. Nu mai târziu de anii '60, când cea mai mare parte a germanilor occidentali aveau convingerea
că perioada cea mai bună din istoria Germaniei este acum, 42 % din cei care aveau peste şaizeci de ani
încă mai credeau că vremurile dinainte de 1914 erau mai bune decât cele actuale, contra 32 % care erau
convertiţi de ideea de Wirtschaftswunder. Cei care au votat pentru centrul burghez şi dreapta au dezertat
masiv către partidul nazist între 1930 şi 1932. Însă nu aceştia erau constructorii fascismului.

Desigur, asemenea clase mijlocii conservatoare erau suporterii potenţiali sau chiar convertiţi la
fascism, din cauza configuraţiei bătăliei politice interbelice. Ameninţarea la adresa societăţii liberale şi a
tuturor valorilor sale părea să vină exclusiv dinspre dreapta; ameninţarea la adresa ordinii sociale dinspre
stânga.. Conservatorii tradiţionali de obicei simpatizau cu demagogii fascismului şi erau pregătiţi să se
alieze cu ei împotriva inamicului major. Hitler a fost adus la putere de o coaliţie a dreptei tradiţionale, pe
care el mai târziu a înghiţit-o. Generalul Franco a inclus în frontul său naţional Falanga spaniolă, destul de
slaba pe atunci, din cauză că el reprezenta uniunea întregii drepte împotriva spectrelor anilor 1789 şi
1917, între care nu a făcut deosebiri subtile. A fost destul de norocos ca să nu se alăture oficial, în al
doilea război mondial, lui Hitler, dar a trimis o trupă de voluntari, "Divizia Albastră", care a luptat
împotriva comuniştilor atei din Rusia cot la cot cu nemţii. Mareşalul Petain cu siguranţă că nu a fost
fascist şi nici simpatizant nazist. Unul dintre motivele pentru care după război a fost atât de dificil să se
facă distincţie între fasciştii devotaţi şi colaboraţioniştii progermani pe de o parte, şi principalul organism
de sprijin al regimului de la Vichy al mareşalului Petain, pe de altă parte, a fost acela că, de fapt, nu exista
o linie clară de demarcaţie. Cei ai căror părinţi i-au urât pe Dreyfus, pe evrei şi republica - câteva figuri de
la Vichy erau destul de în vârstă pentru a fi făcut acest lucru - pe nesimţite au început să se transforme în
fanatici ai unei Europe hitleriste. Pe scurt, alianţa "firească" a dreptei din perioada interbelică a mers de la
conservatorii tradiţionali, prin reacţionarii de stil vechi, către marginile exterioare ale patologiei fasciste.
Forţele tradiţionale ale conservatismului şi contrarevoluţiei erau puternice, dar adesea inerte. Fascismul
le-a conferit în aceeaşi măsură o dinamică şi, mai important, exemplul victoriei în lupta cu dezordinea.
(Nu era oare un argument proverbial în favoarea Italiei fasciste acela că " Mussolini a făcut ca trenurile să
circule conform orarului"?) Exact aşa cum dinamismul comuniştilor a exercitat o influenţă asupra stângii
dezorientate şi fără cârmă după 1933, succesele fascismului, în special după ce naţional-socialiştii au
preluat puterea în Germania, l-au făcut pe acesta să pară progresist. Chiar faptul că la vremea respectivă
fascismul şi-a făcut o intrare proeminentă, fie şi de scurtă durată, pe scena politică a Marii Britanii
conservatoare, demonstrează puterea acestui "efect demonstrativ". Faptul că fascismul 1-a convertit pe
unul dintre cei mai importanţi politicieni ai naţiunii şi a câştigat sprijinul unuia dintre lorzii de presă
majori ai săi este mai semnificativ decât faptul că mişcarea lui sir Oswald Mosley a fost rapid abandonată
de către politicieni respectabili şi că ziarul Daily Mail al lordului Rothermere şi-a retras curând sprijinul
pentru Uniunea a Fasciştilor. Deoarece Marea Britanie era încă universal şi pe bună dreptate considerată
ca un model de stabilitate politică şi socială.

Criza mondială a transformat fascismul într-o mişcare mondială, mai bine zis într-un pericol mondial.
Fascismul în versiunea germană (naţionalism-socialismul) a beneficiat în aceeaşi măsură de tradiţia
intelectuală germană care (spre deosebire de cea austriacă) fusese ostilă teoriilor neoclasice ale
liberalismului economic, devenit ortodoxie internaţională începând cu anii '80 ai secolului trecut, şi de
guvernul hotărât să scape de şomaj cu orice preţ.

Bibliografie

41
• Raul Hilberg, „Lumea trebuie sa stie”

• Paul Johnson „O istorie a evreilor”

• Marilyn Harran „Cronicile holocaustului”

• I.Ciuperca „Europa in deriva.Din istoria relatiilor internationale”

• Berenbaum, Michael. The World Must Know, The United States Holocaust Memorial Museum,
pp.125ff.

• Lifton, Robert J. The Nazi Doctors" Medical Killing and the Psychology of Genocide. Londra:
Papermac, 1986

• Boia Lucian „Mitologia stiintifica a comunismului” Ed. Humanitas , Bucuresti , 2005

• De Waele Jean-Michele „ Partide politice si democratie in Europa centrala si de Est” Ed.


Humanitas , Bucuresti , 2003

• Aron Raymond „Marxisme imaginare. De la o sfanta familie la alta” Ed. Polirom, Iasi , 2002

42