Lucian Blaga - ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

(comentariu literar)

A existat în literatura română la începutul acestui secol un moment de criză când, așa cum spunea
Mihail Sadoveanu ,”meșterii cei mari de vorbe și de visuri trecuseră”, făcând trimitere la M.
Eminescu, I. Creangă și I.L. Caragiale.

Desprins de Epoca Marilor Clasici, secolul debuta cu un adânc dramatism al căutării de sine. Curente
precum tradiționalismul promovau nume ca G. Coșbuc, O. Goga, V. Voiculescu sau I. Pillat, iar
modernismul se afirmă prin poeți simboliști ca G. Bacovia, I. Minulescu, D. Anghel, sau prin
reprezentanți ai curentelor de avangardă.

Din această ”tulburare a apelor”, din geografia mitică ondulatorie a spațiului mioritic s-a născut
atunci un poet nepereche, una dintre coloanele infinite ale spiritualității naționale: L. Blaga.

Opera sa este vastă, cuprinzând, în primul rând, poezie. Astfel, etapele de creație sunt determinate
de specificitatea lirică a volumelor de poezii, totul în raport cu reperele filozofice.

Prima etapă, cea expresionistă, este determinată de volumul de debut, ”Poemele luminii” (1919), și
de ”Pașii profetului”, ambele dominate de un puternic vitalism și de dorința eului liric de a se contopi
cu Cosmosul, ilustrând conceptele esențiale ale existenței: natura, iubirea și moartea.

A doua etapă face trecerea către o vârstă a interogației, a problemelor de ordin existențial, și este
determinată de volumele ”În marea trecere” și ”Laudă somnului”. Criza existențială îl determină
acum pe poet să caute un univers material, pe care îl găsește în imaginea satului. Acesta este singurul
care face legătura între pământ și cer, anulând sentimentul Marii Treceri, Blaga însuși notând: ”Eu
cred că veșnicia s-a născut la sat”.

Ultima etapă de creație, cea determinată de volumele ”La cumpăna apelor”, ”La curțile dorului” și
”Nebănuitele trepte”, este o întoarcere către pământ și către realitate totodată, și o asumare a vieții,
a existenței date. Temele devin acum autohtone, cu frecvente motive folclorice și biblice, reluându-
se iubirea și formele universului mărunt.

Așadar, după cum afirma Ion Pop, ”poezia lui Blaga se constituie ca un univers coerent, dominat de
un eu poetic când vitalist, când integrat în ritmurile veșnice ale naturii, când interogativ. Într-un fel,
prin poezie, Blaga reface vârstele umanității”.

Creator al unui sistem filozofic original, L. Blaga–poetul a fost considerat, de multe ori, o variantă
complementară a filozofului. El însuși se declara împotriva acestei confuzii: ”La un poet nu este
importantă filozofia pe care o pune în poezie, ci filozofia pe care o are.” Altfel spus, importantă nu
este raportarea textelor la un sistem filozofic, ci atitudinea filozofică implicită într-o poezie care își
pune marile probleme ale existenței.

Cu toate acestea, o prezentare succintă a sistemului filozofic al lui L. Blaga ajută cititorul să
stabilească unele paralelisme cu opera poetică. Astfel, autorul diferențiază două forme de intelect,
cel enstatic, de tip comun, ce-și are obiectul în realul dat și realizează o cunoaștere paradisiacă,
logică, rațională, și cel ecstatic, de tip inițiatic, ce-și are obiectul în realul posibil și realizează o
cunoaștere luciferică, intuitivă, care merge către esențe. De fapt, fiecare obiect are o parte vizibilă și
una criptică, iar scopul cunoașterii luciferice este de a pătrunde cât mai adânc în esența criptică a
obiectelor, constituindu-se ca un act deschis.

Ilustrând toate afirmațiile anterioare, poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, publicată
prima în volumul de debut al lui L. Blaga – ”Poemele luminii” (1919) – ocupă un loc aparte în sistemul
liric al poetului, fiind o artă poetică ce anticipează viitoarele direcții. ”Simplă ca o respirație spontană
ce nu angajează idei abstracte, ci e menită să se consume chiar în clipa în care e scrisă sau rostită” –
după cum o definea Marin Mincu – ea este o meditație filozofică, o confesiune elegiacă pe tema
cunoașterii lumii, posibilă doar prin iubire.

Titlul poemului, reluat și ca prim vers, capătă o valoare deosebită, fiind, de fapt, chintesența acestui
manifest estetic. Sintagma ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este metaforică, textul în
întregime fiind o metaforă care, potrivit concepției poetului, dă posibilitatea de a recrea universul.
Pronumele ”eu” care deschide acest univers leagă poezia de toate celelalte din volumul de început,
ea fiind, după cum nota Marin Mincu, ”o confesiune a unui crez care cere în mod expres să se
exprime la persoana I, o luare de cuvânt care presupune un subiect polemic față de alte polemici
anterioare sau contemporane.

Verbul în formă negativă, ”nu strivesc”, folosit în sens figurat, destăinuie refuzul programatic al lui L.
Blaga printr-un termen deosebit din punct de vedere fonetic, care îi amplifică conotațiile. Din această
intenție sugerată doar, se nasc atributele lumii într-o metaforă ce polarizează întreaga poezie:
”corola de minuni a lumii”. Afirmându-se pe sine prin negație conform afirmației lui Hegel, ”Ca să
definești trebuie să negi”, poetul percepe sublimul perfecțiunii, frumusețea lumii în sine ca o minune,
prin analogie cu frumosul plin de mistere al florii, notând în volumul ”Pietre pentru templul meu”:
”Câteodată, datoria noastră în fața unui mister nu este de a-l lămuri, ci de a-l adânci atât de mult,
până la a-l transforma într-un mister și mai mare.” O formă de transpunere lirică a concepției
filozofice a Marelui Tot, corola de minuni a lumii se definește mai bine în versurile ce urmează,
intensificând totodată impresia generală stabilită la început:

”și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte. ”

Reluând negația într-o formă mai ușoară din punct de vedere semantic, prin verbul ”a ucide”,
scriitorul și filozoful L. Blaga converg în opinia că rațiunea umană este capabilă să ucidă misterul
cunoașterii, potențată prin termenul ”taine”. Pluralul este esențial în întregul fragment, lumea
părând alcătuită dintr-un infinit număr de taine, imposibil de perceput și de aceea reluate mereu, în
forme diferite, dar acoperind aceeași sferă existențială, același univers. Acel eu inițial, ”eul-cosmos”
cum îl numește M. Mincu, este, așadar, exprimat prin câteva arhetipuri ale lumii încojurătoare,
atribute enumerate metaforic, fiecare termen fiind particularizat de repetiția conjuncțională
subliniindu-i importanța. Florile, elemente naturale, simbolizează viața și existența ingenuă, ochii o
formă de cunoaștere, sunt, în același timp, simboluri ale conștiinței umane reflexive, iar buzele au
dubla semnificație a iubirii, prin semnificația sărutului, dar și a comunicării, prin cuvânt; mormintele
adaugă la toate acestea o subtilă legătură cu tradiția prin taina morții care la Blaga – un adept al
filozofiei panteiste – nu reprezintă un sfârșit dramatic, ci o trecere, un stadiu necesar al duratei
umane și al devenirii universale.
Aceste sugestii sunt discutate mai apoi într-o formă deosebită, L. Blaga reprezentându-și actul său
poetic ca pe un raport bipolar între eul liric și lume, recurgând compozițional la o antiteză.
Capacitatea artistică, harul, forța inspiratoare și originalitatea poetică sunt reunite într-o singură
idee, într-un singur cuvânt ce definește totul în concepția poetului ”lumina”. Metafora luminii nu este
însă doar o exprimare a capacității de înțelegere și reflectare a fenomenalității înconjurătoare, ci și o
posibilitate de a reflecta în conștiința sensibilă această realitate de a construi mental un univers
imaginar, care să-l îmbogățească pe cel deja existent, căpătând diferite sensuri, precum acela de
conștiință, creativitate, revelare a misterelor, comuniune cu Cosmosul sau iubire spiritualizată. Astfel,
concepția filozofului despre ”cunoașterea paradisiacă” și cea ”luciferică” nu vine decât să întărească
pe calea reflecției o concluzie care i s-a prezentat poetului mai întâi ca o convingere trăită intim.

Inițial, este prezentată percepția exterioară, cea care, prin sintagma ”lumina altora” aduce în prim-
plan o formă de cunoaștere paradisiacă, comună:

”Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric.”

Încercarea de a înțelege, de a descifra anulează taina și misterul, fapt notat în text printr-un alt verb
ale cărui conotații atrag atenția, ”a sugruma”. Inevitabil ”minunile” par să se obscurizeze treptat,
transformându-se în ”nepătruns ascuns” și ”adâncimi de întuneric”, grija de a nu destrăma vraja
fiind, de fapt, o manifestare a grijii de a nu ”dezveli taina propriului eu insondabil, de a nu-l divulga
prin cuvânt decât parțial, prin metafore incongruente, prin semirevelațiile spontane și fără durată ale
cuvântului” – după cum spunea Marin Mincu. Sintagmele folosite de poet amintesc de maniera
romantică de percepție a lumii, descrisă și de M. Eminescu în ”Scrisoarea I”, mai ales prin versurile:

”Când nu s-ascundea nimic, deși tot era ascuns,

Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.”

”Nepătrunsul” eminescian este înțeles însă în perspectivă temporală: este lumea de dinainte de
geneză, neintrată încă în ciclul vieții, în cuvânt și în sens. La Blaga, chiar lumea creată este o voință, o
taină greu de cuprins în rostirea poetică.

Termen al antitezei, poetul, ca propriu creator, își propune să depășească, să transceadă orice cale
rațională de cunoaștere, îmbogățind ”corola de minuni a lumii” cu tainele propriilor sale revelații
intelectuale, realizate prin intermediul ”cunoașterii luciferice”:

” dar eu,

Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – ”

Astfel că ”lumina mea” este una inițiatică ce merge până la cele mai profunde și ascunse sensuri ale
lumii într-o manieră sensibilă, poetică, proprie eului liric individual, a cărui repetiție în acest fragment
subliniază confesiunea lirică, totul fiind accentuat de conjuncția adversativă ”dar”, care scoate în
evidență acest nou plan.
Modul propriu poetului de a înţelege şi de a cerceta tainele lumii pentru a le îmbogăţi este redat în
mod artistic printre o amplă comparaţie, foarte dezvoltată, de tip homeric:

”Și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/Nu micșorează, ci tremurătoare/Mărește și mai tare taina
nopții;/ Așa îmbogățesc și eu întunecata zare/Cu largi fiori de sfânt mister.”

Introducând în text un fragment de inspirație romantică, Blaga se folosește de motivul lunii și al

nocturnului pentru a spori impresia de mister, în special prin epitetele ”albe” și ”tremurătoare” și
adâncind, în același timp, taina, prin prezența nopții cu toate valențele ei și prin sugestia epitetului
”întunecata zare”. Versul ”Cu largi fiori de sfânt mister” vine ca o completare și o accentuare finală,
prin emoția poetică pe care o simbolizează. Cel ce a înțeles cu adevărat sensurile existenței și a
cunoscut adevărata lume nu doar că întreține misterul deja existent, dar îi amplifică dimensiunile și îl
potențează prin diversificarea aspectelor receptate:

”Și tot ce-i ne-nțeles/Se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari/ Sub ochii mei – ”

Aceasta este forma supremă a obscurizării minunii, ascunzând în spatele cuvintelor ce exprimă
comuniunea senină cu lumea o stare de continuă tânjire și de nostalgie:

Versurile finale

”Căci eu iubesc/Și flori, și ochi, și buze, și morminte.”

se prezintă atât ca o concluzie, o formă finală a cunoașterii și a comuniunii cu lumea, cât și ca o

justificare a propriei capacități de a îmbogăți misterul. Iubirea individuală punctată de pronumele
personal ”eu” este, de fapt, o iubire universală, ce s-a realizat prin implicarea până la contopire, prin
simțirea cu inima a Marelui Tot. Înțeleasă ca un act de cunoaștere, iubirea determină deci
apartenența la ritmurile universale, realizând o distincție între cunoașterea științifică, bazată pe
structuri, și cea poetică, cea a Marelui Tot.

Așadar, limbajul artistic este determinat în poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de un plan
filozofic secundar, urmărindu-se o idee revelată mereu printr-o comparație cu lumea materială.
Ineditul de ordin spiritual este redat prin cuvântul blagian însoțit de o aureolă de sens adânc, ce
tinde să depășească forma, dar și prin versificația ce nu se supune schemelor prozodice clasice.
Versurile sunt voit inegale, caracterizându-se prin două procedee sintactice: cel al enumerației
conjuncționale sau adverbiale sau cel al ingambamentului. (continuarea unei idei poetice în două sau
mai multe versuri consecutive fără a marca acest fapt prin vreo pauză).

Considerată de către P. Constantinescu o lirică cerebrală, lirica blagiană își impune trăsăturile
specifice și acestei poezii, fiindu-i caracteristice deci idealismul filozofic, valențele expresioniste,
imagismul aproape violent, termenul concret fiind adesea menit să-l sugereze pe cel abstract,
esențial. Toate acestea nu fac decât să-l îndreptățească pe Marin Mincu să afirme: ”Poetul e angajat
într-o căutare spirituală și încredințarea în mister nu e pentru el decât un mod de a cunoaște sufletul.
E vorba,de fapt, de opoziția între perspectiva separatoare și analitică a științei și aceea unificatoare și
sintetică a artei.”