Sunteți pe pagina 1din 4

SCURT ISTORIC 

-
 Deschiderea Conservatorului deMuzica si Arta Dramatica din Chisinau sa produs la 2
februarie1919,studiile au demarat in cladirea Liceului de baieti B.P.Hasdeu de peStrada Kiev (actualmente
localul Muzeului de istorie). Conservatorulfunctiona cu statut de institutie privata,uneori
institutia fiind finantata destat . Din anul 1920, Conservatorul a trecut sub inaltul patronaj
alMaestatii sale Regina Maria, datorita carui fapt bugetul institutiei fuseseinaintat presedintelui
camerei.In1922,Conservatorul isi schimba sediul pestrada Alexandru cel Bun.114. In anii 1927-1928
este deschisa sispecialitatea de contrabas si se deschid si clase de amsabluinstrumental,de
opera,orchestra,cor. Insa cea mai fregventa era clasa depian ,celelalte avind un numar mic de elevi si studenti.
Corul eraconstituit din 80 cintareti iar in orchestra mai participau si profesorii. Inanul 1928
Conservatorul este transformat intr-o institutie de stat,si esteinaintata o reforma care prevendea
perfectionarea sistemului depredare,in primul rind se evidentia admiterea tinerilor cu
capacitatimuzicale,in special la clasele muzical-teoretice.Reforma prevedea sideschiderea unor clase
preparatoare de 2 ani.Tot in acest an conducereaconservatorului decide ca acesta sa fie numit
CONSERVATORUL “UNIREA”

Dezvoltarea învăţămîntului public în


Basarabia în perioada interbelică (1918 -
1940)
Autor: Prof. Niculae SURUGIU,

Tănătari – ţinutul Tighina

Revenirea Basarabiei în anul 1918 la neamul românesc a asigurat pe parcursul întregii perioade
de pînă în 1940 o adevărată renaştere naţională şi spirituală a românilor basarabeni. Anume în
1918-1940 s-a constituit aici o adevărată intelectualitate naţională.

Pentru prima dată în istoria acestui ţinut, forţele spiritualităţii româneşti, vastele acumulări
culturale, naţionale, umane şi sociale s-au materializat într-un salt calitativ care s-a produs în
perioada interbelică.

După 1918 s-au produs schimbări colosale în sistemul învăţămîntului public din Basarabia, a fost
lichidat caracterul lui colonial rusesc. În afară de şcolile ruseşti, evreieşti, nemţeşti, au fost
deschise şcoli naţionale româneşti. Fiecărui elev i s-a oferit posibilitatea de a studia în limba sa
maternă. Guvernul României a înţeles de la bun început necesitatea răspîndirii ştiinţei de carte în
mediul basarabenilor drept condiţie indiscutabilă a progresului general al statului românesc. Nu
întîmplător deja în Constituţia României din 1923 a fost introdus dreptul la învăţătură. Partidul
Naţional Moldovenesc încă din martie 1917 a înaintat cerinţa cu privire la naţionalizarea şcolilor,
precum şi la crearea şcolilor primare şi medii româneşti, introducerea limbii române ca limbă
oficială în administraţia Basarabiei. În iunie – iulie 1917 au fost organizate de către P. Gore, V.
Stroescu primele cursuri pentru învăţătorii de limba română din Basarabia.
Programul Partidului Naţional-Liberal, adoptat la 27 noiembrie 1921, prevedea următoarele
sarcini: 1) îmbunătăţirea învăţămîntului rural pentru majoritatea populaţiei Basarabiei, 2)
lichidarea analfabetismului, 3) construirea în fiecare localitate rurală a unei şcoli săteşti, 4)
asigurarea fiecărei şcoli cu cadre didactice (un învăţător la 50 de copii).

După Unirea din 1918, ideea şcolii naţionale a fost realizată fără nici un obstacol din partea
autorităţilor statului. Deja către anul 1920 în Basarabia începe un mare proces de construcţie a
localurilor pentru şcolile săteşti. Aproape în fiecare sat s-a ridicat cîte o clădire pentru şcoala
primară, care la început avea trei-patru săli de clasă, o cancelarie pentru profesori, un cabinet
pentru directorul şcolii, mai apoi ridicîndu-se şi pentru şcolile secundare, licee, gimnazii, şcolile
normale clădiri mari, frumoase, luminoase. Către anul 1924, în Basarabia funcţionau deja mai
mult de 1700 de şcoli primare naţionale.

La 26 iulie 1924 a fost promulgată Legea cu privire la învăţămîntul primar şi secundar al statului
românesc. Această nouă “constituţie” a statului prevedea măsuri concrete pentru dezvoltarea
învăţămîntului în tot statul românesc, inclusiv în Basarabia: se aproba dreptul la învăţătură
pentru toţi copiii, indiferent de sexul, naţionalitatea şi rasa lor, se introducea învăţămîntul primar
şi secundar obligatoriu, cu o durată de 7 ani, din care ultimii ani erau destinaţi învăţămîntului
practic, se trasa trecerea la învăţămîntul de 7 ani în timp de 5 ani (art. 57) şi lichidarea
deosebirilor dintre şcolile săteşti şi cele de la oraş.

Datele statistice din anul 1897 arată că, în Basarabia, ştiutori de carte erau numai 19,4% din
populaţie, iar între moldoveni numai 10,3%; în România – 22%, în Transilvania (1900) – 41,4%,
în Bucovina – aproape 45%. Între anii 1918 şi 1940, în Basarabia au fost deschise 189 şcoli
urbane şi 1721 şcoli rurale, cu 275.637 de locuri, ceea ce însemna că aproape în fiecare sat a fost
deschisă cîte o şcoală. În afară de aceasta, în Basarabia au funcţionat circa 30 de şcoli medii.
Numărul şcolilor profesionale a crescut de la 9 în 1919 pînă la 19 în 1926, iar numărul elevilor,
respectiv de la 175 la 1048.

Un anumit rol în pregătirea cadrelor de muncitori l-au jucat şcolile de meserii din Bălţi, Floreşti,
Soroca, Orhei, Cetatea Albă, Ismail. Către anul 1940, în Chişinău funcţionau: gimnaziul
industrial casnic ( directoare E. Antonescu), gimnaziul industrial SON ( directoare A. Ionescu),
şcoala de contabilitate ( director A. Munteanu), liceul industrial de fete ( directoare A.
Negrescu), patru şcoli comerciale de stat pentru cursul inferior, o şcoală pentru cursul superior
comercial şi două şcoli pentru preparaţiile practice.

S-a dezvoltat învăţămîntul mediu de specialitate pentru pregătirea cadrelor pedagogice. În 1927,
în Basarabia erau 10 şcoli normale cu 1932 elevi (1300 băieţi şi 632 fete), 21 licee de băieţi
(1402 elevi) şi 14 licee de fete (3225 eleve).

Un anumit rol în pregătirea agronomilor, viticultorilor, zootehnicienilor l-au jucat şcolile medii
agricole de specialitate. În 1927, în Basarabia funcţionau: Şcoala naţională de viticultură din
Chişinău, şcolile inferioare de agricultură din Cucuruzeni, Grinăuţi, Purcari, Cricova, Cupcui,
Manzîr, Brînzeni şi şcoala de viticultură din Saharna – cu trei şcoli mai mult decît în anul 1918.
De asemenea, s-a majorat numărul elevilor de la 400 în 1918 la 700 în 1926. Dacă în 1917
şcolile agricole aveau 950 ha de pămînt, în 1926 vorbim de circa 4000 ha. Dacă pînă în 1918
cursurile se ţineau în ruseşte, după Unire s-a trecut la limba română, au fost revăzute programele
de studii, s-au introdus programe noi analitice.

În Basarabia s-a dezvoltat şi învăţămîntul particular. Către anul 1926 funcţionau două şcoli
particulare speciale, 45 grădiniţe de copii particulare, 39 şcoli particulare cu programul statului
(4500 elevi), nouă şcoli primare cu program propriu (1640 elevi), o şcoală medie particulară
(168 elevi) şi nouă licee particulare de băieţi (598 elevi), şapte licee particulare mixte (451
elevi), opt licee particulare de fete (553 eleve). Aceste şcoli au fost deschise în fond de
reprezentanţii populaţiei ruseşti, evreieşti şi germane. Numai în Chişinău, către anul 1940
funcţionau 50 şcoli primare, inclusiv 17 şcoli mixte, 13 şcoli de fete, 14 şcoli de băieţi, şase şcoli
evreieşti, 11 licee, trei gimnazii, Şcoala normală de învăţători “Mihai Viteazul”, Şcoala normală
eparhială, Seminarul de Teologie,Şcoala de contabilitate. Se deosebeau prin calitatea pregătirii
elevilor Liceul militar “Regele Ferdinand I” ( director C. I. Cealîc), Liceul comercial de băieţi
(director Eberman), Liceul de fete “Principesa Dadiani” (director R. Galin), Liceul de fete
“Regina Maria” (directoare A. Negrescu), Gimnaziul “Mihai Eminescu” (director N. N.
Moroşanu), Gimnaziul industrial casnic (directoare E. Antonescu), Liceul “B. P. Hasdeu”
(director V. Harea), Liceul eparhial (director M. Uşinevici Dumitrescu) şi altele.

România a creat o bază materială bună pentru şcolile Basarabiei. În anii 1918-1940 au fost
construite 1760 clădiri noi pentru şcoli. România a construit în 10 ani cît n-a constuit regimul
ţarist rus în mai bine de 100 de ani. S-a dezvoltat o reţea întreagă de şcoli speciale, la care nici nu
se putea visa pînă în 1918: şcoli-internat de băieţi, şcoli pentru pregătirea conducătorilor şi
educatorilor grădiniţelor de copii, şcoli primare pentru handicapaţi, precum şi grădiniţe de copii.
Numai din 1918 pînă în 1924, în Basarabia, au fost deschise 26 grădiniţe cu un contingent de
1180 copii. Pînă în 1917 în Basarabia nici nu se ştia de grădiniţe de copii. Între anii 1918-1940 s-
au construit clădiri pentru circa 50 grădiniţe pentru copiii români, evrei, ucrainieni, ruşi şi alte
naţionalităţi.

Sistemul de învăţămînt românesc era prielnic naţionalităţilor conlocuitoare. Şcolile primare,


secundare, gimnaziile, liceele au fost asigurate cu cadre bine pregătite. În sistemul didactic deja
în anul 1926 s-au încadrat 4917 învăţători, ceea ce e de 12 ori mai mult decît în anii 1919-1920.
Fiecare liceu, gimnaziu desfăşura o vastă activitate de educaţie şi culturalizare. La Liceul de
băieţi “Alexandru Donici” din Chişinău activa “Societatea pentru studierea limbii şi literaturii
române” condusă de profesorul Al. Nicu, corul elevilor, filiala basarabeană a asociaţiei “Astra”,
care organiza excursii cu elevii.

Consecinţe pozitive a avut studierea obiectelor în limba maternă. Copiii de moldoveni nu erau
“sălbatici” cum striga V. Purişchevici, fostul deputat din Basarabia în Duma rusească în 1911.
Moldovenii posedau aptitudini foarte bune pentru carte, erau talentaţi, stăruitori, disciplinaţi,
aspirau spre o cultură naţională românească bogată.

S-a schimbat complet conţinutul teoretic şi ideologic al învăţămîntului. Dacă pînă în 1918, în
şcolile din Basarabia, se propaga ideologia colonială rusă (misiunea de “eliberare” a Rusiei
ţariste în Balcani, unitatea imperiului rus, unitatea duhovnicească, existenţa unui singur popor
etc.), acum la baza conţinutului sistemului de învăţămînt au fost puse ideile patriotice ale
neamului românesc, ideile luptei pentru independenţă, eroismul în lupta de veacuri pentru
supravieţuire. Programele unice româneşti au contribuit la încadrarea reuşită a învăţămîntului din
Basarabia în sistemul de învăţămînt românesc, care-şi cucerise un mare prestigiu în Europa.

Au existat şi greutăţi prin care a trecut învăţămîntul public din Basarabia. Nu fiecare ţăran
basarabean avea posibilitatea de a-şi da copiii la şcoală. Era lipsă de îmbrăcăminte şi
încălţăminte pentru elevi. Era insuficient numărul de şcoli şi de învăţători. Statistica Ministerului
de instrucţiune din 1925 recunoştea că, pentru a completa toate golurile din învăţămîntul primar
şi a trece la sistemul de 7 clase în toate şcolile din România, inclusiv din Basarabia, era nevoie
de 24.000 de învăţători. În 1932 frecvenţa în Basarabia constituia 53,6% din tot numărul copiilor
(58,8% pentru băieţi şi 44% pentru fete), iar pe întreaga Românie, de 70,8% (74% pentru băieţi
şi 66% pentru fete).
La capitolul frecvenţă şcolară, în 1918-1940, România se afla între primele 30 de state dezvoltate
din lume, în 1932 ocupa locul al 26-lea cu 70,8%, URSS avea 70%. Recensămîntul din 1930 a
arătat că numărul ştiutorilor de carte s-a majorat de la 10,3% în 1917 pînă la 38,1% în 1930, iar
în general în România – 57%.

În comparaţie cu cel primar şi secundar, învăţămîntul superior a cunoscut în Basarabia un


progres mai lent. Aici au funcţionat două facultăţi ale Universităţii din Iaşi: Facultatea Agricolă,
în frunte cu decanul său, profesorul Agricola Cardaş, şi Facultatea de Teologie, în frunte cu
decanul Popescu-Prahova. La aceste facultăţi, cu o bază materială bună, îşi făceau studiile peste
2000 de studenţi.

Învăţămîntul superior în Basarabia făcea abia primii paşi. Un număr considerabil de studenţi
basarabeni îşi făceau studiile la universităţile din Cernăuţi, Iaşi, Bucureşti, Cluj, la instituţiile de
învăţămînt superior din Franţa, Germania, Cehoslovacia, Belgia. În aceste condiţii, Gala
Galaction propunea să fie deschisă în Basarabia o universitate, dar această idee frumoasă n-a fost
realizată, deoarece Basarabia a fost reocupată de bolşevicii ruşi în 1940.

Dar, în general, învăţămîntul primar, secundar, profesional şi superior a constituit un puternic


instrument de implantare şi dezvoltare a culturii româneşti, de care au profitat toate clasele
sociale basarabene. De la Hotin pînă la Reni şi Ismail, şcoala românească din Basarabia a făurit
mulţi intelectuali. Ea a format multe personalităţi care au activat şi în perioada postbelică. Ar fi
fost imposibil să avem o cultură naţională fără şcoala românească din Basarabia interbelică.

Basarabia anilor 1918-1940 nu mai era aceea din 1917. Sute de mii de copii au absolvit şcoala
românească, încadrîndu-se pregnant în viaţa spirituala a României reîntregite.