Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ecranizare Şi Adaptare
Ecranizare Şi Adaptare
Ecranizare Şi Adaptare
Ecranizare şi adaptare
Opera ca pretext
- ca punct de plecare (nu de sosire precum în cazul unei lecturi obişnuite)
- izvor de inspiraţie
- punct de plecare pentru o altă operă (1981- 1990, De ce trag, clopotele, Mitică? de
Lucian Pintilie după piesa „D`ale carnavalului” (1885) şi monologul „1 aprilie” (1901) de
Caragiale, O vară de neuitat/ Une été inoubliable (1994, Franţa- România după un episod
autobiografic al lui Petru Dumitriu din romanul său „Cronică de familie” (1957), Hanul
dintre dealuri (1988, Sc, R: Cristiana Nicolae) este o adaptare liberă după nuvela „La
hanul lui Mânjoală” de I. L. Caragiale)
- Cazul extrem- uneori este preluat doar personajul- James Bond (din romanele lui Ian
Fleming), Sherlock Holmes (uneori apare pe generice “după personajele lui…”
(“characters from”)
- viziune polemică- incitare, scandal, reclamă indirectă
Ecranizarea-
1. screening (eng.)= proiecţie
2. screen version (adaptation)= a composition that has been recast into a new form
- Serghei Eisenstein (în eseul său “Dickens, Griffith şi filmul azi”, 1944) considera că
filmele trebuie să adapteze mai ales romane cu exterioare şi descrieri fizice; ele vor eşua
dacă vor încerca să adapteze romane moderne şi orice ficţiune care conţine monolog
interior sau fluxal conştiinţei:
Adaptarea-
Loose adaptation (engl.), adaptare liberă, adaptation libre (fr.)
Poveste din cartierul de vest (1961, R: Jerome Robbins, Robert Wise, musical după o
carte şi un scenariu, poate fi considerat o adaptare foarte liberă după Romeo şi Julieta)
Ecranizări:
- Regizor specializat în ecranizări- Mircea Mureşan (Răscoala, 1966, Ion- blestemul
pământului, blestemul iubirii, 1979)
- Exemplu de regizor de ecranizări şi adaptări- Mircea Drăgan: ecranizări (Fraţii Jderi,
1974, după romanul omonim de M.Sadoveanu, la care adaugă o adaptare în care
păstrează doar personajele din roman în filmul dfin acelaşi an- 500 de ani de la bătălie-
Ştefan cel Mare. Vaslui, 1475) şi adaptări („Chiriţa în Iaşi sau două fete şi o neneacă”
(1850) şi „Chiriţa în provincie” (1852)- reprelucrate pentru scenă în 1969 în comedia
„Coana Chiriţa” de Tudor Muşatescu şi pentru ecran în comediile muzicale Cucoana
Chiriţa (1986), respectiv Chiriţa în Iaşi (1988) de către regizorul Mircea Drăgan după
scenariile semnate de Draga Olteanu- Matei)
Adaptări:
- având în vedere constrângerile filmului mut şi în general din cauza mijloacelor mai
sărace ale cinematografului la începuturi, adaptările cinematografice au apărut înaintea
ecranizărilor deşi prestigiul unor opere literare ar fi impus respectarea operelor iniţiale
mai ales faţă de cinematograf, la începuturi un divertisment de bâlci, pentru vulg
- un prim caz important de probleme de copyright: Nosferatu, simfonia groazei/
Nosferatu, eine symphonie des grauens (1922, Germania, R: F.W. Murnau). Văduva lui
Bram Stoker a cerut mulţi bani pentru drepturile de ecranizare a romanului „Dracula”
(1897) şi de aceea Murnau a schimbat numele personajului şi a mutat parţial acţiunea în
Germania
Georges Melies (Voiajul în Lună, 1902, după „De la Pământ la Lună” de Jules Verne,
Călătorie în imposibil, 1904, după piesa lui Jules Verne)
Michael Cacoyannis: Elektra (1962) după Euripide (ecranizare căci păstrează multe din
replicile originale şi corul), Femeile troiene/ The Trojan Women (1971, SUA-
M.Britanie- Grecia, cu Katharine Hepburn- Hecuba, Vanessa Redgrave- Andromaca,
Genevieve Bujold- Casandra, Irene Papas- Elena, în stilul teatrului englez) după Euripide,
Ifigenia (1977) după tragedia lui Euripide „Ifigenia în Aulida”
- În acelaşi an cu o ecranizare fidelă precum Electra lui Cacoyannis- Phaedra (1962,
Franţa- Grecia- SUA, R: Jules Dassin, Cu: Melina Mercouri- Phaedra, Anthony Perkins-
Alexis, Raf Vallone- Thanos) o adaptare localizată în Grecia modernă. Deşi un film
curajos pentru anii `60 şi nominalizat la Oscar pentru costume (Theoni V. Aldredge), a
fost primit cu răceală de critică şi din cauza aluziei la Aristotelis Onassis şi Maria Callas.
Dassin mută tragedia „Hippolytus” a lui Euripide în contemporaneitate, în familia unui
mare armator, utilizează Insula Hydra ca locaţie, engleza şi greaca pentru dialoguri, ca şi
muzica lui Mikis Theodorakis, la fel ca şi Cacoyannis. Thanos se căsătoreşte cu o femeie
tânără şi senzuală şi apoi îşi recheamă din Europa fiul student în arte pentru a-l ajuta să-şi
conducă imperiul financiar. Complexul oedipian în care un fiu introvertit şi artist este
complexat de un tată atotputernic este bine conturat. Dassin reconstituie veridic şi
pasiunea devoratoare dintre fiu şi mama vitregă. Alexis rezistă mai întâi avansurilor, apoi
în faţa focului cei doi se dezbracă într-o scenă memorabilă pentru senzualitatea ei deşi
nuditatea este mai mult sugerată căci camera lui Jacques Natteau se mişcă subiectiv în
unghiuri poetice. Însă finalul în care Alexis pleacă cu automobilul său sport în trombă
într-un impuls sinucigaş, acompaniat de muzica lui Bach, este însă parcă prea căutat.