Tema 1.

Indicatorii profitului și indicatori de performanță bancară

în evaluarea activității bancare
1.2. Indicatori de performanță bancară
Pentru evaluarea stării economice și financiare a băncilor, literatura de propune utilizarea
următorului sistem de indicatori de performanță bancară:
1) marja netă din dobânzi (rata veniturilor din dobânzi);
2) rata profitului;
3) rata utilizării activelor;
4) rata rentabilității economice (ROA);
5) rentabilitatea financiară (a capitalului - ROE);
6) efectul de pârghie (gradul de îndatorare).
Problema utilizării indicatorilor este importantă și comportă nuanțe diferite pentru că:
- exprimarea cifrică a nivelului anumitor indicatori oferă o imagine în același timp sintetică și
cuprinzătoare (fără a fi completă) a rezultatelor activității unei bănci;
- calculul în dinamică a indicatorilor performanței bancare dă posibilitatea de a compara
nivelurile acestora față de anumite valori de referință și a stabili astfel, tendința de evoluție a
activității bancare, iar pe de altă parte, se pot efectua analize pertinente și relevante în legătură cu
factorii care au influențat evoluția, în sens pozitiv sau negativ a indicatorilor în cauză.
În urma acestui ultim tip de analiză (pe factori de influență) se pot stabili măsuri pentru:
îmbunătățirea echilibrului între plasamente și resurse; raționalizarea cheltuielilor de funcționare;
optimizarea numărului de clienți, a volumului produselor și serviciilor bancare oferite clienților
etc.
Obiectivul activității bancare este maximizarea valorii investiției proprietarilor în bancă unde
băncile operează cu resurse împrumutate care sunt un multiplu substanțial al capitalului propriu.
Acest lucru impune atingerea unui nivel al profitului înalt pentru a menține pe proprietari
(acționari) care sunt direct interesați de ceea ce se întâmplă cu investiția lor. Valoarea investiției
proprietarilor în bancă depinde atât de mărimea profitului obținut de bancă, deci de eficiența
utilizării capitalului acționarilor și a resurselor atrase, cât și de riscurile asumate și ce perspectivă
oferă viitorul.
În mod sintetic acest lucru este arătat în fig.1.
Valoarea investiţiilor în acţiunile bancare

Profit Riscuri
ROA Financiare
ROE Comerciale
Perioada realizării Mediul de afaceri
Perspective
Această valoare va influența valoarea de piață a acțiunilor băncii, capacitatea de a achiziționa
capital și resurse suplimentare.Prețul de piață al acțiunilor este cel mai bun indicator al valorii
investiției proprietarilor în bancă pentru că reflectă evaluarea performanțelor de către piață
concentrând atât valoarea câștigurilor obținute, cât și prețul plătit de bancă pentru riscurile
asumate. Băncile își constituie capital fix din aporturile acționarilor, atrag resurse de la
depunători pe care le fructifică făcând plasamente în diverse tipuri de investiții în urma cărora
obține venituri din care suportă salarii, taxe, impozite, amortizarea capitalului, plătește dobânzi,
rămânându-le un profit a cărui mărime depinde de eficiența investițiilor făcute.
Obiectivul fundamental urmărit de managementul băncii este maximizarea valorii investiției
proprietarilor:
(Formula nr.1) Profit / Capital propriu=maximizare
Acest lucru presupune utilizarea eficientă a factorilor de producție în vederea obținerii unui
profit maxim, ceea ce din punct de vedere al eficienței înseamnă:
(Formula nr.2) Efect / Effort=maxim.
În cazul băncilor, indicatorul este denumit ROE (return on equity) care se exprimă prin:
(Formula nr.3) ROE =Profit / Capital propriu = maxim
Maximizarea ROE-ului este consecința utiizării eficiente a tuturor resurselor băncii (proprii și
atrase)prin realizarea unor investiții de calitate.Analiza eficienței presupune evaluarea
performanțelor actuale ale băncii constituind primul pas necesar în planificarea pe termen scurt,
mediu și lung. Calculul indicatorilor de eficiență este necesar din următoarele motive: - permite
compararea indicatorilor aferenți perioadei precedente cu valorile obiectiv, planificate de către
managementul băncii, precum și stabilirea abaterilor; - ajută managementul băncii să stabilească
obiectivele privind dimensiunea compromisurilor între risc și profit la care banca poate fi
rentabilă; - comparând rezultatele obținute cu rezultatele unor bănci asemănătoare, ajută la
stabilirea punctelor tari și slabe ale băncii.
(Formula nr.4)ROE=Profit net / Capital propriu * 100, în care ROE măsoară rata de
recuperare a investiției acționarilor băncii și care trebuie comparată cu rata medie a dobânzilor
și a inflației aferente perioadei supuse analizei. Creșterea inflației duce inevitabil la scăderea
câștigurilor aferente acțiunilor pe care acționarii le posedă, ceea ce face și valoarea capitalului
propriu al băncii să scadă, afectând dezvoltarea pe viitor a băncii. De aceea se impune o analiză
profundă a rentabilității capitalului propriu prin descompunerea indicatorului în următoarele
componente (indicatori):
(Formula nr.5) ROE=Profit net / Venit din exploatare * Venit din exploatare / Active * Active /
Capital propriu , adică:
(Formula nr.6) ROE = RPN x UA x GI sau ROE = ROA x GI în care:
RPN – rata profitului net,
UA – utilizarea activelor băncii,
GI – gradul de îndatorare,
ROA – rentabilitatea activelor.
Fiecare indicator include diferite aspecte ale eficienței astfel:
RPN – reflectă eficiența cheltuielilor făcute de managementul băncii, cheltuieli aferente
gestionării resurselor și plasamentelor, a riscurilor și asigurării funcționării băncii. Rata profitului
net (RPN) trebuie să fie un indicator controlat atent de către managementul băncii printr-o
gestionare riguroasă a cheltuielilor, deoarece astfel băncile își pot crește profiturile și deci
dividendele acordate acționarilor.
UA – reflectă capacitatea managementului de a investi în active care aduc câștig. Utilizarea
activului (UA) prin plasamente în active care aduc câștiguri mari și sigure băncii, asigură în mod
direct creșterea profitului pe active obținut de bancă și deci creșterea ROE.
GI – reflectă capacitatea managementului de a concura cu celelalte bănci privind atragerea
sumelor disponibile din economie. Din cei trei indicatori gradul de îndatorare (GI) înregistrează
valorile cele mai mari ca urmare a faptului că băncile operează în principal pe seama resurselor
atrase. Cu cât gradul de îndatorare a băncii este mai amre, cu atât rentabilitatea capitalului
propriu este mai mare. Dacă acești indicatori scad, managementul băncii trebuie să analizeze
motivele care stau la baza acestor diminuări.
Descompunerea lui ROE ajută administratorii băncii să determine elementele care participă la
obținerea indicatorului ROE, precum și luarea unor decizii care să stopeze sau să amplifice
valorile fiecărui indicator.
În mod clar, descompunerea indicatorului ROE în permite o analiză temeinică a cauzelor care
determină diminuarea profiturilor băncii, sugerând totodată și locul unde managementul trebuie
să caute soluții și să ia decizii în vederea remedierii profitului băncii.
Din analiza celor trei indicatori se poate concluziona că realizarea unor profituri mari depinde de
o serie de factori, cum ar fi:
- controlul sistematic asupra cheltuielilor de exploatare, astfel încât venitul din exploatare să se
diminueze cât mai puțin;
- controlul atent al expunerii băncilor la risc, astfel încât gestiunea acestora să nu coste mult
banca; - ridicarea calității portofoliului de credite, astfel încât pierderile să afecteze cât mai puțin
venitul din exploatare al băncii.
Rentabilitatea activelor ROA (return of assets) este indiccatorul care reflectă capacitatea
managementului băncii de a folosi eficient resursele de care dispune banca în scopul maximizării
profitului.
(Formula nr.7) ROA=Profit net / Active •100
Între ROA și ROE există următoarea relație:
(Formula nr.8) ROE=ROA * Active / Capital propriu •100 =ROA•GI*100
Din această relație se poate concluziona că o bancă chiar dacă are un ROA scăzut ea poate
obține un ROE mare prin folosirea maximă a resurselor atrase și minimă a capitalului propriu, cu
alte cuvinte cu cât gradul de îndatorare este mai mare, cu atât ROE este mai mare. Deci, în timp
ce eficiența reprezentată de ROA scade, banca trebuie să-și asume riscul de îndatorare în așa fel
încât să satisfacă așteptările acționarilor.
Marja dobânzii, indicator ce exprimă eficiența utilizării de către managementul băncii a
resurselor împrumutate sau câștigul obținut de bancă din investițiile făcute pe seama resurselor
atrase. Indicatorul se determină astfel:
(Formula nr.9) Md= Dobinzi Dt / Active cu % - Dobinzi CT / Pasive cu % * 100
Valoarea indicatorului depinde de următorii factori:
- calitatea investițiilor făcute de bancă materializată în plasamente sigure (încasarea dobânzilor la
timp) și profitabile;
- capacitatea managementului de a atrage resurse ieftine;
- utilizarea maximă a resurselor atrase în investiții care aduc profit.
Marja netă din dobânzi (rata veniturilor din dobânzi Rvd) exprimă raportul dintre venitul net
din dobânzi (diferența dintre dobânzi încasate și dobânzi plătite) pe de o parte și activele
valorificate, pe de altă parte.
(Formula nr.10) Rvd=Dî-Dp/ Av (cu %) * 100
în care: Rvd - rata veniturilor din dobânzi; Dî - dobânzi încasate; Dp - dobânzi plătite; Av -
active valorificate Av = TA – AN ; în care: TA = total active; AN = active nevalorificate (în
activitatea de acordare a creditelor).
Activele valorificate, ca noțiune, reprezintă diferența dintre totalul activului bilanțier și suma
următoarelor elemente de activ: casa, mijloace fixe, obiecte de inventar, decontări și debitori, alte
active, care însumate formează activele nevalorificate.
Conceptele active valorificate și active nevalorificate se referă la implicarea activului băncii în
activitatea de acordare a creditelor. O valoare mare a acestui indicator, deci un venit net din
dobânzi cât mai mare la același nivel al activelor exprimă o activitate profitabilă (colectare și
redistribuire de capital), deci un bun management al activelor și pasivelor. De asemenea, o marjă
netă din dobânzi ridicată poate fi obținută pe seama angajării în activități riscante. Un nivel redus
al marjei poate reflecta cheltuieli mari cu dobânzile (dependență de pasive volatile, pe termen
scurt), dar și o atitudine mai prudentă a băncii, care conduce la venituri din dobânzi mai mici.
Marja din dobânzi ridicată este caracteristică băncilor de detaliu (retail), care au o largă rețea
de sucursale, filiale, agenții în teritoriu, ce își procură resursele la un preț scăzut, în timp ce
băncile cu ridicata (banca centrală) au o marjă mai scăzută datorită unui cost al procurării
fondurilor mai ridicate.
Ponderea pierderilor din credite în total credite (Ppc) – indicator care exprimă eficiența
activității de creditare a băncii și se determină astfel:
(Formula nr.11) Ppc=Pierderi din credite * Total credite •100
Din punct de vedere al eficienței acest indicator trebuie să fie cât mai mic, deoarece pierderile
sunt suportate în mod direct de către acționari. Deci, valoarea lui ROE este afectată direct de
calitatea creditelor acordate de bancă.
Rata solvabilității patrimoniale(Rsp) – indicatorul este opus gradului de îndatorare al băncii.
Băncile care optează pentru un risc al capitalului mic și efectul de levier al îndatorării va fi mai
mic și profitul obținut va fi mic, deci cu cât valoarea indicatorului Rsp este mai mică cu atât
valoarea lui ROE va fi mai mare. Indicatorul se determină astfel:
(Formula nr.12) Rsp=Capital propriu / Active •100
Efectul de pârghie (multiplicatorul de fonduri proprii) sau gradul de îndatorare (Gî) exprimă
raportul intre activele totale (capitalul împrumutat) și capital propriu. Este un indicator de
structură și are în general valori mai mari de 10. Reflectă gradul în care utilizarea unor resurse
suplimentare servește creșterii rentabilității capitalului propriu (a rentabilității financiare). Acest
indicator variază invers proporțional cu ponderea capitalului în totalul pasivelor bancare. Cu cât
ponderea capitalului propriu este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic și efectul de
pârghie de asemenea. O pondere mai mică a capitalului propriu semnifică un risc bancar și un
efect de pârghie mai mare. Cu alte cuvinte efectul de pârghie compară activele cu fondurile
proprii astfel că o valoare mare a acestui indicator arată un grad mare de îndatorare. El sugerează
că un randament mai mare al fondurilor proprii poate fi obținut fie prin majorarea acțiunilor, fie
prin creșterea gradului de îndatorare. Relația de calcul este:
(Formula nr.13) Gî=Active / Capital propriu •100
În același timp administratorii băncii trebuie să efectueze un control riguros asupra riscurilor
bancare, care sunt factori importanți de care depinde profitabilitatea băncii. Managementul
riscurilor presupune prevenirea, măsurarea și gestionarea riscurilor.
Calculul indicatorilor de risc permite o interpretare a lor prin prisma cauzelor, consecințelor și
efectelor în timp asupra profitabilității băncii. Studierea atentă a structurii în dinamică a activelor
și pasivelor băncii conduce la obținerea unor informații suplimentare referitoare la profitul băncii
și expunerea la risc. Gestionarea eficientă a riscurilor impune o analiză cost/profit, pentru ca
deciziile aplicate să fie ieftine, în așa fel încât profitabilitatea scontată prin asumarea riscurilor să
nu fie afectată.
Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot si cuantificate prin intermediul unui sistem de
indicatori. Riscurile financiare sunt consecința dezechilibrelor permanente care apar între
activele și pasivele băncii.
Riscul de credit constă în probabilitatea ca dobânda și (sau) împrumutul să nu fie rambursate de
împrumut conform contractului. Evalurea riscului de credit se determină prin intermediul
indicatorului:
(Formula nr.14) Rata creditelor restante= Credite restante / Total credite •100
Rata creditelor restante evidențiază calitatea portofoliului de credite a băncii, cu cât indicatorul
înregistrează valori mai mari, cu atât banca este expusă mai mult riscului de credit.
 Limita maximă admisă (conform standardelor internaționale) a acestui indicator este de 6%.
Riscul de lichiditate este consecința nerambursării creditelor și dobânzilor la termen, precum și
a necorelării pe scadențe de către managementul băncii, sau a unor retrageri masive și
neașteptate a depozitelor de către clienți. Riscul de lichiditate se determină astfel:
(Formula nr.15) Re = Active lichide / Pasive lichide •100
Se știe că împrumuturile pe termen lung susținute din resurse pe termen scurt sunt cele mai
profitabile pentru bancă. Acest lucru presupune o arbitrare permanentă a legăturilor dintre
scadențele activelor și pasivelor băncii. Valoarea indicatorului trebuie să fie cât mai aproape de
100% pentru ca banca să facă față evenimentelor pe care le-am expus. Un indice mare de
lichiditate indică însă o bancă mai puțin riscantă, dar mai puțin profitabilă.
Riscul ratei dobânzii (Rd) este consecința fluctuației ratei dobânzii și se determină astfel:
(Formula nr.16) Rd=Active sensibile la fluct.ratei dobânzii / Pasive sensibile la fluct.ratei
dobânzii
Menținerea raportului în jurul valorii „1” diminuează riscul, dar poate să diminueze și profitul
băncii. Asupra ratei dobânzii managerii își concentrează atenția în mod deosebit, deoarece
fluctuațiile ratei dobânzii pun în pericol atât câștigurile, cât și întreg portofoliul băncii.
Variațiile mari ale dobânzii din cauza inflației și conjunctura economică pot influența în mod
drastic costurile, rambursările și valoarea activelor băncii. Băncile care dau împrumuturi cu rata
dobânzii fixă pe seama unor depozite pe termen scurt cu rata dobânzii fluctuante se condamnă la
faliment.
Riscul insolvabilității este consecința calității proaste a portofoliului de investiții al băncii. Dacă
banca se încarcă cu un volum excesiv de credite proaste sau dacă o parte din investițiile
financiare scad generând pierderi, resursele proprii care sunt proiectate să absoarbă pierderile ar
putea fi insuficiente. În acest caz, managementul va trebui să atragă resurse suplimentare pentru
a contracara nerambursările din credite și să țină banca deschisă bonificând dobânzi mai mari
pentru a atrage resurse care să salveze banca - simptom specific băncilor care promovează
ineficiența în gestionarea resurselor și plasamentelor.
Indicatorul se determină astfel: (Formula nr.17) Ri = Fonduri proprii / Active ponderate în func.
de risc •100
Diversificarea portofoliului de active reprezintă metoda cea mai eficientă de protejare a băncii
împotriva riscurilor. Este evident că profiturile băncii cresc prin asumarea unor riscuri mai mari.
Cu siguranță că atât managementul, cât și acționarii preferă profituri ridicate la un nivel
acceptabil al riscurilor. Desigur, rentabilitatea crește prin asumarea unui risc mai mare dintre cele
patru categorii de risc financiar (credit, dobândă, lichiditate, capital). De exemplu, o bancă poate
să atragă resurse pe termen scurt, pe care să le plaseze pe termen lung la o rată a dobânzii mai
mare, dar își asumă în schimb riscul de lichiditate și de dobândă. De asemenea, pentru a-și crește
rentabilitatea banca poate să-și asume și un risc de credit mai mare, acordând credite riscante mai
scumpe sau poate să-și asume și riscul de capital printr-o îndatorare mai mare.
Prognoza profiturilor și riscurilor viitoare în vederea evaluării relației dintre profit și risc
impune parcurgerea următoarelor etape:
1. Măsurarea ratelor de rentabilitate pentru fiecare din cele patru categorii de risc unde se impun
măsurători corecte asupra modului cum creșterea sau reducerea riscurilor afectează rentabilitatea
băncii. Deși o estimare a intensității cu care acționează aceste categorii de risc este dificilă, este
clar că asumându-și riscuri mai mari, în cazul în care celelalte variabile ale mediului rămân
constante, banca va obține o rentabilitate mai mare. Excepție ar fi situația când banca își asumă
mai multe riscuri a căror gestionare poate să conducă la costuri mari și deci să-și micșoreze
rentabilitatea.
2. A doua etapă este evaluarea corectitudinii managementului băncii, determinarea punctelor
forte și slabe ale pieței. Scopul acestei etape este acela de a determina riscurile pe care banca și le
poate asuma în vederea atingerii rentabilității propuse, în funcție de calitatea managementului și
evoluția pieței.
3. A treia etapă constă în determinarea eterogenității obiectivelor de risc în condițiile prognoză în
viitor, având în vedere faptul că riscul combinat trebuie să conducă la obținerea unei rentabilități
pe care banca și-a propus să o atingă. De exemplu, riscul de credit în viitor va fi determinat de
riscul curent al 8 băncii, de evoluția economiei și de calitatea evoluției bazei de credit a
solicitanților. Riscul de lichiditate în viitor depinde de poziția curentă a băncii, de capacitatea
băncii de a contracta lichidități și de nevoile de lichidități viitoare ale băncii. Riscul ratei
dobânzii este mai greu de controlat datorită evoluțiilor neașteptate ale variabilelor economice în
special inflația. Dacă evoluția viitoare a ratei dobânzii diferă semnificativ de ceva ce banca a
prognozat, atunci va trebui să-și mențină poziția actuală de risc și în viitor folosind o serie de
tehnici specifice gestionării acestui risc.
4. A patra etapă constă în evaluarea calității managementului riscului. Cu un management bun al
riscului, o bancă poate să atingă nivelul prognozat de rentabilitate și risc.
Odată stabilită poziția rentabilitate-risc se pot simula diverse situații de rentabilitate-risc, oferind
astfel soluții pentru viitor în vederea gestionării eficiente a resurselor și plasamentelor băncii.
Profitul reprezintă momentul cheie sau rezultatul final al performanței, care indică efectul net al
politicii și activității băncii în anul financiar. Stabilitatea nivelului profitului și trendul lui
ascendent sunt cei mai elocvenți indicatori de performanță a băncii atât pentru perioada trecută,
cât și pentru cea viitoare. De obicei, profitabilitatea se măsoară, integral sau parțial, de mai mulți
indicatori.
Indicatorii de bază includ: ROE, care exprimă rata profitului aferentă investiției efectuate de
acționar și ROA, care determină eficiența utilizării potențialului băncii. Alte relații măsoară
profitabilitatea activității de bază a băncii (de ex. ratele marjei), contribuția diferitor tipuri de
activități la profitul întregii bănci, eficiența cu care banca activează, stabilitatea și permanența
profiturilor ei. Indicatorii menționați se examinează în dinamică cu scopul de a detecta trendurile
profitabilității. Analiza evoluției diferitor indicatori în timp relevă modificările survenite în
politicile și strategiile băncii și/sau a mediului de afaceri în care activează.
Numeroși factori pot influența profitabilitatea băncii. În unele cazuri, inflația poate contribui la
sporirea costurilor operaționale mai repede decât a veniturilor. Determinând cota de piață a
activelor băncii este necesar de luat în considerație și câștigurile ne realizate, ceea ce poate afecta
negativ nivelul veniturilor. În condițiile tradiționale a marjei fixate cu care operează băncile, o
modificare a nivelului ratelor dobânzilor va avea drept consecință modificarea structurii
profitului brut. Deoarece băncile sunt influențate de nivelul ridicat al competiției din sectorul
bancar, multe bănci efectuează investiții semnificative in activele ce se referă la infrastructură –
în mod special, tehnologiile informaționale – ca parte a strategiei concurențiale. Investiții de
genul acestora contribuie direct atât la creșterea cheltuielilor generale și administrative ale băncii
și afectează negativ profitabilitatea. Privite în contextul indicatorilor financiari la care se referă,
ratele (indicatorii) operaționali permit analiștilor să determine eficiența cu care o instituție
financiară generează venituri. Normele de eficiență pentru sectorul dat, permit compararea
băncilor între ele, precum și cu întreg sectorul bancar. Examinarea veniturilor din dobânzi în
raport cu creditele și împrumuturile acordate permite analiștilor să determine rentabilitatea
activelor de credit. Similar, compararea cheltuielilor sub formă de dobânzi plătite în raport cu
fondurile atrase indică costul relativ al mijloacelor atrase. Acest proces evidențiază impactul
politicii monetare asupra sistemului bancar și efectul pe care-l au modificările în ratele oficiale
ale dobânzilor asupra profitabilității unei bănci. Acești indicatori pot de asemenea fi utilizați într-
un context mai larg. Structura costurilor și veniturilor sistemului bancar poate fi determinată
calculând și analizând reducerile pentru pierderi la credite în raport cu creditele acordate; marja
de dobândă în raport cu venitul brut sub formă de dobânzi; venitul din investiții în raport cu
investițiile efectuate; și cheltuielile generale și administrative în raport cu venitul net generat de
fondurile atrase. Valoare adăugată creată de sectorul bancar poate fi determinată calculând relația
dintre venitul net după impozitare și valoarea totală medie a activelor (adică, rentabilitatea
activelor medii) și relația dintre venitul net după impozitare și capitalul băncii (adică,
rentabilitatea capitalului).
Concluzii:Un sistem bancar viabil este construit din bănci profitabile și capitalizate în mod
adecvat. Profitabilitatea, sub forma profiturilor realizate este, de regulă, una din sursele cheie ale
generării capitalului iar profitul reprezintă rezultatul final care reflectă efectele nete ale politicilor
și activităților unei bănci într-un exercițiu financiar. Profitabilitatea este de obicei evaluată,
integral sau parțial , printr-un set de indicatori financiari, supuși observației de-a lungul unei
perioade de timp pentru a detecta tendințele profitabilității. Analiza modificării diverșilor
indicatori în timp relevă modificările politicilor și strategiilor băncii și/sau a mediului său de
afaceri.

Tema 2. Sistemul indicatorilor de evaluare a eficienţei activităţii

bancare
2.2. Sistemul indicatorilor de evaluare a eficienţei activităţii bancare Un sistem al indicatorilor
de eficienţă aplicabil instituţiilor bancare cuprinde:
1. Rentabilitatea activelor la nivelul instituţiilor, furnizează o informaţie globală asupra
profitabilităţii acestora.. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat şi activele
producătoare de venit (definite ca fiind plasamentele băncii în credite la care se adaugă
excedentul de resurse considerat plasament interbancar şi cota rezervei minime obligatorii).
Rentabilitatea activelor reprezintă cea mai bună măsură a eficienţei bancare. Tendinţa
descrescătoare a acestui indicator arată că centrul de profit are dificultăţi în realizarea veniturilor.
O rată de creştere reflectă un efect pozitiv ca urmare a creşterii veniturilor din alte servicii decât
cele de efectuare a plasamentelor (care implică un grad de risc mai mare).
2. Rentabilitatea resurselor atrase reflectă rentabilitatea globală. Indicatorul furnizează
informaţii privind profitul calculat raportat la resursele atrase (inclusiv valoarea deficitului de
resurse). O rată ridicată a indicatorului arată că resursele atrase de centrul de profit sunt mici,
ceea ce limitează posibilitatea acesteia de a acorda credite în continuare.
3. Randamentul economic reprezintă raportul dintre cheltuielile totale şi veniturile totale
calculate conform modelului de profitabilitate al băncii. Cu cât indicatorul înregistrează valori
mai reduse, cu atât eficienţa activităţii centrului de profit este mai ridicată. Un factor de influenţă
asupra acestui indicator îl reprezintă cheltuielile, altele decât cele bonificate la resursele atrase şi
care trebuie în mod riguros diminuate, astfel încât performanţele activităţii centrului de profit să
se îmbunătăţească de la o perioadă la alta.
4. Gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse proprii reflectă măsura în care
plasamentele în activele producătoare de venituri, în special plasamentele în credite se realizează
pe seama resurselor atrase sub formă de depozite la nivelul centrului de profit. Indicatorul are o
latură cantitativă fiind un raport între resurse proprii şi plasamente, dar şi una cantitativă care
constă în principal în structura elementelor de activ şi de pasiv ce influenţează nivelurile
veniturilor şi respectiv cheltuielilor aferente acestora, analiza calitativă reliefând efortul făcut de
centrul de profit pentru atragerea resurselor necesare acoperirii plasamentelor în credite.
5. Creditele restante în total credite reflectă gradul de rambursare a creditelor acordate în
perioada de timp analizată. Analiza nivelului şi tendinţelor ratei acestui indicator conduce la
identificarea riscului potenţial al portofoliului de împrumuturi al centrului de profit astfel încât o
rată înaltă reflectă un risc ridicat. De asemenea, o rată înaltă indică creşterea nivelului
provizioanelor constituite de centrele de profit ca urmare a deteriorării serviciului datoriei în
relaţia bancă client, cu consecinţe directe asupra cheltuielilor şi profitului calculat. Indicatorul se
determină ca raport între creditele restante şi totalul creditelor acordate de centrul de profit.
6. Gradul de încasare a dobânzii caracterizează capacitatea clienţilor băncii de a achita
dobânzile aferente împrumuturilor contractate cu banca, în funcţie de fluxul de lichidităţi (cash-
flow) care reflectă situaţia intrărilor de lichidităţi (încasări) şi a ieşirilor de lichidităţi (cheltuieli)
în perioada raportată. Totodată indicatorul reflectă modul în care sunt utilizate resursele existente
la dispoziţia centrelor de profit pentru care banca bonifică dobânzile corespunzătoare, dar nu
încasează veniturile cuvenite la împrumuturile acordate. O consecinţă directă a înregistrării de
către centrul de profit a unei rate situate sub 100% o reprezintă constituirea de provizioane
pentru dobânzile neîncasate, cu afectarea cheltuielilor şi respectiv diminuarea profitului.
Indicatorul se calculează ca raport între veniturile din dobânzi minus veniturile neîncasate, pe de
o parte, şi respectiv veniturile din dobânzi, pe de altă parte.
7. Profitul pe salariat caracterizează volumul şi eficienţa activităţii centrului de profit,
dimensionarea personalului în funcţie de activitatea şi complexitatea serviciilor oferite clienţilor,
precum şi capacitatea managerială de utilizare a personalului în funcţie de gradul de dotare şi
informatizare al băncii. Valoarea indicatorului este cu atât mai mare, cu cât volumul de
operaţiuni şi calitatea acestora sunt efectuate în numele clienţilor băncii, astfel încât veniturile
obţinute să fie maxime în raport cu gradul de utilizare al timpului de lucru de către salariaţii
băncii. Menţinerea unui număr de personal supradimensionat în raport cu volumul de activitate
are un efect negativ pe termen mediu şi lung, prin efectuarea unor cheltuieli suplimentare,
nejustificate în raport cu veniturile realizate şi cu consecinţe directe asupra profitului realizat.
Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat şi numărul mediu de personal angajat în
cadrul centrului de profit la data analizei.
8. Volumul resurselor pe salariat reflectă calitatea şi siguranţa serviciilor oferite de bancă
astfel încât clienţii, persoane fizice şi juridice, să devină interesaţi în derularea operaţiunilor prin
bancă. Prin îmbunătăţirea continuă a relaţiei bancă-client, apropierea îndeosebi faţă de clienţii
mari care realizează atât activitate internă cât şi de export, precum şi ca urmare a diversificării
produselor bancare oferite întreprinderilor mici şi mijlocii se creează posibilitatea atragerii de
resurse acoperitoare pentru plasamentele efectuate de centrul de profit. De asemenea, utilizarea
eficientă a timpului de lucru creează posibilitatea atragerii de resurse cu dimensionarea
corespunzătoare a personalului. Indicatorul reflectă, în plus, poziţia băncii în mediul concurenţial
în funcţie de zona de interes economic ca şi operativitatea prestării serviciilor şi siguranţa
resurselor atrase de la clienţii băncii. Indicatorul se calculează ca raport între volumul resurselor
atrase de centrul de profit şi numărul mediu de personal.
9. Rata profitului reflectă valoarea veniturilor obţinute pentru realizarea unei unităţi de profit şi
prezintă gradul în care centrul de profit realizează dezideratul maximizării veniturilor în
condiţiile minimizării cheltuielilor. Indicatorul se calculează ca raport între veniturile totale şi
profitul calculat.
10. Rata rentabilităţii reprezintă indicatorul care măsoară rezultatele managementului bancar,
de optimizare a fluxurilor elementelor de activ în corelare cu volumul şi structura resurselor
atrase. Optimizarea raportului între venituri şi costuri reprezintă o latură esenţială a
managementului bancar, fiind sursa principală a creşterii pe criterii calitative a profitului.
Orientarea actuală a centrelor de profit se manifestă în tendinţa de reducere a cheltuielilor, în
special a celor cu funcţionarea băncii (salarii şi cheltuieli aferente acestora, impozite şi taxe,
amortizări de mijloace fixe, cheltuieli materiale, cu energia, combustibilii, apa, cheltuieli de
birou, cheltuieli cu prelucrarea electronică a informaţilor, cheltuieli cu paza şi protecţia băncii
etc.). Indicatorul se determină ca raport între profitul brut şi valoarea cheltuielilor înregistrate de
bancă pe o anumită perioadă. Valoarea indicatorului este cu atât mai mare, cu cât o unitate de
profit se obţine cu un volum minim de cheltuieli.
11. Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcţionare din comisioane şi taxe reflectă măsura
în care veniturile obţinute din operaţiunile efectuate de bancă în numele clienţilor acoperă
cheltuielile proprii ale centrului de profit cu funcţionarea băncii (ce includ cheltuieli generale şi
cheltuieli administrativgospodăreşti). Dimensionarea cheltuielilor cu funcţionarea băncii se
efectuează în strictă corelare cu volumul de activitate, cu numărul optim de personal şi gradul de
funcţionalitate şi utilizare a spaţiului în care se desfăşoară activitatea bancară. Indicatorul se
determină ca raport între comisioanele şi taxele de servicii încasate şi cheltuielile cu funcţionarea
băncii. O rată înaltă a gradului de acoperire a cheltuielilor de funcţionare din comisioane şi taxe
încasate indică o bună organizare a activităţii şi fluxurilor bancare precum şi o poziţie importantă
deţinută în sistemul concurenţial bancar ca urmare a calităţii şi diversităţii serviciilor oferite
clienţilor băncii.
Criterii de evaluare a performanţelor bancare.
Evaluarea activităţii instituţiilor bancare pe baza criteriilor de performanţă poate contribui la
analiza calitativă a rezultatelor activităţii fiecărui centru de profit, privind veniturile, cheltuielile
şi rezultatele obţinute comparativ cu activitatea celorlalte centre de profit, ca şi cu rezultatele
obţinute în perioadele anterioare ale acestuia. Evaluarea se efectuează pornindu-se de la
indicatorii modelului de profitabilitate al băncii şi are drept scop controlul şi coordonarea
procesului de optimizare privind dimensionarea şi modernizarea reţelei de bănci, în funcţie de
contribuţia efectivă la realizarea profitului calculat şi a celui încasat, înregistrat pentru o perioadă
determinată. Analiza performanţelor şi determinarea măsurilor ce trebuie avute în vedere pentru
îmbunătăţirea performanţelor unităţilor subordonate se poate efectua la nivelul centrului de
profit, unde se pot aplica soluţiile corespunzătoare de eficientizare a activităţii.

Tema 3. Caracteristica generală a analizei stres-test al sistemului

bancar de absorbţie a şocurilor macroeconomice
1) Conceptul evaluării Stress testului în activitatea bancară
Tehnici statistice care permit evaluarea vulnerabilităţilor ce rezultă din legăturile
macrofinanciare de la nivelul economiei şi aprecierea capacităţii sistemului bancar (sau pe
bănci separat) de a absorbi şocuri în condiţiile unor evenimente excepţionale dar plauzibile.
Literatura şi practica de specialitate au consacrat două funcţionalităţi ale stress testului din
perspectiva băncilor centrale. Prima dintre acestea priveşte procesul de analiză
macrofinanciară (sistemică), respectiv studierea rezistenţei sistemului financiar la şocuri
extreme şi cuantificarea riscului sistemic. Rolul principal al stress testului din perspectiva
sistemică este de a identifica expunerile latente care pot genera efecte de contaminare la
nivelul sectorului financiar. În mod particular, modelele de stress test pot furniza o verificare
independentă asupra surselor potenţiale de vulnerabilitate şi o înţelegere mai cuprinzătoare a
legăturilor dintre sistemul financiar şi mediul macroeconomic. A doua funcţiune este legată
de analiza instituţională, prin faptul că pe baza stress testului pot fi identificate băncile
vulnerabile. Acesta poate fi folosit de băncile centrale împreună cu instrumentele tradiţionale
de supraveghere off site (modelele de rating, sistemele de avertizare timpurie şi alte date şi
informaţii calitative) pentru a identifica băncile comerciale care trebuie monitorizate mai
atent. În plus, unele bănci centrale au început să acorde mai multă atenţie aspectelor de
reglementare privind analizele de stress test realizate la nivelul instituţiilor de credit. Aceste
preocupări sunt impulsionate şi de prevederile pilonului doi din Noul Acord de Capital, care
menţionează explicit rolul stress testului în gestiunea riscurilor bancare. Tehnicile de stress
test nu au o funcţie predictivă.
2) Metodologia analizei stres-test
Având în vedere faptul că riscul de credit este categoria de risc dominantă din tot spectrul de
riscuri bancare, analiza stres-test la şocurile macroeconomice, în primul rând va lua în calcul
calitatea portofoliilor de credite. Aceasta este exprimată prin ponderea creditelor
neperformante în total credite. Indicatorul respectiv este pe larg utilizat şi în alte studii
relevante în calitate de aproximare pentru rata de faliment. Spre exemplu, în condiţiile în care
un anumit sector care deţine o pondere importantă în portofoliile creditelor bancare este în
declin, companiile întâmpină greutăţi la răscumpărarea împrumuturilor, ceea ce se reflectă în
creşterea ponderii creditelor neperformante şi pierderi pentru creditori. Simularea şocurilor
macroeconomice este efectuată în baza modelului econometric vectorial autoregresiv (VAR).
Modelele respective se enumără printre cele mai populare metodologii de analiză şi prognoză
a seriilor de timp. Acestea sunt formate dintr-un sistem de ecuaţii simultane în care
variabilele dependente depind de lagurile variabilelor explicative, toate fiind de natură
endogenă. Rezultatele modelării sunt exprimate prin intermediul funcţiei de impuls-răspuns
care permite analiza propagării şocurilor macroeconomice asupra întregului sistem de ecuaţii.
Ponderea creditelor neperformante în total credite (NPL) relevă calitatea portofoliilor de
credite şi sănătatea financiară a băncilor comerciale. Acesta este indicatorul de bază care va
caracteriza sensibilitatea sistemului bancar la un şir de şocuri macroeconomice exprimate de
următoarele variabile:
• Deviaţia (PIB) = PIB curent minus PIB potenţial, exprimate prin creştere anuală reală. PIB-
ul potenţial defineşte PIB-ul maxim pe care economia îl poate genera într-o anumită perioadă
fără a crea presiuni inflaţioniste;
• Indicii lunari ai volumului de vânzări cu amănuntul, prin unităţi comerciale este
indicatorul utilizat pentru aproximarea activităţii de comerţ intern. Este exprimat în creştere
anuală;
• Indicii lunari ai volumului de servicii cu plată prestate populaţiei prin unităţile oficial
înregistrate – indicatorul utilizat pentru aproximarea evoluţiei sectorului serviciilor. Este
exprimat în creştere anuală;
• Indicii volumului producţiei industriale – caracterizează evoluţia sectorului industrial
autohton. Este exprimat în creştere anuală;
• Producţia globală agricolă – caracterizează sectorul agricol. Este exprimat în creştere
anuală;
• Rata de refinanţare şi norma rezervelor obligatorii – caracterizează politica monetară
promovată de Banca Naţională a Moldovei;
• Indicele preţurilor de consum – indicator care măsoară nivelul inflaţiei, exprimat în
creştere anuală;
• Deviaţia cursului curent MDL/USD de la cel potenţial şi exprimat în creştere anuală;
• Valoarea exporturilor moldoveneşti în UE şi CSI, exprimate în creştere anuală – măsoară
evoluţia cererii externe;
• Veniturile şi cheltuielile bugetare, exprimate în creştere anuală.
3) Conceptele utilizate în evaluării Stress testului în activitatea bancară:
Aversiune faţă de risc Dorinţa de a evita incertitudinea. Aversiunea faţă de risc este de
obicei cuantificată matematic printr-o valoare aşteptată, pe care investitorul îşi doreşte s-o
minimizeze sau elimine în scopul obţinerii unei certitudini mai mari.
Contagiune Reprezintă transmisia unor şocuri la nivel inter-sectorial, pe plan intern şi
internaţional, independent de interconexiunile structurale sau de perturbările curente.
Creanţe restante Creanţe comerciale, valori de recuperat, credite acordate inclusiv pe baza
valorilor primite în pensiune, nerambursate la scadenţă, precum şi soldurile debitoare
neautorizate (overdraft) ale conturilor curente; creanţe din dobânzi neîncasate la scadenţă;
creanţe din dobânzi, calculate şi neajunse la scadenţă, aferente creanţelor şi/sau dobânzilor
restante.
Criză financiară Pierderea încrederii în moneda unei ţări sau în alte active financiare ale
acesteia, fapt ce determină investitorii internaţionali să îşi retragă fondurile/ banii din ţara
respectivă.
Debitori neacoperiţi Sunt acei debitori care obţin venituri într-o monedă şi se îndatorează
într-o altă monedă, fiind expuşi riscului de curs de schimb.
Dezintermediere Retragerea de sume de bani din conturile care oferă un randament scăzut,
deschise la intermediari financiari (bănci, companii de asigurări de viaţă) pentru a fi investiţi
în mod direct în instrumente ale pieţei care oferă un randament superior.
Efectul de levier Exprimă gradul de îndatorare al unei companii. Acţionează prin potenţarea
rentabilităţii capitalurilor în condiţiile în care costul îndatorării este inferior rentabilităţii
activelor. Se calculează ca raport între totalul datoriilor angajate şi nivelul capitalurilor
proprii.
Evaluarea riscurilor Identificarea sistematică şi administrarea riscurilor dintr-o anumită
activitate. Cuprinde: i)identificarea factorilor aleatori; ii) evaluarea probabilităţii ca aceşti
factori să genereze daune; iii) implementarea funcţiilor de control pentru minimizarea
riscului; iv) monitorizarea eficientei pe termen lung.
Lichiditatea Reprezintă capacitatea unei entităţi de a-şi onora datoriile pe termen scurt, prin
deţineri de active lichide (numerar, conturi la bănci, investiţii pe termen scurt, alte active
foarte lichide). Un activ este considerat lichid dacă poate fi uşor transformat în numerar.
Lichiditatea se calculează (i) ca raport între activele curente şi pasivele curente (rata curentă),
(ii) ca raport între activele curente, mai puţin stocurile, şi pasivele curente (testul acid) şi (iii)
ca raport între activele curente cele mai lichide (casa şi conturi la bănci şi investiţii financiare
pe termen scurt) şi pasive curente (rata lichidităţii imediate). Din perspectiva pieţelor
financiare, instrumentele tranzacţionate prezintă lichiditate dacă tranzacţiile importante pot fi
efectuate fără ca preţul de piaţă să fie afectat semnificativ. Un volum mare de tranzacţii într-o
piaţă facilitează lichiditatea.
Rata riscului de credit şi a plasamentelor interbancare 1 Raportul dintre expunerea
neajustată aferentă creditelor bancare, nebancare, a plasamentelor interbancare şi a
dobânzilor clasificate în "îndoielnic" şi "pierdere" în total credite, plasamente interbancare şi
dobânzi aferente.
Rata riscului de credit şi a plasamentelor interbancare 2 Raportul dintre expunerea
neajustată aferentă creditelor bancare, nebancare, a plasamentelor interbancare şi a
dobânzilor clasificate în "substandard", "îndoielnic" şi "pierdere" în total credite, plasamente
interbancare şi dobânzi aferente.
Rentabilitatea economică Măsoară rata de rentabilitate a activelor instituţiilor sau
companiilor. Se determină ca raport între profitul net şi activele la sfârşitul perioadei sau
profit net şi media activelor (ROA).
Rentabilitatea financiară Măsoară rata de rentabilitate a investiţiei acţionarilor. Se
determină ca raport între profitul net şi capitalul propriu la sfârşitul perioadei sau profitul net
şi media capitalului propriu (ROE).
Risc Probabilitatea ca un rezultat să nu se realizeze conform aşteptărilor. Riscul poate fi
măsurat, fiind astfel diferenţiat de incertitudine. În termeni financiari, riscul se referă la
probabilitatea unei pierderi financiare.
Riscul de credit (pentru sistemele de plăţi) Reprezintă riscul ca un participant la un sistem
de plăţi să nu fie capabil să-şi îndeplinească integral obligaţiile financiare din sistem, nici la
momentul scadenţei, nici la orice alt moment ulterior.
Riscul de lichiditate (pentru sistemele de plăţi) Reprezintă riscul ca un participant la un
sistem de plăţi să nu aibă fonduri suficiente pentru a-şi îndeplini obligaţiile sale financiare
din sistem, în forma şi la momentul prevăzute, deşi ar putea fi capabil să o facă la un moment
ulterior.
Riscul legal (pentru sistemele de plăţi) Reprezintă riscul ca un cadru legal inadecvat,
interpretabil, sau incertitudinile juridice, să cauzeze sau să accentueze riscurile de credit sau
lichiditate.
Riscul operaţional (pentru sistemele de plăţi) Reprezintă riscul ca factorii operaţionali,
precum defecţiunile tehnice sau erorile de operare, să cauzeze sau să amplifice riscurile.
Riscul sistemic (pentru sistemele de plăţi) Reprezintă riscul ca incapacitatea unui
participant dintr-un sistem de plăţi sau dintr-un sistem de decontare a operaţiunilor cu
instrumente financiare, sau, mai general, din pieţele financiare, de a-şi îndeplini obligaţiile
care derivă din participarea sa la sistem sau ca o disfuncţionalitate a sistemului să cauzeze şi
altor participanţi la sistem sau altor instituţii financiare din sistemul financiar, imposibilitatea
de a-şi îndeplini obligaţiile la scadenţă, ceea ce poate cauza probleme semnificative de
lichiditate sau de credit şi, în consecinţă, poate periclita stabilitatea sistemului respectiv sau a
pieţelor financiare.
Sistem financiar Instituţii, pieţe şi infrastructuri ce interacţionează în mod complex cu
scopul de a mobiliza fonduri financiare pentru investiţii şi de a oferi facilităţi, inclusiv
sisteme de plăţi, pentru activităţile comerciale.
Sisteme de plăţi de importanţă sistemică (pentru sistemele de plăţi) Reprezintă sistemele
care pot iniţia sau transmite şocurile asupra sistemelor financiare şi pieţelor internaţionale,
din cauza volumului sau naturii plăţii pe care o procesează sau din cauza valorii agregate a
plăţilor.
Supraevaluarea activelor Reprezintă o expansiune nesustenabilă a preţurilor activelor,
nejustificată de factori economici structurali, urmată de reducerea drastică şi rapidă a
preţurilor.
Turbulenţe financiare Unul sau mai multe evenimente al căror impact are capacitatea să
afecteze stabilitatea sistemului financiar prin transmiterea de la o instituţie financiară la alta,
inclusiv prin intermediul sistemului de plăţi.
Volatilitate Măsoară amplitudinea cu care preţul unui activ, marfă sau instrument financiar
este aşteptat să fluctueze, în orice direcţie, într-o anumită perioadă de timp.
4) Stabilitatea financiar-bancară în contextul analizei stres-testului sistemului bancar
Performanţa sitemului bancar reflectă eficienţa mobilizării şi alocării capitalului în
ansamblu dar şi în particular, în acest scop băncile trebuie să mobilizeze economiile
interne, să aloce fonduri pentru investiţii care să contribuie la modificările structurale din
economie şi la creşterea productivităţii, să faciliteze plăţile astfel încât piaţa să poată
opera la costuri scăzute şi să găsescă corelaţii cât mai juste între eforturi şi efecte, adică
eficienţă şi eficacitate. Orice societate, orice sistem economico-social tinde să se dezvolte
şi să facă faţă provocărilor permanente venite din mediul în care există şi care este într-o
continuă transformare. Pentru sistemul bancar din România, o ţară aflată în plin proces de
tranziţie, adaptarea la cerinţele pieţei Uniunii Europe reprezintă o provocare, dar mai ales
o necesitate de menţinere la un standard de dezvoltare profesională deosebită, pentru a
putea face faţă concurenţei. Intrând pe o piaţă liberă, în care „jocul” este cel al
concurenţei, băncile trebuie să analizeze foarte bine raportul dintre profiturile ce doresc
să le obţină şi riscurile asumate, acest raport reliefând eficienţa fiecărei bănci ca entitate
singulară sau a întregului sistem bancar, ca entitate complexă. Capacitatea sistemului
financiar de a face faţă şocurilor sistemice, de a aloca eficient resursele către economia
reală şi de a identifica şi gestiona riscurile s-a îmbunătăţit în ultimii ani. Pentru a reduce
gradul de vulnerabilitate a întregului sistem bancar este necesar de a monitoriza riscurile
macroeconomice care pot provoca dezechilibre structurale, inclusiv în activitatea
bancară. În acest context sunt necesare următoarele măsuri: (i) perfecţionarea
instrumentelor pentru monitorizarea riscurilor (cum ar fi sisteme de avertizare timpurie a
crizelor, analize de tip stress-testing pentru sectorul bancar), (ii) construirea şi
 implementarea altora (ex: proceduri de acţiune în cazul apariţiei unor situaţii de criză
sistemică, modele de tip stress-testing pentru companii nefinanciare şi de analiză a
probabilităţii de nerambursare), (iii) creşterea monitorizării unor pieţe sau instituţii, din
perspectiva rolului acestora asupra stabilităţii financiare (ex: piaţa instrumentelor
financiare derivate, fondurile de pensii, sistemele de plăţi) şi (iv) creşterea capacităţii
băncii centrale de a putea colabora cu alte autorităţi în cazul apariţiei unor factori exogeni
de risc, cum ar fi dezastre naturale sau epidemii, în scopul menţinerii stabilităţii
financiare. Sistemul de avertizare timpurie pentru crize valutare: monitorizarea
probabilităţii de criză valutară pentru R. Moldova pe baza unei analize de tip avertizare
timpurie şi identificarea factorilor de risc la nivel macroeconomic. Măsura are ca ţintă
îmbunătăţirea performanţelor modelului, extinderea bazei de indicatori monitorizaţi,
includerea unor indicatori de contagiune financiară şi dezvoltarea unui model de analiză a
impactului unei crize regionale (severity crises indicators). Impactul aşteptat asupra altor
provocări importante: instrumentul va completa analizele de tip stress-testing privind
riscurile din sistemul financiar. Monitorizarea riscurilor din sectorul companiilor prin
analize de tip stress-testing: identificarea, cuantificarea şi monitorizarea vulnerabilităţilor
sectorului companiilor nefinanciare din perspectiva stabilităţii financiare. Măsura
presupune construirea următoarelor module: (i) modulul de cuantificare a probabilităţii
de nerambursare companiilor, (ii) modulul de stresstesting a situaţiilor financiare ale
companiilor pornind de la şocuri asupra variabilelor macroeconomice. Pentru dezvoltarea
şi implementarea celor două module este necesară şi construirea unui sistem informatic
capabil să integreze toate sursele primare de date şi să răspundă cerinţelor de date care
vor apărea pe parcurs. Impactul aşteptat asupra altor provocări importante: monitorizarea
riscurilor din sectorul companiilor prin acest instrument se va integra sistemului de
analiză a stabilităţii financiare, alături de instrumentele de avertizare timpurie şi stress-
testing pe populaţie şi instituţii de credit. Monitorizarea riscurilor din sectorul populaţiei
prin analize de tip stress-testing: este un instrument de monitorizare a stabilităţii
financiare din perspectiva riscurilor care provin din sectorul populaţiei. Presupune trei
etape principale: (i) modelarea probabilităţii de nerambursare a populaţiei în funcţie de
factorii determinanţi, (ii) construirea unor scenarii de evoluţie a factorilor determinanţi şi
(iii)analiza periodică a impactului acestor scenarii şi elaborarea unor recomandări, după
caz. Monitorizarea riscurilor din sectorul bancar prin analize de tip stress-testing:
monitorizarea vulnerabilităţilor endemice ale sistemului bancar pe baza testării rezistenţei
instituţiilor de credit la şocuri extreme, dar plauzibile. Ţinta măsurii: îmbunătăţirea
metodologiei „stress test”, în special pe linia cercetării mai amănunţite a expunerii
indirecte la riscul de curs de schimb aferent portofoliului de credite. Direcţia principală
de dezvoltare constă în modelarea riscului de credit pe baza unui sistem unitar de
provizionare compatibil cu exigenţele BASEL II, menit să cuantifice cu o acurateţe
superioară efectul indirect. În acest sens, se urmăreşte înlocuirea metodologiei actuale cu
un model statistic al estimării pierderii aşteptate (expected loss), conform cu cerinţele
specifice abordării bazate pe modele interne privind riscul de credit din Noul Acord de
Capital. De asemenea, se are în vedere şi includerea impactului expunerilor populaţiei
asupra solvabilităţii instituţiilor de credit. Măsura este de tip analitic. Stadiul măsurii este
de dezvoltare a modelului. Impactul aşteptat asupra altor provocări importante:
instrumentul va completa cadrul de analiză macroprudenţială, alături de sistemele de
rating bancar şi avertizare timpurie privind riscurile din sistemul financiar.
5) Aplicarea stres-testului sistemului bancar moldovenesc în contextul strategiei de
integrare europeană
Sistemul bancar este unul din sectoarele cele mai profund integrate în economia
naţională, datorită activităţii sale de creditare, precum şi de colectare şi agregare a
economisirilor populaţiei/firmelor. Prin urmare, acesta este şi cel mai sensibil la
schimbările privind situaţia şi aşteptările macroeconomice, manifestând un comportament
pro-ciclic. Semnarea de către Republica Moldova a unui Acord de Liber Schimb
Aprofundat şi Cuprinzător (ALSAC) cu UE presupune o serie de efecte macroeconomice
care, cel puţin teoretic, ar trebui să afecteze băncile comerciale, în sens pozitiv sau
negativ. În Republica Moldova persistă problema costului înalt al creditelor, fapt
determinat de influenţa a 3 factori majori: nivelele înalte ale costurilor resurselor atrase,
ale primelor de risc şi ale marjelor bancare. Partea pozitivă este că o integrare atât de
modestă a sistemului bancar în economia naţională a permis băncilor să fie mai imune
faţă de eventualele şocuri macroeconomice. Astfel, nivelul înalt al lichidităţilor, datorat
reticenţei băncilor în activitatea de creditare, asigură o stabilitate mai bună a sistemului,
fapt ce ar putea frâna „decolarea” economiei naţionale pe timpuri de expansiune
economică şi amortiza „aterizarea” acesteia în perioade recesioniste. Şi din punct de
vedere al eficienţei, băncile din Republica Moldova ar avea de câştigat de la o eventuală
integrare în sistemul bancar al UE. Studiile ce analizează convergenţa în aspectul
eficienţei şi a tehnologiei bancare care au fost efectuate de-a lungul anilor asupra
sistemelor bancare Europene atestă o nivelare a acestora odată cu trecerea timpului.
Cazul Republicii Moldova nu va fi o excepţie de la exemplele de convergenţă anterioare
dacă armonizarea cadrului legislativ autohton cu cel al UE va continua şi dacă importul
de tehnologii bancare va rămâne la acelaşi nivel cu cel actual. Concluzia dată este cu atât
mai plauzibilă luând în consideraţie faptul că multe dintre băncile autohtone au ca
acţionari bănci mari europene care, o dată cu armonizarea completă a legislaţiei, ar putea
aplica aceleaşi tehnici de management ce le-a permis să devină de succes în ţara lor de
origine. Eforturile de liberalizarea bancară, deşi ar avea efecte benefice pentru întreaga
economie, trebuie secondate de eforturi consistente de implementare a măsurilor menite
să asigure un sistem financiar sănătos, imun la efectele economice ciclice, fie ele din
exterior sau din interior. Totodată trebuie să fim conştienţi că orice reforme şi eforturi de
liberalizare implică şi o serie de costuri şi exigenţe suplimentare faţă de toate
componentele vizate de acestea. Dacă ne dorim o eficienţă mai ridicată a sistemului
bancar trebuie să trecem la noi standarde de gestiune a riscurilor, de la metode pur
cantitative la metode calitative, sau cu alte cuvinte trebuie să trecem la o implementare
mai amplă a principiilor Basel II şi Basel III. Analiza stres-test relevă faptul că sistemul
bancar moldovenesc, datorită interdependenţelor create pe parcursul ultimilor ani, este
destul de sensibil la diverse şocuri macroeconomice. Câteva excepţii în acest sens sunt
sectorul agricol, cursul valutar şi cheltuielile bugetare, care influenţează băncile
comerciale într-o măsură mai mică. Întâmplător sau nu, anume aceste variabile sunt
estimate să afecteze negativ calitatea activelor din sistemul bancar în rezultatul semnării
unui ALSAC cu UE. Totuşi, modelele sugerează că efectele pozitive vor prevala asupra
celor negative. Astfel, creşterea puternică a industriei uşoare, a exporturilor spre piaţa
comunitară, diminuarea preţurilor (pentru un termen lung) şi accelerarea creşterii
economice per ansamblu vor contribui la îmbunătăţirea situaţiei financiare a băncilor
comerciale. Totodată, efectele adverse determinate de reducerea veniturilor bugetare,
aprecierea monedei naţionale şi reducerea producţiei agricole la scară largă vor fi
nesemnificative şi nu prezintă un pericol iminent pentru stabilitatea sistemului bancar
moldovenesc. Prin urmare, analiza stres-test revelă faptul că băncile comerciale sunt
pregătite pentru un ALSAC cu UE, iar eventualele şocurile macroeconomice nu vor
periclita esenţial activitatea acestora, fiind pe deplin compensate de beneficiile estimate.
În vederea eliminării deficienţelor sistemice şi asigurării unei dezvoltări mai dinamice a
sectorului, sun necesare de întreprins următoarele acţiuni în funcţie de obiectivele
urmărite: Obiectivul 1: Creşterea nivelului de intermediere a băncilor comerciale
• Extinderea Fondului de garantare a depozitelor cu ajutorul unei componente garantate
de stat, precum şi în urma motivării băncilor de a vărsa o mică parte din activele sale
lichide. Aceasta va consolida confidenţa în sistemul bancar, fapt ce va permite pe termen
mediu şi lung creşterea depunerilor la bănci şi, respectiv, creşterea potenţialului de
creditare al acestora. • Extinderea Fondului de garantare a creditelor pentru IMM. După
cum am menţionat în studiu, problema accesibilităţii limitate la creditele bancare este cea
mai relevantă pentru IMM-uri, datorită riscurilor şi incertitudinii sporite, precum şi
insuficienţei sau chiar lipsei unor active ce ar putea servi drept gaj. Prin urmare, este
binevenită creşterea capitalizării fondului de garantare a creditelor atât cu asistenţa
partenerilor de dezvoltare internaţionali, cât şi cu o contribuţie din partea bugetului de
stat.
Obiectivul 2: Diminuarea reticenţei băncilor comerciale cu privire la activitatea de
creditare
• Dezvoltarea mecanismelor extra-judiciare pentru executarea gajului. Aceasta va permite
băncilor să intre mai rapid în posesia gajului debitorului în caz de incapacitate de plată a
acestuia (ex: România, Georgia, Marea Britanie etc.). Aceasta va permite limitarea
hazardului moral din partea clienţilor băncilor, precum şi diminuarea primelor de risc şi,
respectiv, ieftinirea creditelor. • Perfecţionarea legislaţiei cu privire la insolvabilitate. În
particular, aceasta trebuie să reglementeze un termen maxim în care debitorul care a
iniţiat procesul de insolvabilitate să transmită activele gajate în proprietatea băncii. •
Asigurarea bunei funcţionări a birourilor istoriilor de credit. Aceasta va stimula
concurenţa dintre bănci şi va diminua riscurile suportate de acestea în urma creşterii
transparenţei privind istoriile creditare ale populaţiei/companiilor. Totodată, este
important ca autorităţile publice de resort să urmărească vigilent dacă băncile sunt
suficient de cooperante privind furnizarea informaţiei despre clienţii săi. În caz contrat,
eficienţa şi utilitatea acestor birouri vor fi extrem de limitate.
Obiectivul 3: Impulsionarea concurenţei pe piaţa serviciilor bancare
• Scoaterea la vânzare şi privatizarea activelor bancare deţinute de stat - atragerea unui
investitor strategic în acest domeniu ar putea impulsiona raporturile concurenţiale dintre
participanţi, ceea ce ar duce la o scădere a preţurilor creditelor, dar şi la o creştere a
eficienţei utilizării resurselor de către bănci. • Liberalizarea intrării pe piaţă a jucătorilor
noi – aceasta va avea ca efect intensificarea proceselor inovaţionale, susţinerea
iniţiativelor ştiinţifice din domeniu şi dezvoltarea de produse şi servicii noi cu impact
asupra calităţii serviciilor bancare, dar şi asupra dezvoltării pieţei de capital.
Obiectivul 4: Îmbunătăţirea cadrului regulator al activităţii bancare
• Luarea măsurilor de micşorarea a pro-ciclicităţii activităţilor de creditare - aceasta ar
duce la creşterea stabilităţii bancare şi la alinierea la noile rigori UE.

TEMA 5. Clasificarea şi evaluarea riscurilor în activitatea

bancară

Riscul dobânzii se referă la nivelul de incertitudine privind fluctuaţia cursului hârtiei de

valoare în funcţie de modificarea ratei dobânzii pe piaţă. Aproape toate instrumentele
investiţionale sunt supuse unui astfel de risc, însă titlurile mobiliare cu dobândă sunt cel
mai mult expuse, iar celelalte cu dobândă variată vor resimţi mai puţin influenţa lui.
Odată cu sporirea ratei dobânzii, pe piaţă se va micşora preţul de piaţă al hârtiei de
valoare, mai ales la obligaţiunii cu dobândă fixă, acestea scăzând atunci când dobânda pe
piaţă creşte, pentru a asigura cumpărătorilor de titluri aceeaşi rata a profitabilităţii, care
era accesibilă în căzui ratelor dobânzilor anterioare, şi invers: rata dobânzii se poate
manifesta şi în alt mod - după modificarea valorii ratei dobânzii pe piaţă, poate apărea
riscul ca fluxurile intermediare de numerar obţinute să fie reinvestite la dobânzi care nu
asigură acelaşi venit, echivalent cu dobânzile din momentul procurării. Riscul modificăm
preţului pe piaţa obligaţiunilor, precum şi riscul reinvestirii sunt orientate în direcţii
opuse. Adică, o dată cu creşterea ratei dobânzii scade preţul obligaţiunilor, dar, totodată,
apare posibilitatea ca plăţile de cupon să fie reinvestite la rate mai înalte. Echilibrarea
componentelor riscului dobânzii - astfel încât riscul preţului şi riscul reinvestirii să se
compenseze reciproc - poartă denumirea de procedeu de imunizare.
Riscul creditar apare în cazul în care emitentul hârtiilor de valoare poate să refuze să-şi
onoreze obligaţiunile contractuale şi, pentru a aprecia probabilitatea neonorării
angajamentelor de către emitenţii hârtiilor de valoare, acestora fi se atribuie un anumit
rating creditar.
Riscul pieţei provine de la modificările survenite în preţul activelor financiare, ca urmare
a impactului unor factori independenţi de hârtiile de valoare în cauză, cum ar fi
evenimentele economice, politice, sociale, sau modificarea în preferinţele, tendinţele
investitorului.
Riscul lichidităţii apare când un instrument investit nu poate fi realizat la un preţ
predeterminat, întrun moment potrivit. Lichiditatea unui instrument investit reprezintă un
argument pentru investitorul care doreşte săşi menţină flexibilitatea portofoliului.
Riscul afacerii (operaţional) se refera la gradul de fluctuaţie a profilului net şi a
fluxurilor de numerar, caracteristic diferitelor tipuri de afaceri strategice. Riscul afacerii
pentru investitor ţine de nesiguranţa în legătură cu anumite pieţe de desfacere ale
întreprinderii în care s-a investit, pieţe de aprovizionare, activităţi comerciale.
Riscul de retragere preventivă. Multe corporali şi unele organe ale puterii de stat
emitente de hârtii de valoare îşi rezervă dreptul retragerii înainte de termen a acestor
instrumente. Asemenea retrageri, de obicei, se pot produce după micşorarea ratelor
dobânzilor pe piaţă. Emitentul, în asemenea cazuri, poate emite hârtii de valoare cu
cheltuieli mai mici pentru plata dobânzii.
Riscul inflaţiei în cazul investirii în hârtii de valoare, întotdeauna există un anumit
pericol că dobânzile şi valorile nominale vor scădea din cauza inflaţiei. O oarecare
protecţie de risc inflaţionist o au hârtiile de valoare emise pe termen scurt şi
instrumentele cu ratele dobânzii flotante. De asemenea, în literatura de specialitate, poate
fi întâlnită noţiunea de risc total, care include două componente: riscul diversificabil şi
riscul nediversiftcabil.
Riscul diversificabil constituie o parte a riscului investiţional, provenit din evenimente
necontrolabile sau aleatorii, dar care poate fi înlăturat prin diversificare.
Riscul nediversificabil este legat de forţele care influenţează instrumentele investiţionale
şi care nu este unic pentru instrumentul concret.
Riscurile financiare sau riscurile cuantificabile sunt riscuri raportate la variaţia ratei
dobânzii, riscuri legate de asigurarea lichidităţii şi finanţării operaţiunilor; riscurile
pierderilor din operaţiunile de piaţă. Aceste riscuri apar pe pieţele financiare şi reflectă
evoluţiile nefavorabile ale situaţiei financiare sau ale rezultatelor instituţiei, care urmare a
modificărilor înregistrate pe pieţele financiare.
Riscuri operaţionale şi/sau tehnice (riscuri necuantificabile) sunt toate riscurile generate
de disfuncţionalităţile interne, legate de sistemele informaţionale sau de procedurile
interne şi de respectarea lor. Tehnicile de gestionare a acestor riscuri au mai cu seamă un
impact indirect, contribuind la ameliorarea sistemelor de urmărire a operaţiunilor şi la
precizarea regulilor de respectare.
Riscurile afacerii se referă în principal la nivelul macroeconomic de dezvoltare, politica
monetară, factorii legislativi, infrastructura sistemului financiar, sistemul de plăţi, riscul
sistemic general privind operaţiunile bancare.
Riscurile conjuncturale se referă la unele evenimente care, în cazul producerii, pot
cauza pierderi băncii.
Diverse riscuri clasificate în patru categorii.
Ţinând cont de faptul că există mai multe riscuri, devine inevitabilă şi apariţia mai multor
instrumente de gestionare a acestora. Nu există o singură manieră „universală” de
administrare a riscurilor, ci mai multe. Ele alcătuiesc o complexitate certă, şi totodată
 gestionarea riscurilor rămâne specifică fiecărei bănci. Cele mai frecvente riscuri cu care
se confruntă instituţiile bancare sunt: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de
solvabilitate, riscul de rată a dobânzii, riscul valutar, riscul de ţară.
Riscul de credit. Riscul de credit este unul din principalele riscuri bancare cu care se
confruntă o instituţie bancară. Riscul de credit atenţionează asupra faptului că
împrumutaţii sau emitenţii de titluri ar putea să nu-şi onoreze obligaţiile faţă de bancă.
Acest risc este considerat în general un risc comercial, care rezultă din alegerea pieţelor şi
a clienţilor. Pentru împrumutaţi, riscul de credit exprimă într-o formă mai largă
degradarea situaţiei financiare a acestora, drept motive servind situaţia generală a
economiei, condiţiile afacerii debitorului şi alte condiţii imprevizibile interne sau externe,
ce afectează situaţia financiară a acestuia. În scopul minimizării riscului de credit sunt
utilizate diverse metode în stabilirea deciziei de creditare.
Una din metodele de luare a deciziei de creditare este adaptarea metodelor informatice,
care în activitatea bancară necesită rezolvarea a două probleme distincte:
-constituirea unui sistem de cuantificare şi ierarhizare a condiţiilor şi premiselor de acordare a
creditului (credit scoring);
- implementarea unui sistem informatic şi de prelucrare electronică a datelor care să asigure o
ierarhizare obiectivă a fiecărei solicitări.
Rezultatele acestor acţiuni reprezintă o singură bază a procesului de stabilire a deciziei. În marea
majoritate a cazurilor decizia îi revine omului, adică inspectorilor de credite, care vor efectua:
- analiza şi evaluarea aspectelor financiare şi nefinanciare ale debitorului;
- analiza efectivă a solicitării de credit (scopul şi valoarea creditului necesar; identificarea
surselor de rambursare a creditului; identificarea garanţiilor);
- adoptarea deciziei de credit etc.
O altă metodă de minimizare a riscului de credit constituie garanţiile şi clauzele contractuale.
Garanţiile şi clauzele contractuale micşorează riscul de credit şi acoperă pierderile. O recuperare
a creditului este posibilă şi din valorile garanţiilor. Garanţiile creditului sunt de mai multe tipuri
şi au ca scop reducerea pierderilor în cazul riscului de creditare. De bănci sunt acceptate garanţii
reale (gajul, ipoteca, depozitul bancar) şi personale (garanţia bancară, cauţiunea, cesiunea de
creanţă, garanţii de stat). Clauzele contractuale asigură o protecţie suplimentară a creditorului
prin fixarea unor condiţii în contractul de credit, prin respectarea lor ulterioară sau prin limitarea
tuturor operaţiunilor debitorului la care se degradează situaţia financiară.
Pentru micşorarea riscului de credit, BNM stabileşte următoarele restricţii pe care băncile
comerciale trebuie să le respecte:
a) limitarea acordării creditelor „mari”:
• datoria creditului mare acordat unei persoane sau unui grup de persoane nu trebuie să
depăşească 25% din capitalul normativ total al băncii;
• suma datoriilor nete la creditele acordate la zece persoane, inclusiv grupurilor de persoane
în interconexiune, care au cele mai mari datorii, nu trebuie să depăşească 50% din portofoliul
total al creditelor băncii;
• datoria totală a creditelor mari ale băncii nu trebuie să depăşească de 5 ori capitalul
normativ al băncii;
b) limitarea acordării creditelor persoanelor afiliate:
• datoria creditului acordat unei persoane afiliate sau unui grup de persoane afiliate ce
acţionează în comun nu trebuie să depăşească 20% din CNT;
• datoria totală a creditelor acordate persoanelor afiliate băncii nu trebuie să depăşească
capitalul de gradul I;
c)limitarea acordării creditelor funcţionarilor bancari:
 • suma pentru acordarea creditelor curente unei persoane (funcţionar al băncii) nu trebuie să
depăşească 10 salarii de funcţie ale persoanei respective;
• suma pentru acordarea creditelor imobiliare unei persoane (funcţionar al băncii) nu trebuie
să depăşească 100 de salarii de funcţie ale persoanei respective;
• datoria totală a creditelor acordate funcţionarilor bancari nu trebuie să depăşească 10% din
capitalul normativ total.
Un important element al politicii de creditare este şi revizuirea internă a portofoliului de
credite. Revizuirea internă a creditelor presupune reexaminarea sistematică a portofoliului de
credite ale băncii în scopul detectării timpurii a riscului mărit şi determinării măsurilor
necesare de lucru cu creditele dubioase şi cu cele compromise, inclusiv formarea rezervelor.
Obiectivele revizuirii interne a creditelor sunt: informarea orientativă referitor la situaţia
curentă a portofoliului de credite; evaluarea tendinţelor pozitive şi negative ale portofoliului
de credite; identificarea creditelor problematice; analiza riguroasă a creditelor problematice;
asigurarea creării rezervelor adecvate; identificarea neîndeplinirii instrucţiunilor interne şi
externe privind activitatea de credit.
În scopul acoperirii pierderilor cauzate băncii de creditele neperformante, băncile trebuie să-
şi formeze fondul de risc. Din veniturile băncii se trec la cheltuieli mijloacele constituite ca
rezerve pentru pierderi la credite (fondul de risc). În acest scop băncile, în mod obligatoriu,
clasifică toate creditele din portofoliul său în cinci categorii şi, conform categoriei, banca
rezervă mijloacele băneşti în scopul formării fondului de risc, după cum urmează:
A – pentru categoria creditelor standard mărimea rezervată e de 2%;
B – pentru categoria creditelor supravegheate mărimea rezervată e de 5%;
C – pentru categoria creditelor substandard mărimea rezervată e de 30%;
D – pentru categoria creditelor dubioase mărimea rezervată e de 75%;
E – pentru categoria creditelor compromise mărimea rezervată e de 100%.
Această clasificare a portofoliului de credit şi recalcularea rezervelor în scopul formării fondului
de risc se efectuează de bacă trimestrial. Managementul corect şi prudent al portofoliului de
credite al unei bănci necesită un sistem eficient de informare, care trebuie să includă toate
aspectele importante privind eliberarea creditelor. Disponibilitatea unui sistem de încredere şi
corect de informare, cuprinzând întreaga activitate de creditare, este o condiţie indispensabilă
pentru gestiunea şi controlarea efectivă a riscului şi pentru executarea obligaţiilor managerului
sau administraţiei băncii.
Riscul valutar. Riscul de schimb este riscul evoluţiilor nefavorabile ale rezultatelor, ca urmare a
evoluţiilor ratelor de schimb. Riscul de schimb apare în domeniul clasic al finanţelor
internaţionale ca variaţie a cursurilor de schimb.
Cele mai importante componente ale riscului de schimb sunt:
a) riscul de translatare (mai este cunoscut şi sub denumirea de risc al schimbului valutar) se
referă la riscul de câştig sau de pierdere atunci când activele, pasivele şi rezultatele unei filiale
sunt transferate din valuta străină în care se ţin evidenţele filialei în moneda naţională a centralei;
b) riscul de tranzacţie apare ori de câte ori o bancă se angajează în operaţiuni cu valute, când
există riscul câştigului sau pierderii, dacă valoarea devizelor respective se schimbă în comparaţie
cu moneda locală a băncii. Cu cât instabilitatea monetară dintr-o ţară este mai mare, cu atât riscul
de tranzacţie este mai mare;
c) riscul economic este mai complex şi se referă la impactul schimbării cursului valutar asupra
profitabilităţii pe termen lung a băncii şi nu asupra efectului pe termen scurt al unei operaţiuni.
Întrucât nu toate activele şi pasivele sunt expuse în aceeaşi măsură la risc se pune problema
stabilirii poziţiei de schimb pentru fiecare caz în parte: una este situaţia creanţelor şi datoriilor pe
termen scurt şi altfel se pune problema riscului asociat datoriilor pe termen lung activelor
investite în străinătate. Este necesară o supraveghere permanentă a poziţiei de schimb. Poziţia de
schimb se va stabili pe fiecare deviză în parte, ţinându-se cont de reparaţia în timp, respectiv
scadenţa creanţelor şi datoriilor. Al doilea aspect important al activităţii de măsurare a riscului de
schimb constă în determinarea probabilităţilor sau gradului de expunere la risc prin stabilirea
unor coeficienţi de risc.
În scopul minimizării riscului de schimb sunt utilizate produse derivate ca: SWAP, HEDJING,
operaţiuni SPOT, FUTURES, OPŢIUNI etc. Produsele derivate se utilizează pentru schimbarea
caracteristicilor de risc asupra unor titluri date, modificându-se, de exemplu, moneda în care sunt
exprimate şi structura dobânzilor. Se poate opta, potrivit momentului conjunctural valutar, pentru
un anumit tip de operaţiune la termen (simplă, swap, hedging etc.). Operaţiuni SWAP de dobânzi
reprezintă instrumentele preferate, alături de cele SWAP cu valute sau combinaţia între cele
două: monede-dobânzi.
Protecţia contra deprecierii monedei în care este exprimat depozitul sau creditul se asigură prin
evitarea poziţiilor valutare net deschise. Aceasta înseamnă că orice angajament într-o valută
trebuie să fie acoperit prin depozite sau resurse în aceeaşi valută şi cu aceleaşi termene, astfel
încât rezultatul per ansamblu să nu fie afectat.
În scopul diminuării riscului valutar al băncii, Banca Naţională a Moldovei stabileşte
următoarele limite pentru raporturile poziţiei valutare deschise:
• raportul poziţiei valutare deschise lungi la fiecare valută străină nu trebuie să depăşească
„+10%”;
• raportul poziţiei valutare deschise scurte la fiecare valută străină nu trebuie să fie mai mic de „-
10%”;
• suma raporturilor poziţiilor valutare deschise lungi – la toate valutele – nu trebuie să
depăşească „+20%”;
• suma raporturilor poziţiilor valutare scurte deschise scurte deschise nu trebuie să fie mai mică
de „- 20%”.
Protejarea, limitarea sau acoperirea riscului de schimb presupune diversificarea portofoliului de
active şi pasive şi utilizarea unor tehnici de reducere a riscului. Diversificarea portofoliului ia în
considerare necorelarea care există între evoluţia cursului diferitelor valute, ducând astfel la
limitarea riscului de schimb la care este expusă banca.
Riscul de lichiditate. Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora
plăţile faţă de clienţi, ca urmare a devierii proporţiei dintre creditele pe termen lung şi pe termen
scurt şi a necorelării cu structura pasivelor băncii. Deci, noţiunea de lichiditate a băncii se
explică prin capacitatea băncii comerciale de a-şi asigura îndeplinirea obligaţiilor şi datoriilor
faţă de toţi clienţii (creditorii). Acest fapt se caracterizează prin menţinerea capitalului minim
necesar, plasarea maximală a mijloacelor băneşti (activelor) conform mărimii şi termenului în
concordanţă cu volumele şi termenele mijloacelor băneşti (pasivelor).
Această capacitate depinde de doi factori:
• lichiditatea pieţei (tensiuni conjuncturale ale pieţei);
• lichiditatea instituţiei (nevoile de capital, calitatea gestionării, regularitatea etc.).
Gestiunea lichidităţii implică gestionarea corectă a activelor cu pasivele existente la momentul
calcului. În acest caz se ia în considerare termenul resurselor atrase pentru o anumită perioadă şi
volumul resurselor plasate pentru perioada respectivă. În scopul minimizării riscului de
lichiditate, managementul bancar trebuie să abordeze trei aspecte ale riscului de lichidităţi:
protejarea împotriva riscului de lichiditate, evaluarea riscului de lichiditate şi gestionarea riscului
de lichiditate.
Confruntată cu riscul lichidităţii, o bancă se poate vedea nevoită să împrumute fonduri de
urgenţă la costuri excesive (apelarea la credite de la băncile comerciale şi de la Banca Naţională)
pentru a-ş acoperi nevoile imediate de numerar, fie prin atragerea deponenţilor, plătind în schimb
dobânzi mai mari decât cele practicate.
Majorarea capitalului social şi, implicit, a fondurilor proprii determină băncile să-şi mărească
lichidităţile şi puterea financiară, având posibilitatea de a face investiţii pe termen lung din
fonduri proprii.
Banca Naţională a Moldovei stabileşte regulile de menţinere a lichidităţii, care au scopul de a
crea o legătură adecvată dintre suma fondurilor investite (active) şi suma resurselor financiare
(pasive), şi ca rezultat neadmiterea riscului excesiv în sistemul financiar, protejarea intereselor
deponenţilor şi menţinerea de către instituţiile financiare a unui nivel adecvat de lichiditate.
Principiul 1 prevede ca suma activelor băncii cu termenul de rambursare de peste 2 ani să nu
depăşească sumele resurselor financiare (P1<1) coeficient care nu trebuie să fie mai mare decât
1. Principiul 2 al lichidităţii prevede lichiditatea curentă a unei bănci, exprimată cu coeficientul
format prin raportul dintre activele lichide (numerar şi metale preţioase; depozitele băncilor la
BNM; valori mobiliare lichide (la vedere pe termen scurt); credite şi împrumuturi cu termene de
rambursare de până la o lună şi activele totale (exclusiv reducerile pentru pierderi la credite),
coeficient care nu trebuie să fie mai mic decât 20%.
În scopul menţinerii lichidităţii băncilor comerciale şi dirijării riscului masei monetare, Banca
Naţională a Moldovei obligă băncile comerciale să-şi formeze o cotă a rezervelor obligatorii,
care actualmente este de 10%. Aceste rezerve sunt formate din totalul resurselor atrase de bancă
şi sunt deţinute la BNM în contul corespondent al băncii atât în moneda naţională, cât şi în
valută. Riscul de solvabilitate.
Riscul de solvabilitate este o consecinţă a manifestării unui sau a mai multor riscuri pe care
banca nu le-a prevenit, şi anume a riscului de credit, de lichiditate etc. Acest risc demonstrează
că banca nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru absorbţia pierderilor eventuale. Riscul
de solvabilitate rezultă din suma totală a fondurilor proprii disponibile şi din riscurile ce se
produc (de credit, de piaţă, de rată, de schimb etc.). Reglementarea prudenţială fixează limitele
minime pentru menţinerea fondurilor proprii, stabilite în funcţie de riscurile la care sunt expuse
instituţiile bancare. Fondurile proprii permit acoperirea pierderilor posibile cu o probabilitate
fixată în avans. Ele sunt estimate în baza unor măsuri obiective ale riscurilor.
Riscul de ţară. Riscul de ţară reprezintă expunerea băncii la pierderi ce pot apărea într-o afacere
cu un partener străin, cauzate de evenimente specifice care sunt, cel puţin parţial, sub controlul
guvernului ţării partenerului.
În ceea ce priveşte pierderile datorate materializării riscului de ţară, acestea trebuie percepute ca
diferenţa dintre veniturile preconizate a fi realizate şi veniturile efectiv realizate în urma derulării
afacerilor supuse riscului de ţară.
Cele mai frecvente evenimente sau stări de lucruri care pot duce la materializarea riscului de ţară
sunt de natură:
• politică (război, conflicte de interese politico-economice, revolte cu substrat ideologic etc.);
• socială (revolte provocate de diferenţe etnice, repartiţie inechitabilă a venitului naţional,
divizări religioase etc.);
• economică (diminuarea persistentă a creşterii economice, sporirea rapidă a costurilor de
producţie, scăderea accentuată a încasărilor din export, creşteri bruşte ale importurilor alimentare
şi de petrol etc.).
Sunt utilizate diverse sisteme de abordare a studiului riscului de ţară, fiecare implicând metode şi
tehnici de lucru specifice.
Sistemul de analiză a riscului de ţară bazat pe utilizarea unor studii de ţară este destul de
performant, dar şi foarte costisitor.
Studiile de ţară pot fi elaborate pe termen mediu şi scurt şi pot fi elaborate prognoze pe un timp
acoperit în viitor de analize de risc.
Acest studiu implică o colecţie de rapoarte şi prognoze detaliate ce acoperă o perioadă de 3-5
ani. În cadrul acestei analize sunt studiate:
• performanţele economico-sociale (nivelul şomajului, stabilitatea monetară, PIB-ul, rata inflaţiei
etc.);
• politica economică;
• conjunctura social-politică;
• evoluţia balanţei de plăţi;
• nivelul şi structura datoriei externe;
• nivelul creşterii economice etc.
Ca o măsură de prevenire a riscului de ţară poate fi crearea Comitetului de risc, care va impune
plafoane şi restricţii faţă de acele ţări cu care banca are relaţii de corespondent sau clienţii băncii
au relaţii cu clienţii din ţările cu o pondere a riscului mare. Un rol esenţial în prevenirea riscului
revine sistemului de asigurare şi garantare a creditelor internaţionale. Asigurarea creditelor
constă în asumarea obligaţiei de către societăţile de asigurări de a rambursa băncii creditoare
creditul acordat de aceasta beneficiarului străin, în cazul în care respectivul credit nu a fost
rambursat.