Alinare-n lacrimi

De Goethe

De ce eşti oare-atât de trist

Când totul e voios?
Ţi se cunoaşte după ochi,
Ai plâns, neîndoios.
"Şi chiar acum de-am lăcrimat, stingher,
Mi-am plâns durerea mea,
Şuvoiul lacrimilor lin
Povara parcă-mi ia."
Voioşi prietenii îţi spun:
La pieptul nostru, vin'!
Şi orişice ai fi pierdut
Încrede-te deplin.
"În larma voastră, nici ghiciţi
De unde-i chinul meu.
O, nu-i ceva ce-aş fi pierdut,
De-i dorul cât de greu."
Ci hai mai iute, fruntea sus!
Atât de tânăr eşti!
La anii tăi ai doar puteri
Şi-avânt să cucereşti.
"Să cuceresc aceasta, nu,
Căci prea departe mi-i.
Sclipeşte-nalt şi-aşa frumos
Ca steaua din tării."
La stele n-ai ce să râvneşti;
Splendoarea lor sorbim
Şi fermecaţi privim în sus
Spre-al nopţii cer senin.
"Şi zi de zi, privesc în sus
Departe, fermecat;
Lăsaţi-mi nopţile să plâng,
Cât plânsul n-a secat."