Tehnici Proiective PDF

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță
MODUL:
Tehnici proiective
Lector univ. dr. SIMONA REGHINTOVSCHI
- 2019 -
1
CUPRINS
1. Scopul şi obiectivele disciplinei 6

2. Cerinţe preliminare 6
3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu 6
4. Recomandări de studiu 8
5. Recomandări de evaluare 10
6. Test de evaluare iniţială 10
UNITATEA 1 11
TEHNICILE PROIECTIVE ÎN EVALUAREA PERSONALITĂȚII
Obiective 12
Cunoștințe preliminarii 12
Resurse necesare și recomandări de studiu 12
Durata medie de parcurgere a unității de studiu 12
1.1. Apariţia testelor proiective 13
1.2. Metodele proiective şi sensurile termenului de proiecţie în psihologie 13
1.3. Sensurile termenului proiecție în psihologie 14
1.4. Tipuri de proiecţie 14
1.5. Definiţia testelor proiective: 15
1.6. Distincţia test obiectiv-test proiectiv 15
1.7. Tipuri de teste proiective 17
1.8. Avantaje şi dezavantaje ale utilizării tehnicilor proiective 17
Rezumat 19
Cuvinte cheie 19
Teste de autoevaluare 19
Concluzii 19
UNITATEA 2 20
SITUAȚIA PROIECTIVĂ
Obiective 21
SITUAȚIA PROIECTIVĂ 22
2.1. Situaţia proiectivă şi situaţia psihanalitică 22
2.2. Specificitatea situaţiei proiective. — "cadrul" proiectiv 24
2.3. Efecte ale situației proiective 24
Cuvinte cheie 26
Concluzii 26
UNITATEA 3 27
TESTUL ASOCIATIV VERBAL
Obiective 28
TESTUL ASOCIATIV VERBAL 29
2
3.1. Istoric 29
3.2. Sursele testului de asociere verbală 29
3.3. Materialul testului şi aplicarea lui 30
3.4. Natura testului de asociere verbală 31
3.5. Interpretarea testului 32
3.6. Indicatorii de complexe 33
3.7. Variante ale testului 36
3.8. Avantaje şi limite 36
3.9. Utilizare 37
Rezumat 38
Cuvinte cheie 38
Concluzii 38
UNITATEA 4 40
TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (ROSCHACH) I
Obiective 41
TESTUL RORSCHACH 42
4.1. Istoric 42
4.2. Surse ale testului 43
4.3. Teria personalităţii din perspectiva lui Rorschach 45
4.4. Administrarea testului 47
4.5. Specificul testului 54
Rezumat 55
Cuvinte cheie 55
Concluzii 55
UNITATEA 5 56
TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (ROSCHACH) II
Obiective 57
TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (ROSCHACH) II 58
5.1. Interpretarea 58
5.2. Cotarea 58
5.3. Localizarea 59
5.4. Determinanţii percepţiei 62
5.5. Conţinutul interpretării 64
5.6. Fenomene particulare 66
5.7. Interpretarea rezultatelor 67
5.8.Consideraţii generale şi reguli fundamentale în interpretarea rezultatelor 69
5.9. Evaluarea inteligenţei (cantitativ şi calitativ) 70
5.10. Evaluarea afectivităţii 71
5.11. Capacitatea de contact social sau analiza factorilor de socializare 71
5.12. Avantajele şi limite ale testului Roschach 73
3
Rezumat 74
Cuvinte cheie 74
Concluzii 74
UNITATEA 6 75
TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE (T.A.T) I
Obiective 76
TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE 77
6.1. Istoric 77
6.2. Listele variabilelor 78
6.3. Natura T.A.T: ce înseamnă apercepţie? 79
6.4. Aplicare 80
6.5. Abordarea psihanalitică 81
Rezumat 88
Concluzii 88
UNITATEA 7 90
TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE (T.A.T.) II.
Obiective 91
7.2. Analiza formală 92
7.3. Interpretarea conţinutului povestirilor 93
7.4. Paşii de interpretare 96
7.5. Avantaje şi limite ale Testului de Apercepţie Tematică 98
Rezumat 100
Concluzii 100
UNITATEA 8 101
TESTUL FABULELOR DÜSS
Obiective 102
TESTUL FABULELOR DÜSS 103
8.1. Materialul testului 103
8.2. Aplicare 104
8.3. Diagnosticarea complexelor 105
Rezumat 110
Cuvinte cheie 110
Concluzii 110
UNITATEA 9 111
4
TESTUL DESENEAZĂ O PERSOANĂ
Obiective 112
TESTUL "DESENEAZĂ O PERSOANĂ" 113
9.1. Natura testului 113
9.2. Aplicarea 113
9.5. Analiza de conţinut 115
9.6. Utilitatea Testului Desenează o persoană 121
Rezumat 122
Cuvinte cheie 122
Concluzii 122
UNITATEA 10 123
PROBLEME SPECIALE ÎN EVALUAREA PROIECTIVĂ
Obiective 124
Probleme speciale în evaluarea proiectivă 125
10.1. Bateria de tehnici proiective 125
10.2. Precauţii în utilizarea tehnicilor proiective 126
10.3. Relaţia de testare şi impactul ei asupra performanţei la test 127
Rezumat 129
Cuvinte cheie 129
Concluzii 129
GLOSAR DE SPECIALITATE 130
BIBLIOGRAFIE 138
5
INTRODUCERE
1. Scopul şi obiectivele disciplinei
Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul III de studiu ce urmează
cursurile ID ale Facultăţii de Psihologie .
Scopul cursul este prezentarea conceptelor de bază ale evaluării personalității
prin intermediul tehnicilor proiective, precum şi a problematicii acesteia.
Obiective generale
1. Familiarizarea cu conceptele şi problematica evaluării proiective a personalității.

2. Explorarea procedurilor de aplicare și interpretare ale tehnicilor proiective des
utilizate în practica evaluării psihologice.
Obiective specifice
1. Insusirea conceptelor de baza ale evaluării personalității prin tehnici

proiective
2. Dezvoltarea unui tip de gîndire clinică ce presupune luarea in considerare a
nivelului inconstient si corelarea sa cu nivelul constient
3. Capacitatea de a aplica informatiile teoretice în domeniile realitatii: evaluarea
psihologică prin intermediul diferitelor tehnici proiective
4. Explicarea principalelor mecanisme ce stau la baza tehnicilor proiective :
proiecția, procesele primare, mecanismele de aparare ale eului, bietajarea
produselor psihice in continut manifest si latent
5. Dezvoltarea abilitatilor de interpretare a răspunsurilor obșinute în urma
aplicării diferitelor teste proiective
6. Implementarea unor tehnici de evaluare a personalității în care personalitatea
nu mai este văzută ca o sumă de trăsături, ci ca un proces dinamic de
organizare a experienţei, de structurare a spaţiului vieţii conform lumii
particulare, unice a individului
2. Cerinţe preliminare
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de

bază ale disciplinelor psihologie generală, psihologie experimentală, psihologia
personalității, psihanaliză și psihologie clinică, concepte precum procesele psihice,
structura psihicului, individ, societate, teorii generale ale psihologiei.
3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu
Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al

disciplinei, precum şi despre principalele tehnici proiective folosite în evaluarea
psihologică.
6
Unitate de studiu 1: Tehnicile proiective în evaluarea personalității
Această primă prelegere asigură o introducere generală în tehnicile proiective

ca instrumente utilizate în evaluarea personalității, fiind trecute în revistă atât sursele
acestor teste în psihologia experimentală a secolului XX, cât și sensurile termenului
de proiecție utilizat pentru a denumi aceste teste. După o clasificare a tehnicilor
proiective sunt prezentate avantajele și dezavantajele utilizării lor în evaluarea
personalității.
Unitate de studiu 2: Situația proiectivă
A doua unitate de studiu aduce în discuție caracteristicile specifice ale situației

de testare prin metode proiective. Structurarea inconştientă a materialului, libertatea
în ceea ce priveşte răspunsurile şi intervalul de timp, instrucţiunile oarecum neclare,
toate fac din situaţia proiectivă o situaţie relativ "goală", vid pe care subiectul trebuie
să îl umple, făcând apel nu atât la aptitudini şi inteligenţă, cât mai ales la resursele
profunde ale personalităţii sale. Acest vid are ca efect, la subiectul testat, trezirea
conflictelor psihologice, declanşarea anxietăţii şi a regresiei
Unitate de studiu 3: Testul asociativ verbal
Această unitate de studiu aduce în discuție Testul asociativ verbal elaborat de

C.G.Jung. Sunt prezentate informații cu privire la materialul testului, procedura de
aplicare, interpretarea rezultatelor obținute în scopul identificării complexelor, și, de
asemenea, avantajele și limitele utilizării acestei tehnici proiective.
Unitate de studiu 4: Testul petelor de cerneală (Rorschach) I
Această unitate de studiu aduce în discuție Testul petelor de cerneală elaborat

de H. Rorschach. Sunt prezentate informații cu privire la materialul testului și
procedura de aplicare. Sunt aduse în prim-plan date cu privire la conținutul latent al
fiecărei planșe stimul.
Unitate de studiu 5: Testul petelor de cerneală (Rorschach) II
Această unitate de studiu continuă prezentarea Testului petelor de cerneală

elaborat de H. Rorschach. Sunt prezentate informații cu privire la procedura de
scorare a răspunsurilor la test, și sunt oferite principiile de interpretare a rezultatelor
obținute în scopul elaborării unui portret al funcționării cognitive, afective și al
relaționării interpersonale a subiectului. De asemenea, sunt prezentate avantajele și
limitele utilizării acestei tehnici proiective.
Unitate de studiu 6: Testul tematic de apercepție (T.A.T.) I.
Această unitate de studiu aduce în discuție Testul tematic de apercepție

elaborat de H. Murray. Sunt prezentate informații cu privire la materialul testului și
7
procedura de aplicare. Sunt aduse în prim-plan date cu privire la conținutul latent și
conținutul manifest al fiecărei planșe din componența testului.
Unitate de studiu 7: Testul tematic de apercepție (T.A.T.) II.
Prezentarea Testului tematic de apercepție elaborat de H. Murray continuă cu

informații cu privire la principiile de interpretare a răspunsurilor la test, și sunt
oferite linii de orientare în analiza formală și analiza de conținut a povestirilor
elaborate de subiect. De asemenea, sunt prezentate avantajele și limitele utilizării
acestei tehnici proiective, precum și alte tehnici proiective derivate din T.A.T.
Unitate de studiu 8: Testul fabulelor Duss
În această unitate este prezentat Testul fabulelor construit de L. Duss, test care
permite o depistare rapidă a complexelor şi a gradului lor de gravitate. Sunt
prezentate informații cu privire la materialul testului, procedura de aplicare,
interpretarea rezultatelor obținute în scopul identificării complexelor, și, de
asemenea, avantajele și limitele utilizării acestei tehnici proiective.
Unitate de studiu 9: Testul Desenează o persoană
A noua unitate de studiu aduce în discuție testul Desenează o persoană utilizat

de Karen Machover ca tehnică proiectivă. În accepţiunea de tehnică proiectivă,
Testul Desenează o persoană pleacă de la principiul că în desenul unei siluete umane
subiecţii îşi proiectează modul în care se percep pe ei înşişi, cu problemele sau
conflictele specifice care ţin de imaginea de sine. Sunt prezentate principiile de bază
în interpretarea desenului, și sunt oferite linii de orientare pentru analiza formală și
analiza de conținut a desenelor subiectului. De asemenea, sunt prezentate avantajele
și limitele utilizării acestei tehnici proiective
Unitate de studiu 10: Probleme speciale în evaluarea proiectivă
În ultima unitate de studiu sunt aduse în discuție cîteva probleme cu o

deosebită importanță practică în evaluarea proiectivă: Cum este alcătuită o baterie de
teste proiective, ce precauții trebuie luate în utilizarea tehnicilor proiective, cum sunt
influențate răspunsurile subiectului de relația dintre el și clinician.
4. Recomandări de studiu
Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând

timpul alocat calendarului disciplinei, modul de abordare a testelor de autoevaluare, a
sarcinilor de învăţare.
Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea informaţiilor
prezentate în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca studentul să consulte
bibliografia şi să respecte indicaţiile rubricii cunoştinţe preliminare.
Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective, cunoștințe
preliminarii, resurse necesare și recomandări de studiu, durata medie de
8
parcurgere a unității, subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte
cheie, teste de autoevaluare și concluzii.
Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor
pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate in
text:
OBIECTIVE
CUNOȘTINȚE
PRELIMINARE
RESURSE
BIBLIOGRAFICE
DURATA MEDIE DE
PARCURGERE A
UNITĂȚII DE STUDIU
EXPUNEREA TEORIEI
AFERENTE UNITĂȚII
REZUMAT
CUVINTE CHEIE
TESTE DE
AUTOEVALUARE
RĂSPUNS CORECT
CONCLUZII
9
5. Recomandări de evaluare
După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de

învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.
Activităţile de evaluare condiţionează nivelul nivelul de dobîndire a
competenţelor specificate prin obiectivele disciplinei.
În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen, planificat
conform calendarului disciplinei. Examenul constă în rezolvarea unei probe de tip
grilă.
6. Test de evaluare iniţială
1. Identificaţi orientările teoretice reprezentative în psihologie.

2. Identificaţi principiile de bază ale următoarelor discipline: psihologie generală,
antropologie , psihiatrie.
10
UNITATEA 1
Obiective 12
Durată medie de parcurgere a unității 12
1.1. Apariţia testelor proiective 13
1.2. Metodele proiective şi sensurile termenului de proiecţie în psihologie 13
1.3. Sensurile termenului proiecție în psihologie 14
1.4. Tipuri de proiecţie 14
1.5. Definiţia testelor proiective: 15
1.6. Distincţia test obiectiv-test proiectiv 15
1.7. Tipuri de teste proiective 17
1.8. Avantaje si dezavantaje ale utilizării tehnicilor proiective 17
Rezumat 19
Cuvinte cheie 19
Concluzii 19
11
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a domeniului tehnicilor proiective;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic concepte
şi ce ţin de psihodiagnoza proiectivă;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale testelor proiective.
Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei experimentale,

psihodiagnosticului și psihologiei clinice.
Resurse necesare și recomandări de studiu
Resurse bibliografice obligatorii:

 Anzieu, D, Chabert C. (2010), Metodele proiective, Ed. Trei,
Bucureşti
 Dumitraşcu, N. (2005), Tehnicile proiective în evaluarea
personalităţii, Ed. Trei, Bucureşti.
 Minulescu, M. (2001), Tehnici proiective, Ed. Titu Maiorescu,
Bucureşti.
 Wallon, P. Cambier,A. Engelhart D, (2008) Psihologia desenului la
copil, Editura Trei
Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.
12
1.1 Apariţia testelor proiective
Pot fi identificate trei surse ale testării proiective in psihologia începutului

secolului XX:
Psihologia experimentală era orientată către formularea legilor generale ale
functionării psihice. Testele cu pete de cerneală erau utilizate in studierea legilor
imaginaţiei de psihologii interesati de psihologia geniului. Rorschach a venit cu ideea
că interpretarea petelor de cerneală nu constituie un test de imaginaţie, ci un test de
personalitate. Organizarea individuală a personalităţii este cea care structurează
percepţia acestor pete
Psihologia formei (gestaltistă) incerca să stabilească pe bază experimentală
legile universale ale perceptiei. În urma experimentelor realizate cu stimuli cu
diferite grade de ambiguitate, au constatat faptul că stimului nu are o valoare
absolută, ci depinde foarte multe de celelalte elemente din câmpul perceptiv, cu care
interactionează, prin urmare perceptia lui depinde de intregul context. Pe de altă
parte, este influentată de trecut, de formele percepute anterior, de multe ori
realizându-se in perceptie o reducere a nefamiliarului la familiar, a necunoscutului la
cunoscut. Diferenţa este că în psihologia formei, ambiguitatea este utilizată drept
modalitate de abordare a condiţiilor externe ale percepţiei, pe când, în psihologia
proiectivă, este utilizată drept modalitate de abordare a condiţiilor interne
Psihanaliza completează psihologia conştientului, adăugându-i o psihologie a
inconştientului. Personalitatea are şi o dimensiune inconştientă, la care putem avea
acces prin metoda asociaţiilor libere, care sunt sunt determinate de istoria de viaţă
şi de conflictele inconştiente. Se face astfel trecerea de la o psihologie universală,
generală, la o psihologie a individului. Testul asociativ-verbal al lui Jung (1908) este
un test proiectiv în care asociaţiile subiectului testat sunt văzute ca indicând
tendinţele profunde şi „complexele” subiectului.
Psihanaliza copiilor şi tehnicile de analiză a desenului şi jocului. Extinzând
tratamentul la copii, psihanaliştii şi-au modificat tehnicile terapeutice, înţelegând
desenul şi jocul ca echivalenţi ai asociaţiilor libere ale pacienţilor adulţi. Ei
considerau că desenele şi povestirile libere au o semnificaţie simbolică, similar
viselor şi simptomelor nevrotice, prin urmare este posibilă cunoaşterea individului
prin analiza stilului acestui material.
În 1935, în SUA, Murray creează primul test inspirat din tehnica povestirii
libere – Testul de apercepţie tematică. În 1949, Koch publică testul arborelui în
Elveţia, iar Manchover publică testul omului.
1.2 Metodele proiective şi sensurile termenului de proiecţie în psihologie
În urma apariţiei acestor teste s-a conturat un nou mod de investigare a

personalităţii. În 1939, L. K. Frank va denumi aceste teste metode proiective, arătând
că testul asociativ-verbal al lui Jung, testul petelor de cerneală creat de Rorschach şi
Testul de apercepţie tematică constituie prototipul unei investigări dinamice şi
globale a personalităţii, văzută ca un tot aflat în evoluţie, în care elementele
13
constitutive interacţionează. El compară testele proiective cu o radiografie a
personalităţii.
1.3 Sensurile termenului proiecție în psihologie
Formularea „metode proiective” pentru a denumi aceste teste s-a păstrat în

vocabularul psihologiei şi pentru că diversele sensuri ale cuvântului proiecţie se
regăsesc în această disciplină şi evocă multidimensionalitatea, specificitatea şi
fecunditatea termenului.
1. cuvântul proiecţie denotă o acţiune fizică – de pildă, lansarea unor proiectile.
Este sensul utilizat de Freud care, printr-o analogie metaforică, desemna un
mecanism de apărare tipic pentru paranoia care constă în expulzarea din sine a
elementelor nedorite şi atribuirea lor altcuiva. În acest sens, testele proiective
provoacă şi captează proiecţiile individului, ceea ce acesta refuză să fie, a ceea ce
simte în el ca fiind rău, a ceea ce simte că ar fi punctele sale vulnerabile.
2. în sens matematic, proiecţia este utilizată în geometria proiectivă şi
desemnează operaţia prin care unui punct sau ansamblu de puncte din spaţiu
îi corespunde un punct sau ansamblu de puncte de pe o dreaptă sau suprafaţă.
Aceasta este baza teoretică pentru studiul perspectivei, pentru realizarea
planurilor în arhitectură şi a hărţilor geografice. În neorologie, s-a utilizat
această noţiune pentru a numi corespondenţa punct cu punct, structură cu
structură, între o zonă cerebrală şi un aparat senzorial sau motor.
Tot aşa, testele proiective pun subiectul în situaţia de a produce un protocol de
răspunsuri în aşa fel încât structura acestui protocol să corespundă structurii
personalităţii subiectului, iar caracteristicile fundamentale ale personalităţii să se
regăsească în protocol.
3. sensul utilizat în optică – prin proiecţie, razele luminoase emise de o sursă
sunt trimise pe o suprafaţă. Aplicaţiile sunt binecunoscute: teatrul de umbre,
cinematograful. În psihofiziologie acest sens este utilizat pentru a desemna
localizarea senzaţiilor la nivelul organului receptor (de exp, senzaţiile
olfactive sunt localizate în nas). Animismul, reprezintă de asemenea o
percepere a unor stări afective în lumea externă, stari care, de fapt, sunt
interne şi au fost proiectate în afară.
Un test proiectiv este ca o rază X care, traversând interiorul personalităţii,
fixează imaginea miezului secret al acesteia pe un revelator (realizarea propriu-zisă a
testului) şi permite mai apoi o lectură simplă, prin mărire sau proiectare
supradimensionată pe un ecran (interpretarea protocolului). Ceea ce este ascuns iese
astfel la lumină; latenţa devine manifestă; interiorul este adus la suprafaţă; ceea ce
este stabil şi, prin urmare, blocat în noi înşine iese la iveală.
1.4 Tipuri de proiecţie
Se pot distinge 3 forme diferite de proiecţie întâlnite în testele proiective:

 proiecţia speculară în care subiectul regăseşte în imaginea celuilalt
caracteristicile proprii. Această proiecţie îşi are originea în stadiu
nondistingerii între imaginea de sine şi imaginea celuilalt, într-un cuvânt, în
narcisism. Ea se realizează
14
 la modul indicativ (de exp, un copil infirm, pe parcursul unui
test de desen, schiţează un corp uman atrofiat)
 sau la modul optativ (de exemplu, o fetiţă orfană crescută de o
mătuşă ursuză descrie în timpul unui test proiectiv o scenă de tandreţe între
mamă şi copiii ei).
 Proiecţia cathartică – subiectul atribuie imaginii altcuiva caracteristicile pe
care pretinde, în mod greşit, că nu le are, pe care refuză să le accepte ca
aparţinându-i şi de care se eliberează, deplasându-le asupra altcuiva. De
exemplu, un subiect cu o conştiinţă morală rigidă vede în imaginile neclare
ale unui test proiectiv scene de o violenţă extremă.
 Proiecţia complementară – subiectul le atribuie celorlalţi sentimente sau
atitudini care justifică propriile lui sentimente şi atitudini. Astfel, un tânăr
revoltat, descrie personaje severe şi nedrepte căci, pentru a se revolta, are
nevoie să simtă că ceilalţi se poartă incorect cu el.
1.5 Definiţia testelor proiective:
O categorie de teste psihologice care prezintă, în general, următoarele

caracteristici (Liebert şi Spiegel, 1990):
 sunt sarcini mai ambigue sau mai slab structurate, permiţând multiple
răspunsuri din partea subiecţilor: ce vede în pete de cerneală, să deseneze, să
inventeze povestiri, să aranjeze culori sau fotografii in ordinea preferinţelor.
 subiectul nu cunoaşte semnificaţia răspunsurilor sale şi, de regulă, nu i se
comunică modul în care răspunsurile vor fi codificate şi interpretate.
 codificarea şi interpretarea răspunsurilor conţine în grade variabile o anumită
implicare din partea psihologului.
1.6 Distincţia test obiectiv-test proiectiv
Apariţia testelor proiective în câmpul psihologiei aplicate a stârnit chiar de la

început vii controverse şi dezbateri furtunoase privind utilizarea lor. Chiar termenul
de "test" le-a fost şi le este încă refuzat de unii autori, preferându-se mai curând cel
de "tehnică" proiectivă (Anastasi, 1988).1 Tehnicile proiective au fost criticate de
partizanii abordării psihometrice pe motivul că nu satisfac cerinţele psihometrice de
bază ale unui test, adică nu au fidelitate, validitate şi nu sunt standardizate. Ei afirmă
că interpretarea lor nu are nişte reguli clare, ci se supune subiectivismului
psihologului, o sursă de eroare considerată fundamentală (un fel de “interpretare
sălbatică”). Având în vedere acest subiectivism, este probabil că interpretarea
aceluiaşi subiect va varia considerabil de la un psiholog la altul, pentru că fiecare
examinator va “înţelege” altceva din răspunsurile subiectului (slabă fidelitate inter-
evaluatori).
Iată un exemplu: să presupunem că un subiect căruia i se aplică testul petelor
de cerneală (testul Rorschach) dă următorul răspuns: “Aici văd o persoană cu braţele
ridicate”. Ce ne transmite, luat de unul singur, acest răspuns? Ne poate sugera mai
multe lucruri diferite: o stare de rugăciune, sau de revoltă, de chemare, de implorare,
1
Pe parcursul acestei lucrări, noi vom folosi ca echivalenţi termenii de "test proiectiv" şi de "tehnică"
proiectivă", aşa cum procedează de altfel şi autorii anglo-saxoni.
15
de furie, sau pur şi simplu o figură de gimnastică aerobică. Aşadar, acelaşi răspuns
"proiectiv" dat la acelaşi test, evaluat de mai mulţi psihologi, poate ajunge să fie
interpretat în mai multe moduri diferite.
Exemplul de mai sus este unul foarte simplificat. În realitate, caracterizarea
unei persoane nu se face, evident, după un singur răspuns dat la un singur test.
Totuşi, el scoate în evidenţă ceea ce adversarii tehnicilor proiective consideră
deficienţa majoră a acestora: subiectivitatea în interpretarea şi/sau scorarea
răspunsurilor.
Prin contrast, aşa-numitele teste obiective reprezintă nişte sarcini bine
structurate, prevăzute cu modalităţi clare de răspuns (de exemplu: Da-Nu, A-F, sau
tip grilă). Ele au fost validate, li s-a calculat fidelitatea şi au fost standardizate. Ca
atare, scorarea şi interpretarea lor urmează reguli clare, care solicită la minimum
implicarea subiectivă a psihologului. Exemple de astfel de teste: C.P.I., M.M.P.I.,
Raven, Freiburg, 16 P.F. etc.
Adepţii acestei abordări consideră aşadar că tehnicile proiective nu sunt un
instrument valid pentru evaluare şi cer chiar excluderea lor din practica psihologică.
În realitate, nefericita împărţire a testelor în "proiective" şi "obiective" este în
esenţă nefondată. Sunt două argumente care susţin această idee (Exner, 1994):
1. Teoretic, orice situaţie-stimul care evocă sau facilitează procesul proiecţiei,
aşa cum este definit de Frank, poate fi considerată o metodă proiectivă. Este valabil
aproape indiferent dacă regulile metrologice fundamentale au fost utilizate sau nu.
Spus altfel, orice situaţie-stimul care nu este elaborată în scopul provocării unei clase
specifice de răspunsuri, cum sunt testele aritmetice, chestionarele etc., poate evoca
un proces proiectiv. De fapt, la limită, orice sarcină, oricât de clară şi bine structurată
ar fi, poate fi tratată într-un mod “proiectiv”, adică foarte subiectiv. De exemplu,
itemul “Cât face 2 plus 2?”, poate fi rezolvat astfel: “patru, pentru că patru este
numărul anotimpurilor şi simbolizează ciclurile vieţii şi al morţii.” Evident, acest
răspuns bizar dezvăluie despre subiect şi alte lucruri decât faptul că ştie să
socotească. El ne sugerează anumite preocupări pe care răspunsul lui proiectiv le
trădează.
Testele de inteligenţă sunt de regulă privite ca teste obiective, deoarece sunt
elaborate şi dezvoltate într-un cadru psihometric de bază. Totuşi, unele teste de
inteligenţă includ itemi sau chiar secţiuni întregi care permit răspunsuri libere. De
exemplu, câteva din subtestele scalelor Wechsler sunt construite pentru a permite
astfel de răspunsuri. Exner (1994) dă un astfel de exemplu: la sub-scala Înţelegere a
Limbajului (Language Comprehension), cel mai bun răspuns la întrebarea "De ce
cere statul oamenilor să obţină un certificat înainte de căsătorie?" este "Pentru a
putea ţine evidenţa căsătoriilor". Dacă un subiect răspunde însă: "Pentru a feri
femeile să ia herpes", acesta este un răspuns nu numai nesatisfăcător, dar evocă şi
unele particularităţi ale respondentului. Un anumit interes sau o preocupare specifică
a fost proiectată în răspuns.
2. În ceea ce priveşte tehnicile proiective, nu pot fi abordate toate de la acelaşi
nivel al fragilităţii psihometrice. Unora dintre ele (cum ar fi Rotter sau Rorschach în
varianta Sistemului Comprehensiv) li s-au calculat proprietăţile psihometrice şi au
fost standardizate, adică prevăzute cu modalităţi clare de scorare şi interpretare.
Aşadar, după definiţia de mai sus, au devenit teste “obiective”, ceea ce anulează
distincţia între ele şi cele care, în mod tradiţional, intră în această categorie.
16
Deci, aşa cum am văzut, distincţia test obiectiv - test proiectiv, are la bază o
prejudecată. Un test obiectiv poate conţine itemi proiectivi, aşa cum un test proiectiv
poate fi standardizat la nivelul unui test obiectiv.
1.7 Tipuri de teste proiective
Având în vedere faptul că fiecare test proiectiv apelează la o anumită poartă

proiectivă prin care avem acces la lumea internă a individului, putem vorbi despre
mai multe limbaje prin care se exprimă această subiectivitate. Din acest punct de
vedere, putem vorbi despre mai multe categorii de limbaje proiective:
 limbajul desenelor – testele de desen, desenează o persoană, testul arborelui,
testul familiei
 limbajul percepţiei – testul Rorschach, testul norilor, la care subiectul trebuie
să spună ce vede în imagini ambigue
 Limbajul poveştilor – TAT, CAT, fabulele Duss, la care subiectul trebuie să
alcătuiască povestiri pornind de la imagini sau să completeze povestiri.
 Limbajul culorilor – testul Luscher, în care culorile sunt selectate in ordinea
preferinţelor
 Limbajul verbal – testul asociativ-verbal, testul de completare de fraze, testul
frustrării,
În practica de zi cu zi, psihologii întâlnesc două categorii de teste:
Testele proiective tematice – pentru care modelul rămâne TAT, care scot la
iveală conţinuturile semnificative ale personalităţii, natura conflictelor, dorinţele
fundamentale, reacţiile la anturaj, momentele cheie din istoria trăită. Aici intră
jocurile dramatice, desenele şi povestirile libere, cele care trebuie completate,
interpretarea unor tablouri, fotografii...
Subiectul poate să proiecteze ceea ce el crede că este, ceea ce ar dori să fie,
ceea ce refuză să fie, ceea ce sunt sau ar trebui să fie ceilalţi în raport cu el. Ne
informează complet cu privire la reţeaua de motivaţii dominante ale subiectului, la
mecanismele sale de apărare, la dinamica eului subiectului. Intervalul de
incertitudine şi eroare se referă la efectul acestor motivaţii – sunt sursa unor conduite
obişnuite sau rare ale subiectului?
Teste proiective structurale – au ca prototip testul Rorschach. Acest tip de teste
ajung la un decupaj reprezentativ al sistemului personalităţii subiectului, al
echilibrului acestuia, al modului său personal de a vedea lumea. Aici eroarea se
referă la reprezentativitatea decupajului realizat de test – este făcut în locul potrivit şi
la momentul potrivit? Ce anume s-a lăsat deoparte.
Pericolul în utilizarea testelor proiective ar fi să credem că putem cuprinde în
întregime personalitatea individului cu un singur test. Psihologul care face o evaluare
a personalităţii recurge la cel puţin un test tematic şi un test structural, pe lângă
evaluarea intelectuală, discuţia clinică şi alte examinări complementare.
1.8 Avantaje şi dezavantaje ale utilizării tehnicilor proiective

Avantaje:
 dificultatea subiectului de a trişa la ele, având în vedere natura opacă a
sarcinii
 pot dezvălui aspecte profunde ale personalităţii subiectului – temeri, dorinţe,
conflicte inconştiente
17
 pot fi aplicate pe subiecţi cu aptitudini verbale reduse sau defavorizaţi
cultural
Dezavantaje
 faptul că multe dintre ele sunt mai putin standardizate, au reguli mai putin
clare de scorare si interpretare, implică un subiectivism mai mare.
 Majoritatea necesita un timp si un efort mari de învăţare, o specializare.
Utilizarea testelor proiective necesită o deschidere mai mare a psihologului la
lumea simbolurilor, capacitatea de empatie şi rezonanţă afectivă care să-i
deschidă calea către înţelegerea lumii interioare a celuilalt.
Utilizare
 În psihologia clinică – instrumente utile în clarificarea diagnosticului şi
evaluarea structurii şi dinamicii personalităţii clientului
 În psihologia educaţională – deoarece necesită aptitudini verbale reduse,
testele de desen pot fi utilizate în evaluarea copiilor pentru a identifica
aspecte ale personalităţii elevului asociate cu eşecul şcolar...
 În psihologia organizaţională în selectia de personal, evaluarea satisfaţiei
muncii sau a stresului profesional
 În psihologia militară sau judiciară
Interpretarea lor trebuie făcută în contextul informaţiilor despre subiect obţinue
din interviu, observaţie, anamneză. Nu este recomandabilă interpretarea „în orb”.
18
Rezumat
Această primă prelegere asigură o introducere generală în tehnicile proiective

ca instrumente utilizate în evaluarea personalității, fiind trecute în revistă atât sursele
acestor teste în psihologia experimentală a secolului XX, cât și sensurile termenului
de proiecție utilizat pentru a denumi aceste teste. După o clasificare a tehnicilor
proiective sunt prezentate avantajele și dezavantajele utilizării lor în evaluarea
personalității.
Cuvinte cheie
 proiecție
 teste proiective
 psihanaliză
 teste tematice
 teste structurale
Teste de autoevaluare
1. Enumerați sursele tehnicilor proiective

2. Specificați tipurile de proiecție întâlnite în tehnicile proiective
3. Enumerați avantajele utilizării tehnicilor proiective
4. Clasificați tehnicile proiective
5. Definiți testul proiectiv.
Concluzii
Pericolul în utilizarea testelor proiective ar fi să credem că putem cuprinde în

întregime personalitatea individului cu un singur test. Psihologul care face o evaluare
a personalităţii recurge la cel puţin un test tematic şi un test structural, pe lângă
evaluarea intelectuală, discuţia clinică şi alte examinări complementare.
19
UNITATEA 2
CUPRINS
Obiective 21
SITUAȚIA PROIECTIVĂ 22
2.1. Situaţia proiectivă şi situaţia psihanalitică 22
2.2. Specificitatea situaţiei proiective. — "cadrul" proiectiv 24
2.3. Efecte ale situației proiective 24
Cuvinte cheie 26
Concluzii 26
20
Obiective

- să descrie caracteristicile situației proiective;
- să înțeleagă procesul prin care subiectul formulează un răspuns la o probă
proiectivă;
- să explice rolul fiecărui participant la situația proiectivă ;
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihodiagnozei,
psihologiei experimentale, psihologiei clinice
.

 Anzieu, D, Chabert C. (2010), Metodele proiective, Ed. Trei, Bucureşti
 Dumitraşcu, N. (2005), Tehnicile proiective în evaluarea personalităţii, Ed.
Trei, Bucureşti.
 Minulescu, M. (2001), Tehnici proiective, Ed. Titu Maiorescu, Bucureşti.
 Élisabeth Roudinesco (2002), Michel Plon, Dicţionar de psihanaliză,
Editura Trei, Bucureşti

Este de două ore.
21
Din perspectiva tehnicilor proiective, personalitatea nu mai este văzută ca o

sumă de trăsături, ci ca un proces dinamic de organizare a experienţei, de
structurare a spaţiului vieţii conform lumii particulare, unice a individului.
Personalitatea individului, cu propria selectivitate perceptivă, tipare de răspuns şi
sentimente, interacţionează cu obiectele, evenimentele şi celelalte persoane din
mediu, selectează stimulii, îi organizează şi răspunde la ei sub forma propriului tipar
idiosincratic. Abordând personalitatea din această perspectivă, ca proces dinamic de
organizare a experienţei, s-a pus problema modului în care am putea ajunge la aceste
lumi private de semnificaţii, tipare de reacţie şi sentimente.
2.1 Situaţia proiectivă şi situaţia psihanalitică
Situaţia testului proiectiv poate fi definită ţinând cont de asemănările şi

deosebirile faţă de situaţia psihanalitică.
Libertatea de expresie şi libertatea de timp constituie cele două principii
comune curei psihanalitice şi administrării testelor proiective. Dar aceste două
principii au particularităţi diferite.
Deosebiri în privinţa duratei. Pacientul care întreprinde o psihanaliză este
invitat să vorbească liber; nu i se dau nici teme de pornire, nici instrucţiuni; îşi
exprimă ideile, sentimentele, imaginile mentale, afectele, pe măsură ce acestea îi apar
în conştiinţă. În plus, pacientul beneficiază de un interval de timp nedefinit: dacă
durata fiecărei şedinţe este aceeaşi (în jur de patruzeci şi cinci de minute), numărul
de şedinţe nu este fixat dinainte.
Subiectul supus unui test proiectiv se află într-o situaţie asemănătoare în ceea
ce priveşte libertatea, dar diferită din punct de vedere al duratei, fapt care antrenează
două diferenţe suplimentare: introducerea unui material anterior, care să declanşeze
asociaţiile libere şi a unei anchete ulterioare
Libertatea răspunsurilor. Subiectul testat are libertate deplină în ceea ce
priveşte răspunsurile, este liber să spună sau să facă orice doreşte pornind de la
materialul prezentat şi de tipul de activitate propusă. I se spune că nu există
răspunsuri corecte şi răspunsuri greşite; prima idee care îi trece prin cap este ideea
bună. Ca şi în psihanaliză, ceea ce contează este ceea ce apare spontan în conştiinţă.
Multă vreme s-a afirmat, cam în pripă, că materialul proiectiv nu era structurat, sau
că era foarte slab structurat. Însă între timp s-a ajuns la concluzia că materialul
proiectiv include structuri foarte precise, dar care sunt de natură afectivă şi
fantasmatică (cf. de pildă diferite lucrări: Shentoub şi Debray despre planşele TAT,
p. 204, Dahan şi Cosnier despre planşele Rorschach, p. 115, Chabert, C. despre
planşele Rorschach, p. 109 — 112). Planşele sunt, într-adevăr, susceptibile să suscite
reprezentări şi afecte mobilizate de conţinuturile lor latente.
Număr limitat de şedinţe. Diferenţa faţă de psihanaliză constă în faptul că,
pentru un test proiectiv, dispunem de un număr limitat de şedinţe, în general una
(zece pentru testul Szondi): de unde şi expresia "proces psihanalitic scurt". Dar
durata aplicării unui test proiectiv nu este, în general, limitată: subiectul poate fi
informat chiar că dispune de tot timpul de care are nevoie.
22
În cazul testului proiectiv, totul se întâmplă într-o şedinţă (sau într-un număr
foarte mic de şedinţe). "Asocierile libere" ale subiectului trebuie, prin urmare,
provocate. De aici decurge necesitatea de a-i prezenta un material care să declanşeze
aceste asocieri. Materialul este cât se poate de inform sau ambiguu: pete de cerneală,
gravuri vagi, desene abia schiţate, cuvinte cu mai multe sensuri. Instrucţiunile trimit
subiectul la propria sa dorinţă: să deseneze un arbore sau un personaj aşa cum
doreşte; să aranjeze cartonaşele colorate sau elementele unui joc de construcţii aşa
cum doreşte; să aleagă, dintre mai multe fotografii, pe cele care îi plac şi pe cele care
nu îi plac.
De asemenea, în finalul testului este nevoie de o anchetă, prin care să se
identifice pe viu dinamica psihică personală care a condus subiectul la răspunsurile
pe care tocmai le-a dat.
Regula de nonomitere şi regula abstinenţei. Ca şi în situaţia psihanalitică,
acea instrucţiune care îi lasă subiectului cea mai mare libertate este, în acelaşi timp, o
constrângere pentru el. Subiectul este condamnat să fie liber, adică să se reveleze lui
însuşi. Ce înseamnă a fi liber altceva decât a fi exterior liber să îţi realizezi dorinţele?
Dar această perspectivă mobilizează simultan la subiect angoasa produsă de apariţia
dorinţelor interior interzise, vertijul dat de câmpul posibilităţilor, frica de libertate.
Constrângerea într-o astfel de situaţie se exprimă, în psihanaliză, prin două reguli
fundamentale, regula de non-omitere (subiectul se angajează să încerce să nu trieze
în mod voluntar materialul psihic care îi vine în conştiinţă) şi regula de abstinenţă
(subiectul se angajează să încerce să îşi exprime dorinţele în faţa psihanalistului fără
a încerca să le realizeze cu acesta). Cele două reguli se regăsesc implicit în situaţia
proiectivă. De exemplu, în cazul testului Rorschach, instrucţiunile îi cer persoanei
testate "să spună tot ce se poate vedea" în petele de cerneală, instrucţiune care
corespunde regulii de non-omitere; ancheta permite colectarea, după aplicare, a
răspunsurilor care au rămas neformulate în timpul testului. Regula abstinenţei
rămâne, în general, subînţeleasă: testatul nu poate face decât ceea ce i se propune —
să povestească sau să deseneze sau să construiască ceea ce îşi imaginează sau simte,
şi nimic altceva; dacă se îndepărtează în mod deschis de aceste instrucţiuni, el va fi
adus înapoi la situaţia de testare.
Neutralitatea. Cel care aplică testul provoacă frustrare: el obligă subiectul să
îşi dezvăluie dorinţa, dar, mai departe, refuză să îşi asume rezolvarea acesteia.
Utilizatorul testului adoptă o atitudine de neutralitate binevoitoare caracteristică
psihanalistului; între persoana testată şi persoana care administrează testul se
creionează o relaţie transferenţială mai mult sau mai puţin manifestă şi mai mult sau
mai puţin scurtă care, în funcţie de tipul ei (pozitivă sau negativă), stimulează
producţiile sau blocajele subiectului şi stă la baza conţinutului anumitor răspunsuri.
Diferenţa faţă de cura psihanalitică constă în faptul că materialul propus subiectului
constituie o mediere între cel care aplică testul şi cel care este testat. Subiectul nu îşi
dezvăluie dorinţa psihologului decât indirect; el îi vorbeşte prin elaborarea pe care o
face materialului prezentat. Persoana testată rămâne mai liberă în raport cu
transferul decât pacientul din analiză: se implică repede, intens, dar pentru o
perioadă scurtă de timp, se simte mai liniştit datorită faptului că poate să se
desprindă de îndată ce testul s-a terminat. De altfel, este mai bine aşa. Un transfer
care s-ar stabili masiv şi pe termen lung, fără un travaliu ulterior care să permită
lămurirea lui, ar fi inutilizabil. Cu excepţia cazurilor excepţionale, în care un
psihoterapeut administrează el însuşi un test proiectiv înainte de a lua subiectul în
23
terapie, persoana care aplică testul îi transmite implicit subiectului că nu se va ocupa
de el pe termen lung, fapt care introduce frustrarea dorinţelor trezite în acesta chiar
de libertatea situaţiei.
Regresia. În general, în psihanaliză pacientul stă întins, pe când subiectul
testului stă aşezat. Astfel, regresia psihică legată de poziţia corpului în spaţiu este
mai profundă în psihanaliză. Această diferenţă referitoare la spaţiu merge în aceeaşi
direcţie cu diferenţa referitoare la durată: persoana testată este invitată să facă o
scurtă scufundare în inconştient: i se pun la îndemână mijloacele pentru a-şi reveni
rapid.
2.2 Specificitatea situaţiei proiective. — "cadrul" proiectiv
Punctele comune ale tuturor testelor proiective:

 calitatea particulară a materialului propus, în acelaşi timp concret şi ambiguu
 solicitarea de asocieri verbale pornind de la acest material
 crearea unui câmp relaţional original între subiect şi examinator, în prezenţa
unui obiect mediator reprezentat de test.
Instrucţiunile — şi variantele lor, oricare ar fi acestea, în funcţie de test şi de
clinician — reiau, în general, această cerinţă esenţială, de a imagina pornind de la
ceea ce se vede, susceptibilă să declanşeze mobilizarea comportamentelor perceptive
şi proiective. Testele proiective verifică astfel calitatea raportului cu realul şi, în
acelaşi timp, integrarea unei realităţi psihice în sistemul de gândire al subiectului.
Acesta se găseşte confruntat cu exigenţele unor presiuni externe şi interne: ne va
arăta în ce măsură şi cum anume se organizează pentru a face faţă în acelaşi timp
lumii sale interioare şi mediului; situaţie caracteristică imaginii vieţii, căci este vorba
despre a se conforma limitelor impuse de realitate lăsând loc, în acelaşi timp,
posibilului, imaginarului, fantasmelor şi afectelor.
Putem considera că situaţia proiectivă este susceptibilă să solicite
comportamente care se înrudesc cu fenomenele tranziţionale. Asemeni lor, testul
proiectiv se defineşte prin apelul la un mod dublu de funcţionare: referire la real,
recurs la imaginar. Obiectele reprezentate pe planşe sunt identificate ca forme banale,
apropiate de real şi în acelaşi timp investite ca suport al unui scenariu fantasmatic, al
unui sistem de reprezentări şi afecte a căror conotaţie subiectivă şi apartenenţă la
domeniul iluziilor sunt admise de subiect.
Dincolo de indiciile care permit evaluarea capacităţilor unui subiect de a se
situa într-o zonă tranziţională şi de a funcţiona într-un sistem de reprezentări şi de
afecte susceptibile de a fi dramatizate pe o scenă mentală, testele proiective îşi joacă
rolul de test: ele propun situaţii cu variabile definite, obiectul de cercetare fiind
reacţia subiectului şi mijloacele pe care le va folosi pentru a răspunde cerinţei,
acestea dovedind modalităţile particulare ale funcţionării sale psihice
2.3 Efecte ale situației proiective
Structurarea inconştientă a materialului, libertatea în ceea ce priveşte

răspunsurile şi intervalul de timp, instrucţiunile oarecum neclare, toate fac din
situaţia proiectivă o situaţie relativ "goală", vid pe care subiectul trebuie să îl umple,
făcând apel nu atât la aptitudini şi inteligenţă, cât mai ales la resursele profunde ale
24
personalităţii sale. Acest vid are ca efect, la subiectul testat, trezirea conflictelor
psihologice, declanşarea anxietăţii şi a regresiei.
Anxietatea este asociată cu reprezentări fantasmatice inconştiente, care transpar
în conţinutul răspunsurilor subiectului, în timp ce mecanismele de apărare ale Eului
împotriva angoasei şi a fantasmelor se manifestă mai degrabă în caracteristicile
formale ale răspunsurilor.
În general, situaţia proiectivă, ca şi situaţia psihanalitică, provoacă regresia, în
aparatul psihic, de la procesele secundare, fondate pe identitatea de gândire şi pe
principiul realităţii, la procesele primare, fondate pe identitatea de percepţie şi pe
principiul plăcerii-neplăcerii.
În funcţie de tipul de test proiectiv, regresia poate fi mai mult sau mai puţin
profundă. Există două niveluri de regresie care trebuie distinse.
Conform ipotezei lui V. Shentoub2, în TAT, procesul de elaborare a povestirii
se desfăşoară astfel: este perceput conţinutul manifest, conţinutul latent al imaginii şi
cerinţa de a imagina declanşează o regresie şi apariţia unor reprezentări inconştiente
asociate cu afecte; acest complex de reprezentări-afecte, neorganizat, va fi captat sau
nu la nivel preconştient-conştient pentru a fi simbolizat prin limbaj. Povestirea spusă
arată compromisul făcut de subiect pentru a satisface imperativele conştiente şi
inconştiente.
Imaginile din TAT oferă scene destul de clar figurate. Accentul se pune mai
mult — aceasta fiind sarcina care îi revine subiectului — pe punerea în relaţie a
personajelor (conflictualizarea relaţiilor), tot aşa cum spunerea unei povestiri
presupune o înlănţuire sintactică. Dramatizarea este obligatorie şi, chiar dacă necesită
repere stabile, identitatea psihică şi cea corporală nu sunt iniţial repuse în discuţie.
În acest sens, s-a putut afirma că nivelul de regresie indus de TAT era mai
puţin profund decât în cazul testului Rorschach, care, într-adevăr, nu oferă o
reprezentare clară a imaginii umane. Aceasta este brusc foarte solicitată dar cere să
fie construită pornind de la date puţin structurate, prin amplasarea succesivă a
reprezentărilor mai mult sau mai puţin organizate.
La copil, Eul se formează în cursul experienţelor care pun în joc corpul şi
funcţiile incipiente ale acestuia în relaţia cu mama sa, apoi în relaţia cu persoanele şi
obiectele din anturaj. Primele reprezentări parţiale pe care şi le face copilul despre
propriul corp antrenează formarea a ceea ce psihanaliştii de copii au numit pre-eul
corporal. Acesta pare în primul rând a fi constituit din fantasmele corpului
fragmentat, înainte de a-şi găsi unitatea narcisică, în stadiul oglinzii, cu
recunoaşterea, de către copil, a imaginii din oglindă ca fiind propria imagine, fapt
care coincide cu prima fază a însuşirii cuvintelor.
2
V. Shentoub şi N. Rausch de Traubenberg, Tests de projection de la personalité, Encycl. Med. Chir.,
1982, 37190 A 10, 1–14.
25
Cuvinte cheie
 Proiecție
 Cadru
 Regresie
 Neutralitate
1. Definiți personalitatea din perspectiva tehnicilor proiective

2. Care sunt asemănările dintre situația psihanalitică și situația proiectivă?
3. Explicați apariția anxietății în timpul administrării unui test proiectiv
4. Care sunt nivelele la care apare regresia în timpul testării?
5. Definiți noțiunea de neutralitate
Concluzii
Structurarea inconştientă a materialului, libertatea în ceea ce priveşte

răspunsurile şi intervalul de timp, instrucţiunile oarecum neclare, toate fac din
situaţia proiectivă o situaţie relativ "goală", vid pe care subiectul trebuie să îl umple,
făcând apel nu atât la aptitudini şi inteligenţă, cât mai ales la resursele profunde ale
personalităţii sale. Acest vid are ca efect, la subiectul testat, trezirea conflictelor
psihologice, declanşarea anxietăţii şi a regresiei
26
UNITATEA 3
Obiective 28
TESTUL ASOCIATIV VERBAL 29
3.1. Istoric 29
3.2. Sursele testului de asociere verbală 30
3.3. Materialul testului şi aplicarea lui 31
3.4. Natura testului de asociere verbală 32
3.5. Interpretarea testului 33
3.6. Indicatorii de complexe 36
3.7. Variante ale testului 36
3.8. Avantaje şi limite 36
3.9. Utilizare 37
Rezumat 38
Cuvinte cheie 38
Concluzii 38
27
Obiective

- să definească noțiunea de complex;
- să înțeleagă și să poată explica procedura de aplicare a TAV;
- să înțeleagă modul de interpretare a TAV
- să înțeleagă avantajele și limitele TAV
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei clinice și

psihopatologiei

Trei, Bucureşti.
 C.G.Jung (2007), Două scrieri despre psihologia analitică, Editura Trei,
București
 Samuels, A., Shorter, B., Plaut, F. (2005), Dicţionar critic al psihologiei
analitice jungiene, Ed. Humanitas, Bucureşti

Este de două ore.
28
3.1 Istoric
În 1904, Carl G. Jung, tânăr medic şi rezident la celebra clinică psihiatrică

Burghölzli din Zürich, inventează, în colaborare cu Riklin, un test de asociere de
cuvinte care, retrospectiv, pare să fie primul test proiectiv. Jung este încă un
necunoscut. Pasiunea lui pentru ocultism (publică, în 1902, o lucrare pe această
temă) i-a trezit interesul pentru Interpretarea viselor (1900), apoi pentru alte scrieri
ale lui Freud. Dar îi va scrie acestuia abia în 1906. În 1907, Jung fondează la Zürich
Societatea Freud, din care se va dezvolta mai târziu Societatea elveţiană de
psihanaliză. În 1910, odată cu fondarea Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză,
devine preşedintele acesteia. Dar dezacordurile apar repede şi Jung se separă de
Freud în octombrie 1913. Tot atunci, Jung pune bazele a ceea ce el însuşi numeşte
psihologia analitică, pentru a se delimita de Freud.
3.2 Sursele testului de asociere verbală
Testul de asociere verbală ia naştere dintr-o influenţă triplă:

1. influenţa mai vechii psihologii asociaţioniste,
2. a psihanalizei ce tocmai se năştea
3. a nosologiei psihiatrice recent revizuite de Eugène Bleuler, şeful şcolii de
la Burghölzli.
1. Influenţa psihologiei asociaţioniste. Testul îşi are originile în psihologia

asociaţionistă care, încă de la empiriştii englezi şi scoţieni ai secolului al XVIII-lea,
constituia esenţa psihologiei academice. Asociaţionismul explica viaţa mentală
pornind de la asocierea unor idei, asociere pentru care enunţa legi. Psihologul englez
Galton a fost primul care, în 1885, a avut ideea de a studia pe propria persoană
asocierea cuvintelor (fapt care îl va influenţa, poate, şi pe Freud). Galton a descoperit
că asocierile de cuvinte nu erau nici arbitrare, nici nelimitate, că se făceau în număr
restrâns, se impuneau clar în conştiinţă şi erau adeseori legate de amintiri din
copilărie sau tinereţe.
2. Influenţa psihanalizei. Lectura Psihopatologiei vieţii cotidiene a lui Freud,
apărută sub formă de articole între 1901 şi 1904, îi dă lui Jung ideea de a interpreta
asocierile de cuvinte legându-le de preocupările cele mai personale, chiar
inconştiente, ale subiectului, de centrele lui de interes, de atitudinele lui vitale. De
altfel, Freud multiplica exemplele de rupturi, de distorsiuni, de blocaje, de
introducere a unor termeni străini, exemple găsite în lapsusuri, fraze ambigue,
cuvintele de spirit, actele ratate. Jung extrage de aici o a doua idee: perturbarea
lanţului asocierilor constituie semnul esenţial al intervenţiei unei "teme" inconştiente,
a unui "gând latent" în gândirea şi voinţa conştiente.
3. influenţa lui Bleuler. A treia influenţă este cea a lui Bleuler, el însuşi
discipol al lui Kraepelin. Acesta din urmă definise prin opoziţie două tipuri
fundamentale de boli mintale, tulburarea maniaco-depresivă şi demenţa precoce
(schizofrenie) şi insista asupra necesităţii de a ţine cont de "modul bolnavului de a se
29
raporta la realitatea înconjurătoare". Trecând pe plan secund simptomele tradiţionale
ale halucinaţiei şi delirului, Bleuler preciza simptomul esenţial al demenţei precoce:
"ruptura contactului vital cu realitatea" sau "autismul". El regăsea acest simptom în
hebefrenie, parafrenie şi catatonie, iar simptomului îi dădea numele de schizofrenie.
Pornind de aici, Jung a avut ideea de a opune în cazul individului normal două mari
atitudini vizavi de realitate, introversiunea şi extraversiunea, care se regăsesc duse la
limita paroxistică în maladiile mentale.
3.3 Materialul testului şi aplicarea lui
Iniţial Jung a lucrat cu o listă de 400 de cuvinte, dupa care a realizat 4 liste de
câte 100 de cuvinte. Examinatorul are nevoie de foaia de protocol şi de un
cronometru (sau ceas cu secundar). Aplicarea se desfăşoară în trei faze:
Faza de asociere:
Instructajul este simplu: “O să vă citesc nişte cuvinte, unul câte unul şi o să
vă rog să-mi răspundeţi la fiecare cu primul cuvânt care vă vine în minte legat de
cuvântul respectiv. Aţi înţeles?”
După ce subiectul afirmă că a înţeles instructajul, examinatorul începe să

citească fiecare cuvânt de pe listă, notând pe foaia de protocol răspunsul subiectului
şi timpul de reacţie. De asemenea, trebuie notate în dreptul fiecărui cuvânt eventuale
manifestări comportamentale mai neobişnuite (strâmbături, agitaţie, râs, înroşire
etc.). Foaia de protocol conţine 5 coloane: 1) lista de stimuli 2) răspunsul subiectului,
3) timpul de reacţie, 4) reproducere şi 5) observaţii (comportamente mai
neobişnuite).
Observaţii:
 Este important ca examinatorul să pornească
cronometrul imediat ce a început să pronunţe cuvântul-stimul şi să-l
oprească imediat ce subiectul începe să rostească răspunsul propriu-
zis, şi nu atunci când subiectul face comentarii preliminare sau când a
terminat să răspundă (Rapaport, Gill & Schafer, 1974).
 Dacă subiectul răspunde sistematic prin mai multe
cuvinte, atunci examinatorul trebuie să-l întrerupă după 10 astfel de
reacţii şi să-i spună: “Trebuie să-mi răspundeţi printr-un singur
cuvânt”.
 De asemenea, dacă subiectul tinde să reacţioneze lent,
dând semne că se gândeşte la ceea ce va răspunde, el trebuie somat să-
şi accelereze ritmul asocierilor: “O să vă rog să-mi răspundeţi cât mai
repede, cu primul cuvânt care vă vine în minte!”
 Dacă subiectul se blochează, adică nu poate da nici un
răspuns timp de 30 de secunde, se trece la următorul cuvânt de pe listă
(Minulescu, 2000).
 Unii subiecţi rezistenţi încearcă să trişeze testul
răspunzând aiurea cu denumiri ale obiectelor din camera de testare.
Ori de câte ori examinatorul sesizează o tendinţă sistematică în
această direcţie, el trebuie să intervină cerându-i subiectului să
răspundă cu ochii închişi sau să se concentreze pe cuvintele testului.
30

Faza de reproducere.
După ce examinatorul a terminat de citit şi ultimul cuvânt de pe listă,

subiectului i se dă următorul instructaj: “Acum o să vă mai citesc o dată cuvintele de
pe listă şi o să vă rog să vă amintiţi cu ce cuvânt aţi răspuns la fiecare.”
La rubrica “Reproduceri”, examinatorul va pune în dreptul fiecărui cuvânt
semnul “+” dacă subiectul îşi aminteşte corect răspunsul, semnul “-“ dacă nu şi-l
aminteşte deloc, iar în caz că subiectul oferă alt răspuns în locul celui iniţial, va nota
acel răspuns, chiar dacă el diferă numai puţin de cele original (de exemplu: “scaun-
scăunel”).
Faza de anchetă (analiză)

Se realizează scheme relaţionale asociative între diferitele cuvinte inductoare
pentru a pune în evidenţă un posibil cluster de semnificaţii asociate specific
persoanei, respectiv imaginea primară a unui complex de semnificaţii. Acestea au
valoarea de ipoteze de lucru.
Ancheta are loc în intervalul cuprins între o zi şi o săptămână de la testare.
Scopul anchetei este de a descifra acele asociaţii perturbate (vezi indicatorii de
complexe), în sensul de a descoperi ce se ascunde în spatele acestora. Ancheta se
orientează numai asupra acestor perechi stimul-reacţie, şi constă de fapt în
întrebarea: “Ce legătură vedeţi între cuvântul.... şi răspunsul pe care l-aţi dat?” sau
“Ce v-a trecut prin minte când aţi auzit acest cuvânt?” "Vă evocă ceva din viaţa
personală acest cuvânt?"
3.4 Natura testului de asociere verbală
1. Nivel afectiv
Ce se întâmplă de fapt în mintea subiectului când răspunde la T.A.V.? În opinia
lui Jung, cuvintele reprezintă nişte obiecte, situaţii sau evenimente condensate într-o
etichetă verbală. Atunci când i se prezintă subiectului un cuvânt, este ca şi cum l-ai
întreba: “Ce crezi despre asta?” “Cum ai reacţiona în această situaţie?” Dacă
subiectul răspunde liniştit şi sigur, făcând asocieri logice, înseamnă că stimulii
respectivi nu i-au creat nici o problemă. Dacă însă dă semne de agitaţie şi de
perturbări asociative, aceasta înseamnă că obiectul sau situaţia desemnată de stimulul
respectiv constituie realmente o problemă pentru individ şi îi creează dificultăţi de
adaptare. Este ca şi cum subiectul ar uita că se află doar în faţa unor etichete verbale
impersonale şi se simte atins direct de semnificaţia stimulului. Un astfel de fenomen
generalizat la un subiect constituie, după Jung, o problemă generală de adaptare
emoţională a individului, aşadar un indice de nevroză. Cu alte cuvinte, solicitând
spontaneitatea reacţiei, T.A.V. forţează subiectul să introducă în discurs anumite
probleme intime sau dureroase pe care acesta le-ar lăsa deoparte într-o conversaţie
normală.
31
2. Nivelul cognitiv
Din punct de vedere cognitiv, testul de asociere verbală face apel la memorie şi
conceptualizare. Atunci când subiectului i se citeşte un cuvânt de pe listă, în virtutea
instructajului, el caută în memoria de lungă durată un cuvânt care să corespundă cât
mai bine cuvântului inductor, declanşând un lanţ asociativ. Dar această căutare este
influenţată de sistemul afectiv-motivaţional (trebuinţe, dorinţe, emoţii, atitudini), iar
atunci când cuvântul a trezit o coardă sensibilă, emoţia suscitată va avea un efect
perturbator asupra căutării, ducând fie la paralizarea ei într-o fază preliminară, fie la
dezvoltarea haotică a noi lanţuri asociative, rezultând un răspuns care nu mai are nici
o legătură logică cu stimulul inductor (Rapaport, Gill & Schafer, 1974).
3.5 Interpretarea testului
Diagnosticarea nevrozei sau "depistarea complexelor".
Definirea complexelor.
Termenul de "complex" denumeşte reprezentări individuale legate de factori

afectivi puternici, altfel spus punctele vulnerabile sau nucleele nevrotice ale
personalităţii. Complexul este un nucleu de idei sau imagini încărcate afectiv privind
un anumit obiect sau situaţie din realitate şi care are o anumită autonomie faţă de
Eul subiectului, în sensul că se comportă ca un fel de sub-personalitate a individului,
ca un eu secundar.
Un complex constă dintr-un nucleu şi conexiuni asociative. Nucleul reflectă o
"necesitate vitală", numită tehnic tendinţă arhetipală, sau constantă antropologică. Un
anumit eveniment de viaţă, o întâlnire, un conflict, o imagine, un miros, un vis, o
fantezie pot trezi în individ amintirea - retrăirea unui eveniment foarte semnificativ
din biografia personală, a unei situaţii care a fost legată de emoţii puternice, sau a
unor răni mereu asociate unei anumite problematici. Emoţia care însoţeşte acest
proces este trăită ca disproporţionată faţă de semnificaţia reală a situaţiei prezente. În
acest moment putem spune că în interior s-a constelat un complex.
Complexele sunt motive - dar nu singurele - pentru care uneori ne confruntăm
ineficient cu realitatea, suntem dominaţi de o idee fixă susţinută ca adevăr absolut şi
influenţează modul în care percepem realitatea. De exemplu, o persoană al cărei
complex matern în structura sa primară este pozitiv, va trăi în mod fundamental
relaţia cu lumea şi viaţa în termeni pozitivi, de încredere. Şi invers, neîncrederea
bazală în viaţă ţine cel mai adesea de conţinuturile profund negative asociate
complexului matern.
Complexele par a acţiona quasi autonom, ne direcţionează perceperea realităţii
- arhetipul din spatele fiecărui complex, ca o constantă antropologică, determină ca
diferitele realităţi să fie fără îndoială comparabile, deşi colorate de structura
individuală a unui complex particular. Constelarea, ca termen specific dinamicii
interioare a conţinuturilor inconştientului, descrie apariţia simultană, activarea
simultană, a unor faţete ale unor complexe. Arii diferite ale unor complexe pot fi
puse în legătură astfel încât să activeze o întreagă problematică dominantă pentru
realitatea interioară a persoanei şi care va imprima şi relaţiei cu realitatea o
coloratură specifică. Jung vorbeşte de "poziţia de aşteptare" în care există un anumit
32
complex, în care parcă aşteaptă un cuvânt trăgaci, un gest inductor, un eveniment
eliberator şi întregul complex iese la suprafaţă, emerge în viaţa psihică a persoanei.
Exp :
Să luăm, de exemplu, o persoană dominată de un complex de inferioritate.
Acest complex se poate constela atunci când individul se confruntă cu un eşec (pe
plan social, profesional, erotic etc.). Urmarea este apariţia unor sentimente puternice
şi iritante de auto-depreciere şi/sau invidie, însoţite de depresie, anxietate sau chiar
de vinovăţie. Aceste emoţii sunt greu controlabile de către Eu şi chiar dacă pot fi
inhibate momentan de acesta, complexul se va manifesta ulterior ori de câte ori
subiectul va trece printr-o situaţie asemănătoare. Cu cât Eul subiectului este mai slab,
cu atât influenţa acestui complex va fi mai vizibilă şi mai lungă. În schizofrenie,
complexul atinge culmea manifestărilor sale aberante, determinând comportamentul
sau discursul aparent fără sens al pacientului. De exemplu, persoana noastră poate
dezvolta un delir de negaţie, afirmând că este o entitate neglijabilă a Universului sau
pur şi simplu că nu există. În cazul în care subiectul încearcă să-şi nege complexul de
inferioritate, va putea dezvolta, dimpotrivă, idei delirante de grandoare, cum ar fi: eu
sunt Mesia, Universul, Împăratul Napoleon etc.
3.6 Indicatorii de complexe
Este nevoie să ştim mai întâi ce înseamnă reacţie "normală" la test, pentru că în
funcţie de acest etalon putem depista indicatorii de complexe. Astfel, este de aşteptat
ca asociaţia normală să se afle într-o relaţie conceptuală logică faţă de stimul (de
preferat relaţie de coordonare, de tipul "scaun - masă") sau să se plaseze într-un
context comun şi uşor de sesizat faţă de stimul ("pălărie - cap"). Răspunsul este de
regulă un substantiv neutru emoţional (deci nu atribute, exclamaţii, verbe sau
substantive "personalizate"). De asemenea, instructajul cere să se răspundă printr-un
singur cuvânt (în limba respectivă) şi nu prin mai multe, iar timpul de reacţie la
stimulul respectiv nu trebuie să depăşească semnificativ media timpilor de reacţie din
protocol. În fine, nu este de aşteptat să apară comportamente mai neobişnuite la un
anumit inductor (de exemplu: înroşire, agitaţie, râs, etc.)
Orice răspuns care încalcă cel puţin una din condiţiile de mai sus poate fi
considerat o asociere perturbată. Cei mai importanţi indicatori ai reacţiilor perturbate
sunt:
1) Blocajul asociativ, adică paralizarea efectivă a răspunsului. Subiectul este

incapabil să ofere vreun răspuns la cuvântul-stimul, afirmând fie că nu-i vine nimic
în minte, fie că îi vin prea multe idei şi nu se poate hotărî. Indiferent de justificarea
subiectului, blocajul reprezintă o formă extremă de perturbare asociativă, semnalând
faptul că stimulul a atins o problemă importantă şi dureroasă. Este ceva similar cu
acel moment în care simţi că rămâi “fără glas” într-o situaţie care te depăşeşte.
2) Un timp de reacţie (TR) prelungit indică, de asemenea, faptul că subiectul
a fost tulburat în procesul lui de asociere şi că i-a trebuit ceva timp să-şi revină.
Uneori însă, efectul perturbator al unui stimul se poate prelungi şi la cei următori,
astfel încât subiectul poate da o serie de răspunsuri consecutive cu un TR mare, deşi
efectul perturbator iradiază numai de la primul stimul din serie, lucru care poate
stârni confuzie în interpretare.
33
Pentru a ne da seama care stimuli au produs un TR prelungit, se calculează
media totală a timpilor de reacţie pentru întreg protocolul şi apoi se selectează
stimulii care au un TR semnificativ peste medie sau mediană.
3) Reproducerile eronate sau absenţa reproducerii, adică incapacitatea
subiectului de a-şi aminti răspunsurile. Cauza lor rezidă în atitudinea inconştientă a
individului de a uita situaţiile care au produs o emoţie iritantă. Este vorba de
intervenţia mecanismului refulării. De aceea, Jung considera procentajul de
reproduceri greşite/absente drept un indice al labilităţii afective a persoanei. El
afirma că erorile de reproducere ating 10-20% la normali şi dublu la isterici (Jung,
1910).
4) Răspunsurile “distante”, adică fără o legătură aparentă cu cuvântul-
stimul. Este vorba de răspunsurile care nu sunt într-o relaţie conceptuală directă cu
stimulul inductor sau într-un context uşor de sesizat. De exemplu: “tată (S)- tavan
(R)” sau “foame (S)- calculator (R)”. Aceste reacţii sugerează adesea că subiectul, în
loc să reacţioneze cu primul cuvânt care i-a venit în minte, s-a lansat într-un nou şir
de asociaţii pentru a masca reacţia originală. Este un comportament de camuflare a
reprezentărilor şi emoţiilor neplăcute.
5) Răspunsurile tip “definiţie”. Este vorba de acele răspunsuri în care
subiectul nu face decât să definească sau să explice stimulul. De exemplu: “masă (S)-
o mobilă” (R), “act sexual (S)- o activitate (R)”, “tată (S)- capul familiei” (R), “măr
(S)- un copac, fruct” (R). Astfel de reacţii apar mai frecvent la indivizii care îşi
resimt dureros limitele lor intelectuale (reale sau închipuite) şi care vor să arate că
înţeleg cuvintele din test. Ei încearcă să pară mai mult decât sunt şi adesea preferă şi
cuvinte în limbi străine sau neologisme (v. mai jos) Este vorba de un “complex al
inteligenţei”, cum îi spunea Jung, care reprezintă de fapt o variantă a complexului de
inferioritate.
6) Răspunsurile tip “predicat” sunt răspunsurile prin care subiectul îşi
exprimă în mod direct o emoţie sau atitudine faţă de stimulul respectiv. De exemplu:
“floare (S)- frumoasă” (R), “bani (S)- convenabil” (R), “animal (S)-urât” (R), “cuţit
(S)- periculos” (R), “pian (S)- oribil” (R), “mamă (S)- iubită arzător” (R). Este ca şi
cum subiectul ar uita că se află doar în faţa unor simple etichete lingvistice, luându-le
la modul foarte personal şi simţindu-se dator să afişeze faţă de examinator o anumită
atitudine vizavi de ele. Acumularea unor astfel de răspunsuri sugerează tendinţa de a
ascunde sau compensa o deficienţă emoţională sau un gol afectiv, afişând o emoţie
excesivă şi de multe ori pe un ton afectat. De aceea, este un pattern care apare des la
indivizii cu tendinţe isterice (Jung, 1910), deşi Rapaport, Gill & Schafer (1974) îl
menţionează des la schizofrenii deterioraţi şi la paranoizi.
Din punct de vedere interpretativ, unele din aceste răspunsuri sunt adesea
foarte sugestive pentru anumite probleme sau conflicte ale subiectului. De exemplu:
“tată (S)- tiran” (R), “act sexual (S)- teamă”, (R), “stomac (S)- durere” (R).
7) Răspunsurile egocentrice sunt cele care implică direct sau implicit
referinţe la propria persoană. Exemple: "mamă (S)- a mea" (R), "sinucidere (S)- eu
(R)".
8) Perseverarea se referă la prezenţa unor perturbări la mai mulţi stimuli
consecutivi. Poate duce la erori în interpretare.
9) Stereotipiile – un cuvânt care apare ca răspuns la cel putin trei stimuli
diferiti. În opinia lui Jung, acest tip de reacţie este întotdeauna relevant pentru o
anumită problemă a subiectului.
34
10) Repetarea cuvântului-stimul este un gen de reacţie “proximă” (closed)
(Rapaport, Gill & Schafer, 1974) care exprimă blocarea procesului asociativ în faza
lui iniţială şi incapacitatea de a mai procesa stimulul.
11) Răspunsurile în limbi străine, prin mai multe cuvinte, prin neologisme,
prin rime, prin vulgarităţi, repetarea cuvântului-stimul înainte de a răspunde,
înţelegerea greşită a stimulului implică şi ele apariţia unor fenomene perturbatoare.
Răspunsurile în limbi străine sau în neologisme sugerează dorinţa de a epata afişând
o anumită superioritate intelectuală. Uneori, indică însă şi tendinţa de a lua distanţă
de emoţia iritantă produsă de stimul intelectualizând-o, ceea ce se întâmplă des la
indivizii obsesiv-compulsivi.
12) Răspunsul prin rime (asociaţii sonore) de tipul: “toc (S)- poc” (R)
relevă o procesare superficială a stimulului, datorată unor interferenţe afective.
13) Manifestările comportamentale mai neobişnuite (râs, agitaţie,
strâmbături, înroşirea feţei etc.) ne arată că subiectul a fost “atins” emoţional de
semnificaţia cuvântului-stimul şi îşi descarcă emoţia la un nivel motric sau vegetativ.
Eventual, se poate acorda câte 1 punct pentru fiecare semn (v. şi Minulescu,
2000). Este bine ca în final să se acorde atenţie în special inductorilor care însumează
mai multe puncte, deoarece cu cât se acumulează mai mulţi indicatori la un anumit
stimul, cu atât acel stimul a produs o emoţie mai puternică în subiect, deci cu atât
mai acut este complexul detectat.
De asemenea, ca o regulă generală, cu cât există în protocol mai multe semne
de disfuncţii asociative, cu atât viaţa afectivă a subiectului este mai tensionată şi
adaptarea lui emoţională este mai precară.
Principala dificultate a interpretării constă în faptul că nu există algoritmi

tip “reţetă” de interpretare. Demersul se bazează mult pe intuiţia şi pe experienţa cu
testul a psihologului, ca şi pe alte informaţii despre subiect.
Pentru a releva complexele, se poate urma un demers în două faze:

I. Se notează separat toţi stimulii şi răspunsurile aferente la care s-au remarcat
perturbări asociative. Se va acorda o atenţie mai mare acelor stimuli care însumează
mai multe semne disfuncţionale, pentru că ei au atins zonele cele mai sensibile şi mai
conflictuale ale persoanei. Apoi, se încearcă gruparea lor după una sau mai multe
categorii traumatice pentru a evidenţia problematica dominantă. De exemplu, dacă
majoritatea stimulilor din categoria sexualitate au produs astfel de reacţii, este foarte
posibil ca una din problemele individului să se refere tocmai la acest aspect.
Se întâmplă însă destul de des să nu identificăm vreo categorie dominantă
traumatică sau ca reacţiile perturbate să apară la stimuli aşa-zis neutri. În acest caz,
intuiţia psihologului joacă un rol major în alcătuirea unor clase ad-hoc de stimuli,
dând astfel sens unor stimuli aparent fără legătură între ei.
II. Se caută în protocol acele cupluri stimul - reacţie foarte sugestive, care
trădează imediat o anumită atitudine sau problemă a subiectului. Este vorba de
asocierile de tip predicat şi egocentrice. De exemplu, dacă o femeie dă un răspuns de
genul “femeie (S)- nimic” (R), putem deduce imediat anumite probleme cu imaginea
de sine sau de acceptare a rolului feminin.
35
1. Trăsături de personalitate
Tendinţele demonstrative se manifestă la indivizii care dau multe răspunsuri tip
predicat. Subiecţii care reacţionează puternic la cuvintele din categoria oralitate au o
puternică tendinţă la dependenţă (Rapaport, Gill & Schafer, 1974).
2. Tipul temperamental al subiectului. — După analiza tipurilor
de legături dintre cuvintele inductoare şi cele induse (legături logice,
gramaticale, fonetice), Jung a descris două forme de asociere corespunzând
celor două mari tipuri psihologice citate mai sus. Extravertul (orientat către
lumea exterioară) reacţionează în special la semnificaţia obiectivă a
cuvântului inductor, este tipul concret. Introvertul (întors asupra lui însuşi)
este sensibil la rezonanţa subiectivă a cuvântului inductor, este tipul
egocentric. Se notează categoria căreia îi aparţine fiecare asociere, iar
ansamblul indică tipul temperamental căruia îi aparţine subiectul.
3. În clinică, T.A.V. poate fi folosit pentru evaluarea gradului de slăbire a
asociaţiilor în psihoze sau demenţe. Predominanţa reacţiilor distante
(asociaţii bizare sau fără o legătură directă cu stimulul) indică un astfel de
fenomen.
3.7 Variante ale testului
Diverşi autori au adus modificări testului de asociere verbală. S-au întocmit

alte liste de cuvinte inductoare, în primul rând chiar de către Jung, pe motivul că cele
de pe lista originală aveau o încărcătură afectivă prea mare; s-au creat liste care să
servească unui scop precis: explorarea tuturor conflictelor din zona psiho-sexuală,
selectarea cadrelor de conducere etc. Depistarea complexelor a fost îmbunătăţită prin
adăugarea reacţiei psiho-galvanice la fiecare răspuns: o deviere luminoasă aduce o
dovadă în plus pentru încărcătura afectivă a cuvântului (metoda lui Binswanger,
sugerată de Jung); dar această metodă dă rezultate neregulate, unul dintre motive
fiind dificultăţile tehnice în manevrarea reacţiei psiho-galvanice.
Metoda lui Luria (1932) constă în a-i cere subiectului ca, simultan cu
răspunsul verbal, să strângă cu degetele de la mâna dreaptă o pară de cauciuc,
presiunea apăsării fiind înregistrată cu un manometru Marey; simultan, se
înregistrează şi mişcările involuntare ale mâinii stângi, în care ţine o pară de cauciuc,
dar pentru care subiectul a primit instrucţiunea de a menţine presiunea constantă;
aceste mişcări sunt dovada răspunsurilor verbale inhibate în favoarea răspunsului
definitiv. De aici s-a trecut la utilizarea testului ca "detector de minciuni" în practica
medico-legală şi judiciară, în care a fost asociat cu una sau mai multe metode de
înregistrare a exprimării fiziologice a emoţiilor (respiraţie, circulaţie).
3.8 Avantaje şi limite
Principalele avantaje ale TAV sunt:

a) este greu de trişat de către subiect, având în vedere că face apel la
spontaneitatea reacţiilor sale
b) oferă rapid unele informaţii despre problemele sau tendinţele subiectului
c) poate fi aplicat şi pe anumite categorii de subiecţi defavorizate cultural sau
cu abilităţi intelectuale minime.
36
Dezavantajele sale sunt:
a) faptul că necesită o experienţă destul de mare în aplicarea şi interpretarea
lui
b) faptul că nu există nişte reguli clare de interpretare, ceea ce poate stimula
propriile proiecţii ale psihologului.
3.9 Utilizare
Din această cauză, T.A.V. îşi găseşte cel mai bine locul în cadrul unei baterii
mai largi de testare, care poate cuprinde atât alte teste proiective, cât şi teste
obiective. Se utilizează pentru a stabili fondul dificultăţilor, dar mai ales în practica
terapeutică
1. a stabili un diagnostic de lucru la începutul terapiei; pentru strategia
terapeutică; în cazul în care subiecţii nu-şi cunosc problemele – cazurile
psihosomatice, copiii;
2. controlul avansului terapiei;
3. activarea inconştientului – când materialul furnizat este sărac.
Jung foloseşte multă vreme acest experiment, care, fiind destul de laborios, este
mai târziu înlocuit cu tehnica interpretării simbolisticii visului. Totuşi acest
experiment poate fi cu succes folosit atunci când te afli în prezenţa unui pacient
foarte blocat sau, de ex., a unui pacient care nu visează. În aceste cazuri experimentul
asociativ verbal poate fi folosit ca o poartă "regală" de intrare, poartă care în mod
normal este simbolistica visului.
37
Rezumat
În opinia lui Jung, cuvintele reprezintă nişte obiecte, situaţii sau evenimente
condensate într-o etichetă verbală. Atunci când i se prezintă subiectului un cuvânt,
este ca şi cum l-ai întreba: “Ce crezi despre asta?” “Cum ai reacţiona în această
situaţie?” Este ca şi cum subiectul ar uita că se află doar în faţa unor etichete verbale
impersonale şi se simte atins direct de semnificaţia stimulului. Un astfel de fenomen
generalizat la un subiect constituie, după Jung, o problemă generală de adaptare
emoţională a individului, aşadar un indice de nevroză. Sunt prezentate informații cu
privire la procedura de aplicare a testului, precum și elemente ce țin de interpretarea
rezultatelor obținute și, de asemenea, avantajele și limitele utilizării acestei tehnici
proiective.
Cuvinte cheie
 C. G. Jung
 Experimentul de asociere verbală
 Complex
 Nevroză
 Introvert
 extravert
1. Care sunt sursele Testului asociativ verbal?

2. Definiți noțiunea de complex
3. Enumerați indicatorii de complex
4. Explicați procedura de aplicare a TAV
5. Enumerați avantajele utilizării TAV în clinică.
Concluzii
Tehnica de asociere verbală i-a permis lui Jung să evalueze nu numai gradul de
deteriorare a asociaţiilor mentale, ci şi să depisteze complexele individului, fie el
bolnav sau sănătos clinic. El a remarcat că dacă un anumit cuvânt de pe lista de
cuvinte atingea un punct sensibil al subiectului, acesta se bloca, se înroşea şi nu mai
era capabil să reacţioneze imediat. Era ca şi cum cuvântul respectiv devenea dintr-o
38
simplă etichetă verbală impersonală un stimul iritant, care bruia sau chiar paraliza
asociaţiile mentale din cauza emoţiei penibile pe care o trezea. Pornind de la aceste
observații, a construit Testul asociativ verbal, primul test proiectiv.
39
UNITATEA 4
TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH) I.
Obiective 41
TESTUL RORSCHACH 42
4.1. Istoric 42
4.2. Surse ale testului 43
4.3. Teria personalităţii din perspectiva lui Rorschach 45
4.4. Administrarea testului 47
4.5. Specificul testului 54
Rezumat 55
Cuvinte cheie 55
Concluzii 55
40
Obiective

- să definească noțiunea de introversivitate;
- să înțeleagă și să poată explica procedura de aplicare a testului Rorschach;
- să înțeleagă modul de interpretare a testului Rorschach
- să înțeleagă avantajele și limitele utilizării testului Rorschach
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei

personalității, psihologiei medicale și psihiatriei.

 Rorschach, H. (2000), Manual de psihodiagnostic. Metode şi rezultatele
unui experiment diagnostic al percepţiei. Interpretarea liberă a formelor
fortuite., Ed. Trei, Bucureşti.
 Schafer, R. (2003), Interpretarea psihanalitică a testului Rorschach. Teorie
şi aplicaţie, Ed. Polirom, Iaşi.
Trei, Bucureşti.

Este de două ore.
41
TESTUL RORSCHACH
4.1 Istoric
Hermann Rorschach (1884–1922) s-a născut la Zürich, şi era fiul cel mare al
unui pictor, profesor de desen. Şi-a pierdut tatăl în 1903, an în care studia cu
rezultate bune la liceul din Schaffhouse, unde tatăl său preda din 1886. Foarte dotat
pentru desen, Rorschach ezită între o carieră artistică şi una medicală. Marele biolog
Haeckel îl împinge spre medicină, pe care Rorschach o urmează, după cum era
obiceiul pe atunci, prin mai multe universităţi: Neuchâtel, Berlin, Berna şi mai ales
Zürich (1904–1909). Frecventează colonia rusă din Zürich, se îndrăgosteşte de limba
şi literatura rusă, îşi petrece vacanţele în Rusia în 1906 şi 1910, se căsătoreşte în
1910 cu o colegă rusoaică, Olga Stempelin, face planuri de instalare în Rusia.
Lucrează în această ţară între decembrie 1913 şi iunie 1914, dar, din motive ce rămân
necunoscute, revine definitiv în Elveţia. Între timp, s-a specializat în psihiatrie,
cuprins de entuziasmul ce domnea la Burghölzli, clinica psihiatrică a Universităţii
din Zürich, condusă de Eugène Bleuler, unde străluceşte Jung, inventatorul testului
de asociere verbală şi unde, pentru prima oară, se aplică în cazul psihozelor
concepţiile psihanalitice. Lucrează în azilurile din Münsterlingen (1909–1913),
Münsingen (1913), Waldau, aproape de Berna (1914–1915) şi la cel din Herisau,
unde este director adjunct (1915–1922). Are doi copii, un fiu (1917) şi o fiică (1919).
În 1912, îşi susţine teza în medicină, ce tratează despre halucinaţiile-reflexe şi
fenomenele asociate. Deşi nu îşi făcuse o analiză personală — lucru rar în acea
vreme -, îşi tratează bolnavii prin cure psihanalitice şi reuşeşte să înţeleagă boala
mintală din perspectivă psihanalitică. Între 1909 şi 1913 frecventează grupul
psihanalitic de la Zürich (Bleuler, Jung, Maeder, Binswanger, Pfister) şi publică
numeroase articole, note şi rapoarte în Zentralblatt für Psyhco-analyse. Desprinderea
lui Jung de mişcarea psihanalitică freudiană şi, mai apoi, războiul dispersează grupul.
În 1919 este fondată Societatea elveţiană de psihanaliză, cu Oberholzer, Zulliger,
Pfister etc, iar Rorschach este ales vice-preşedinte; el prezintă mai multe comunicări
cu privire la testul său, iar primii doi membri menţionaţi mai sus devin adepţii săi
activi. Ceilalţi discipoli principali sunt confreri de la Waldau (Morgenthaler,
Fankhauser) şi de la Herisau (G. Roemer şi Behn-Eschenburg), dar şi A. Friedman şi
fiul lui Bleuler, Manfred. Rorschach avea o personalitate plăcută: blând, aproape
timid, cultivat, strălucitor şi profund de îndată ce conversaţia îi stârnea interesul;
rezervat la primele contacte dar plin de bunăvoinţă pentru familie şi prieteni, era
exact tipul de introversiv creator pe care îl descrie chiar el.
Lucrarea monumentală căreia i s-a consacrat după susţinerea tezei în medicină
şi care a fost brusc şi definitiv întreruptă de Psihodiagnostic, la sfârşitul lui 1917, se
referă la psihologia religiei. Ar fi trebuit să fie o vastă sinteză de observaţii
patologice şi cercetări sociologice făcute asupra anumitor secte elveţiene, printre care
una al cărei fondator fusese internat la Münsingen (acesta instaurase cultul propriului
său penis, îşi folosea urina pentru împărtăşanie şi alunga demonii prin copulaţie),
secte ale căror rădăcini se aflau în Evul Mediu, în aceleaşi familii de ţesători, din
aceleaşi regiuni. Profeţii acestor secte, care propovăduiau toţi incestul, îi apăreau lui
Rorschach drept nişte nevrotici sau psihotici a căror mitologie exprima, în mod
comunicativ, complexele personale şi arhetipurile inconştientului. Lucrarea
42
Psihodiagnostic apare în 1921 şi, nu după mult timp, Rorschach moare în mai puţin
de douăzeci şi patru de ore, din cauza unei peritonite inoperabile, la Herisau (2
aprilie 1922).
Modul în care Rorschach a descoperit testul care îi poartă numele poate părea
surprinzător. Ellenberger, biograful său, scrie: "a fost elaborat departe de universităţi,
de laboratoare, de marile biblioteci, într-un spital psihiatric mic, de către un om care
nici nu studiase psihologia, nici nu frecventase congresele internaţionale şi nici nu
primise titluri oficiale". Cu toate acestea, o convergenţă de influenţe pregătise această
descoperire.
În primul rând, calităţile artistice şi clinice ale lui Rorschach erau completate
de un intelect cu înclinaţii proiective: vizita expoziţii de pictură, era pasionat de
modul în care diferite persoane reacţionau în faţa aceluiaşi tablou, excela în
desenarea oamenilor în mişcare şi se desena pe el însuşi aşa cum îl vedeau ceilalţi;
cumpărase o maimuţă pentru spitalul psihiatric din Herisau pentru a observa reacţiile
schizofrenilor la gesturile animalului.
4.2. Surse ale testului
1. In psihanaliză exista deja o preocupare pentru psihologia

proiectivă.
În acea vreme, ideea psihologiei proiective exista deja în rândul psihanaliştilor,

începând chiar cu Jung. Silberer (1912–1913) provoca asociaţiile inconştiente ale
subiecţilor săi prin hidromanţie, veche metodă de divinaţie care constă în fixarea cu
privirea a unui vas cu apă, şi compara rezultatele cu cele ale testului de asociere
verbală al lui Jung. Pfister (1913) devenise maestru în kryptergon: el le cerea
pacienţilor săi să spună cuvinte sau să facă desene fără sens, urmând ca el să
identifice complexele de care sufereau prin analiza asociaţiilor ulterioare. Soţia lui
Rorschach povesteşte cum şi acesta fusese surprins într-o zi pe când citeau lucrarea
rusului Dmitri Merejkowski despre Leonardo Da Vinci. Era vorba despre un
fragment din jurnalul lui Boltraffio în care aceste povesteşte cum, într-o seară, şi-a
surprins maestrul în ploaie, contemplând un zid cu pete de umezeală. Da Vinci i-a
descris o himeră superbă, cu gura larg deschisă, care ducea în spate un înger simpatic
şi creţ, şi i-a arătat cu degetul conturul imaginii; apoi, i-a explicat cum i se întâmplă
să vadă foarte des peisaje sau scene extrem de frumoase în fisurile zidurilor, în
încreţiturile de la suprafaţa apelor stătătoare, în cărbunii acoperiţi cu un strat subţire
de cenuşă, în formele norilor, sau cum, în sunetul unui clopot îndepărtat, se poate
auzi numele sau cuvântul la care dorim să ne gândim. Într-un alt fragment, Da Vinci
atribuia paternitatea acestei idei lui Botticelli. Doamna Rorschach i-a spus atunci
soţului ei că, în copilărie, ea şi prietenii ei se amuzau privind norii şi încercând să
descopere profiluri în formele acestora. În acest moment, Rorschach s-a cufundat
într-o meditaţie profundă. Dar, pe de altă parte, Rorschach pare să fi ignorat total
teoria gestaltistă, a cărei descoperire, puţin anterioară testului său, ar fi trebuit, în
mod logic, să îl influenţeze.
2. Testele de imaginaţie
Nici ideea de a face un test cu pete de cerneală nu îi aparţine lui Rorschach.
Binet şi Henri, care se prezintă explicit drept urmaşi ai lui Leonardo Da Vinci,
43
publică un astfel de studiu în 1895, în L´Année psychologique, şi îl definesc drept test
de imaginaţie. Din acest moment, numeroşi psihologi testează aceste metode. În
Statele Unite, Dearborn (1897) construieşte prima serie de pete experimentale, cu
care face diferite cercetări împreună cu Kirkpatrick şi Sharp (1898–1900). Whipple
(1910) reface o serie de 20 de pete pe care le standardizează; spre deosebire de
predecesorii săi, el nu limitează timpul de prezentare a planşelor; Whipple scoate în
evidenţă diferenţe individuale clare. Tot în 1910, psihologul rus Rybakoff publică un
Atlas cu opt pete, cu ajutorul cărora evaluează forţa, bogăţia şi precizia imaginaţiei,
dar şi realitatea imaginilor interne. În cele din urmă, în Anglia, Bartlett (1916)
introduce primul culorile în tehnica petelor. Cu toate acestea, se pare că Rorschach
nu auzise de predecesorii lui când a făcut primele cercetări. Legenda conform căreia
Rorschach ar fi lucrat cu Rybakoff la Moscova, în 1913, şi ar fi fost astfel iniţiat în
acest tip de test nu a putut fi confirmată, căci Rorschach a rămas în Rusia mult mai
puţin decât se credea.
Cărţile pentru copii.
Ca toţi copiii contemporani lui, Rorschach citise, fără îndoială, Klecksographia
lui Kerner (1857), echivalentul german al lucrărilor Sapeur Camembert şi La famille
Fenouillard, care includea 50 de pete de cerneală cu forme îngrozitoare, pe care
poetul le comenta în versuri melancolice. Fără îndoială, Rorschach jucase şi jocul
derivat de la carte, care consta în picurarea de cerneală pe o foaie care apoi era pliată
în două, astfel încât să se obţină forma unui animal sau a unui obiect. Şi mai
extraordinară este porecla premonitorie primită de Hermann în 1903, în timpul
ultimului an de liceu, când a fost primit într-o frăţie de elevi: Klex, adică pată de
cerneală, mâzgălitură! Să fi fost o aluzie la tatăl care "mâzgălea" sau la gusturile
fiului pentru desen şi klecksografie? Îl regăsim pe psihiatrul Rorschach arătând pete
de cerneală bolnavilor săi. Dar o face ştiinţific: compară răspunsurile bolnavilor cu
cele ale persoanelor normale, răspunsurile copiilor cu cele ale adulţilor. În 1911,
colaborează cu un fost coleg de liceu, Konrad Gehring, devenit profesor într-un oraş
vecin, care aplică testul elevilor săi. Scopul cercetării, care a fost un eşec, era să
ajungă să diferenţieze pe baza imaginaţiei elevii cei mai buni de cei mai puţin dotaţi.
Uneori, subiecţii trebuiau să producă ei înşişi petele, alteori, li se arătau pete gata
făcute. De asemenea, Rorschach folosea ca stimuli desene ciudate: pisică verde,
broască roşie, tăietor de lemne stângaci etc. Rezultatele erau în general comparate cu
cele ale testului lui Jung. Din nefericire, primele planşe ale lui Rorschach s-au
pierdut.
3. Testul lui Hens.

Stimulul decisiv a fost teza studentului polonez Szymon Hens (1917), care
tocmai îşi terminase studiile de medicină la Zürich, cu Bleuler. Cu ajutorul a opt
planşe formate din pete de cerneală, Hens testase 1000 de copii, 100 de adulţi
normali şi 100 de psihotici. Obiectivul său era investigarea imaginaţiei şi nu analiza
decât conţinutul răspunsurilor. Nu a găsit nici o diferenţă între răspunsurile
persoanelor normale şi cele ale psihoticilor. La sfârşitul studiului, Hens a formulat
câteva întrebări a căror lectură a fost hotărâtoare pentru Rorschach: unii subiecţi au
interpretat întreaga pată, alţii doar detaliile, oare acest lucru are vreo semnificaţie?
Petele lui erau în alb şi negru: oare răspunsurile ar fi fost diferite dacă petele erau
colorate? Oare această metodă ar putea servi la diagnosticarea psihozelor...?
44
Originalitatea lui Rorschach constă în transformarea testului petelor de
cerneală din test de imaginaţie în test de personalitate şi în descoperirea cheii noii
interpretări: răspunsurile mişcare exprimă introversivitatea subiectului, răspunsurile
culoare, extratensivitatea.
4.3 Teria personalităţii din perspectiva lui Rorschach
Rorschach lucrase îndelung la această descoperire. Desigur, el cunoştea

tipologia lui Jung, care opunea introvertul şi extravertul, dar conceptele lui
Rorschach aveau o semnificaţie diferită. Punctul lor de plecare se află într-un vis, aşa
cum Freud făcuse un vis care a stat la baza descoperirii psihanalizei - visul injecţiei
făcute Irmei (iulie 1895). Tânăr student la medicină, în jurul anului 1904, Rorschach
asistă pentru prima oară la o autopsie. Seara visează, cu senzaţii foarte clare de
cădere, cum creierul îi este decupat în felii transversale şi cum feliile cad, una câte
una, în faţa lui. Acest vis este punctul de plecare al lucrării sale de licenţă în
medicină (1912). Rorschach nu pune întrebările pe care Freud le pusese deja referitor
la conţinutul şi sensul visului. El cunoaşte interpretările psihanalitice, pe care le
consideră incontestabile. Poate e la curent şi cu faptul că Freud a decis să publice Die
Traumdeutung după ce a visat disecţia propriului bazin. Visul lui Rorschach anunţă
orientarea sa neuro-psihiatrică şi efortul său de a decupa personalitatea în elementele
ei esenţiale. Dar Rorschach îşi pune altă întrebare: cum putem simţi în vis senzaţia
unei mişcări din moment ce acea mişcare nu există în realitate? Cum se pot
transforma percepţiile de un anumit tip în percepţii din altă sferă senzorială: optice în
kinestezice, acustice în kinestezice, optice în acustice şi invers? Răspunsul este că
omul dispune de un registru de imagini mai larg decât cel pe care îl utilizăm în viaţa
de zi cu zi şi că, pe lângă modul de a lega o percepţie de alta prin asociere, există un
alt mod, mai direct: sistemul kinestezic. Percepţiile vizuale sunt păstrate imediat sub
pragul conştiinţei, sub formă de imagini kinestezice; aceste percepţii pot fi
reexperimentate conştient, ca percepţii kinestezice, sau pot fi retraduse inconştient în
imagini vizuale. Petele de cerneală sunt o oglindă în care stimulii vizuali activează
imaginile kinestezice ale subiectului, care sunt apoi proiectate pe pete şi, la rândul
lor, percepute ca reflexii retransmise de oglindă. Lucrarea lui Mourly Vold despre
vise, care tocmai apăruse (1910–1912), i-a permis lui Rorschach să avanseze. Mourly
Vold îşi consacrase întreaga viaţă studiului experimental al efectelor senzaţiilor
tactile şi musculare asupra viselor. De pildă, le ceruse la 19 dintre studenţii săi să
doarmă cu glezna stângă legată; urmarea a fost că toate visele din acea noapte
incluseseră mişcări puternice: vânători care urmăreau iepuri care săreau; doi fraţi
care fugeau după o turmă de vaci care scăpaseră pe un deal; urcarea unui vârf de
munte inaccesibil; survolarea unor străzi etc.
Rorschach adoptă mai multe dintre concluziile lui Mourly Vold: percepţiile
kinestezice constituie o parte importantă a personalităţii; reprimate de conştiinţă în
starea de veghe, ele ne alimentează visele în timpul somnului; aceste percepţii sunt
antitetice mişcărilor reale: cel care visează îşi poate păstra visul în minte dacă la
trezire rămâne complet imobil: la prima mişcare, visul dispare; cu cât activitatea
musculară este mai inhibată, cu atât imaginile kinestezice devin mai active; persoana
care visează îşi proiectează imaginile kinestezice visând mişcări imaginare care pot fi
ale lui, ale altor oameni sau chiar ale unor animale; în concluzie, atitudinile statice
45
din vise sunt mişcări reprimate. După părerea lui Rorschach, simbolul apare la
intersecţia dintre materialul kinestezic descris de Mourly Vold şi factorii dinamici
scoşi în evidenţă de Freud. Materialul kinestezic se proiectează în simbolurile
visului, în halucinaţia reflexă a psihozei, în răspunsurile mişcare la petele de
cerneală, în activităţile creatoare. El caracterizează introversiunea creatoare.
Individul "kinestezic" sau "introversiv" este închis în sine, stângaci, timid; el îşi
inhibă mişcările reale; are o inteligenţă individualizată; reacţiile sale afective sunt
stabile; relaţiile cu ceilalţi mai degrabă profunde decât numeroase; este o persoană
destul de conştientă de sine. Kinestezia reflectă, deci, viaţa emoţională interiorizată.
De altfel, Rorschach constată că răspunsurile culoare exprimă, în mod
complementar, exteriorizarea vieţii emoţionale. El vine cu ideea de a lega roşul de
impulsivitate şi albastrul de auto-control. Extratensivul, sensibil la culoare, posedă o
inteligenţă capabilă să reproducă; el este mai adaptabil, mai îndemânatic, mai activ;
reacţiile sale afective sunt abundente şi relaţiile cu ceilalţi superficiale. Inspirându-se
din aceste ipoteze, Fankhauser, coleg cu Rorschach la Waldau, publică în 1919 o
lucrare despre La signification de l´affectivité, parallélism avec les lumières et les
couleurs, în care stabileşte o reprezentare grafică a emoţiilor, conform unei scheme
tridimensionale, fiecare fiind compusă din două emoţii antagoniste, după modelul
sferei culorilor, a lui Wundt.
Introversivitatea creatoare şi extratensivitatea reproducătoare propuse de
Rorschach nu diferenţiază, ca la Jung, două tipuri de constituţii. Ele sunt două funcţii
psihice, coexistând în grade diferite de dilatare sau concentrare. "Tipul de rezonanţă
intimă" indicat de testul Rorschach desemnează proporţia, proprie subiectului testat,
în care există aceste două funcţii. Rorschach spunea că introversivitatea constituia
fundamentul culturii, iar extratensivitatea cel al civilizaţiei. Prin urmare, putem face
o altă comparaţie, cu caracterologia lui Heymans şi Wiersma; extratensivul
reacţionează imediat la stimulările emoţionale; reacţia sa este "primară";
introversivul are o reacţie întârziată, "secundară".
În 1918, Rorschach elaborează planşele testului său, pe care îl aplică bolnavilor
de la spitalul din Herisau. Grupul de persoane testate pentru cercetare include 288
bolnavi şi 117 normali (infirmiere, studenţi, copii). Selecţionează 15 planşe, uneori
doar cu negru, alteori cu negru şi roşu, sau în culori. Condiţiile impuse de tipograf îl
fac să reducă numărul acestora la 10, toţi ceilalţi tipografi refuzând această lucrare.
În 1919, Rorschach continuă să aplice testul şi elaborează partea teoretică. Cartea
Psychodiagnostik, terminată în octombrie 1920, nu va apărea decât la sfârşitul lui
iunie 1921.
În tot acest timp, Rorschach rămâne fără planşe. Îşi ajută discipolul, pe
Behn-Eschenburg, să producă o serie paralelă, seria Bech-Rorschach (Bero), care va
fi publicată în 1941. Tipărirea petelor de cerneală originale se transformă într-o
catastrofă: formatul este redus, culorile sunt schimbate, negrul este spălăcit. Geniul
lui Rorschach iese chiar şi aici victorios: el adaugă descoperirii deja făcute pe cea a
răspunsurilor "estompare". Prezintă această nouă descoperire la Societatea
psihanalitică elveţiană, pe 18 februarie 1922, când face o interpretare în orb a unui
protocol al cărui subiect era în analiză la prietenul său Oberholzer. Textul a fost
adăugat la ediţiile următoare ale Psychodiagnostik-ului. Rorschach multiplica
aplicarea testului la indivizi normali şi superiori când a murit subit.
Publicarea cărţii a fost un eşec la fel de mare ca cel al cărţii lui Freud — Die
Traumdeutung. Doar un mic grup de fideli a continuat, în Elveţia, să utilizeze testul
46
şi să formeze elevi. La zece ani după moartea inventatorului său, testul a început să
se răspândească. Elveţianul Binder3a adăugat la nomenclator răspunsurile clar-obscur
(Clob). Beck4 a introdus testul în Statele Unite, unde începe să apară (1936)
Rorschach Research Exchange (devenit mai apoi Journal of Projective Techniques
and Personality Assessment). Tot în Statele Unite, în 1939, Klopfer a pus bazele
Institutului Rorschach din New York, devenind şeful unei şcoli americane care a
schimbat modul de interpretare a testului. Testul s-a impus în ţările francofone după
al doilea război mondial, sub influenţa genevezei Marguerite Loosli-Usteri, a elevei
sale pariziene Nella Canivet, a lui André Ombredane, traducătorul francez al
Psychodiagnostik-ului, şi a Céciliei Beizmann. Cu câteva mici diferenţe, prima şi
următorii doi au pus la punct o terminologie franceză care se situează la jumătatea
drumului între tradiţionalismul elveţian germanic şi inovatorii americani. În lucrarea
sa din 1966, Exner clasează cele cinci mari sisteme de interpretare ale testului
Rorschach în Statele Unite în următoarea ordine, mergând de la "fenomenologie"
până la "behaviorism": Rapaport, Klopfer, Hertz, Piotrowski, Beck, acesta din urmă
fiind cel care acordă cea mai mare atenţie Eului şi percepţiei.
4.4 Administrarea testului
Testul constă în zece pete de cerneală simetrice, 5 policrome şi 5 alb-negru,

care reprezintă rezultatul ambiguu al plierii unei coli peste o pată de cerneală. Deşi s-
a bătut destulă monedă pe caracterul aleator al stimulului, adevărul este că aceste
pete au fost selecţionate de Rorschach din multe altele după anumite criterii
empirice, după cum menţionează autorul în “Psihodiagnostic”, principala sa lucrare.
De exemplu, ele sunt simetrice, provocând un efect al ritmului spaţial care le face
mai uşor de asimilat cognitiv. De asemenea, unele sunt compacte (de ex., Planşa V),
facilitând o sinteză a percepţiei, iar altele sunt mai dispersate, solicitând un efort
sporit de organizare şi integrare a câmpului perceptiv (de ex., Planşa X). Un alt
criteriu este culoarea: 5 planşe sunt alb-negru, iar restul policrome. O altă
caracteristică, de data aceasta apărută fără voia autorului, este efectul de clarobscur
al petelor, dat de diferenţele în tonurile de luminozitate ale culorilor. Acest efect se
datorează unei erori "providenţiale" în tipărirea primei ediţii a Psihodiagnosticului;
petele iniţiale cu care Rorschach lucrase erau mate, fără nuanţe. Noua caracteristică a
planşelor dobândită în urma acestei erori s-a dovedit ulterior benefică, pentru că
modul în care subiectul reacţionează perceptiv la nuanţe spune multe lucruri despre
afectivitatea lui. În fine, o altă caracteristică a petelor de cerneală este faptul că ele
conţin zone cu grade diferite de ambiguitate: unele detalii ale planşelor sunt mai uşor
de asemănat cu obiecte din lumea reală decât altele. Rorschach a presupus, având în
vedere că schizofrenia implică grave tulburări perceptive, că aceşti pacienţi vor avea
mai mari dificultăţi decât alţii în a da răspunsuri "comune", la petele "uşoare".
Toate caracteristicile descrise mai sus constituie condiţiile fundamentale care
asigură testului forţa sa diagnostică şi calitatea de stimul complex, capabil să suscite
în subiect o varietate de reacţii cognitive şi afective prin care îşi dezvăluie lumea
interioară şi trăsăturile de personalitate.
3
Die Helldunkeldeutungen im psychodiagnostischen Experiment von Rorschach, Schweiy. Arch.
Neurol. Psychiat., 1932.
4
Cf. S. J. Beck, Comment le Rorschach arriva aux Etats-Unis, 1972, trad. în limba fr., Rev. psychol.
app., 1973, 23, n. 1, 7–13.
47
Sarcina subiectului este să spună ce ar putea fi la fiecare planşă. Astfel, în
ciuda părerii comune că testul Rorschach măsoară în primul rând imaginaţia, el face
apel de fapt la percepţie: subiectul este invitat să perceapă şi să caute în memorie,
adică în stocul său de engrame, reprezentările cele mai similare cu stimulii prezentaţi
(Rorschach, 2000). Întreg travaliul cognitiv -dar şi afectiv şi volitiv- al subiectului
constă astfel într-un proces de interpretare a situaţiei-stimul. De fapt, denumirea
germană originală a testului, care s-a pierdut în traducerile prea “trădătoare”, este
Formdeutung, adică “interpretarea formelor”. Testul Rorschach constituie deci o
sarcină perceptivă nestructurată, care pune în evidenţă în primul rând
comportamentul perceptiv al individului. Dincolo de testul propriu-zis, acest lucru
capătă nişte semnificaţii cu mult mai profunde. El ne arată că modul în care
percepem lucrurile ne reprezintă ca un act de a fi în lume, ca o amprentă originală
inconfundabilă; percepţia este o construcţie a lumii, pe care o elaborăm în acord cu
datele noastre interioare fundamentale. Ajunge să oferim percepţiei un cadru
suficient de ambiguu de exprimare, pentru a ne releva interioritatea. Acesta este
principiul testului Rorschach, care se înscrie complet în definiţia "proiecţiei"
(Dumitraşcu, 2000).
Aplicarea
Materialele necesare aplicării testului sunt: cele zece planşe, câteva

foi A4 şi aşa-numita foaie de locaţie, folosită în faza de anchetă pentru localizarea
răspunsurilor pe planşă (v. faza de anchetă).
Poziţia examinator- subiect.

Poziţia indicată pentru aplicarea Rorschach-ului este cea în care examinatorul
şi subiectul stau unul lîngă altul ("side-by-side"). Există două argumente în favoarea
poziţiei respective. Primul şi cel mai important este reducerea efectelor indicilor
nedoriţi (mimică, gestică) prin care examinatorul poate influenţa subiectul. Al doilea,
această poziţie permite examinatorului să vadă mult mai bine zonele planşelor
indicate de către subiect (Exner, 1994).
Prezentarea testului şi instructajul.
Instructajul este simplu: “O să vă arăt nişte pete de cerneală şi o să vreau să-
mi spuneţi ce ar putea fi acolo”. După caz, se poate adăuga că este vorba de un test
care furnizează informaţii despre personalitatea individului.
De regulă, planşele sunt aşezate la vedere, cu faţa în jos şi în ordine, cu Planşa
I prima. Ele trebuie să fie la îndemâna examinatorului, dar nu a subiectului. Foaia de
locaţie care va fi folosită în timpul anchetei nu este acum la vedere.
Testul începe dând subiectului prima planşă în poziţia standard 5 şi întrebându-
l: “Ce ar putea fi aici?” Este singura instrucţiune permisă şi nimic nu mai trebuie
adăugat. Subiectul trebuie să primească planşa în mână. Dacă ezită să o facă,
examinatorul trebuie să-i spună: “Ia-o”. Dacă subiectul preferă să pună planşa pe
masă, examinatorul nu îl împiedică, dar la început ea trebuie plasată în mâinile
subiectului. În cazul în care subiectul va da răspunsuri pe parcursul testării cu planşa
în altă poziţie decât cea standard, acest lucru trebuie notat la începutul răspunsului
prin semnul V (dacă e cu susul în jos) sau (< sau >) dacă e în poziţie laterală.
5
Poziţia standard este indicată pe spatele planşei.
48
Dacă subiectul spune doar: “Este o pată de cerneală”, examinatorul trebuie să
confirme şi să reia instructajul: “Aveţi dreptate. Acesta este testul petelor de cerneală
şi vreau să-mi spuneţi ce ar putea fi aici.” (Exner, 1994)
Faza de răspuns
Este prima etapă a aplicării testului. Odată ce subiectul a început să răspundă,
examinatorul trebuie să noteze tot ce spune subiectul cuvânt cu cuvânt, păstrând o
atitudine neutră până la sfârşitul acestei faze. Principalul motiv pentru care
răspunsurile trebuie înregistrate cuvânt cu cuvânt este că examinatorul trebuie să le
poată citi mai târziu pentru a se decide asupra codificării (scorării) răspunsului.
Codurile sau scorurile se aplică în baza unor cuvinte sau fraze specifice.
Răspunsurile care nu sunt notate fidel nu pot fi codificate adecvat, deci protocolul nu
va fi valid.
Pentru notarea protocolului, este bine să se folosească o coală A4, pusă pe
orizontală şi împărţită în două: în jumătatea din stânga se vor nota verbalizările
subiectului din faza de răspuns, iar în cea din dreapta explicaţiile din anchetă.
Dacă subiectul vorbeşte prea repede, el poate fi temperat: “O să vă rog să
vorbiţi mai lent, ca să am timp să scriu”.
Întrebările subiectului. Nu rareori, subiectul va pune diferite întrebări, mai ales
la începutul testării. Răspunsul examinatorului trebuie să fie non-directiv şi să
transmită ideea generală că oamenii răspund la test în moduri diferite. Iată câteva
exemple de întrebări mai frecvente şi de răspunsuri adecvate (Exner, 1994):
S: Pot s-o întorc?
E: Cum doriţi.
S: Trebuie să includ tot desenul?

E: Cum doriţi dvs.
S: Vreţi să vă arăt unde văd?

E: Cum vreţi.
S: Trebuie să-mi folosesc imaginaţia?

E: Cum vreţi.
S: (După ce a dat un răspuns) Este bine aşa?

E: Da, trebuie să-mi spuneţi ce vedeţi acolo.
S: Este răspunsul corect?

E: Oamenii dau tot felul de răspunsuri.
S: Vedeţi şi dvs. ce văd eu?

E: O, eu pot să văd multe lucruri.
S: Cum puteţi să aflaţi ceva despre mine din ceea ce văd?

E: De ce nu aşteptaţi până la sfârşit ca să vă explic mai multe?
S: Câte lucruri trebuie să văd?

E: Câte vreţi.
49
Există doar trei excepţii de la regula neintervenţiei în faza de răspuns.
I. Atunci când subiectul dă doar un răspuns la Planşa I şi vrea să o înapoieze
examinatorului. În acest caz, i se spune: “Ar mai putea fi şi altceva? Nu vă grăbiţi,
avem tot timpul.” Aşadar, trebuie insistat ca subiectul să mai dea încă un răspuns la
planşă. Altfel, există riscul să se obţină un protocol prea scurt (mai mic de 14
răspunsuri), care nu poate fi interpretat.
În caz că, în ciuda acestei intervenţii, subiectul va da totuşi un protocol mai
mic de 14 răspunsuri, testarea va fi reluată imediat, fără a se trece la anchetă, cu
următorul instructaj: “O să vă mai arăt o dată planşele, dar o să vă rog ca de data
asta să-mi daţi mai multe răspunsuri”. Câte? poate întreba subiectul. “Mai multe”.6
II. Atunci când un subiect dă cinci răspunsuri la prima planşă şi intenţionează

să-l dea şi pe al şaselea, examinatorul trebuie să intervină şi să ia planşa subiectului.
Ulterior, dacă subiectul procedează la fel la Planşa II, este utilizată aceeaşi procedură
şi aşa mai departe. Dar dacă subiectul formulează mai puţin de cinci răspunsuri la o
planşă, sau dă doar cinci şi se opreşte spontan, nu mai trebuie să se intervină la
celelalte planşe (Exner, 1995). Această procedură este menită să reducă riscul
protocoalelor prea lungi, care pot consuma foarte mult timp pentru administrare şi
scorare, ca şi pentru interpretare.
III. Atunci când subiectul se blochează la o planşă şi nu poate da nici un

răspuns: “Nu-mi spune nimic” sau “Chiar nu văd nimic aici”, sau “Tot ce văd este o
pată de cerneală, nimic altceva”. Examinatorul trebuie să insiste ferm, dar cu tact, ca
subiectul să dea măcar un răspuns şi la planşa respectivă. De exemplu: “Mai uită-te,
nu este nici o grabă.” Dacă subiectul persistă în refuz, examinatorul trebuie să fie
mai ferm: “Nu te grăbi, uită-te cu atenţie. Avem toată ziua la dispoziţie dacă este
necesar”.
Faza de anchetă
Ancheta constă în explicaţiile pe care subiectul trebuie să le ofere pe marginea
fiecărui răspuns pe care l-a dat în faza anterioară. Ea se realizează după ce s-au dat
toate răspunsurile la cele 10 planşe. Scopul anchetei este obţinerea unor informaţii
suplimentare, necesare pentru a scora răspunsurile adecvat. Cu alte cuvinte, în
anchetă nu se dau noi răspunsuri, ci numai se clarifică ce a fost perceput în faza de
răspuns. Dacă subiectul va da totuşi nişte răspunsuri suplimentare, ele nu se iau în
considerare.
Instructajul anchetei este: “Am terminat cu toate planşele. Acum o să ne mai
uităm o dată la ele, eu o să citesc ce aţi spus şi vreau să-mi arătaţi cu degetul pe
planşă şi să-mi explicaţi unde aţi văzut, ce aţi văzut şi ce anume din planşă v-a făcut
să vedeţi acel lucru, aşa încât să pot şi eu să văd ca şi dvs. Înţelegeţi?”
Partea crucială a acestor instrucţiuni este că examinatorul vrea să vadă aşa cum
vede subiectul. Odată ce subiectul arată că a înţeles procedura de anchetă, ea poate
începe. Planşa I este înmânată subiectului şi examinatorul spune: “Aici aţi spus…” şi
termină fraza cu o lectură fidelă a primului răspuns. Dacă subiectul a înţeles natura
sarcinii, el va începe să indice principalele trăsături ale obiectului perceput. Dar dacă
subiectul spune numai “Da, aşa este”, examinatorul trebuie să reia instructajul, la
6
Subiectului nu i se precizează numărul minim de răspunsuri, aşa cum nu i se indică nimic din
procedura de scorare şi interpretare, pentru a nu-l influenţa.
50
modul următor: “Staţi puţin, vreau să văd aşa cum vedeţi şi dvs. Arătaţi-mi unde este
şi ce îl face să semene cu ce aţi văzut.”
Fiecare răspuns trebuie anchetat începând cu lectura fidelă a răspunsului
subiectului. Subiectul cooperant va înţelege sarcina rapid şi va furniza
examinatorului suficiente informaţii pentru a scora adecvat răspunsul. În aceste
condiţii optime, sunt necesare foarte puţine întrebări sau comentarii din partea
examinatorului, iar în unele cazuri nu este nevoie de nici o întrebare.
Evident, examinatorul trebuie să ştie cum se codifică răspunsurile pentru a
conduce adecvat ancheta. Pe măsură ce subiectul elaborează pe marginea
răspunsului, examinatorul trebuie să analizeze informaţia dată în lumina tuturor
posibilităţilor de scorare.. Când este făcută corect, ancheta garantează bogăţia
datelor. Când este făcută neglijent sau haotic, poate afecta foarte mult protocolul. Ea
nu trebuie realizată în grabă, iar decizia de a face un comentariu sau a pune o
întrebare trebuie luată cu atenţie.
În anchetă, sarcinile examinatorului se diversifică. El trebuie să realizeze
următoarele operaţii:
1) să noteze cuvânt cu cuvânt tot ce explică subiectul
2) să se uite pe planşe să vadă ce îi arată subiectul
3) să pună întrebări atunci când informaţiile sunt insuficiente pentru
scorare
4) să noteze pe foaia de locaţie zona din planşă la care se referă
răspunsul respectiv.
Dacă întreaga planşă a fost interpretată, simbolul de scorare W este notat pe
foaia de locaţie împreună cu numărul răspunsului (aici, răspunsul 1). Cifrele 2 şi 3
corespund numerelor de ordine ale răspunsurilor 2 şi 3.
Este important ca foaia de locaţie să fie completată cu atenţie. Ea constituie un
document permanent care va fi utilizat când este scorat testul şi va fi disponibil mai
târziu pentru ca cei care vor revedea testul să ştie ce zone ale planşelor au fost
percepute. Examinatorul competent îşi va rezerva puţin timp şi pentru a identifica
unele trăsături ale obiectului raportat în caz că acestea nu sunt evidente unui
observator de circumstanţă. Cu cât răspunsul este mai neobişnuit, cu atât este mai
mare probabilitatea ca aceste notaţii suplimentare să fie mai importante în timpul
scorării sau la o revizuire ulterioară a protocolului.
Dacă răspunsul implică un om sau un animal, este util să facem unele notaţii
privind zonele în care au fost identificate nasul, picioarele sau braţele. De asemenea,
unele răspunsuri includ mai multe obiecte separate, ca de exemplu: “un om pe o
bicicletă şi un copil care fuge în faţa lui în timp ce traversează o punte”. Aici, fiecare
din cele patru obiecte (omul, bicicleta, copilul şi puntea) trebuie să fie notate pe foaia
de locaţie.
Întrebările care se pun subiectului pentru a completa informaţiile sau a
clarifica un răspuns sunt întotdeauna indirecte, pentru a nu dezvălui nimic din scorare
sau intepretare. Un răspuns este considerat clarificat dacă, în urma anchetei,
examinatorul a aflat cele trei componente majore ale scorării: (1) Locaţia (Unde
este?), (2) Determinanţii (Ce îl face să semene cu?) şi (3) Conţinutul (Ce este?).
51
Exemple de întrebări:
Faza de răspuns Anchetă
Planşa I Planşa I
1. Aici văd un liliac. 1. (Examinatorul repetă R subiectului)

Subiectul: “Da, uite are formă de
liliac” (nu arată nimic pe planşă)
Informaţii date: determinantul
(“formă de liliac”) şi conţinutul (“liliac”)
Informaţii absente: locaţia (Unde?)
Întrebări permise: “Nu înţeleg unde
îl vezi, vrei să-mi arăţi cu degetul pe planşă?”
sau “Vrei sa-mi arăţi conturul liliacului?”
Subiectul: “Da, uite” (arată conturul
liliacului).
Întrebări interzise: “E toată planşa
sau numai o parte a ei?” sau “Îl vezi aici?” (şi
E arată zona unde îl vede el).
Planşa IV Planşa IV
7. Un monstru 7. (E: repetă R subiectului)

S: “Da, aici” (arată conturul).
Informaţii date: locaţia (pentru că a
arătat conturul) şi conţinutul (“monstru”).
Informaţii absente: determinantul.
Întrebări permise: “Nu înţeleg cum îl
vezi, vrei să-mi explici?” sau “Ce-l face să
pară monstru?” sau “Ce anume din planşă te-a
făcut să vezi un monstru?”
S: “Păi e foarte mare, uite picioarele,
corpul şi capul.”
Întrebări interzise: “E din cauza
formei (a culorii)?” sau “Te-a influenţat forma
(sau culoarea)?”
Planşa IX Planşa IX
19. Ar putea fi şi...o chestie...cu 19. (E repetă R subiectului)

picioare. S: Da, e mare, are nişte picioare mari
(arată zona din planşă)
Informaţii date: locaţia (S a arătat
unde a văzut) şi determinantul (forma petei de
cerneală).
Informaţii absente: conţinutul (ar
putea fi animal, om sau om fictiv)
Întrebări permise: “Nu înţeleg cum îl
vezi, vrei să-mi explici?” sau "Arată-mi
părţile lui"
S: Da, e un fel de gândac mare.
52
Întrebări interzise: “E animal sau
om?” sau “Unde are capul?”
Ocazional, un subiect extrem de rezistent va fi foarte vag în timpul anchetei,

spunând: “Pentru că aşa arată”. Examinatorul trebuie să stăruie şi să nu permită
subiectului să fie evaziv. Poate fi necesar să reluăm explicarea procedurii, dar uneori
un comentariu cum ar fi: “Ştiu că pentru tine seamănă, dar ajută-mă să văd şi eu”
poate fi suficient.
Anchetarea cuvintelor-cheie. Cuvintele-cheie sunt acele cuvinte sau expresii

care sugerează indirect faptul că este posibil ca subiectul să fi folosit o anumită
caracteristică a petei de cerneală (culoare, culoarea acromatică, mişcare, nuanţe,
simetrie). Pentru a fi anchetate, cuvintele-cheie trebuie să apară fie în faza de
răspuns, fie în prima propoziţie din anchetă. Majoritatea cuvintelor cheie sunt
adjective, dar nu întotdeauna. Exemplu:
Faza de răspuns Faza de anchetă
Planşa VI Planşa VI
16. Aici văd un animal 16. E: (Repetă R subiectului)

S: Aici (arată conturul), uite labele
din faţă, din spate, corpul şi e acoperit cu
blană.
E: Ce o face să pară blană?
(anchetează cuvântul-cheie ca să vadă dacă
subiectul se referă la nuanţele planşei).
S1: “Păi uite, îmi dă senzaţia de
ceva pufos, din cauza nuanţelor diferite.”
(este clar că a folosit nuanţele).
S2: “Faptul că are colţurile astea”
(arată conturul franjurat al planşei). Aici nu
a folosit decât forma.
Planşa IX (multicoloră) Planşa IX
25. Ar putea fi o floare foarte 25. E: (Repetă fidel răspunsul S)

frumoasă. S: Da, asta ar putea fi tulpina şi aici
sunt petalele.
E: Ai spus că este frumoasă?
(anchetează cuvântul-cheie pentru a vedea
dacă subiectul s-a referit la culoarea
planşei.
S1: Da, pentru că e frumos
colorată. (aşadar, este clar că a folosit şi
culoarea planşei).
S2: Da, pentru că are o formă
elegantă (nu a menţionat culoarea).
53
Comentariu sau răspuns?
Ocazional, când se uită la o planşă, un subiect poate spune ceva care aduce cu
un răspuns, dar care ar putea fi numai un comentariu. De exemplu, dacă planşa este
colorată, subiectul ar putea spune: “O, ce culori frumoase!" dar dacă este luat drept
un comentariu la planşă, nu trebuie anchetat. Sau subiectul ar putea spune “Este ceva
care arată urât”, apărând problema dacă este vorba de un comentariu referitor la
planşă sau de identificarea unui obiect care arată urât. În asemenea cazuri,
examinatorul trebuie, la momentul cuvenit în anchetă, să citească exact ce a spus
subiectul şi să întrebe: “Acesta este un răspuns?” Majoritatea subiecţilor vor oferi
rapid o clarificare, iar examinatorul va proceda în consecinţă.
Durata unei investigaţii se situează între 30 de minute şi 2 ore (inclusiv

ancheta). Iar cotarea şi interpretarea aprofundată poate cere câteva ore de lucru.
În afara acestui tip de fişă de înregistrare se mai practică şi fişa de tip Gatier,
1953, 1965, şi fişa tip Beizmann, 1966.
Pe lângă aspectul perceptiv şi mnezic pe care îl implică sarcina Rorschach,
trebuie să menţionăm că, din moment ce răspunsurile sunt verbalizate, sunt implicate
în mare măsură gândirea şi limbajul. Aşadar, putem afla date importante despre
caracteristicile gândirii individului din modul în care el verbalizează răspunsurile.
4.5 Specificul testului
În contrast cu testul lui Jung, căruia îi urmează cronologic şi al cărui material

este verbal, testul Rorschach îi prezintă subiectului un material care nu numai că nu
este verbal, dar care pare şi lipsit de semnificaţie prealabilă: pete de cerneală.
Subiectului i se cere tocmai să "rezolve" această lipsă de semnificaţie prin adoptarea
unei atitudini "semantice": el trebuie să formuleze semnificaţii. Unele sunt implicit
sugerate de natura sau configuraţia planşelor. Nu scorăm tot ce spune subiectul, dar
putem scora doar ceea ce spune el. Aceasta este o abordare "lingvistică" a testului
Rorschach.
În prezent, suntem de acord în a considera că testul Rorschach, ca şi celelalte
teste proiective, solicită atât comportamente perceptive cât şi comportamente
proiective. Ca şi obiect real, testul Rorschach permite apariţia unor imagini asociate
pornind de la o realitate materială. Apelul la percepţie permite fixarea de realitatea
exterioară, care constituie baza de inserare în lumea înconjurătoare. Ca obiect
potenţial, imaginat, testul Rorschach permite o reconstruire a percepţiei în funcţie de
preocupările subiectului, de relaţiile lui cu obiectele interne şi externe, de fantasmele
şi afectele care se află la baza răspunsurilor sale. Interferenţele perceptive şi
proiective7 constituie articulaţia esenţială a testelor proiective şi în special a testului
Rorschach: din perspectivă psihanalitică, testul pune problema esenţială a
raporturilor dintre real şi imaginar, percepţie şi reprezentare, între excitaţii externe şi
excitaţii interne, între interior şi exterior8.
7
Cf. N. Rausch de Traubenberg, 1978, 1981 şi 1983.
8
Cititorul poate găsi un final util pentru acest capitol în cartea lui N. Rausch de Traubenberg,
publicată în aceeaşi colecţie, La pratique du Rorschach, 1970 (a şasea ediţie actualizată, 1990).
54
Rezumat

sugerate de natura sau configuraţia planşelor. Sunt prezentate informații cu privire la
procedura de aplicare a testului, precum și elemente ce țin de interpretarea
proiective.
Cuvinte cheie
 Rorschach
 Pete de cerneală
 Introversiv
 Extratensiv
 Kinestezie
1. Care sunt sursele Testului Rorschach?

2. Descrieți personalitatea introversivă
3. Descrieți personalitatea extratensivă
4. Care este specificul testului Rorschach?
5. Care este sarcina subiectului la testul Rorschach?
Concluzii

culoare, extratensivitatea.
.
55
UNITATEA 5
TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH) II
Obiective 57
TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH) II 58
5.1. Interpretarea: 58
5.2. Cotarea 58
5.3. Localizare 59
5.4. Determinanţii percepţiei 62
5.5. Conţinutul interpretării 64
5.6. Fenomene particulare 66
5.7. Interpretarea rezultatelor 67
5.8. Consideraţii generale şi reguli fundamentale în interpretarea 69
rezultatelor
5.9. Evaluarea inteligenţei (cantitativ şi calitativ) 70
5.10. Evaluarea afectivităţii 71
5.11. Capacitatea de contact social sau analiza factorilor de socializare 71
5.12. Avantaje şi limite ale testului Rorschach 73
Rezumat 74
Cuvinte cheie 74
Concluzii 74
56
Obiective

- să definească noțiunea de kinestezie;
- să înțeleagă și să poată explica procedura de aplicare a testului Rorschach;
- să înțeleagă modul de interpretare a testului Rorschach
- să înțeleagă avantajele și limitele utilizării testului Rorschach
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei medicale și

psihiatriei.
.

 Rorschach, H. (2000), Manual de psihodiagnostic. Metode şi rezultatele
unui experiment diagnostic al percepţiei. Interpretarea liberă a formelor
fortuite., Ed. Trei, Bucureşti.
 Schafer, R. (2003), Interpretarea psihanalitică a testului Rorschach. Teorie
şi aplicaţie, Ed. Polirom, Iaşi.
Trei, Bucureşti.

Este de două ore.
57
TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH) II.
5.1 Interpretarea:
Analiza cantitativă va considera: Poziţia planşei : standard (^), inversat (v),

“est” (>), “vest” (<). Numărul total al răspunsurilor – R: Timpul mediu de reacţie
(latenţă), Timpul total pentru răspunsuri – T, timpul pentru fiecare răspuns - T / R.
Localizarea răspunsurilor - globale (G) sau de detaliu (D). Factorul determinant al
răspunsului – forma (F), culoarea (C), mişcarea (K), clar-obscurul – difuz (Clob) sau
(estompaj – E). Conţinut – animal (A), uman (H), anatomic (Anat) etc. Banalitatea
(Ban) sau originalitatea (Orig).
Ancheta este a II-a etapă, deosebit de importantă pentru cotarea răspunsurilor,

având ca scop lămurirea în detaliu a psihologului în legătură cu fiecare răspuns.
Se reia prezentarea planşelor – se discută unde şi cum a văzut răspunsul
respectiv, astfel ca examinatorul să-şi dea seama exact de ceea ce a determinat
subiectul să "vadă" un anume lucru.
În afara acestui tip de anchetă, sunt autori care practică şi:
 un protocol suplimentar care este destinat unor răspunsuri noi, date de
subiect în timpul anchetei;
 ancheta de limite, pusă la punct de Klopfer, care poate fi utilizată în
momentul când observăm că subiectul nu a interpretat o porţiune importantă a
planşei care prin frecvenţă duce la un răspuns banal. Astfel, subiectul poate fi explicit
invitat să privească din nou planşa şi zona pentru a observa dacă este vorba de o
neglijare, de un blocaj trecător care poate fi depăşit sau o incapacitate psihică
fundamentală;
 se dă subiectului posibilitatea să aleagă, din toate cele 10 planşe, 2 planşe
pe care le preferă şi 2 planşe care îi displac cel mai tare.
Durata unei investigaţii se situează între 30 de minute şi 2 ore (inclusiv

ancheta). Iar cotarea şi interpretarea aprofundată poate cere câteva ore de lucru.
În afara acestui tip de fişă de înregistrare se mai practică şi fişa de tip Gatier,
1953, 1965, şi fişa tip Beizmann, 1966.
5.2 Cotarea
Se observă schimbările de poziţie a planşelor, respectiv tipul de comportament

al subiectului:
 lucrează metodic, explorând sistematic toate posibilităţile;
 manifestă opoziţie, fiind gata să ia invers ceea ce i se propune;
 lucrează agitat, explorând la întâmplare planşele, etc.
Se iau în calcul o serie de indici primari cantitativi privind numărul de
răspunsuri şi timpii înregistraţi.
În ceea ce priveşte numărul de răspunsuri, se calculează: numărul total, R, şi
media răspunsurilor pe planşă.
58
În mod obişnuit, normele indică un R între 20 - 30 de răspunsuri, dar şi 40 - 50
de răspunsuri pentru subiecţii cu nivel intelectual superior. Pentru un R mai mic de
20, cu cât este mai mic, cu atât putem considera fie că subiectul face testul călcându-
şi pe inimă, fie este vorba de un blocaj emoţional, depresie, retard intelectual sau
chiar o tulburare mai gravă psihiatrică. Pentru răspunsuri mult peste performanţele
medii, putem vorbi, odată cu Rorschach, de semnalarea unui "complex al
inteligenţei", în sensul că subiectul răspunde din dorinţa de a se face bine văzut de
psiholog, de a fi considerat inteligent şi deosebit de cooperant în probă şi astfel tinde
să acumuleze răspunsuri preferând cantitatea calităţii acestora.
Se calculează, de asemenea timpul mediu pentru timpii de reacţie, T/R.
Normele indică în jur de 45 de secunde.
Prelungirea acestuia mult peste un minut indică efectul unei inhibiţii care poate
avea diferite determinări: elaborarea şi reflectarea cer subiectului un timp mai lung,
lentoarea depresivă sau blocajul asociativ. Excesul de rapiditate, de la 3 răspunsuri
pe minut în sus, indică o dificultate la nivelul controlului ideilor datorată fie unei
stări hipomaniacale, fie conduitei imaginative care poate avea urmări la nivelul
adaptării la realitate. Aspectul este considerat relativ normal în perioada adolescenţei,
dar devine indice patognomic de exemplu pentru schizofrenia incoerentă.
În urma anchetei fiecare răspuns în parte este cotat în funcţie de 4 elemente

esenţiale:
 localizarea răspunsurilor;
 determinanţii percepţiei;
 conţinutul interpretării;
 caracterul banal sau original al interpretării (acolo unde este cazul).
Cotările primare se vor regăsi în indici compoziţi precum: modul de
aprehensiune (percepţie), modul de rezonanţă intimă etc. Normativ, există, pentru
marile spaţii culturale şi geografice, tabele care subliniază frecvenţa localizărilor şi
unor răspunsuri ce pot fi considerate banale. În sistemul normativ Exner, aceste
cotări sunt mult mai strict standardizate.
5.3 Localizarea va influenţa tipul de aprehensiune, respectiv raportul

subiectului cu realitatea, modul de a percepe, de a intra în contact cu realitatea.
Răspuns global (G sau W (engl)): atunci când pata este interpretată ca un tot iar
ancheta confirmă că toate părţile planşei au fost integrate în răspuns. Dacă o parte a
planşei este eliminată de subiect răspunsul nu mai este considerat global. Ca exemplu
de răspuns global, la planşa VII "O pisică stă pe pământ", planşa IX " o explozie".
În cadrul acestei categorii se distinge între:
 global primar (de ex. la planşa V, "liliac"), apare mai ales la planşele
compacte şi nu se face o diferenţiere directă a detaliilor;
 global secundar (de ex., planşa I, "o femeie purtată de doi bărbaţi!"), când
are loc o succesiune de operaţii mentale în elaborarea răspunsului.
Prezenţa răspunsurilor globale simple indică adaptarea perceptivă bazală:
subiectul aderă la gestaltul din realitate, deci implicit calitatea raporturilor sale cu
realul, caracterul adaptativ al funcţiei cognitive, respectiv identitatea stabilă a
subiectului. Când numărul lor este mic ne punem ipoteza incapacităţii subiectului de
a aborda şi înţelege entităţile în integritate, ceea ce indică după unii autori goluri
semnificative în înţelegerea şi formarea imaginii de sine.
59
Când calitatea lor este slabă, sunt cotate ca vagi sau impresioniste, pentru că nu
relevă un efort minimal de organizare ci mai degrabă "supunerea" faţă de real, care
poate lua semnificaţii diferite în interpretare în funcţie şi de calitatea determinantului
asociat. De exemplu, G vagi asociate cu F+, care apar când conturul este prost
delimitat, pot fi consecinţa unei gândiri relativ incoerente şi evocă insuficienţa
cadrului (exemplu, nori, pictură nonfigurativă, lamelă de microscop ...). Dar pot
indica şi intrarea în joc a unor mecanisme de apărare împotriva unor reprezentări
jenante, ezitarea între două imagini de tip obsesional ("nu ştiu dacă este cap de pisică
sau şarpe"...). Răspunsurile impresioniste sunt cele asociate unor determinanţi
senzoriali şi indică sugestibilitatea subiectului.
În cadrul răspunsurilor secundare diferenţiem calitativ între răspunsuri
elaborate (sau combinate) şi cele necombinate care pot fi confabulate sau
contaminate. Răspunsurile elaborate ţin cont de o organizare structurală a engramei
prin combinarea diferitelor părţi ale petei astfel că indică condensarea operantă a
mişcărilor perceptive şi proiective (Anzieu), subiectul fiind adaptat la realitate, dar şi
capabil de o restructurare bazată pe reperele interioare. Răspunsurile globale
combinate indică potenţialul creativ, capacitatea de interiorizare, existenţa unui
spaţiu psihic propriu. Numărul de astfel de răspunsuri nu este în mod strict corelat cu
nivelul de eficienţă intelectuală.
Calitatea slabă a răspunsurilor globale secundare se notează:
 global confabulat (de ex. planşa IX, "doi vrăjitori şi doi copii se joacă
pe un nor în cer"; prin generalizare sau prin lărgirea unui singur detaliu la întreg
ansamblul fără a ţine cont de alte detalii);
 global contaminate (de ex., planşa IV, "piele de animal cu cizme"; se
combină absurd două percepţii parţiale pe care subiectul nu a ajuns să le distingă la
timp şi să le separe în răspuns);
 global “tăiate” sau "amputate" când subiectul specifică eliminarea
unor extremităţi ale petei.
Răspunsurile globale secundare necombinate indică o gândire sincretică prin
nediferenţierea ansamblului şi părţilor.
Răspunsurile globale retardate se constituie prin enumerarea de detalii sau prin
parţiala lor juxtapunere cu ajutorul legăturilor de tip "cu", "şi", "pe". De exemplu,
planşa IX "4 piei de purceluş (roz), pe un mantou, nu, o vestă verde pe un pantalon
(oranj), ...4 piei de purcel pe un baston ce conţine vesta şi pantalonul...".
Răspuns de detaliu "mare" se notează D, sunt cele care se construiesc prin
decuparea unei părţi din pată şi sunt cele mai numeroase de obicei. D este orice parte
a unei planşe care este interpretată foarte frecvent de sine stătător. Există liste cu D
pentru diferitele spaţii culturale, liste obţinute din studii de frecvenţă. Criteriul
principal este deci cel al gestaltului care trebuie să aibă un caracter evident. Notarea
D nu depinde de mărimea sau suprafaţa părţii respective, pentru că şi un fragment
mic, dar clar ca şi gestalt este notat D şi invers, un fragment mare, dar slab delimitat
va fi notat Dd, detaliu mic.
Este foarte importantă această delimitare între răspunsurile D şi cele Dd, pentru
că primele indică inteligenţa practică a subiectului, raportul cu concretul în sensul
realului ca atare. Într-un protocol, numărul mediu de răspunsuri D este în mod
normal între 15 şi 20.
Dacă, din totalitatea răspunsurilor, peste 75% sunt D, putem vorbi de limite de
ordin emoţional sau intelectual. Un procent mic de D trebuie considerat şi în funcţie
60
de tipul de determinat sau de conţinutul răspunsului. Orice combinaţie de două sau
mai multe D se notează simplu, D.
Răspunsurile detaliu "mic" reprezintă decupaje parţiale. Klopfer distinge
între Dd normale (de exemplu, răspunsuri peninsulare sau insulare) care sunt
normale şi cele mai numeroase; răspunsuri Dde, detaliu de bordură; răspunsuri Ddi,
interioare, în masa petei; Ddr, care se referă la părţi rare, fie originale, dacă sunt
forme bune şi care sunt tipice pentru artişti, fie, dacă sunt forme proaste, autiste,
tipice pentru incoerenţa schizofrenului.
Dd pot avea o semnificaţie intelectuală sau afectivă, însă explicaţia lor este
similară, respectiv spiritul de minuţiozitate. Dd care au un conţinut bogat indică o
gândire capabilă să analizeze micile detalii. Dd numeroase însă sărace ca şi conţinut,
repetitive, indică sărăcia culturală şi intelectuală datorată fie unei pregătire
academice slabe, fie unei debilităţi mentale.
Dd repetate la planşele negre IV, V, VI şi în culori VIII, IX, X, mai ales dacă
sunt profile de bordură, sunt un indice de angoasă (Anzieu, perturbat emoţional de
problema centrală pe care i-o pune planşa, subiectul fuge la periferie, în detaliul
mic). De asemenea, numărul mare de Dd poate ţine şi de minuţiozitatea obsesională,
ca mod de a evita intrarea în profunzimea lucrurilor. Dde indică dorinţa de evadare
din planşă, este un mod de exprimare a nemulţumirii într-un mod obsesional sau prin
angoasă.
Ddi este un indice de anxietate, o încercare slabă de control intern.
În general răspunsurile Dd forme bune, în care mecanismele perceptive sunt
dominante, relevă un demers cognitiv punctiform şi apărări rigide prin căutarea
preciziei. Când sunt susţinute de o atitudine mentală formală şi meticuloasă, indică
apărările de tip obsesiv. Dd forme proaste, prin dominarea mecanismelor proiective,
indică demersurile unei gândiri confuze, ilogice, interpretative sau uneori delirante,
desocializate, datorită pierderii contactului cu realul.
Cotarea detaliul oligofren (Do), este o invenţie proprie a lui Rorschach, pe care
doar elveţienii şi francezii o mai continuă Sunt 2 condiţii, după autor: 1. localizarea, -
subiectul vede doar o parte redusă, un detaliu mic acolo unde de obicei este văzut un
întreg şi 2. conţinutul, - conţinutul acestui detaliu mic este de obicei o parte din
conţinutul văzut de obicei în detaliu mare. De exemplu, planşa VI, sus, "mustaţă de
pisică". De obicei, centrul sus este perceput ca şi "cap de pisică".
Pentru Rorschach, Do sunt un semn de arierare mentală, de oligofrenie.
Experienţa nu a confirmat această interpretare dar a adus în prim plan o altă cauză,
respectiv inhibiţia afectivă. Do este absent într-un protocol normal. Poate apare mai
frecvent în planşele III, IV, V.
Răspunsurile detaliu alb, sau Dbl. Se cotează Dbl numai dacă porţiunea este
în întregime albă. Dar dacă albul este integrat într-o parte a petei răspunsul este cotat
DDbl sau DdDbl sau GDbl, în funcţie şi de localizare şi importanţa porţiunii.
După Rorschach, se interpretează prin inversarea situaţiei figură-fond,
respectiv traduc atitudinea de opoziţie frecventă la psihopaţi. Astăzi se insistă pe
"atracţia către vid", lipsa pe care o traduc aceste răspunsuri. Analiza se face şi în
funcţie de planşele unde apar şi de conţinuturile lor.
În general, consideră Anzieu, semnificaţia lor este variată, legată de aceeaşi
dialectică relaţională primară: subiectul prezintă o sensibilitate particulară la lacunele
intra-pată trăite ca o lipsă fundamentală, care variază de la relaţiile precoce cu mama,
la insatisfacţiile ce au lăsat o urmă de insuficientă completitudine. Adesea, Dbl-ul
61
este susţinut de angoasa de castrare, dar indică întotdeauna o lipsă, o falie, o absenţă
în structura personalităţii.
5.4 Determinanţii percepţiei

(care este elementul determinant al interpretării pe care o oferă subiectul). Cuprinde
categoriile: formă, kinestezie, culoare, estompaj, clarobscur.
Formă. Se ia în considerare calitatea gestaltului în raport cu răspunsul
subiectului.
Se notează cu:
F+, formă bună, exactă, dacă corespunde realităţii; pentru simplificare, s-au
emis liste de forme în funcţie şi de frecvenţa răspunsurilor.
F– , formă proastă, eronată, dacă nu corespunde realităţii;
F+, dacă forma obiectului este imprecisă ea însăşi, nedeterminată (ex. nori,
urmă, cotă geografică). O formă în sine precisă, dar văzută de subiect cu un
sentiment de aproximare sau imprecizie a delimitărilor, se va nota fie +, fie –. Se
notează cu F? răspunsurile pentru care este imposibil să ne stabilim decizia.
Procentul de forme bună are o valoare diagnostică permiţând aprecierea
calităţii raporturilor cu realul, relevând conduitele de control atât în ceea ce priveşte
realitatea exterioară percepută obiectiv, cât şi realitatea interioară ale cărei
manifestări sunt reduse. Calitatea răspunsurilor formă indică aptitudinea subiectului
de a da un contur limitativ lucrurilor, "graniţe" stabile între interior şi exterior. Dacă
persoana poate face această distincţie, poate face şi diferenţa dintre real şi imaginar.
Kinestezia reflectă răspunsurile al căror determinant este mişcarea trăită,

simţită de subiect ca atare în imaginea planşei.
Diferenţiem între kinesteziile mari, K, sau umane, când răspunsurile vorbesc de
fiinţe umane în întregime şi kinestezii mici, k, părţi de fiinţe umane, animale, obiecte
văzute în mişcare. Kinestezia este indice al productivităţii imaginative. Se referă la
răspunsurile determinate prin aportul engramelor kinestezice. Se disting:
 kinestezii de flexie (semnificând tendinţa de a se sustrage realităţii, o
slabă vitalitate, tendinţa de a se replia departe de lume, în lumea dificultăţilor
interioare);
 kinestezii de extensie (care presupun tendinţe expansive, orientarea
către lumea reală, o vitalitate puternică, viaţa interioară se revarsă asupra lumii).
 Tipuri de kinestezii secundare:
 Kp (kinestezie parţială, fragment uman văzut în mişcare);
 Kan (kinestezie animală);
 Kob (obiect văzut în mişcare), de exemplu "explozie atomică".
Semnificaţia acordată de Rorschach pentru K este legată de inteligenţă şi de
interiorizare. Tendinţa contemporană este de a diversifica interpretarea, cu aspecte
privind motivaţia subiectului, mecanismele de apărare opuse acestor motivaţii.
Pornind de la faptul că kinestezia nu este dată expres în sarcină, apariţia ei este
considerată de unii autori ca proiecţie pură, ceea ce înseamnă că este direct
purtătoare a vieţii inconştiente şi dorinţelor profunde a persoanei, a vieţii imaginare
în măsura în care ea este o compensare faţă de eşecurile, privaţiunile şi frustrările din
real.
În contex psihanalitic, Anzieu recomandă interpretarea kinesteziilor în funcţie
de trei criterii: al proiecţiei, în funcţie de calitatea formală şi în funcţie de conţinuturi.
62
De exemplu, analiza reprezentărilor umane furnizate de test poate permite
delimitarea organizărilor narcisiste, surprinderea caracteristicilor imaginilor
parentale, aprecierea modului cum subiectul se poate reprezenta pe sine. Astfel se
poate face analiza proceselor de individuare şi a celor de identificare sexuală.
Cotările şi semnificaţiile k sunt mai incerte şi unele dintre acestea nu sunt
recunoscute de toţi autorii.
Culoarea cuprinde următoarele categorii de răspunsuri în funcţie de

intervenţia determinantului formă în conţinutul răspunsului:
 C pur (care reprezintă o descărcare afectivă directă, lipsită de control,
impulsivă; de ex. sânge sau foc); exprimă impulsivitatea şi absenţa controlului.
 CF, când culoarea domină interpretarea (de ex. floare, foc de artificii);
CF dă măsura labilităţii afective; legătura cu obiectul nu este nici durabilă, nici
suficient controlată); reprezintă afectivitatea egocentrică, instabilitatea, narcisismul.
 FC, când culoarea este integrată elementului formă, care domină
interpretarea (de ex. fluture exotic). FC exprimă afectivitatea socialmente adaptată şi
acceptată de subiect.
Distincţia dintre CF şi FC se face în mare parte în funcţie de aportul anchetei
unde se urmăreşte distingerea determinantului care a jucat un rol privilegiat.
Răspunsurile FC semnifică sentimente care ţin de obiect şi care sunt controlate
raţional. Ele sunt indicator al capacităţii de contact, al stăpânirii de sine şi al
capacităţii de adaptare la situaţia şi la interesele obiectului.
Studiul legăturii dintre reprezentare şi afecte pune în joc analiza dimensiunilor
perceptiv-senzoriale, gradul de utilizare labilă a culorii, semnificaţia pulsională a
culorii, semnificaţia afectivă a culorii, semnificaţia patologică a răspunsurilor culoare
ce au ca trăsătură esenţială imaginea corporală.
 KC care apar la indivizii superior dotaţi (dar şi la schizofrenici).
Estompajul. Răspunsurile de acest fel sunt în acelaşi raport cu răspunsurile

culoare precum k de K. Sunt răspunsuri declanşate de culoarea gri şi nuanţele ei,
considerate ca răspunsuri cromatice atenuate. Sunt descoperite de Rorschach, dar
dezvoltate de Binder ulterior morţii autorului.
Se analizează tot în funcţie de determinantul formă. Astfel diferenţiem între:
 FE, răspunsuri formă - estompaj;
 EF, răspunsuri estompaj - formă;
 E, răspunsuri estompaj pur.
Semnificaţia lor este interpretată relativ diferit de autori precum Beck
(răspunsuri gri deschis, răspunsuri perspectivă, răspunsuri textură), Piotrowschi,
Klopfer, Ombredane şi Canivet. Astăzi, se deosebesc mai ales în estompaje de
textură care caracterizează sensibilitatea tactilă, estompaje de difuziune constituite de
engrame cu contururi efemere, diluate, estompaje de perspectivă sau tridimensionale
legate de narcisism.
Clarobscur
Pot fi FClob, ColbF sau Clob şi reprezintă cazuri particulare de estompaj
definite de Binder.
63
Pentru a cota Clob trebuie respectate 2 condiţii: răspunsul să fie determinat de
masa întunecată a petei şi să prezinte o tonalitate disforică (angoasă, depresie,
agresiune).
Astfel avem răspunsuri de tip "zăpadă murdară", "cap de mort" care indică
atitudinea de fugă a subiectului; "un cataclism îngheţat", "castel în ruine", care
indică o stare de paralizare; "furtună ameninţătoare", "vampir îngrozitor", când
subiectul recţionează agresiv în faţa fricii.
Răspunsurile clarobscur sunt o emanaţie statică, constituind un criteriu de
angoasă patologică care caracterizează starea nevrotică. Răspunsurile Clob dispar în
psihoze, dar pot fi prezente la debutul psihotic când indică atât groaza subiectului în
faţa dezorganizării personalităţii, cât şi capacitatea de a lupta cu această
dezorganizare.
Interpretări detaliate (sunt frecvent D sau Do), în care subiectul relevă fiecare
nuanţă în particular. Aceste interpretări sunt de cele mai multe ori în perspectivă.
Interpretări în combinaţii cu figuri inter-maculare (răspunsurile fiind atunci fie
în perspectivă, fie în plan obişnuit); astfel de combinări se notează DblDF(C) sau
DblF(C) (de ex. pentru planşa II, alee în plin soare, figura inter-maculară).
Interpretări clar-obscur detaliate la planşele colorate (de ex. pentru marginea
mediană a brunului din planşa IX - coasta norvegiană, notată DdF(C)+, geogr. orig.).
Interpretările clar-obscur detaliate traduc o capacitate de adaptare fin nuanţată, cu
predominanţa intelectului.
Interpretările clar-obscur, difuze, Clob, sunt aproape întotdeauna G sau D şi
sunt induse de impresia globală difuză a petei şi pot fi FClob, unde conturul este
important (de ex. silueta unui castel în ruină, pe o stâncă, notat DFClob+ la planşa
VI) sau ClobF unde caracterul clar-obscur al petei primează) Norii şi radiografiile
sunt aproape întotdeauna ClobF, ca şi fotografiile aeriene). Interpretările clar-obscur
difuze sunt expresia tensiunilor interioare, cel mai adesea disforice şi a modului în
care se face reglajul stărilor afective instinctuale.
Interpretări clar-obscur pure, când elementul formal lipseşte în întregime (de
ex. coşmar, notat GClob, abstr., la planşa IV).
Autorii americani nu recunosc cotările tip Clob.
5.5 Conţinutul interpretării
 Formă umană întreagă, H.

 Fragment de corp uman, Hd.
 Fiinţă paranormală, spirit, vrăjitor, înger, diavol, caricatură, portret
(H).
 Formă de animal întreagă, A.
 Monstru, animal mitologic, desen animat, caricatură de animal, (A),
 Detaliu de animal, Ad.
 Anatomie, Anat.
 Sex.
 Geografie, Geogr.
 Peisaj.
 Obiecte.
 Abstactizări, Abstr..
 Vegetaţie etc.
64
Dacă răspunsurile H apar în număr suficient, faptul indică capacitatea
persoanei de a se identifica cu o imagine umană, de a-şi recunoaşte apartenenţa la
specia umană, de a se autoreprezenta într-un sistem de relaţii clar definit în raport cu
identitatea participanţilor.
Procentul de răspunsuri animale indică gradul de stereotipie a gândirii,
desfăşurat între un minim, când subiectul se arată dezintegrat de lumea externă şu un
maxim, dincolo de care gândirea este stereotipă. Optimul traduce posibilitatea de a
observa lumea şi de a se putea elibera de ea. Analiza calitativă poate permite
sublinierea caracterului socializat sau nesocializat al conţinuturilor. Apariţia unui
bestiar arhaic şi prost diferenţiat poate servi ca suport pentru proiecţia unui conţinut
persecutoriu, devorator, tentacular (Anzieu).
Unele conţinuturi au valoare simbolică, care poate fi interpretată în registrul
psihanalitic şi / sau simbolic. Trebuie evitate corespondenţele "logice" în aprecierea
semnificaţiei simbolice, în acest sens putând fi cerute asociaţii chiar subiectului.
Analiza se face îndeosebi asupra conţinuturilor cu valoare sexuală,
conţinuturilor cu valoare agresivă, conţinuturilor cu valoare regresivă şi a unor a
particulare precum cele anatomice, sânge, răspunsurile numerice. Răspunsurile unde
se poate descoperi un simbolism sexual sunt mai frecvente la planşele II (zona
mediană, "clopot"), IV ("personaj puternic"), VI ("o flacără care se ridică"). Astfel de
asociaţii sunt obişnuite şi sunt considerate forme bune, în rezonanţă cu conţinutul
latent al planşelor. Răspunsuri cu valoare simbolică sexuală sunt: flori, cochilii, vas,
referinţele la cruce mai ales la planşele "receptive" II, VII, IX , la planşa "sexuală"
IV şi la planşa VI.
Conţinuturile cu valoare agresivă pot fi recunoscute în cele care se referă la
obiecte ascuţite sau care taie (foarfece, ace, topor), la răspunsuri privind animale
feroce care permit deplasarea unor pulsiuni agresive periculoase (hiene, urangutani,
lup). Distructivitatea este mai accentuată în răspunsuri de tip foc, sânge, în care
domină aspectul violent. Efectele tendinţelor distructive, apar simbolic în
răspunsurile de tip ruine, fragmente, bucăţi etc.
Valoarea regresivă a unor răspunsuri poate fi trăită de subiect în contextul de
plăcere sau de neplăcere. Astfel, evocarea elementelor şi mai ales a apei reflectă
contextul de plăcere (fund de mare, ape calme, eleşteu într-un luminiş...) sau de
neplăcere (noroi, apă murdară, furtună ...). De asemenea conţinuturile care se referă
la înveliş, container, contactul senzorial (veşmânt, blană, perne moi ...).
Răspunsurile tip "sânge" sunt considerate ca acompaniind o tulburare
emoţională, făcând pereche cu şocul la roşu. Simbolismul este relativ larg, de la
distructivitate la sexualitate.
Rorschach consideră răspunsurile numerice de genul "văd 6 feţe" tipice pentru
schizoidie. La fel răspunsurile de tip poziţie, gen "inimă pentru că e în mijloc", în
care decupajul este resimţit ca o imagine dezintegrată de unitatea corpului propriu.
Caracterul banal sau original al interpretării.

Răspunsurile Ban., sunt cele care revin 1 din 3, după Rorschach, în prezent, 1
la 6. Semnifică adaptare socială elementară, conformismul social, participarea la
gândirea colectivă. În mod normal variază între 5 şi 7. În exces indică un compromis
excesiv, iar în număr mic sunt un indice pentru insuficienţa inserţiei sociale. Există
tabele cu principalele Ban. în diferite culturi.
65
Răspunsurile originale sunt cele care apar o dată la 100 de răspunsuri. Se
deosebesc, originale bune, care caracterizează gândirea creativă şi Orig. proaste, care
sunt un indice de patologie.
5.6 Fenomene particulare
În afara acestor elemente esenţiale sunt o serie de alţi factori la fel de

importanţi pentru interpretare, care nu pot fi măsuraţi, numiţi fenomene particulare.
Refuzul apare când subiectul nu dă nici nu răspuns la planşă. Este datorat unui
blocaj al gândirii prin inhibiţie sau stupoare. Când inhibiţia este pur depresivă,
subiectul dă totuşi o interpretare spontană, fără să ajungă la un veritabil refuz. Când
refuzul este brusc şi categoric se remarcă o patologie a conştiinţei. Refuzul apare mai
frecvent la planşele IX, VII, VI, IV şi II. La anchetă, persoana este invitată să revină
asupra refuzului. În unele cazuri refuzul poate fi depăşit şi se consideră că a fost legat
de un conflict psihologic; dacă persoana nu reuşeşte să depăşească refuzul, se
consideră că acest conflict ţine de structura mentală a acesteia. Se face diferenţa
dintre un refuz normal, emotiv, când, încurajat să răspundă, subiectul îl poate depăşi;
refuzul datorat unui blocaj anxios paralizant; refuzul datorat incapacităţii de răspuns
când, în ciuda eforturilor şi a cooperării persoana nu ajunge să găsească un răspuns
(Castellan).
Conştiinţa atitudinii interpretative este firească pentru comportamentul normal.
La depresivi, meticuloşi, psihastenici, ea este exacerbată. Contrariul este slăbirea
conştiinţei interpretative, până la suprimarea completă (la schizofrenici şi debili
mintal).
Autocritica şi critica obiectului presupun întotdeauna sentimente de

inferioritate, lipsă de certitudine interioară (la psihastenici, psihopaţi, fobici şi în
nevrozele anxioase).
Răspunsurile de tip şoc reprezintă reacţii de stupoare afectivă pentru

Rorschach, o perturbare emoţională profundă provocată de particularităţile planşei
care generează o dezorganizare a gândirii raţionale şi controlului asupra
comportamentului. Pentru a evalua ca atare şocul, trebuie întruniţi cel puţin 5 dintre
indicii următori: scăderea randamentului, cantitativ sau calitativ, la o planşă faţă de
celelalte; creşterea supracompensată a numărului de răspunsuri; schimbări în modul
de aprehensiune; neregularităţi în succesiune; absenţa răspunsului culoare la
planşele colorate; absenţa răspunsurilor obişnuite la o planşă (mai ales Ban.);
sărăcirea conţinuturilor, G primare; creşterea timpului de latenţă; manipularea agitată
a planşei sau ezitări; tăcere, refuz, negaţii; exclamaţii emoţionale de dezaprobare sau
aprobare a planşei; remarci critice sau autocritice; răspunsuri bizare sau infantile;
răspunsuri ce exprimă simbolic problemele persoanei.
Cele două şocuri principale sunt şocul la culoare şi şocul la negru.
Şocul culoare este un comportament provocat de stupoarea în faţa petelor
colorate. În unele cazuri, stupoarea este atât de puternică încât sfârşeşte cu un refuz.
Formele de apariţie ale şocului-culoare: este mai frecvent la planşele II, IX, VIII, X
unde poate apare ca şoc culoare manifest sau şoc culoare latent Semnele pentru şocul
la culoare sunt: timp de reacţie prelungit; gesturi şi mimică trădând perplexitate;
modificări de succesiune, în special “fuga” în Dbl pentru a evita culorile; tendinţa la
66
refuz; interpretare sexuală izolată ca prim răspuns; animalele din conţinutul lateral al
planşei VIII nu sunt interpretate în primul rând şi sunt înglobate într-o interpretare
mai vastă; scăderea preciziei formelor bune; diminuarea netă a numărului de
răspunsuri la planşele colorate; perplexitate la planşele II şi III.
Alte variante ale şocului culoare: aderenţa la culoare; şocul culoare
supracompensat; şocul la roşu; şocul la negru (uneori supracompensat); şocul la
negru interferat de şocul culoare; şocul la alb; şocul la albastru şi la brun; şocul
kinestezic.
Şocul la negru, sau şocul la estompaj, sau şocul disforic, apare mai ales la
planşele IV, VI, V, VII şi I. Este mai difuz şi mai durabil ca cel la culoare.
Şocul la vid pentru planşele VII şi IX, caracterizează fobiile din perioada
pregenitală, perturbările precoce în relaţia cu imago-ul matern, nevroza de abandon
sau unele obsesii privind moartea.
Şocul sexual apare mai ales la planşa VI şi indică preocupări ce privesc
probleme sexuale nerezolvate.
Şocul la simetrie, mai ales odată cu planşa II, indică psihopatie sau schizoidie.
Şocul kinestezic, mai ales la planşele III, I, II, IX sunt un semn de apărare de
angoasă prin rigiditate.
Alte fenomene particulare: descrieri, nominalizări culoare;

- inhibiţia safropsihică (reacţia psihică pentru a elimina sau supracompensa
reacţiile disforice);
- descrieri de senzaţii; accentuarea simetriei; răspunsuri “sau – sau”;
- răspunsuri perspectivă; pedanteria în formulare;
- kinestezii reprimate sau cu dublu sens sau cu senzaţii corporale;
perseverarea; contaminările; confabulările; stereotipiile anatomice; referinţele
personale (proiectarea propriei persoane în interpretare); răspunsuri număr şi poziţie;
stupoare datorită simbolismului sexual; afazie amnestică.
5.7 Interpretarea rezultatelor
După cotarea simbolică a răspunsurilor se face o cotare numerică a rezultatelor,

grupându-se modurile de aprehensiune, determinanţii, conţinuturile, banalităţile şi
originalităţile.
Se calculează numărul de răspunsuri şi timpul care a fost necesar pentru
aplicarea întregii probe.
Se calculează procentajele: F%, F+%, H%, A%.
Se stabileşte succesiunea modurilor de aprehensiune pentru fiecare planşă
(tipul de aprehensiune).
Se stabileşte raportul numeric (cel mai important) dintre răspunsurile mişcare şi
răspunsurile culoare, respectiv unul dintre indicii cei mai semnificativi pentru
diagnosticul asupra structurii personalităţii, tipul de rezonanţă intimă, TRI.
TRI este o formulă pusă la punct de Rorschach, stabilind proporţia dintre
atitudinile introversive şi extratensive, şi indică modul cum simte persoana.
Tradiţional, se compară suma de kinestezii umane (K) cu suma ponderată de
răspunsuri culoare şi C. Dacă suma de K este mai mare decât suma de C, Rorschach
consideră că este vorba de intratensivul pur sau intratensivul dilatat, după cum suma
C este fie 0, respectiv diferită net de 0.
67
Dacă raportul este în favoarea sumei C, vorbim de tipul extratensiv, pur sau
dilatat după cum suma K este 0, respectiv net diferită de 0.
Dacă cele două sume sunt sensibil egale vorbim de tipul ambiegal, cânt avem
valori peste 3 care tind să se egalizeze.
Dacă raportul de egalitate este 1/1, Rorschach vorbeşte de tipul coartativ, iar
dacă egalitatea este la nivelul 0/0, tipul coartat.
Iniţial, autorul a considerat ambiegalul ca un top ideal, bine echilibrat putând
dispune de ambele atitudini. Experienţa clinică cu testul a demonstrat că ambiegalul
este departe de a fi echilibrat în sensul normalităţii; situaţia de egalitate indică de fapt
incapacitatea subiectului de a se decide între cele două atitudini, comportamentul
fiind indecis, blocat şi ambivalent. La extrem, nevroza obsesională.
Coartatul şi coartativul reprezintă persoane cu o îngustare a personalităţii, a
intereselor vitale. Dacă funcţionarea psihică este normală, putem vorbi de tendinţa
subiectului de a refula puternic, sau de faptul că participă la test împotriva voinţei.
Personalitatea fie blocată, fie rigidă, este tăiată de orice resursă afectivă. De
asemenea, situaţiile de coartare sau coartative se întâlnesc mai des la bătrâni sau la
persoane foarte tinere. În registrul tulburării funcţionării psihice, le întâlnim fie la
bolnavi psihotici, fie la organici sau psihosomatici.
Tendinţa intraversivă se manifestă printr-o viaţă interioară intensă, numărul
mai mic dar profunzimea mai mare a contactelor cu ceilalţi, lipsa de îndemânare şi
maleabilitate în acţiuni şi în viaţa socială, exprimare mai redusă şi unele dificultăţi de
raportare la realitate.
Extratensivul prezintă o personalitate expansivă, dar superficială şi mai puţin
originală, cu un contact imediat cu realul bun, se adaptează la real uşor şi se
exteriorizează uşor, dar este relativ influenţabil şi schimbător. Pentru Rorschach,
introversivitatea înseamnă raporturi afective între lucrurile reale şi persoană, dar
diferite de cele caracteristice pentru extratensivitate, respectiv le consideră mai
intense şi mai selective, mai "subterane", se manifestă mai discret şi mai lent, sunt
mai "complicate".
Rorschach consideră că TRI este stabil pentru adult, caracteristic personalităţii
de bază.
Mulţi practicieni americani nu mai consideră TRI ca indice central pentru
structura personalităţii. Unii merg până la a-i nega valoarea, sau îl menţin dar sub
altă denumire. De exemplu, Beck îl denumeşte cotient afectiv. Nu se mai insistă azi
atât de mult pe cuantificarea propriu-zisă, acordându-se semnificaţie mai ales
analizei detaliate a componentelor.
Unii autori, Canivet şi Rausch, au stabilit o formulă secundară, sau
complementară care se adaugă primei simetric, punând în ecuaţie suma de k
comparată cu suma ponderată de estompaje (fără Clob).
Compararea cu procentul de răspunsuri la ultimele planşe pastel poate aduce o
confirmare sau o detaliere a semnificaţiei TRI. Astfel RC%, dacă este semnificativ,
indică impactul stimulărilor externe asupra subiectului care acţionează prin
supralicitarea producerii de răspunsuri. În corespondenţă cu calitatea acestor
răspunsuri, semnificaţia se poate referi la starea de angoasă şi combaterea ei prin
supraproducţie, excitare care depăşeşte mecanismele de control, având loc o invadare
cu reprezentări sau afecte, în registrul unei calităţi bune, sentimentul de bine care
facilitează expresivitatea.
68
5.8 Consideraţii generale şi reguli fundamentale în interpretarea rezultatelor
Interpretarea rezultatelor este o activitate dificilă, complexă analitică şi

sintetică, nesupusă rutinei. Ca orice diagnostic, presupune ştiinţă şi artă, stăpânirea
tehnicii dar şi intuiţie. Pentru elaborarea psihogramei şi a diagnosticului este nevoie
de specializare în tehnica Rorschach.
Reguli fundamentale:
Fiecare rezultat trebuie analizat profund în multiplele sale detalii; la fel ca
raporturile dintre factori.
Nu este admisibil să se stabilească un diagnostic numai în funcţie de rezumatul
numeric (trebuie considerate şi reacţiile care nu se pot cota, succesiunea, şocul etc.).
Nu este admisibil să se facă abstracţie de rezultatele numerice.
Psihograma şi diagnosticul trebuie stabilite prin examinarea efectivă a
subiectului (nu prin metoda oarbă).
Examinatorul trebuie să rămână mereu conştient de faptul că testul măsoară o
realitate dinamică, infinit de complicată pentru care nu există semnificaţii absolute.
Cele patru faze ale interpretării
F
Activitate Comentariu
aza
analiza şi interpretarea În această fază se
cotelor
1 formale (numere brute, recomandă utilizarea unei
procentaje şi formule) “foi de despuiere a datelor”
Această fază este
analiza şi interpretarea
importantă pentru
şocurilor
2 şi a fenomenelor de
înţelegerea problemelor
interferenţă
afective ale subiectului
analiza interpretărilor
susceptibile
3 de încărcătură
simbolică
Această fază nu este
o simplă aliniere de fapte
descoperite în etapele
precedente ci un tot unde
toate datele sunt corelate
4 sinteza sau psihograma
între ele. Personalitatea este
un tot indivizibil, mai mult
sau mai puţin armonios, care
încearcă să îşi menţină
echilibrul
Majoritatea indicilor din testul Rorschach prezintă mai multe semnificaţii.

Delimitarea se poate realiza tocmai prin analiza integrativă, compararea cu restul
protocolului. Indicele trebuie considerat asemănător unei ipoteze, a cărei confirmare
sau infirmare va rezulta din interpretarea integrativă.
Deci, interpretarea testului înseamnă emiterea unei serii de ipoteze pentru care
se vor analiza şi confrunta integrativ datele testului alături de alte date (rezultatele
69
testului de inteligenţă, observaţii comportamentale, alte teste de personalitate). Ceea
ce dă testul este o viziune detaliată asupra structurii şi funcţionării acestei structuri a
personalităţii.
Interpretarea protocolului este dinamică în măsura în care cere sesizarea
interrelaţiilor. Demersul este sintetic în măsura în care reia temele mari - inteligenţă,
vulnerabilitate etc. - dar cere referinţe şi utilizarea unui model teoretic coerent.
Raportul final va suporta diferenţe în funcţie de beneficiarul acestuia (poate fi
cel care angajează persoana, poate fi completul de judecată dacă este vorba de o
expertiză judiciară, poate fi medicul psihiatru, poate fi chiar subiectul interesat de
consiliere sau psihoterapie, poate fi chiar terapeutul examinator). În concluzie,
examinatorul va trebui de exemplu să răspundă care sunt reacţiile posibile ale
persoanei într-o anumită situaţie (schimbarea mediului, a locului de muncă, a
procedurii terapeutice etc.), diagnosticarea stării prezente a subiectului, prognosticul
evoluţiei psihologice. În cadrul fiecăreia dintre formele de raport, se cere respectarea
regulilor deontologice privind relaţia psiholog - subiect.
În principiu analizele calitative se axează, sistematic, pe următoarele probleme
(Anzieu):
5.9 Evaluarea inteligenţei (cantitativ şi calitativ)
Testul Rorschach nu oferă posibilitatea stabilirii unui coeficient intelectual.

Totuşi, după afirmaţia autorului, este o probă de inteligenţă, independentă de
memorie, exerciţii, educaţie şi înţelegere verbală în sensul că oferă o imagine
calitativă a inteligenţei, precizând dacă randamentul inferior ţine de hadicap mental,
de o deficienţă dobândită sau de un factor inhibitiv.
În linii mari se poate afirma că un bun nivel intelectual al unui individ normal
se traduce printr-o serie de factori: o succesiune ordonată, un tip de aprehensiune G -
D - Dd sau D – G –Dd, F% ridicat (80-90%), un procent mediu de banalităţi şi
originalităţi, un A% scăzut şi mai multe kinestezii.
Modul de aprehensiune permite aprecierea modului în care se abordează
munca. Răspunsurile globale reflectă o perspectivă de ansamblu, talent organizatoric
şi gust pentru teoretizare şi sistematizare ştiinţifică. Indivizii obsedaţi de ambiţia
calităţii, dau multe interpretări G dar cu forme rele, pentru că sunt lipsiţi de talent
natural. Interesul există dar lipseşte aptitudinea. G alături de un TRI intratensiv
relevă persoane visătoare. De obicei, subiecţii cu aptitudini tehnice dau numeroşi K,
orig.+, dar puţine G. Cei care sunt capabili de munci de fineţe dau următorul tip de
aprehensiune: G – D – Dd.
A% scăzut apare la subiecţii dotaţi cu imaginaţie, artişti (20-25%); persoanele
obişnuite au A% mediu (35-50%).
Ban.% ridicat (9-12) denotă persoane comune, plictisitoare. Absenţa
banalităţilor înseamnă o tulburare gravă de contact sau autism schizofrenic. Subiecţii
teoretici dau puţine răspunsuri ban. (3-4).
Răspunsurile originale cu formă bună (orig.+) cu G abstracte se întâlnesc la
teoreticieni şi la spirite ştiinţifice creatoare. Cei cu aptitudini matematice şi tehnice
dau G constructive şi orig.+. Practicienii inventivi au mulţi D şi orig.+. Cei cu orig.+
şi Dd au idei originale şi pot face munci minuţioase. Dbl cu orig.+ desemnează
subiecţii capabili în dispute polemice şi critice. Răspunsurile G originale + ne conduc
către remarcabile aptitudini.
70
Kinesteziile. Persoanele realiste, practice, cu inteligenţă reproductivă au un
număr mic de K, în timp ce teoreticienii şi spiritele creatoare dau mulţi K. Raportul
kinestezii şi TRI este important. K combinat cu un TRI intratensiv implică o
productivitate interioară care nu are, de obicei, corespondent în practică. Kinesteziile
combinate cu un TRI ambiegal sau extraversiv presupun o productivitate care poate
fi convertită în activitate socială.
Azi, pentru aprecierea funcţiei cognitive, respectiv a felului cum persoana se
serveşte de capacităţile sale intelectuale, analiza se poartă asupra calităţii factorilor şi
a interacţiunii lor. Se studiază modul de aprehensiune, calitatea raporturilor cu
realul, gradul în care kinesteziile se asociază cu forme bune şi calitatea
conţinuturilor.
5.10 Evaluarea afectivităţii
Proporţia valorilor culoare (tipul culoare) oferă o perspectivă asupra structurii

afectivităţii. Dacă FC domină faţă de CF+C, afectivitatea este stabilizată şi
echilibrată. În tipul median, unde FC sunt mai puţin numeroase şi CF puternic
reprezentate, alături de C pur, este vorba de o afectivitate vie şi adaptată. Când CF+C
predomină faţă de FC, avem o afectivitate labilă, impulsivă şi inadaptată.
Interpretările clar-obscur detaliate, fără răspunsuri culoare, indică persoane
care încearcă să suplinească adaptarea spontană printr-o adaptare mediată,
intelectualizată, prudentă. F(C) cu FC indică persoane cu fine capacităţi empatice.
Când F(C) sunt mult superioare numeric lui FC este vorba de o hipersensibilitate.
F(C) cu CF şi C (dar fără FC) presupun o luptă conştientă împotriva propriilor afecte,
sau o sensibilitate schizoidă (în special când lipseşte CF)
Inhibarea afectivităţii se relevă în trei factori: Clob, Dbl şi şocuri.
Factorii stabilizatori ai afectelor sunt: K, F+% şi răspunsurile C.
Absenţa răspunsurilor culoare din protocol are cauze diferite: amorţirea
afectivă, viaţă vegetativă, debilitate mentală însoţită de o debilitate afectivă, inhibiţie
de tip depresiv sau nevrotic.
5.11 Capacitatea de contact social sau analiza factorilor de socializare
Sunt analizaţi în relaţie cu factorii pentru analiza funcţionării cognitive, acest

lucru permiţând aprecierea proceselor de adaptare implicate în special în conduitele
cognitive. D%, A%, F+%, H% şi Ban. sunt evaluaţi pentru a determina dacă este
vorba de o socializare insuficientă, un conformism excesiv cu valoare defensivă,
echilibrul între considerarea constrângerilor impuse de realitatea socială şi
subiectivitate.
Capacitatea de contact social este corelată palierului afectiv şi, după
Rorschach, este condiţionată de mai mulţi factori: ban.%, FC, D, H, Hd, TRI şi
natura răspunsurilor K.
- Ban. şi ban.% sunt indicatori pentru adaptarea intelectuală;
- FC reprezintă posibilitatea de contact afectiv;
- D implică luarea în considerare a realităţii (simţul realităţii);
- H şi Hd semnifică interesul subiectului pentru mediul uman;
- TRI dă măsura intensităţii contactului social, extratensivii având un contact
mai bun decât extraversivii;
71
- Kinesteziile de extensie sunt un factor de contact pozitiv, pe când cele de
flexie indică o îndepărtare de lume.
Dinamica afectivă
Analiza componentelor TRI, respectiv a raportului dintre K vs. C permite
rafinarea aspectelor date de formula propriu-zisă. Astfel, permite studierea procesului
de indentificare, capacităţii de conflictualizare şi calitatea specifică a modalităţilor de
relaţionare. Anzieu observă importanţa aprofundării analizei legăturilor dintre
reprezentări şi afecte, pentru a decela semnificaţiile mai subtile ale modului de
control a afectelor. TRI ţine cont de felul în care persoana se situează în raport cu
sine şi cu ceilalţi.
În acelaşi scop, alţi autori recomandă analiza componentelor formulei
secundare, respectiv a raportului dintre k şi E, care va permite relevarea unor aspecte
care intervin în funcţionarea mentală. De exemplu, un număr important de k va
schimba acceptul pe tendinţele proiective inhibate de la nivelul TRI. O sensibilitate
extremă se poate traduce prin numeroase răspunsuri E, faţă de existenţa unui număr
mai scăzut de răspunsuri culoare propriu-zise.
Accentuând centrarea pe conţinuturi vom putea determina temele privilegiate,
respectiv preocupările dominante ale subiectului, registrul conflictual caracteristic.
Atitudini generale posibile: ambiţia, sentimente de inferioritate, agresivitatea,
opoziţia etc. Dispoziţia poate fi: neutră, deprimată, animată, anxioasă etc.
Anzieu accentuează importanţa unei interpretări dinamice sau temporale a
planşelor, prin care se reiau răspunsurile în ordinea dată de subiect pentru a le studia
interacţiunea şi stabili tabloul de ansamblu al personalităţii. Acest proces analitic se
realizează iniţial în interiorul fiecărei planşe, apoi legând între ele planşele, de la una
la alta. Se notează felul în care variază şi se succed localizările, determinanţii,
conţinuturile, numărul de răspunsuri, comentariile, timpii de latenţă şi timpul de
răspuns, inversarea planşelor, comportamentul subiectului şi atitudinea sa faţă de
examinator.
Se poate astfel degaja dinamica zonelor conflictuale şi diferitele faţete ale
personalităţii.
Cazurile în care persoana manifestă acelaşi stil de la un capăt la altul al testului
sunt rare,
Schimbările se produc mai ales la planşele negre sau la cele color. Se observă
dacă există o planşă care perturbă puternic atitudinea subiectului (mai ales planşele
IX, V, VI, VII), acesta ne mai prezentând aceeaşi dinamică înaintea şi după planşă.
În astfel de situaţii testul poate fi împărţit în două secvenţe distincte; în cursul
fiecăreia dintre ele persoana îşi revelă un aspect diferit.
La sfârşitul examinării, conform Morgenhaler, se pot readministra chestionând:
care sunt 2 planşe cele mai preferate, şi 2 planşe, cela mai puţin preferate, pentru a
preciza şi dinamica acestor răspunsuri. Se cer motivele alegerilor. Alegerea este
totdeauna revelatoare dacă persoana preferă o planşă la care anterior a reacţionat
inconştient prin stupoare. O astfel de situaţie indică încercarea de a ignora conştient
sau inconştient tulburările care au produs reacţia de stupoare.
Indici ai nevrozeii
 număr de răspunsuri sub 15;
 K inferior lui 2;
72
 număr de kinestezii animale superior lui K;
 şoc culoare;
 şoc Clob sau şoc la negru;
 refuz al uneia sau a mai multor planşe;
 F% superior lui 50;
 A% superior lui 50;
 FC inferior lui 2.
5.12 Avantaje şi limite ale testului Rorschach
Dintre toate testele proiective, poate că Rorschach-ul merită cel mai mult
numele de “test”, având în vedere că, în varianta Sistemului Comprehensiv, el a
devenit o tehnică standardizată la nivelul aplicării, scorării şi interpretării la nivelul
unui test “obiectiv”. Acest lucru este, cu siguranţă, un avantaj, deoarece conferă o
anumită validitate şi siguranţă scorării şi interpretării.
- Un alt avantaj este faptul că măsoară o serie de aspecte foarte
variate şi profunde ale personalităţii subiectului, oferind un tablou integrat al
personalităţii acestuia şi nu divizat, cum fac majoritatea altor teste. Aşa cum
am văzut, el poate evalua de la stiluri şi abilităţi cognitive până la stiluri
afectiv-temperamentale şi interpersonale. Din această cauză, el poate fi
utilizat în orice context de evaluare a personalităţii.
- Principalul dezavantaj al metodei este că ea necesită un timp
mare de învăţare pentru a putea fi utilă în practica evaluării personalităţii. În
unele ţări, ea este predată la nivel academic numai în programele de doctorat
în psihologie clinică sau în mastere speciale.
- Un alt dezavantaj ar fi că este o metodă consumatoare de timp.
Aplicarea durează în medie între 30 şi 45 de minute, scorarea în jur de 20-30
de minute şi interpretarea în jur de două ore. Ca atare, ea poate fi cu greu
folosită în contexte de evaluare cu limită drastică de timp sau cu număr mare
de subiecţi.
73
Rezumat

sugerate de natura sau configuraţia planşelor. Sunt prezentate informații cu privire la
procedura de aplicare a testului, precum și elemente ce țin de interpretarea
proiective.
Cuvinte cheie
 Rorschach
 Pete de cerneală
 Introversiv
 Extratensiv
 Kinestezie
1. Explicați noțiunea de soc culoare

2. Definiți noțiunea de soc kinestezic
3. Care sunt avantajele utilizării testului Rorschach
4. Pe ce tipuri de răspunsuri se bazează evaluarea funcționării cognitive a
subiectului?
5. Pe ce tipuri de răspunsuri se bazează evaluarea dinamicii afective a
subiectului?
Concluzii

culoare, extratensivitatea
74
UNITATEA 6
TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE (T.A.T) I.
Obiective 76
TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE 77
6.1. Istoric 77
6.2. Listele variabilelor 78
6.3. Natura T.A.T: ce înseamnă apercepţie? 79
6.4. Aplicare 80
6.5. Abordarea psihanalitică 81
Rezumat 88
Concluzii 88
75
Obiective

- să definească noțiunea de trebuință;
- să înțeleagă și să poată explica termenul de apercepție;
- să înțeleagă și să poată explica procedura de aplicare a TAT
- sa înțeleagă avantajele și limitele utilizării TAT


 Brelet-Foulard, F. Chabert C (2004), Noul Manual TAT, Ed. Trei,
Bucureşti
 Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros,
Bucureşti.

Este de două ore.
76
TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE
6.1 Istoric
1. Freud a emis ideea că producţiile artistice reflectă personalitatea autorului

lor, dar nu el este inventatorul acestei idei. Freud s-a inspirat în principal din scrierile
lui Burckhardt (1855) despre Renaşterea italiană, în care tipul de personalitate şi
atmosfera proprii acestei epoci erau recreate pornind de la analiza operelor de artă pe
care le produsese. Freud aplică pentru prima oară această idee la Werther, de Goethe,
în manuscrisul N, pe care i-l trimite lui Fliess la 31 mai 1897; mai apoi, o dezvoltă de
mai multe ori în legătură cu Oedipe-Rege, cu Hamlet, cu romancierul C. F. Meyer şi
cu Leonardo da Vinci; prima lucrare publicată în care aplică sistematic această teorie
este consacrată analizei romanului Gradiva, de Jensen (1906). 2. In 1907, Brittain
publică un test pentru studiul imaginaţiei, care anticipează exact TAT-ul: 9 imagini
erau prezentate unor adolescenţi care trebuiau să relateze povestirile sugerate de
aceste imagini; ca şi pentru celelalte teste din epocă, precursoare ale testului
Rorschach, interpretarea este centrată pe imaginaţie şi nu personalitate. Tehnica lui
Brittain a fost aproape necunoscută timp de douăzeci şi cinci de ani, iar în 1932 a fost
reluată de Schwartz, din Detroit, sub forma unui test de imagine a situaţiei sociale,
pe care îl utiliza pentru examinarea minorilor delincvenţi.
3. În 1935, Morgan şi Murray publică prima formă a Thematic Apperception
Test (Test de apercepţie tematică, TAT). În 1943, publică forma definitivă a testului
(a treia formă), însoţită de Manualul de aplicare utilizat în prezent9.
Henry Murray, medic şi biochimist, descoperise perspectiva psihanalitică
graţie lui Jung, cu care începuse o psihanaliză personală, pe care a încheiat-o cu
Alexander, la Chicago. Testul său poartă marca acestei duble formări: el caută să
realizeze un experiment provocat asupra inconştientului. Numit director al Clinicii
psihologice de la Harvard, Murray, realizează un experiment de mari proporţii,
destinat validării unui inventar exhaustiv al variabilelor personalităţii şi, astfel,
furnizării unei baze "ştiinţifice" pentru interpretarea testului. Studenţi voluntari se
supun, timp de mai multe luni, unui număr de douăzeci de tehnici de investigare
psihologică, aplicate şi examinate de experimentatori diferiţi: interviu ghidat,
autobiografie, şedinţe de asocieri libere pe marginea amintirilor din copilărie şi vieţii
sexuale, conversaţii improvizate, chestionare, testul Rorschach, testul Rosenzweig,
teste pentru evaluarea nivelului de aspiraţie, a nivelului de interacţiune socială, a
judecăţii estetice, a intereselor etc. Întâlniri frecvente de sintetizare pentru fiecare
subiect, apoi de generalizare a rezultatelor individuale au permis elaborarea a trei
liste ce cuprind variabile fundamentale ale personalităţii.
9
În Franţa, vânzarea se face prin Centre de Psychologie appliquée. Planşele şi Manualul se
comercializează doar persoanelor calificate. Lucrarea lui Murray, Exploration de la personnalité
(Presses Universitaires de France, 2 vol., 1953–1954) constituie o lectură suplimentară utilă.
77
6.2 Listele variabilelor
1. Lista motivaţiilor
Există 20 de nevoi regrupate în nouă categorii:
a):
1. Nevoia de dominare,
2. Nevoia de supunere,
3. Nevoia de autonomie,
4. Nevoia de agresivitate,
5. Nevoia de umilire;
b):
6. Nevoia de realizare;
c):
7. Nevoia sexuală,
8. Nevoia de senzaţii,
9. Nevoia de exhibare (a sinelui),
10. Nevoia de joc;
d):
11. Nevoia de afiliere (afinitate faţă de altcineva),
12. Nevoia de respingere (respingerea celorlalţi);
e):
13. Nevoia de a fi sprijinit,
14. Nevoia de a proteja;
f):
Nevoia de a evita dezaprobarea (această rubrică, reţinută la început, nu a fost
validată);
g):
15. Nevoia de a evita inferioritatea,
16. Nevoia de a se apăra,
17. Nevoia de reacţie;
h):
18. Nevoia de a evita suferinţa;
i):
19. Nevoia de ordine;
j):
20. Nevoia de înţelegere (înţelegere intelectuală).
2. Lista factorilor interni

Este vorba despre instanţele psihice descrise de psihanaliză, care intervin,
alături de nevoi, în declanşarea comportamentelor:
78
– idealul Eului (ideal al împlinirii de sine);
– narcisism (iubire a Eului pentru el însuşi);
– Supraeu integrat (Eul i se poate conforma);
– Supraeu în conflict (criză de conştiinţă, sentimente de culpabilitate,
depresie).
3. Lista trăsăturilor generale

Acestea sunt stările interioare şi emoţiile trăite de subiect:
1. Angoasă;
2. Creativitate;
3. Conjunctivitate-disjunctivitate (coordonare sau necoordonare a acţiunii şi
gândirii);
4. Emotivitate;
5. Persistenţa efortului;
6. Exocatexiune — endocatexiune (investirea energiei fie în viaţa practică, fie
în viaţa interioară);
7. Intracepţie — extrocepţie (dominanţa sentimentelor şi a imaginaţiei sau a
faptelor);
8. Impuls — deliberare (înainte de acţiune);
9. Intensitatea efortului;
10. Proiectivitate — obiectivitate (în judecăţile cu privire la ceilalţi);
11. Radicalism — conservatorism (în politică);
12. Uniformitate — schimbare.
6.3 Natura T.A.T: ce înseamnă apercepţie?
Aşa cum vom vedea, testul constă într-o serie de imagini reprezentând
personaje umane sau obiecte, iar sarcina subiectului este să elaboreze la fiecare
planşă o scurtă povestire în funcţie de ceea ce este prezentat acolo. O întrebare
legitimă este cum putem descifra din analiza acestor povestiri personalitatea
subiectului?
Murray consideră că noţiunea cheie care justifică acest demers este cea de
apercepţie. Termenul implică faptul că povestirile construite de subiect pleacă de la
nişte date perceptive (conţinutul real al planşei), dar care sunt interpretate,
dinamizate, puse în relaţie într-o structură narativă în funcţie de subiectivitatea
individului. În acest demers al interpretării, el trece deci pe nesimţite de la pura
percepţie (sau recunoaştere) a obiectelor la proiecţie. Obiectele sau personajele din
planşe încetează de a mai fi simple obiecte ale realităţii externe, devenind parţial ale
subiectului şi exprimând lumea sa interioară, cu problemele, conflictele, dorinţele sau
temerile care îi populează spaţiul mental (Anzieu & Chabert, 1992).
De exemplu, una este să vezi la o planşă “o femeie bătrână care stă lângă un
tânăr” (simplă recunoaştere perceptivă a personajelor) şi alta este să spui “aici este
mama cu fiul ei, căruia îi interzice să se căsătorească cu fata aleasă de el”
(interpretare a-perceptivă). Ultima variantă exprimă de fapt atât un conţinut perceptiv
(de vreme ce obiectele sunt recunoscute de către subiect, dar şi unul proiectiv (de
vreme ce răspunsul implică mai mult decât simpla recunoaştere perceptivă, trădând
ceva din subiectivitatea individului).
79
Rapaport (1974) pune accentul pe faptul că atitudinile, caracteristicile şi
acţiunile personajelor din povestiri sunt produse ale memoriei, fiind astfel influenţate
de legile afective ale memoriei. Aşa se explică de ce subiectul selectează din
memoria de lungă durată ca fundament al povestirilor acele personaje, acţiuni sau
teme importante pentru el (indiferent dacă este conştient sau nu de acest lucru)
ignorând alte personaje, acţiuni sau teme posibile.
Pe scurt, principiul Testului de Apercepţie Tematică este că, povestind despre
personajele şi obiectele prezente în planşe, subiectul povesteşte de fapt despre sine.
6.4 Aplicare
A) Materialul
 În total, sunt 31 de imagini, dar numerotarea este de la 1 la 20
datorită variantelor. Anumite imagini sunt comune pentru toate tipurile
de subiecţi. Altele sunt specifice pentru copii sau adulţi, pentru un sex
sau altul; iniţialele în limba engleză, imprimate pe spatele fiecărei
planşe, indică destinaţia acesteia: B: boy, băiat; G: girl, fată (până la 14
ani); M: male, bărbat; F: female, femeie.
 Imaginile sunt constituite din desene, fotografii, reproduceri
după tablouri sau gravuri. Semnificaţia lor este ambiguă. Douăsprezece
planşe reprezintă o fiinţă umană singură, cu vârste diferite, ambele sexe
fiind reprezentate; şapte planşe reprezintă două persoane de acelaşi sex;
patru, două persoane de sexe diferite; o planşă reprezintă trei persoane
(două femei şi un bărbat); o altă planşă, mai mulţi bărbaţi împreună;
două planşe, un tânăr sau o tânără evocând sau contemplând o scenă cu
mai multe personaje; trei planşe reprezintă peisaje mai mult sau mai
puţin fantastice, fără fiinţe umane; iar o planşă (16) este complet albă:
aceasta favorizează proiecţia imaginii ideale pe care subiectul şi-o face
despre propria persoană.
B) Instrucţiunile
După Murray. — Subiectul este invitat să spună o povestire pentru fiecare

planşă. Instrucţiunile îi impun examinatorului să fie atent, punând întrebările
potrivite, ca povestirea să aibă un început şi un sfârşit, să precizeze ce anume se
întâmplă în imagine, care sunt sentimentele personajelor, ce s-a întâmplat mai
înainte, care va fi deznodământul. I se spune subiectului că va avea la dispoziţie în
medie cinci minute pentru fiecare planşă, iar în cazul în care depăşeşte timpul
acordat, i se atrage atenţia la final.
Instrucţiunile pot fi modificate în funcţie de vârstă, inteligenţă, tulburări ale
subiectului. Examinatorul îl încurajează pe subiect să fie mai scurt sau să dea mai
multe detalii, în funcţie de situaţie: de asemenea, îi poate atrage atenţia asupra unui
detaliu pe care subiectul nu l-a sesizat. Însă examinatorul se va abţine de la orice
sugestie sau informaţie referitoare la ce reprezintă imaginea sau detaliul.
La a doua prezentare, Murray îi recomandă subiectului să dea complet frâu
liber imaginaţiei şi să inventeze ceva asemănător unui mit, unui vis, unei alegorii,
80
unei poveşti cu zâne, dar experienţa nu a justificat temeiul acestei modificări în
instrucţiuni şi recomandările lui Murray au căzut în desuetudine.
Pentru planşa 16, albă, i se cere subiectului să imagineze o gravură, chiar
închizând ochii dacă este nevoie, apoi să inventeze o povestire pornind de la ea.
După aplicarea fiecărei serii, trecem la anchetă pentru a afla de unde a
extras subiectul ideea povestirii; cel mai adesea se invocă lecturi şi filme; dar cele
mai semnificative sunt amintirile personale, fragmentele de viaţă trăită, fanteziile mai
mult sau mai puţin inconştiente ale subiectului. Cu ocazia anchetei, putem provoca
în mod sistematic asociaţiile libere ale subiectului pornind de la fiecare fază a
povestirii: această metodă iese din cadrul testului şi constituie un început de
psihoterapie.
6.5 Abordarea psihanalitică
După V. Shentoub — În Franţa, lucrările lui Shentoub au avut încă din 1953 o
influenţă considerabilă asupra practicii şi interpretării TAT-ului.
După cum aminteşte chiar ea într-un articol recent10, V. Shentoub s-a situat de
la bun început într-o perspectivă foarte diferită de cea a lui Murray, punând accentul
mai mult pe forma povestirilor decât pe conţinutul acestora: ipoteza ei
fundamentală este că modalităţile de construcţie şi elaborarea povestirilor imaginate
de subiecţi trimit la mecanismele la apărare caracteristice pentru organizarea lor
psiho-patologică.
Fantezia indusă şi conştientă (povestirile din TAT) este recunoscută ca fiind
diferită de fantezia inconştientă spontană (fantasmele fundamentale ale subiectului
care transpar în simptomele şi visele acestuia): în mod evident, prima ne permite să
ajungem la a doua, dar cu condiţia de a acorda la fel de multă atenţie atât analizei
formale a povestirilor cât şi conţinutului lor manifest. Apariţia bruscă a fantasmei
inconştiente în fantezia conştientă indusă se identifică după distanţa dintre povestirea
subiectului şi tema Banală a acestei planşe, şi după tulburările din modul de
structurare a povestirii. "Construirea unei povestiri la TAT este mai degrabă un act
de organizare decât unul de imaginaţie. Analiza acestei organizări înseamnă, de
fapt, «testarea» autonomiei relative a Eului, a funcţiei sale de sinteză şi integrare."
(V. Shentoub) Abia după aceea se poate interpreta conţinutul povestirilor din
perspectiva conflictelor defensive ale subiectului, a identificărilor sale şi relaţiilor
sale de obiect.
Încă din 1970, V. Shentoub şi R. Debray11 au completat teoria procesului TAT
propunând o analiză a materialului din punct de vedere al conţinutului manifest şi al
conţinutului latent, realizând primul demers de acest gen, deoarece, până atunci,
cercetările se concentraseră mai degrabă pe povestirile create de subiecţi.
Ipoteza fundamentală este că planşele TAT reprezintă situaţii ce au legătură cu
conflicte universale şi în special cu conflictul oedipian: aproape toate planşele se
referă la diferenţa de generaţii şi/sau la diferenţa dintre sexe.
10
V. Shentoub şi N. Rausch de Traubenberg, Tests de projection de la personalité, Encycl. Méd. Chir.,
1982, 37190 A 10, 1–14.
11
V. Shentoub şi R. Debray, Fondements théoriques du processus TAT, Bull. Psychol., 1970 — 1971,
XXVI, 292 (12–15), 897–903.
81
Pentru fiecare planşă se diferenţiază un conţinut manifest care descrie
esenţialul elementelor prezentate şi un conţinut latent care poate reactiva o
problematică sau alta.
Conţinuturi manifeste şi conţinuturi latente în planşele TAT12
PLANŞA 1
Manifest: Un băiat, care stă cu capul sprijinit în mâini, se uită la o vioară
aşezată în faţa lui.
Latent: Trimite la imaginea unui copil; accentul se pune, deci, pe imaturitatea
funcţională în faţa unui obiect de adult.
Conflictul se poate referi la dificultatea, poate chiar imposibilitatea de a
utiliza acel obiect în viitorul foarte apropiat, cu două extreme: poziţia depresivă
(incapacitate, neputinţă) şi poziţie megalomanică (omnipotenţă).
PLANŞA 2
Manifest: "Scenă câmpenească". Un bărbat cu un cal, o femeie rezemată de
un copac, o tânără în prim plan ţine în mână nişte cărţi.
Latent: Trimite la triunghiul oedipian: tată-mamă-fiică, dar fără noţiunea de
imaturitate funcţională.
Conflictul se poate referi la poziţia tinerei faţă de cuplu, fapt obiectivat la
nivelul conţinutului manifest prin diferenţa dintre cele două planuri. Fiecare personaj
poate fi perceput ca fiind asigurat în felul său.
PLANŞA 3BM
Manifest: O persoană ghemuită la picioarele unei canapele (sex şi vârstă
nedeterminate, obiect neclar).
Latent: Trimite la poziţia depresivă prin expresia corporală.
PLANŞA 4
Manifest: O femeie lângă un bărbat care se întoarce cu spatele (diferenţă de
sex, dar nu de generaţie).
Latent: Trimite la o relaţie de cuplu evident conflictuală cu doi poli:
agresivitate — tandreţe.
PLANŞA 5
Manifest: O femeie de vârstă medie, cu mâna pe clanţa unei uşi, priveşte în
interiorul unei camere.
Latent: Trimite la o imagine feminină (maternă) care intră şi priveşte.
PLANŞA 6BM
Manifest: Un bărbat, cu faţa spre privitor, îngrijorat, şi o femeie în vârstă care
priveşte în altă parte (diferenţă de sex şi diferenţă de generaţie).
Latent: Trimite la o relaţie mamă-fiu într-un context de nefericire. Conflictul
se poate lega de interzicerea apropierii oedipiene obiectivate la nivelul imaginii prin
spaţiul care separă cele două personaje dar şi prin poziţia acestora.
PLANŞA 6GF
12
Pentru o analiză mai aprofundată a conţinuturilor manifeste şi latente, vezi F. Brelet-Foulard, C.
Chabert (sub coordonarea lui), Nouveau manuel du TAT; approche psychanalytique, Paris, Dunod,
2003.
82
Manifest: O femeie tânără aşezată în prim plan se întoarce spre un bărbat care
se apleacă spre ea (fără diferenţă marcată de generaţie, diferenţă de sex).
Latent: Trimite la o relaţie heterosexuală într-un context de dorinţă libidinală
şi de apărare împotriva dorinţei (inclusiv culpabilitatea). Dorinţa este obiectivată prin
mişcarea unuia către celălalt, iar apărarea prin separarea planurilor.
Apropierea oedipiană este în acelaşi timp oferită şi interzisă.
PLANŞA 7BM
Manifest: Două capete de bărbaţi unul lângă celălalt; cel "bătrân" este întors
către cel "tânăr", care se strâmbă (diferenţă de generaţie, nu există diferenţă de sex şi
nici imaturitate funcţională).
Latent: Apropiere de tipul tată-fiu, într-un context de reticenţă a fiului la
nivelul ideilor (lipsa corpurilor).
Conflictul se poate lega de apropierea dintre aceste două personaje cu doi
poli: tandreţe — opoziţie.
PLANŞA 7GF
Manifest: O femeie, cu o carte în mână, aplecată către o fetiţă cu un aer
visător, care ţine o păpuşă în braţe (diferenţă de generaţie, imaturitate funcţională
pentru fată).
Latent: Trimite la o relaţie de tipul mamă-fiică într-un context de reticenţă din
partea fetiţei (rivalitate, identificare). Conflictul se creează în jurul identificării cu
mama, favorizată de aceasta.
PLANŞA 8BM
Manifest: Un bărbat culcat, doi bărbaţi aplecaţi asupra lui cu un instrument.
În prim plan, un băiat singur care stă cu spatele la scenă şi o puşcă (fără diferenţă de
sex sau de generaţii, fără imaturitate funcţională).
Latent: Trimite la o scenă de agresivitate deschisă, prezentând bărbaţi adulţi
şi un adolescent într-un context de poziţii contrastate activ/pasiv.
Conflictul se poate lega de scena de agresivitate deschisă din planul doi, în
raport cu băiatul şi puşca din primul plan. Trimite la problema agresivităţii corporale,
care poate fi trăită la nivelul castrării sau la nivelul distrugerii.
PLANŞA 9GF
Manifest: O tânără, în spatele unui copac, cu nişte obiecte în mână, priveşte o
a doua tânără care fuge într-un plan inferior (fără diferenţă de generaţie sau de sex,
fără imaturitate funcţională).
Latent: Trimite la o situaţie de rivalitate feminină într-un context dramatizat.
Conflictul se poate crea în jurul rivalităţii feminine accentuate la nivelul materialului
prin asemănarea dintre cele două femei şi prin faptul că una pare să supravegheze
fuga celeilalte.
PLANŞA 10
Manifest: Un cuplu îmbrăţişat (se văd doar feţele; contrastul alb-negru este
accentuat).
Latent: Trimite la exprimarea libidinală la nivelul cuplului. Imaginea este
extrem de neclară şi, prin urmare, se pot da diferite interpretări cu privire la sexul şi
vârsta celor două personaje.
83
Fantezia poate, de asemenea, să ţină cont de de haloul dramatic obiectivat de
contrastul alb-negru.
PLANŞA 11
Manifest: Peisaj haotic cu contraste vii de umbre şi lumină, văzut de sus
(detaliu în stânga: ca un dragon sau şarpe).
Latent: Reactivarea unei problematici pregenitale. Unele elemente mai
structurate (pod, drum...) pot permite ridicarea către un nivel mai puţin arhaic
(regresie posibilă sau nu).
PLANŞA 13MF
Manifest: O femeie culcată, cu pieptul dezgolit, şi un bărbat în prim plan, cu
braţul acoperindu-i faţa.
Latent: Trimite la exprimarea sexualităţii şi a agresivităţii în cuplu.
PLANŞA 13B
Manifest: Un băieţel aşezat pe pragul unei cabane făcute din scânduri de lemn
prost îmbinate între ele (contrast: lumină în exterior, interior foarte întunecat).
Latent: Trimite la capacitatea de a fi singur, accentul punându-se aici pe
imaturitatea funcţională (imaginea unui copil) şi pe precaritatea refugiului matern
simbolizat de cabană (capacitatea de a fantasma obiectul absent).
PLANŞA 16
Manifest: "Mână liberă" dată subiectului.
Latent: Trimite la modul în care subiectul îşi structurează obiectele
privilegiate şi la relaţiile pe care le stabileşte cu acestea
#17BM: Descriere: Un bărbat gol se ţine de o frânghie. Acum, este pe
punctul de a se căţăra sau coborî de pe frânghie. După Stein, temele comune se referă
la exhibiţionism atletic sau la evadare. Din povestirile subiectului la această planşă
aflăm informaţii despre dorinţa de recunoaştere, despre ambiţia sau despre tendinţele
lui exhibiţioniste.
#17GF: Descriere: Un pod peste apă. Figura unei femei se apleacă
peste balustradă. În fundal sunt clădiri înalte şi nişte siluete mici. După Stein, teme
comune sunt aşteptarea iubitului, meditaţia sau suicidul.
#18BM: Descriere: Un bărbat este apucat de la spate de trei mâini. Alte figuri
nu se văd. După Stein, temele mai frecvente de la această planşă implică un om beat
sau accidentat, care primeşte ajutor sau este atacat. Din povestirile subiecţilor putem
afla informaţii despre preocupările legate de alcool şi despre anxietate.
18GF: Descriere: O femeie cu braţele încleştate de gâtul altei femei, pe care
pare să o împingă peste balustrada unei scări. După Stein, temele comune se referă la
o scenă de într-ajutorare sau de ceartă.
PLANŞA 19
Manifest: Imagine "suprarealistă" de casă sub zăpadă sau de vapor în furtună,
cu fantome, valuri...
Latent: Reactivarea unei problematici pregenitale. Stimulul poate să evoce un
conţinut şi un mediu ce permit proiecţia obiectului bun şi a obiectului rău.
Planşa împinge la regresie şi la evocarea fantasmelor fobogene. După, Stein
asocierile mai frecvente ale subiecţilor se referă la iarnă şi la intimitate. Din aceste
84
povestiri obţinem informaţii despre nevoia de securitate şi despre modul în care
subiectul face faţă frustrărilor mediului. După Shentoub, planşa implică o
problematică pre-genitală, evocând conţinuturi referitoare la proiecţia obiectului bun
şi a celui rău.
#20: Descriere: Silueta neclară a unui bărbat (sau femeie) în puterea

nopţii, cu capul plecat, lângă un felinar. După Stein, temele mai frecvente dezvăluie
preocupările personajelor, dar şi aşteptarea iubitei (iubitului), pânda. Din aceste
povestiri putem afla date despre problemele relaţionale şi despre agresivitate.
De fiecare dată când începem analiza povestirilor oferite de subiect, punem faţă
în faţă problematica abordată şi conţinutul latent solicitat în mod preferenţial de
planşe. În cele mai bune cazuri, observăm o corespondenţă între conţinutul latent al
discursului subiectului şi conţinutul latent al materialului. Abaterile mai mult sau mai
puţin importante, dificultăţile sau imposibilităţile de situare la cel mai evoluat nivel
conflictual conduc la precizarea registrului în care se menţine subiectul: în ciuda
apelului oedipian al TAT-ului, trebuie să reţinem că unele planşe, mai ambigui, pot
favoriza apariţia unor problematici mai regresive sau chiar arhaice. Evaluarea
trebuie să ţină cont de aceste variaţii uneori subtile din stimulările produse de
material.
Astfel, în planşa 1, recunoaşterea şi elaborarea problematicii (angoasa de
castrare) presupun o diferenţiere solidă între subiect şi obiect; când procesele de
individuaţie sunt perturbate, accentul se pune pe dificultăţile, chiar pe incapacitatea
de a pune o reprezentare a subiectului unificat în faţa unui obiect a cărui integritate
nu ar fi ameninţată: dovadă stau temele instrumentelor sparte, bizareriilor din
perceperea personajului ("are un ochi deschis, iar celălalt este închis") sau percepţiile
false (neidentificarea obiectelor: "un băiat în faţa unei maşini").
În planşa 2, situaţia oedipiană nu este întotdeauna pusă în scenă sau nu îşi
manifestă dimensiunea organizatoare: atunci apare o pseudo-triangulare, fie prin
telescoparea rolurilor (două personaje formează unul singur: "fetiţa, în faţă, se
vede..."), fie printr-un clivaj între un obiect bun şi unul rău care se substituie
diferenţei dintre sexe; cu excepţia cazului în care se evocă o relaţie duală prin
scotomizarea celui de-al treilea personaj. În aceste cazuri, dominanta pregenitală a
problematicii este evidentă.
Planşa 5 trimite la relaţia cu imaginea maternă, dar aceasta poate fi tratată în
contexte foarte diferite: într-un registru oedipian, planşa reactivează curiozitatea
sexuală (şi fantasmele cu privire la scena primitivă) şi culpabilitatea pe care o naşte
aceasta, ambele fiind condensate în privirea personajului feminin care, în imagine,
pătrunde într-o cameră.
În alte contexte, de pildă în absenţa unei interiorizări suficiente a Supraeului,
câmpul asociativ este invadat de un imago matern intruziv şi persecutor, chiar
ucigător. Privirea femeii nu mai este integrată într-un sistem conflictual intern;
mişcări pulsionale agresive sunt proiectate asupra personajului reprezentat, în
cantităţi impresionante, antrenând o deformare a realului şi un torent de reprezentări
masive ("are o privire rea, plină de ură").
Planşa 7GF pune accentul pe procesele identificatorii din cadrul relaţiei
mamă-fiică şi, în acelaşi timp, trezeşte reprezentări şi afecte legate de interacţiunile
precoce mamă-copil: de exemplu, subiectul se concentrează pe modul în care fetiţa
85
ţine bebeluşul, oferind asociaţii importante asupra modului în care a trăit ceea ce
Winnicott numeşte susţinere (holding) ("fetiţa nu pare să ţină păpuşa... parcă vrea
să-i dea drumul, de altfel, priveşte în altă parte, nu o interesează").
Planşa 8BM poate fi tratată în termeni oedipieni: agresivitate, culpabilitate faţă
de imaginea paternă, angoasă de castrare..., dar în contexte mai puţin evoluate
încărcătura de agresivitate mult mai intensă hrăneşte fantasme de relaţii
sadomasochiste (scene de tortură) sau fac problematica să basculeze către distrugere
şi către angoasa de asimilare. Dezintricarea pulsională este atunci majoră, legăturile
sunt rupte, reprezentările sunt masive şi crude.
Planşa 9GF solicită la cel mai evoluat nivel evocarea unui conflict de rivalitate
între două femei din aceeaşi generaţie; dar când mişcările pulsionale agresive sunt
prea puternice, ele dau naştere unor reprezentări ale unui imago matern persecutor
sau ucigător (de pildă, tema supravegherii sau tema înecului); mediul (marea
dezlănţuită, vijelia, cerul în furtună) este cel care devine suportul pentru proiecţia
unui obiect rău.
Într-un alt context, când reperele identificatorii sunt mai puţin solide,
asemănarea manifestă dintre cele două fete îngreunează procesul de diferenţiere
dintre ele şi confuzia identităţilor devine evidentă.
Planşa 10 este exemplară pentru a arăta diversitatea registrelor conflictuale pe
care este capabilă să o reactiveze: la nivelul cel mai evoluat, ea permite evocarea
legăturii dintre tandreţe şi libido, subliniind astfel elaborarea şi declinul conflictului
oedipian. Acesta apare "la cald" în evocarea curiozităţii sexuale, a scenariilor bazate
pe fantasme ale scenei primitive, sau prin dorinţa de a separa cuplul parental, cu
excepţia cazului în care sunt puse în scenă apropieri filiale (oedip pozitiv sau
negativ), la adăpost de refulare, caz în care dimensiunea sexuală incestuoasă este
îndepărtată.
Uneori, aspectul narcisic (sau pervers) al relaţiei homosexuale este cel care
domină căutarea unei imagini de sine ideale şi/sau negarea diferenţei, care este
insuportabilă pentru subiect.
În cele din urmă, dincolo de evocările relaţiilor în oglindă, în această planşă
poate fi adusă în prim plan imaginea propriului corp: acele părţi ale figurii care sunt
în umbră (conţinut manifest) nu pot fi reconstituite şi integrate într-o reprezentare
completă de subiecţii care suferă de angoasă de fragmentare sau de dezintegrare:
absenţa figurării interne a unui obiect total face imposibilă reconstruirea acestuia
plecând de la un stimul parţial.
Planşele 4, 6BM, 6GF, 7BM, structurate în mod clar de diferenţa de sexe şi/sau
de generaţii se pretează mai puţin la asocieri regresive. Cu toate acestea,
caracteristica lor relaţională care privilegiază o apropiere duală lasă loc pentru
manifestări de angoasă adeseori intense, când subiectul nu reuşeşte să se situeze în
raport cu o imagine parentală resimţită ca periculoasă prin puterea sau proximitatea
acesteia: observăm revărsări pulsionale, emergenţe ale proceselor primare (fantasme
incestuoase, fantasme de distrugere) sau chiar o inhibare invalidantă care dovedeşte
imposibilitatea de metabolizare a conflictelor.
Planşele 3BM şi 13B trimit de la bun început la o problematică de pierdere a
obiectului. Atunci când accesul la ambivalenţă nu a fost posibil, subiecţii regresează
spre o poziţie schizo-paranoidă în sensul dat de M. Klein (planşa 3BM: temele
întemniţării, ale persecuţiei) sau se apără împotriva angoasei într-o manieră
maniacală (planşa 13B, nerecunoaşterea sărăciei copilului sau a precarităţii
86
mediului). Cele două planşe testează posibilităţile subiectului de a-şi menţine
continuitatea sentimentului de a exista, în timp ce obiectul este pierdut (planşa 3BM)
sau absent (planşa 13B), ceea ce presupune interiorizarea acestui obiect şi legarea
pulsiunilor agresive cu pulsiunile libidinale.
Când aceste condiţii nu sunt îndeplinite, planşele dau ocazia apariţiei unor teme
de distrugere (planşa 3BM), unor reprezentări şi/sau unor apărări masive (planşa
13B, abandon, sărăcie extremă sau negare a angoasei şi a depresiei).
Se observă de asemenea organizări de stil operator (în sensul dat de P. Marty)
în banalizarea excesivă a situaţiilor a căror conotaţie depresivă este complet absentă.
În cele mai bune cazuri, subiectul este capabil să evoce o temă depresivă
scoţând în evidenţă asocierea dintre reprezentarea pierderii obiectului şi afectele care
sunt legate de aceasta. În acest caz, povestirea se derulează într-o temporalitate
integrată efectiv, iar posibilitatea de a se desprinde de ea (de a face doliul) este
proiectată în viitor.
Exemplu: planşa 3BM: "Ar fi utilă o legendă... Îmi pot imagina că este un
elev... care a avut o dezamăgire în dragoste, 13–14 ani, şi care a încercat să îşi taie
venele. ++ (?) A! Apoi cred că trebuie, îşi dă seama că sângele nu mai curge, că se
opreşte, deci înţelege că nu se moare chiar aşa de uşor şi, ca să nu fie ridicol,
încearcă să şteargă urmele acestei mici drame adolescentine ca să nu fie certat şi să
nu se rădă de el."
Aceste câteva exemple nu epuizează toate variantele, numeroase, ale reacţiilor
posibile la diferitele planşe ale TAT-ului. Dorim să subliniem diversitatea lor care
scoate la iveală tot atâtea cazuri câte moduri de funcţionare psihică există.
Referirea la conţinutul latent al materialului permite situarea subiectului prin
aprecierea diferitelor registre conflictuale pe care îşi poate permite să le abordeze.
Această evaluare este decisivă pentru ipoteza unui diagnostic în cazul în care
considerăm că fiecărui tip de organizare psihopatologică îi corespunde o
problematică dominantă: de pildă, nevrozele se caracterizează prin avatarurile
conflictului oedipian, angoasa de castrare şi probleme la nivelul identificărilor
secundare; psihozele se definesc mai degrabă prin angoasa de fragmentare,
preocupările esenţiale trimit la problema identităţii subiectului, care nu reuşeşte sau
are dificultăţi în a se diferenţia de celălalt, cu care menţine o relaţie de tip fuzional.
Problematica stărilor limită este centrată pe pierderea obiectului, angoasa depresivă
mobilizează mecanisme de apărare puternice, iar relaţia de obiect rămâne anaclitică.
Analiza conflictelor esenţiale, a naturii angoasei şi a modalităţilor relaţiilor de
obiect permite astfel desprinderea problematicii fiecărui subiect referitor la situaţiile
cu care îl confruntă testul.
87
Rezumat
Testul tematic de apercepție constă dintr-o serie de imagini reprezentând

planşă o scurtă povestire în funcţie de ceea ce este prezentat acolo. Din analiza
acestor povestiri personalitatea subiectului. Pe scurt, principiul Testului de
Apercepţie Tematică este că, povestind despre personajele şi obiectele prezente în
planşe, subiectul povesteşte de fapt despre sine. Sunt prezentate informații cu privire
la procedura de aplicare a testului și despre interpretarea rezultatelor. De
asemenea, sunt aduse în discuție aspecte ce țin de avantajele și limitele utilizării
acestui test.
Cuvinte cheie
 Apercepție
 Motivație
 Erou
 Structură narativă
1. Definiți noțiunea de apercepție

2. Explicați procedura de aplicare a TAT
3. Explicați principiul pe care se bazează evaluarea personalității prin TAT
4. Specificați raportul dintre conținutul latent al planșelor și povestire în cazul
personalităților nevrotice
Specificați raportul dintre conținutul latent al planșelor și povestire în cazul
personalităților psihotice.
Concluzii
Povestirile construite de subiect pleacă de la nişte date perceptive (conţinutul

real al planşei), dar care sunt interpretate, dinamizate, puse în relaţie într-o structură
narativă în funcţie de subiectivitatea individului. În acest demers al interpretării, el
trece deci pe nesimţite de la pura percepţie (sau recunoaştere) a obiectelor la
proiecţie. Obiectele sau personajele din planşe încetează de a mai fi simple obiecte
88
ale realităţii externe, devenind parţial ale subiectului şi exprimând lumea sa
interioară, cu problemele, conflictele, dorinţele sau temerile care îi populează spaţiul
mental.
89
UNITATEA 7
TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE (T.A.T.) II.
Obiective 91
7.3. Interpretarea conţinutului povestirilor 93
7.4. Paşii de interpretare 96
7.5. Avantaje şi limite ale Testului de Apercepţie Tematică 98
Rezumat 100
Concluzii 100
90
Obiective

- să definească noțiunea de trebuință;
- să înțeleagă și să poată explica termenul de apercepție;
- să înțeleagă și să poată explica procedura de aplicare a TAT
- sa înțeleagă avantajele și limitele utilizării TAT


 Brelet-Foulard, F. Chabert C (2004), Noul Manual TAT, Ed. Trei,
Bucureşti
 Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros,
Bucureşti.

Este de două ore.
91
7.1 Interpretarea
Interpretarea TAT-ului este mai dificilă decât interpretarea testului

Rorschach, deoarece pentru TAT nu există categorii de scorare care să ajute la
realizarea unei psihograme, iar teoreticienii TAT nu au ajuns la un acord în ceea ce
priveşte principalele chei de interpretare. De asemenea, psihologii sunt tentaţi să se
oprească la o examinare intuitivă, extrăgând din povestirile elaborate de subiect
posibilele analogii cu viaţa şi problemele acestuia.
După Murray — În primul său studiu, din 1935, Murray porneşte de la ipoteza
că povestirile inventate de subiect sunt descrieri uşor deghizate ale
comportamentului din viaţa sa reală. Aceasta este problema esenţială a TAT-ului
şi, în ciuda eforturilor practicienilor şi teoreticienilor, ea rămâne o problemă de mare
actualitate: modul în care subiectul reacţionează la planşele din test este oare riguros
analog modului în care reacţionează în mediul său familial şi social? Este vorba
despre o transpunere a conduitelor reale sau despre o elaborare a conduitelor
imaginare? Ce dicţionar şi ce reguli ne-ar permite să identificăm sau să stabilim
modurile obişnuite de comportament pe baza povestirilor inventate în cadrul testului?
În Manualul din 1943, Murray propune un principiu de transcriere extrem de
important: povestirile inventate de subiect conţin pe de o parte un erou cu care
subiectul se identifică şi căruia îi atribuie propriile motivaţii, iar pe de altă parte
personaje care interacţionează cu eroul şi care reprezintă forţele din mediul familial
şi social real al subiectului, pe care acesta le simte ca sursă de presiune. Acest
principiu de inspiraţie behavioristă a fost păstrat de majoritatea autorilor. Piotrowski
şi practicienii şcolii psihanalitice l-au pus sub semnul întrebării.
Murray distinge între analiza formală a protocolului şi analiza conţinutului
şi, în scrierile lui, o dezvoltă în special pe aceasta din urmă.
Interpretarea T.A.T. este un demers care are în vedere două dimensiuni: a)
interpretarea conţinutului şi b) analiza formală. Prima se referă la conţinutul
propriu-zis al povestirilor (personaje, ambianţă, acţiuni, emoţii ale personajelor,
teme, deznodăminte, simboluri etc.), iar a doua vizează cadrul formal al povestirilor
(nivelul de conceptualizare, coerenţa discursului, particularităţi ale limbajului, fineţea
analizei psihologice, tonul afectiv al povestirii, resursele imaginative, gradul de
implicare în sarcină etc.). Ambele demersuri trebuie integrate într-o singură
interpretare a subiectului.
7.2 Analiza formală
Analiza formală studiază capacitatea subiectului de a înţelege instrucţiunile,

nivelul de cooperare în îndeplinirea cerinţei, precizia cu care percepe fiecare
imagine, modul de construire a povestirilor, coerenţa şi concizia acestora, bogăţia de
detalii, gradul de realism, înclinaţia către descrieri sau alegorii în defavoarea
interpretărilor, limbajul utilizat: bogăţie sau sărăcie, prezenţă sau absenţă a anumitor
categorii verbale, lungime a povestirilor, sintaxă etc.
Toate acestea ne oferă informaţii despre subiect: nivel de inteligenţă, precizia
gândirii, capacităţi artistice sau literare, aptitudini verbale şi de asemenea, intuiţie
92
psihologică şi simţ al realităţii. De asemenea, analiza formală ne ajută să depistăm cu
uşurinţă tendinţele patologice.
Rapaport, Gill & Schafer (1974) afirmă că povestirile scurte, sărăcăcioase

pun în evidentă o gândire rigidă, formalistă, impenetrabilă la imaginaţie (din
cauza anxietăţii sau a unei funcţionări psihologice mai simple).
De asemenea, povestirile în care apar multe descrieri meticuloase şi se pierde
din vedere cursul propriu-zis al naraţiunii indică un stil defensiv obsesional, prin
care subiectul evită prin recursul stereotip la real să se confrunte cu ideile încărcate
afectiv suscitate de planşă. De exemplu:
"#10: Asta seamănă cu imaginea unei persoane tinere şi ăsta ar fi tatăl sau
ruda ei; ar putea fi mama şi copilul. Văd mâna aici, nasul şi ochiul, o sprânceană şi
o ureche. Desenele sunt similare; ele prezintă aceleaşi trăsături, cu excepţia acestei
mâini, dar nu seamănă cu desenul unei femei şi al unui băiat; seamănă totuşi cu un
băiat...ea are braţele în jurul lui, sau el este la sânul ei. Vreţi să vă spun mai multe?
Păi, văd aici trăsăturile, urechile, ochii şi nasul..." (Rapaport, Gill & Schafer, 1974).
De asemenea, ca indicatori ai unei structuri obsesiv-compulsive, aceiaşi autori
menţionează intelectualizarea excesivă, dubii frecvente vizavi de ideile pe care le
dezvoltă, multe variante simultane de interpretare, pedanterie, acută conştiinţă a
interpretării, critica imaginii.
Intelectualizarea se poate manifesta prin multiple referinţe la probleme
controversate ştiinţifice, estetice, filosofice sau psihologice. Cei care
intelectualizează intens folosesc adesea cuvinte pompoase, mai mult sau mai puţin
adecvate: "eretic", "disciplină ecleziastică" (vezi alte exemple la pag 510).
Labilitatea afectivă este evidentă atunci când subiectul reacţionează afectiv
excesiv la planşă, prin explicaţii, critici, descrieri foarte emoţionale, se tulbură
afectiv pe punctul de a plânge, se blochează la o planşă din cauza emoţiilor sau
descrie doar tonul afectiv al imaginii. Aceşi indicatori apar mai des în isterie (când
emoţiile labile indundă gândirea) şi în depresie. Iată un exemplu din protocolul unei
paciente cu isterie de angoasă, prezentat de Rapaport, Gil & Schafer, 1974:
"O! Ce imagine! Pur şi simplu nu-ţi vine să te uiţi la aşa ceva! Este desenul a
doi oameni îngrozitori. Când nu-ţi place să te uiţi la imagini şi lucruri neplăcute,
trebuie pur şi simplu să te uiţi la ele şi să le cucereşti. În ultima vreme am vrut să mă
gândesc numai la chestii drăguţe şi la nimic morbid sau trist. Nu sunt nebună; sunt
doar nervoasă."
Tot în depresie apar frecvent inhibarea ideilor şi blocaje asociative, povestiri
funeste şi finaluri nefericite, dar şi scenarii în care iubirea, bunătatea şi fericirea
indundă pur şi simplu povestirile.
7.3 Interpretarea conţinutului povestirilor
Principiile interpretării conţinutului
Analiza de conţinut este cea mai complexă formă de analiză a povestirilor, care
necesită de altfel şi cel mai mult exerciţiu din partea psihologului. Este complexă
pentru că trecerea de la conţinutul manifest al povestirilor la personalitatea
subiectului sau la stilurile lui de comportament reprezintă un demers mai puţin
standardizat decât ar fi de dorit. Aşa cum vom vedea, uneori subiectul nu face în
93
povestirile lui decât să se descrie pe sine (modul în care se percepe) sau persoanele
semnificative pentru el. Alteori, naraţiunile lui implică descrierea unui eu idealizat,
sau, dimpotrivă, a unuia detestat sau a unor tendinţe inconştiente, iar povestirile
conţin evenimente trăite în lumea fanteziei şi nu în realitate. În fine, o altă
posibilitate este ca naraţiunea să exprime într-o formă metaforică diferitele conflicte
interne ale subiectului, personajele nefiind altceva decât expresia unor relaţii dintre
sub-identităţile personalităţii subiectului (Rapaport, Gill & Schafer, 1974).
Aşadar, povestirile T.A.T. întind multe capcane interpretului în încercarea
acestuia de a identifica trăsături de personalitate, stiluri de conduită sau motivaţii ale
oamenilor.
Diverşi autori au încercat să evidenţieze unele principii generale de analiză
T.A.T. care să asigure o anumită coerenţă demersului de interpretare a conţinutului.
Astfel, Morris Stein (1955), enunţă două astfel de principii:
1) principiul proiecţiei: oamenii îşi dezvăluie personalitatea vorbind despre
alţii, atunci când structurează o situaţie nestructurată şi
2) principiul realismului narativ: personajele, situaţiile şi problemele din
naraţiunile subiectului sunt cele pe care le întâlnim în viaţa de zi cu zi, în sensul că
subiectul participă sau a participat la acele situaţii. Acest principiu nu trebuie să
conducă la o atitudine "realistă" naivă a interpretului, ci trebuie să ţină cont şi de
tematica planşelor. De exemplu, dacă la prima planşă subiectul vorbeşte despre un
copil muzician sau ai cărui părinţi sunt muzicieni, acest lucru nu înseamnă neapărat
că şi în realitate subiectului îi place muzica sau are părinţi muzicieni. Contextul
planşei (prezenţa unui băiat care ţine în mână o vioară) induce în mod firesc astfel de
asocieri.
Al doilea principiu al interpretării a suscitat de altfel reacţii foarte diferite ale
specialiştilor T.A.T. Astfel, Anzieu şi Chabert (1992) afirmă că problema "realităţii"
din naraţiunea T.A.T. este mai complicată. Când subiectul elaborează o povestire, nu
ştim apriori dacă el se transpune în mod realist sau imaginar în personajele şi
acţiunile acelei povestiri. Altfel spus: nu ştim dacă subiectul povesteşte ceea ce face
în lumea reală sau ceea ce ar vrea să facă. De asemenea, nu ştim dinainte dacă el
povesteşte despre cum este sau cum ar vrea să fie, sau despre cum îi este teamă să
fie.
De asemenea, Rapaport & col. (1974) afirmă că povestirile T.A.T. pot avea
multe semnificaţii. Ele pot descrie modul în care subiectul se percepe pe sine şi
lumea sa, sau fantezii (conştiente sau inconştiente) ale subiectului despre sine, sau
pot exprima aspecte inconştiente, negate ale personalităţii sale. Cea mai dificilă
sarcină a interpretului este de a afla care din aceste variante este valabilă din
povestirile individului. Adesea, acest lucru nu este posibil numai în baza testului.
În afară de cele două principii ale lui Stein, mai putem enunţa încă două
principii generale care stau la baza interpretării povestirilor:
3) principiul structurii. Este vorba de faptul că orice acţiune, emoţie, trăsătură

sau motivaţie a personajelor din povestiri căpătă un sens întreg numai privită în
contextul întregii povestiri sau al mai multor povestiri. Acest principiu apare implicit
în modul în de abordare a interpretării al lui Murray (1962), când el vorbeşte de teme,
sau de înlănţuiri dintre motivaţiile Eroului şi presiunile mediului.
94
Vom lua ca exemple câteva fragmente din povestirile T.A.T. ale unui subiect,
care pun în evidenţă o anumită trebuinţă a personajului principal şi apoi o vom pune
în context adăugând fragmentele lipsă corespunzătoare.
#1. Aici văd un copil care visează să devină un mare muzician, asemenea
idolilor lui şi să stârnească ropote de aplauze la concertele pe care le va da.
#2. Tânăra care ţine nişte cărţi doreşte să plece de acasă pentru a studia şi a
ajunge profesoară la oraş. Ea vrea să înveţe mai mult decât îi poate oferi şcoala din
sat.
#4. Aici este o scenă de despărţire. Bărbatul din imagine vrea să plece în alt
oraş, unde a obţinut un contract foarte avantajos, care îi dă şi posibilitatea unei
cariere strălucite în domeniul finanţelor.
După cum se vede, în toate cele trei fragmente de povestiri personajul
principal este animat de nevoia de reuşită, de ambiţie. Ea apare ca o trăsătură
constantă (vezi şi principiul 4) a eroilor povestirilor, de unde am putea deduce,
ignorând alte informaţii, că tinde să se manifeste şi în comportamentul subiectului.
Dar să vedem şi fragmentele lipsă corespunzătoare.
#1. ...Totuşi, el îşi dă seama că nu-şi va putea permite să studieze prea mult,
pentru că provine dintr-o familie săracă şi va trebui în curând să muncească pentru
a avea grijă de mama lui bătrână. Aşa că se mulţumeşte doar să viseze cu ochii
deschişi la un viitor imposibil.
#2. ...Deşi îşi doreşte foarte mult să plece de acasă la studii, mama ei n-o
lasă, pentru că ea este o femeie mai simplă şi n-o interesează decât s-o pună pe fata
ei la treabă. În final, fata acceptă viaţa pe care i-au destinat-o părinţii şi va înceta să
lupte pentru a-şi realiza dorinţa ei cea mai mare.
#4. ... Dar soţia lui insistă să rămână cu ea, pentru că îl iubeşte şi nu vrea să
renunţe la el. Acum încearcă să-l oprească din drum, el încă oscilează între raţiune
şi sentimente. Cum se va termina? Păi, el va ceda insistenţelor soţiei şi nu va pleca.
Păcat, cred că ar fi avut un viitor într-adevăr strălucit.
După cum se observă, în toate cele trei fragmente personajul principal
renunţă la visul său din cauza unui personaj feminin (mama sau soţia), care devine
astfel un obstacol în calea realizării dorinţei sale. Cele trei povestiri sugerează un
erou care nu poate să-şi îndeplinească nevoia de reuşită socială, deşi ea este
puternică. Aşadar, nu este suficient numai să atribuim subiectului o puternică nevoie
de a reuşi. Această caracterizare trebuie completată de ideea că, în viaţa reală, el nu
se simte în stare să-şi satisfacă această trebuinţă şi că principalul obstacol este
reprezentat de o figură feminină (eventual maternă). Dacă am exprima această idee în
limbaj psihanalitic, am putea vorbi deci de un complex matern, care paralizează
iniţiativele subiectului şi îl face să adopte un stil pasiv şi resemnat.
4) principiul repetiţiei (al frecvenţei). Cu cât o anumită trăsătură, emoţie,

motivaţie, acţiune sau temă apare mai des în povestirile subiectului, cu atât ea este
mai importantă şi mai definitorie pentru subiect şi cu atât este mai probabil ca ea să
se manifeste şi în comportamentul observabil. Acest principiu, ca şi cel care
urmează, este enunţat de Piotrowski (1950) 13.
Ca exemple, vom analiza alte câteva fragmente ale unor povestiri şi vom
încerca să identificăm în ele o temă comună.
13
Piotrowski menţionează cele două principii referindu-se strict la Eroul povestirii (personajul
principal).
95
#7BM. O scenă între tată şi fiu. Mai precis, o ceartă. Băiatul este furios că
tatăl se bagă cam mult în viaţa lui şi nu-l lasă să ia deciziile de unul singur.
#8BM. Băiatul l-a accidentat din greşeală pe tatăl său la vânătoare, puşca s-a
descărcat în piciorul acestuia şi acum el suferă o operaţie din care nu are prea multe
şanse să scape întreg. Băiatul stă deoparte şi este cuprins de remuşcări pentru ce a
făcut.
#12M. Tânărul este hipnotizat de un bărbat mai în vârstă, care vrea să-l
determine să facă o faptă rea, nu ştiu ce, poate să fure ceva pentru el. Oricum,
tânărul încearcă să reziste acestui om, îl urăşte...
După cum se observă, tema comună a celor trei povestiri este relaţia cu un
personaj patern (fie că acesta este menţionat sau nu ca atare). Relaţia dintre el şi
Erou este tensionată, ostilă sau marcată de culpabilitate. Deci, tema care se repetă
aici este cea o ostilităţii împotriva tatălui, care se poate transfera în viaţa reală a
subiectului asupra figurilor autorităţii sau altor figuri "paterne".
5) principiul intensităţii afective. Cu cât o anumită temă din povestirile
T.A.T. suscită emoţii mai puternice din partea subiectului, cu atât tema respectivă îl
caracterizează mai bine. Emoţiile puternice pot fi deduse din intonaţie, din
manifestări mimice, din diferite exclamaţii, din forţa cu care subiectul se angajează
într-o anumită povestire sau din modul în care descrie personajele.
7.4 Paşii de interpretare
La fiecare povestire, se pot derula paşii următori de analiză:
1. La fiecare povestire încercăm să identificăm personajul principal. El este

numit de Murray "Eroul" naraţiunii şi are o semnificaţie particulară pentru
interpretare. El reprezintă de fapt personajul cu care autorul se identifică cel mai
mult; modul în care este descris, dorinţele, problemele lui, conflictele pe care le
trăieşte nu sunt decât o proiecţie a modului în care subiectul se priveşte pe sine.
Interacţiunile cu celelalte personaje sau cu mediul pot reprezenta fie interacţiunile
subiectului cu personaje din viaţa reală, fie relaţii dintre diferite sub-identităţi ale
subiectului.
Pentru a identifica Eroul unei povestiri, se aplică următoarea regulă: este
personajul căruia i se acordă cea mai mare atenţie în naraţiune, protagonistul
naraţiunii. De obicei, este persoana de acelaşi sex şi/sau vârstă cu subiectul, dar nu
întotdeauna.
Un caz particular îl reprezintă tendinţa constantă a subiectului de a-şi alege
Eroi de sex diferit de al subiectului. Astfel de cazuri sugerează o trăsătură feminină
puternică la bărbaţi sau masculină la femei.
2. Odată identificat Eroul, următorul pas este de a identifica dorinţele,

aspiraţiile sau trebuinţele lui. Aşa cum am văzut, ele reprezintă într-o formă reală sau
metaforică dorinţele, aspiraţiile sau trebuinţele subiectului. Murray prezintă o serie
de astfel de motivaţii ("needs") ale Eroului, el folosind şi o scală în cinci trepte de
evaluare a intensităţii fiecăreia. Exemple de astfel de trebuinţe: de afiliere, de
agresivitate, de reuşită socială, de iubire, curiozitate, de a se juca, de odihnă etc.
Unele pot fi concrete (dorinţa de câştig, de agresivitate, de erotism, de putere etc.)
altele mai complexe sau mai socializate (dorinţa de a salva oamenii, dorinţe
96
religioase, de cunoaştere de sine, de devenire spirituală etc.). Predominanţa
trebuinţelor concrete sau complexe de-a lungul povestirilor ne dau o imagine a
complexităţii interioare a subiectului.
De asemenea, trebuie urmărit modul în care este caracterizat Eroul (ce
trăsături i se atribuie fie direct, fie prin evoluţia sa în cadrul povestirii). De exemplu:
el poate fi descris direct în termeni pozitivi sau negativi, ca o persoană activă sau
pasivă, matură sau imatură în gândire şi comportament, bună sau rea, responsabilă
sau iresponsabilă etc. Fiecare din aceste caracterizări sugerează o faţetă a imaginii de
sine a individului.
Dar el este descris şi indirect prin comportamentul pe care şi-l asumă în cadrul
povestirii. Aici ne interesează, la fiecare povestire, modul în care Eroul îşi rezolvă
conflictele cu mediul sau, la modul general, modul în care el evoluează până la
sfârşit. Aici trebuie insistat pe o serie de stiluri de conduită care caracterizează
protagonistul: este perseverent sau renunţă uşor? Este activ sau pasiv? Ia decizii
mature sau pripite? La problemele pe care le are, încearcă să dea soluţii constructive
sau destructive? Reuşeşte sau nu Eroul în planurile sale? Este haotic sau organizat în
gândire şi acţiune? Este sigur pe sine sau şovăielnic?
Celelalte personaje ale povestirii pot fi considerate şi ele nişte sub-identităţi ale
subiectului, după cum afirmă Piotrowski (1950). Raportul dintre ele şi Erou, în
termeni de faţete ale personalităţii, este dat de următoarele indicii:
a). Eroul povestirii reprezintă imaginea de sine conştientă.
b). Cu cât un personaj este mai diferit de Erou ca vârstă şi sex, cu atât el
reprezintă o tendinţă mai inacceptabilă sau mai slab integrată. Dorinţele acceptate de
către subiect sunt atribuite Eroului, cele reprimate sau neintegrate vor fi atribuite
altor personaje sau obiecte, conform următoarei scale:
1. personaje de acelaşi sex dar de vârstă diferită
2. personaje de sex diferit, dar de aceeaşi vârstă
3. personaje de sex şi vârstă diferite
4. unui obiect neînsufleţit.
Cu cât coborâm pe această scală, cu atât tendinţele sunt mai puţin
conştientizate de către subiect.
3. Apoi se poate analiza la fiecare povestire interacţiunea dintre Erou şi

mediu, inclusiv emoţiile Eroului care rezultă din aceste interacţiuni. În general,
aceste interacţiuni pot fi favorabile pentru subiect (de colaborare, de ajutorare, de
iubire, de stimulare) sau nefavorabile (de a-l suprima, a-l împiedica în satisfacerea
dorinţelor, a-l umili, vătăma etc.). Prin mediu, ne referim aici atât la mediul social
(părinţi, prieteni, străini, personaje de aceeaşi vârstă sau sex) cât şi la cel fizic.
Analiza interacţiunilor dintre Erou şi mediu ne arată tipul relaţiilor obiectuale
ale individului (pozitive sau negative), dar şi obiectele foarte investite afectiv (în sens
pozitiv sau negativ). Dar ne mai poate arăta şi conflictele sau problemele interne ale
individului.
După cum am văzut, relaţiile Eroului cu lumea pot exprima şi într-o formă
metaforică anumite probleme sau conflicte interne sau interpersonale. Astfel, putem
vorbi şi de dimensiunea simbolică a unor teme. Iată câteva astfel de simboluri (Stein,
1955):
#1: "băiatul este supărat ca i s-a stricat vioara" = sentimente de vinovăţie
legate de masturbare sau complexul castrării
97
#8: "pacientul şi-a pierdut un membru" = anxietate de castrare, sugerând un
sentiment de neputinţă, de slăbiciune sau agresiune împotriva persoanei simbolizate
prin acel personaj.
#1: "băiatul se întreabă cum arată mecanismele interne ale viorii şi cum
funcţionează ea" = curiozitate legată de sexualitate.
#11: "dificultăţi de a controla animalul" = dificultăţi de a controla instinctele
sexuale sau agresive.
#12: "tânărul de pe canapea se lasă hipnotizat de bătrân sau bătrânul l-a
hipnotizat cu forţa pe tânăr" = tendinţe homosexuale latente sau manifeste
#18: "omul este atacat din spate" = idem
Aceste simboluri nu trebuie interpretate decât în contextul povestirilor şi nu
separat, pentru că, în ultimă instanţă, semnificaţia lor reală este dată de acest context.
După cei patru paşi, la fiecare povestire se pot sintetiza concluziile parţiale
care derivă din această analiză.
5. Sinteza datelor. În final, se poate face o descriere a personalităţii

subiectului luând în calcul concluziile desprinse din fiecare povestire şi acordând mai
multă importanţă informaţiilor următoare: teme frecvente (de exemplu: relaţia cu
personaje paterne sau materne), trăsături frecvent atribuite Eroului sau derivând din
comportamentul lui (de exemplu: sociabil, persoană etică, responsabilă, impulsivă
etc.), emoţii şi comportamente dominante, deznodămintele. Cu alte cuvinte, vom
aplica aici principiul frecvenţei. De asemenea, trebuie luate ca informaţii foarte
relevante acele povestiri foarte investite afectiv (principiul investirii afective) sau cu
o temă neobişnuită pentru planşa respectivă.
Descrierea obţinută în baza analizei de conţinut poate dezvălui informaţii

despre imaginea de sine a subiectului, despre conflictele sale interne sau externe,
despre trebuinţele lui puternice, despre stilul de comportament, despre complexele
sale, despre relaţiile lui sociale, despre emoţiile lui predominante, despre
preocupările lui. Oricum, această analiză trebuie completată cu datele care rezultă din
interpretarea formală a povestirilor.
7.5 Avantaje şi limite ale Testului de Apercepţie Tematică
T.A.T. este unul din cele mai sofisticate instrumente diagnostice şi unul din
cele mai răspândite în practica psihologică, atât în Europa, cât şi în America.
Interesul pe care l-a suscitat în lumea psihologilor este comparabil cu fascinaţia pe
care a stârnit-o testul lui Rorschach (cu care se completează de altfel foarte bine).
Faptul că T.A.T. poate oferi informaţii despre diversele paliere ale personalităţii (stil
cognitiv, complexitatea gândirii, sfera afectivă şi motivaţională, relaţiile
interpersonale) îi asigură utilitatea într-o gamă largă de contexte de evaluare
psihologică, atât în clinică, cât şi în afara ei.
De exemplu, Testul de Apercepţie Tematică poate fi folosit pentru evaluarea
nevoii de reuşită socială (achievement need). McClelland şi Steele (1972) au
remarcat că persoanele ambiţioase prezintă în povestirile lor o serie de aspecte
referitoare la această nevoie: dorinţa Eroului de a se depăşi pe sine, de a atinge un
scop de performanţă sau de a stabili un record, acţiunea concretă în acest sens,
acţiuni unice, care îl diferenţiază de alţii, efort susţinut şi de lungă durată într-o
98
activitate, anticiparea succesului sau a eşecului, blocajul din cauza unei caracteristici
a Eroului, prezenţa unui obstacol exterior, primirea de ajutor sau încurajări de la
ceilalţi, emoţii pozitive trăite de Erou când scopul este atins, sentimentul de
descurajare când scopul nu este atins, centrarea naraţiunii pe gânduri şi acţiuni legate
de obiectivul pe care Eroul vrea să-l atingă.
De asemenea, Winter (1987) a identificat trei teme din imageria subiecţilor
care au o strânsă legătură cu dorinţa de putere: 1) acţiuni puternice prin care
personajele îşi manifestă puterea, 2) acţiuni care produc puternice reacţii emoţionale
celorlalţi şi 3) afirmaţii care exprimă preocuparea faţă de reputaţia sau poziţia
personajelor.
Principalul dezavantaj al metodei este că necesită un timp mai mare de
învăţare, tocmai din cauza faptului că este atât de complexă şi de versatilă.
99
Rezumat
Testul tematic de apercepție constă dintr-o serie de imagini reprezentând

planşă o scurtă povestire în funcţie de ceea ce este prezentat acolo. Din analiza
acestor povestiri personalitatea subiectului. Pe scurt, principiul Testului de
Apercepţie Tematică este că, povestind despre personajele şi obiectele prezente în
planşe, subiectul povesteşte de fapt despre sine. Sunt prezentate informații cu privire
la procedura de aplicare a testului și despre interpretarea rezultatelor. De
asemenea, sunt aduse în discuție aspecte ce țin de avantajele și limitele utilizării
acestui test.
Cuvinte cheie
 Apercepție
 Motivație
 Erou
 Structură narativă
1. Enumerați principiile de interpretare a TAT

2. Definiți noțiunea de analiză formală
3. definiți noțiunea de analiză de conținut
1. Care sunt avantajele utilizării TAT
2. Care sunt limitele utilizării TAT
Concluzii
Povestirile construite de subiect pleacă de la nişte date perceptive (conţinutul

real al planşei), dar care sunt interpretate, dinamizate, puse în relaţie într-o structură
narativă în funcţie de subiectivitatea individului. În acest demers al interpretării, el
trece deci pe nesimţite de la pura percepţie (sau recunoaştere) a obiectelor la
proiecţie. Obiectele sau personajele din planşe încetează de a mai fi simple obiecte
ale realităţii externe, devenind parţial ale subiectului şi exprimând lumea sa
interioară, cu problemele, conflictele, dorinţele sau temerile care îi populează spaţiul
mental.
100
UNITATEA 8
Obiective 102
TESTUL FABULELOR DÜSS 103
8.1. Materialul testului 103
8.2. Aplicare 104
8.3. Diagnosticarea complexelor 105
Rezumat 110
Cuvinte cheie 110
Concluzii 110
101
Obiective

- să definească noțiunea de complex;
- să înțeleagă modul în care complexele se manifestă în răspunsul la test
- să înțeleagă procedura de aplicare și interpretare a testului fabulelor
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei dezvoltării

copilului, psihanalizei și psihiatriei.

 Duss, L. (2009), Testul Fabulelor, Ed. Trei, Bucureşti

Este de două ore.
102
Louisa Duss a constatat ca, deseori, diagnosticarea complexelor în psihanaliza

copiilor este dificilă şi necesită mult timp, prin urmare construieşte o tehnică
simplificată şi rapidă de identificare a complexelor dintr-o perspectivă psihanalitică
ortodoxă (pentru copii şi adulţi).
Testul fabulelor permite o depistare rapidă a complexului şi a gradului său de
gravitate şi ar putea servi drept punct de plecare pentru o analiză. Pentru verificarea
validităţii acestui test psihanalitic s-a bazat pe cunoaşterea anterioară a subiecţilor,
care au dat răspunsuri în conformitate cu complexele lor.
Testul este adresat psihologilor care au cunoştinţe de psihanaliză - despre
inconştient şi structura sa, modalităţile de reacţie ale Eului, înţelegerea simbolului
(deoarece testul este construit pe simbol) şi o tehnică a interviului psihanalitic.
8.1 Materialul testului

- mici fabule în care un erou – fie un copil, fie un animal
– se găseşte într-o anumită situaţie reprezentând un stadiu de
evoluţie a inconştientului (stadiul oral, anal, oedipian etc.), situaţie
în care există mai multe posibilităţi de rezolvare.
- ipoteză: dacă subiectul este impresionat de una dintre
poveşti şi dă un răspuns simbolic, sau, dimpotrivă, manifestă o
anumită modalitate de apărare în momentul răspunsului, înseamnă
că situaţia în care se află eroul fabulei determină la el un şir de
asociaţii care dezvăluie complexul la care s-a fixat.
- condiţii indispensabile pentru ca testul să-şi atingă
scopul:
1. fabula să fie destul de uşor de înţeles pentru un copil de trei ani şi,
în acelaşi timp, capabilă să-i intereseze şi pe copiii mai mari, eventual
adolescenţii. În anumite cazuri, adulţii dau răspunsuri spontane şi simbolice,
amintind de cele ale copiilor. Este vorba despre adulţi încă tineri, între 20 şi
30 de ani, inteligenţi dar nu intelectuali (artişti şi artizani), care prezentau
tulburări nevrotice. În cazul adulţilor cultivaţi, care nu reacţionează direct şi
inserează reflecţii obiective şi raţionale în răspunsurile lor, trebuie păstrată o
rezervă.
2. În elaborarea fabulelor, au fost eliminate situaţiile familiale sau

şcolare prea deosebite, în care copilul risca să se recunoască, şi unde putea
interveni frica de a fi judecat. Acesta este motivul pentru care în trei cazuri s-
a ales ca erou un animal, iar în celelalte am plasat eroul în situaţii absolut
banale: o sărbătoare în familie, o înmormântare, un obiect de lut confecţionat
de erou, o plimbare cu unul dintre părinţi etc. Acest lucru permite copilului să
acorde cea mai mare importanţă sentimentelor eroului.
3. În ceea ce priveşte fabula visului urât, se urmăreşte depistarea unei

stări emoţionale prin intermediul unei întrebări - modalitate de control al
acestui test clinic.
103
4. fabulele destinate complexului castrării şi caracterului posesiv şi
încăpăţânat au fost construite astfel încât să nu facă posibilă intervenţia
elementelor datorate educaţiei. De exemplu, pentru caracterul posesiv şi
încăpăţânat, a existat ideea de a folosi banii sau capacitatea de a împărţi cu
alţii drept temă. Dar, după experimentarea acestei idei, am renunţat la ea,
deoarece copiii mici nu acordă o importanţă deosebită banilor şi, pe de altă
parte, anumiţi copii sunt obişnuiţi de părinţi să pună banii pe care îi primesc
în puşculiţă. Apoi, refuzul de a împărţi poate avea alte cauze decât caracterul
posesiv şi încăpăţânat, şi anume în special ostilitatea.
5. conflictele au fost deghizate suficient de mult, pentru a nu trezi

culpabilitatea subiectului şi pentru ca acesta să se poată identifica uşor cu eroul
fabulei. De asemenea, ordinea de prezentare a întrebărilor nu poate fi oricare. Testul
începe cu poveştile care includ complexul căruia i se ataşează cantitatea cea mai
mică de vinovăţie.
8.2 Aplicare
Iată cum se desfăşoară examinarea:

 Îi spunem copilului că îi vom relata nişte povestioare şi că el
va trebui să le continue.
 Poate să spună orice gândeşte, pentru că aşa cum gândeşte este
corect.
 Celor mari, le prezentăm fabulele ca pe un test de imaginaţie.
Pot răspunde cu ceea ce le vine în mod natural în minte, deoarece acestea nu
sunt probleme de inteligenţă, ci de imaginaţie. Şi fiecare poate avea idei
diferite pentru acelaşi subiect.
 Redăm povestea în forma directă şi punem multă însufleţire şi
multă culoare în accesorii, dar trebuie să fim atenţi să nu dăm nicio intonaţie
care ar putea influenţa copilul. Acest lucru este deosebit de important.
 În orice caz, nu se prezintă niciodată titlul fabulei şi insistăm
dacă răspunsurile sunt prea scurte sau nu suficient de explicite.
Instrucţiuni privind comportamentul examinatorului:

 Pe parcursul testului ca şi în cadrul oricărei testări psihologice,
abordaţi o atitudine neutră, fără a induce răspunsul, caz în care vă va aparţine
şi vă va fi dat pentru a vă face plăcere.
 Evitaţi să daţi de înţeles copilului că în răspunsurile sale
vorbeşte despre sine. În orice proces proiectiv, copilul răspunde cu un alt
personaj şi nu cu el însuşi. Trăieşte afectele sale în contul altuia şi ceea ce îi
permite acestuia îşi interzice sieşi. Demascarea brutală a propriei persoane
poate fi trăită dramatic şi poate conduce la un blocaj definitiv.
 Evitaţi orice dramatizare a esenţei poveştii, deoarece altfel
influenţăm copilul şi îi sugerăm răspunsul pe care îl căutăm. De exemplu, în
cazul Fabulei despre pasăre, nu trebuie să spunem că s-a abătut un trăsnet
asupra cuibului, deoarece atenţia copilului ar fi astfel dirijată asupra
traumatismului şi nu asupra faptului că trebuie să aleagă un părinte. La fel,
104
pentru Fabula despre miel, nu trebuie spus că mieluţul este pe punctul de a
muri de foame deoarece, în cazul în care copilul are sentimente pozitive în
complexul fraţilor şi surorilor, el se va simţi obligat să răspundă: „Îi lasă
laptele care era al lui şi se duce să pască iarbă.” Şi, dacă este vorba de un
subiect cu o ostilitate puternică faţă de noul venit, sau care este prea fixat la
mamă, pericolul este şi mai mare, pentru că faptul de a vedea că viaţa
mieluţului depinde de atitudinea lui (să meargă să pască sau nu iarbă) poate
crea o tensiune între Eul care ar vrea să scape de noul venit şi Supraeul care îi
interzice să îşi satisfacă dorinţa. Această tensiune dintre Eu şi Supraeu a
subiectului se va revela printr-o angoasă mai mare. De altfel, transformând
fabula aşa cum tocmai am spus, am falsifica problema, deoarece în realitate
viaţa bebeluşului nu depinde deloc de toanele fratelui mai mare.
Inconvenientul dramatizării este acelaşi pentru toate fabulele.

- Deseori, răspunsul copilului este prea scurt şi, sub banalitatea sa, se ascunde
un întreg conflict neexprimat. Trebuie deci să insistăm în interogatoriu şi să
aprofundăm răspunsul, obţinând astfel toate datele condensate în primul răspuns.
- În general, subiecţii se comportă bine la test. Chiar şi cei mai mici înţeleg
regulile şi se pot adapta. Presupunem că este din cauză că am făcut să intervină, în
cea mai mare parte a poveştilor noastre, principiul plăcerii (excepţie făcând fabulele
despre înmormântare şi visul urât), iar acest lucru trezeşte sensibilitatea şi ţine
copilul cu sufletul la gură. În fabula nr. 3, el poate înţelege şi se poate interesa de
mieluţul care bea lapte bun şi cald în fiecare seară şi ronţăie deja un pic de iarbă, iar
în fabula despre plimbarea cu tatăl, fetiţa se bucură împreună cu eroina de această
plimbare în care este singură cu tatăl, ca o fată mai mare. Pe de altă parte, fabulele
noastre nu evocă nicio situaţie individuală, care să îl poată distrage pe copil de la
simbol.
- Unii subiecţi au manifestat rezistenţă în a răspunde la vreo poveste; dar
această rezistenţă apărea exact cu ocazia poveştii în care se ascundea conflictul
subiectului. La alţii, existenţa complexului crea o adevărată dorinţă e a reîncepe
examinarea, ca şi cum ar fi aşteptat o uşurare odată cu ea. Pare că afectivitatea
transferată asupra eroului fabulei îi descărca într-un fel de un afect prea greu şi că,
într-un mod cât se poate de natural, ei căutau această uşurare momentană prin
repetarea examinării.
8.3 Diagnosticarea complexelor
1. Fabula păsării
Tatăl, mama şi cu puiul lor dorm împreună în cuibul lor pe o cracă. Deodată
începe un vânt puternic care scutură pomul şi cuibul cade la pământ. Cele trei păsări
se trezesc speriate. Tatăl zboară repede pe pomul alăturat. Mama zboară pe alt pom.
Ce face puişorul ? Şi el ştie să zboare puţin.
Conţinut latent: Fixaţia copilului pe unul dintre părinţi sau independenţa sa.
Răspunsuri normale:
1. Puiul va zbura pe o creangă aproape de cuib.
2. Va zbura la mama lui.
3. Va zbura la tata, pentru că este mai puternic.
4. Va rămâne pe jos şi va ţipa până ce părinţii vor veni să îl ia.
105
2. Fabula aniversării nunţii
Este ziua de aniversare a căsătoriei tatei şi a mamei. Amândoi se iubesc foarte
mult şi serbează veseli această zi. În timpul petrecerii copilul se ridică brusc şi se
duce singur în fundul grădinii. De ce?
Conţinut latent: Şoc legat de camera părinţilor; gelozie pe cuplul părinţilor.
1. Se duce să culeagă flori pentru părinţii lui.
2. Se duce să se distreze (răspuns frecvent).
3. Conversaţia nu îl interesează.
4. A primit o notă proastă la şcoală şi se duce să plângă în fundul
grădinii.
3. Fabula mielului
A fost odată o oaie, care avea un mieluşel şi amândoi erau la păscut. Mieluşelul
se juca toată ziua lângă mama lui şi în fiecare seară primea de la ea lapte bun şi cald
de băut, care-i plăcea foarte mult. Într-o zi oaia a adus şi un alt mieluşel, mult mai
mic decât primul. Oaia nu avea lapte destul pentru amândoi mieluşeii şi atunci a spus
mielului mai mare: nu am lapte destul pentru voi doi, tu poţi să mănânci iarbă verde.
Ce a făcut mieluşelul ?
Conţinut latent: Gelozie fraternă, conflicte legate de înţărcare.

1. Va mânca iarbă.
2. Va căuta lapte la o altă oaie.
3. Este puţin supărat, dar va mânca iarbă.
4. Fabula înmormântării
Cortegiul fumerar vine pe stradă şi oamenii întreabă cine a murit. Lumea
răspunde: cineva din familia care stătea în casa de jos. Cine poate fi ?
Cineva din familie a luat trenul şi a mers departe de tot, aşa de departe, că nu
se va mai întoarce niciodată acasă. Cine ar putea fi acela?
Conţinut latent: agresivitate, dorinţa de moarte, culpabilitate, autopuniţie.
1. Subiectul desemnează o persoană decedată de curând în
familia sa.
2. Este o persoană în vârstă: bunicul sau bunica.
3. Este o persoană care era bolnavă de mult timp.
4. Este o persoană importantă sau străină de sat, pentru că
oamenii se interesează de ea.
5. Fabula despre teamă

Un copil mic spune foarte încet: “oh, ce frică îmi este !”.De ce oare îi este aşa
de frică?
Conţinut latent: Explorarea angoasei şi autopuniţiei.
1. Pentru că mama s-a uitat urât la el.
106
2. Frică de bătaie.
3. Că a avut o notă proastă la şcoală.
4. Frică de un animal.
5. Frică de război.
6. Frică să nu-i moară singurul părinte.
7. Să nu-şi piardă averea din cauza crizei.
6. Fabula despre elefant

Un copil are un elefant de cârpă, pe care-l iubeşte. Elefantul este foarte drăguţ
şi are o trompă mare. Într-o zi, când copilul se întoarce de la plimbare şi merge în
cameră, găseşte că elefantul s-a schimbat. Ce s-a schimbat la elefant ?
Conţinut latent: complexul castrării.
1. Copilul a văzut o altă jucărie mai frumoasă, iar a lui nu îl mai
interesează.
2. Nu elefantul s-a schimbat, ci copilul, care a crescut şi căruia nu
îi mai place să se joace.
3. Nu s-a schimbat.
4. Şi-a schimbat pielea.
5. Bona a vărsat o vază cu apă peste elefant în lipsa copilului.
7. Fabula cu obiectul confecţionat

Un copil a făcut din plastilină ceva (un turn) şi este foarte mândru de acesta. Ce
va face cu obiectul ? Mama-l roagă să i-l facă ei cadou. Dar copilul poate face ce
vrea cu el. Îi va da mamei obiectul?
Conţinut latent: fixaţia anală; caracter încăpăţânat şi posesiv
1. I-l va da mamei.
2. Se va distra cu el şi i-l va da mamei, dacă aceasta i-l cere.
3. Îl va arăta la toată lumea.
8. Plimbare cu tata sau mama

Un băiat / o fetiţă a făcut o plimbare foarte frumoasă în pădure cu mama sa /
cu tatăl său. Au fost foarte veseli. Când s-au întors acasă băiatului / fetiţei i se pare
că tata / mama are o altă expresie decât de obicei. De ce ?
Conţinut latent: culpabilitatea în situaţia oedipiană.

1. Mama este bucuroasă (sau tatăl).
2. Ea a pregătit o gustare bună.
3. Ea (sau el) a lucrat mult şi figura ei (lui) este obosită.
4. Şi-a pus o mască pentru că este sărbătoarea escaladei1.
5. S-au întors prea târziu de la plimbare şi tatăl (sau mama) era
deja acasă.
1
O sărbătoare ţinută în luna decembrie a fiecărui an la Geneva, Elveţia, în memoria atacului
savoiarzilor din anul 1602, atunci când cetăţenii Genevei au reuşit să respingă atacatorii care
escaladau zidul oraşului. (N. t.)
107
6. Ea sau el a primit poate o veste proastă în timpul absenţei lor.
9. Fabula despre veste

Un copil vine de la şcoală / de la plimbare şi mama îi spune: înainte de a-ţi
face lecţiile trebuie să-ţi spun ceva. Ce o să-i spună mama ?
Conţinut latent: Dorinţele şi teama subiectului.

1. Mama vrea să-i spună o poveste.
2. Are să îi spună despre o gustare bună sau despre nişte vizite.
3. A primit o veste bună.
4. Mama vrea să îi facă recomandări pentru activitatea sau pentru
viaţa sa.
10. Visul urât

Un copil se trezeşte devreme dimineaţa. Încă este foarte adormit şi spune :
“Vai ce vis urât am avut !”. Ce o fi visat ?
Controlul conţinutului inconştient activat prin fabulele precedente.
1. Nu ştiu, pentru că nu visez.
2. A visat război.
3. A visat un animal care îl mănâncă.
NOTE:
 Este foarte delicat să discernem răspunsurile

nevrotice din toate răspunsurile la fabulele despre visul urât şi
frică.
 În acelaşi timp, în aproape toate cazurile noastre
considerate nevrotice, răspunsurile la aceste fabule conţin
direct autopedepsire, o idee de moarte sau realizarea
deghizată a unei dorinţe agresive.
 Este nevoie uneori de o investigaţie
suplimentară. Răspunsuri care păruseră anormale la început:
„Visează figuri care se strâmbă”, „Îi este frică să nu fie mâncat
de lup”, „Îi este frică să nu îl ia un bărbat” nu sunt deseori
decât spaime create de anturaj pentru a-l face pe copil
ascultător, sau recomandarea părinţilor şi profesorilor ca acesta
să nu se lase sedus de „domni pe stradă”, sau chiar
reminiscenţe ale unor basme.
 Răspunsurile frica de un animal - simbolizează
frica de tată şi constituie un reziduu al culpabilităţii oedipiene,
care nu afectează direct personalitatea individului. În acest
scop, ele trebuie notate. Dacă întrebăm un copil normal, de
exemplu, despre frica de lup, acesta va răspunde: „Va mânca
băieţelul, pentru că acest băieţel este rău, l-a supărat pe lup.” Pe
de altă parte, răspunsurile la fabula despre frică sunt mult mai
108
variate şi individuale la nevrotici decât la persoanele normale;
de aici rezultă, şi acest lucru pare paradoxal, că răspunsurile
„de frica unui animal” sunt de două ori mai numeroase la
persoanele normale decât la nevrotici. Am putea, aşa cum am
făcut pentru răspunsurile normale, să dăm şi exemple de
răspunsuri nevrotice, tipice pentru fiecare fabulă; deoarece, în
cea mai mare parte a cazurilor, o singură povestire este
suficientă pentru a descoperi complexul. Dar uneori individul
are mai multe complexe sau conflictul se extinde pe mai multe
povestiri şi este mai interesant să judecăm cazul acestuia prin
prisma ansamblului răspunsurilor sale.
109
Rezumat
Testul fabulelor permite o depistare rapidă a complexului şi a gradului său de

gravitate şi ar putea servi drept punct de plecare pentru o analiză. Pentru verificarea
validităţii acestui test psihanalitic s-a bazat pe cunoaşterea anterioară a subiecţilor,
care au dat răspunsuri în conformitate cu complexele lor. Testul este adresat
psihologilor care au cunoştinţe de psihanaliză - despre inconştient şi structura sa,
modalităţile de reacţie ale Eului, înţelegerea simbolului (deoarece testul este construit
pe simbol) şi o tehnică a interviului psihanalitic.
Cuvinte cheie
Fabule
Teste de completare
Complex fratern
Complex Oedip
1. Descrieți procedura de aplicare a testului fabulelor

2. Explicați modalitatea de interpretare a Testului fabulelor
3. Care sunt răspunsurile normale la fabula păsării
4. Enumerați conținuturile latente ale fabulelor din test
5. Ce simbolizează răspunsurile de tip frica de un animal?
Concluzii
Louisa Duss a constatat ca, deseori, diagnosticarea complexelor în psihanaliza

copiilor este dificilă şi necesită mult timp, prin urmare construieşte o tehnică
simplificată şi rapidă de identificare a complexelor dintr-o perspectivă psihanalitică
ortodoxă (pentru copii şi adulţi).
110
UNITATEA 9
TESTUL DESENEAZĂ O PERSOANĂ
Obiective 112
TESTUL "DESENEAZĂ O PERSOANĂ" 113
9.1. Natura testului 113
9.2. Aplicarea 113
9.5. Analiza de conţinut 115
9.6. Utilitatea Testului Desenează o persoană 121
Rezumat 122
Cuvinte cheie 122
Concluzii 112
111
Obiective

- să înțeleagă modul în care desenul poate vorbi despre personalitatea
autorului
- să dețină o privire de ansamblu cu privire la diferitele abordări ale testului
- să înțeleagă și să explice procedura de aplicare a testului și modalitatea de
interpretare
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei dezvoltării

copilului, psihanalizei.

Bucureşti
 Corman, L. (2012), Testul desenului familiei, Ed. Trei, București
 Wallon, P. Cambier,A. Engelhart D, (2008) Psihologia desenului la
copil, Editura Trei
Bucureşti.

Este de două ore.
112
TESTUL "DESENEAZĂ O PERSOANĂ"
9.1 Natura testului
Desenul este mijlocul prin care pot fi exprimate diferite conţinuturi ale
personalităţii subiectului care poate da comunica unor stări şi trăiri afective altfel
greu de verbalizat.
Iniţial, F. Goodenough utilizase tehnica desenului unei persoane pentru a
evalua dezvoltarea inteligenţei la copii. Principiul acestei tehnici era că,
odată cu vârsta, se maturizează şi nivelul expresiv grafic al copiilor;
copiii cu deficienţe intelectuale se vor menţine din punct de vedere grafic la
un nivel situat sub vârsta lor cronologică. În 1949 – Karen Machover îl
utilizează ca tehnică proiectivă. În accepţiunea lui de tehnică proiectivă,
Testul Desenează o persoană pleacă de la principiul că în desenul unei
siluete umane subiecţii îşi proiectează modul în care se percep pe ei înşişi,
cu problemele sau conflictele specifice care ţin de imaginea de sine (Urban,
1967).
9.2 Aplicarea
Instructajul este următorul: "Desenaţi o persoană ". După ce subiectul a

terminat, i se spune: "Întoarceţi pagina şi desenaţi acum o persoană de sex opus
primei persoane desenate".
9.3 Interpretarea
Impresie de ansamblu: Iată o serie de întrebări care ne pot ajuta să

discriminăm unele caracteristici ale personajului desenat: este schematic sau
complex? mare sau mic? armonios, nearmonios? ce exprimă figura sau postura lui?
este tânăr sau bătrân? este desenat în mod realist sau conţine elemente bizare,
absurde? ce diferenţe şi asemănări există între desenele celor două sexe? ce elemente
ale siluetei a căutat autorul să pună în evidenţă? ce elemente sunt omise, tratate
superficial? cine a fost desenat primul: bărbatul sau femeia?
Răspunsul la aceste întrebări ne poate oferi chiar de la început unele
informaţii despre imaginea de sine, despre rolurile cu care se identifică individul,
despre starea lui de spirit, despre atitudinea faţă de sexul opus sau despre maturitatea
lui cognitivă.
Aspectul de ansamblu al siluetei este foarte relevant şi este cel mai bine ca
impresia holistă asupra desenului să ghideze interpretarea "atomistă" a elementelor
corporale luate separat. Iată câteva criterii pe care Urban (1967) le prezintă în
catalogul să interpretativ:
1. poziţia sau atitudinea persoanei desenate: de exemplu,

siluetele desenate în mişcare, executând o anumită acţiune, sugerează o fire
113
dinamică, activă. Siluetele desenate cu picioarele depărtate şi cu mâinile
ridicate sugerează asertivitate şi dorinţa de afirmare socială. Cele înclinate
indică un dezechilibru emoţional sau un sentiment de fragilitate. Uneori,
persoana este desenată din profil sau din spate. Acest lucru poate exprima o
dorinţa de evaziune sau de disimulare a subiectului.
2. diferenţele flagrante de mărime a personajului masculin faţă
de cel feminin sau valorizarea diferită a siluetei masculine faţă de cea
feminină: valorizarea este pusă în evidenţă de detaliile grafice ale siluetei
desenate. De exemplu, dacă un subiect desenează persoana de acelaşi sex cu
lux de amănunte, iar persoana de sex opus în mod superficial, acest lucru
denotă tendinţe narcisice şi o lipsă de interes sau ostilitate faţă de celălalt sex.
3. expectanţele de rol sexual: ne referim aici la caracteristicile
sexuale ale desenului reprezentând o persoană de acelaşi sex cu subiectul. În
mod normal, desenele trebuie să conţină astfel de elemente, acest lucru
sugerând o identificare normală cu propriul rol sexual. De exemplu, fetele
desenează în general siluete feminine cu părul lung, cu o vestimentaţie
specific feminină, sunt atente la detalierea capului şi feţei (în special a
buzelor, ochilor şi a părului), eventual împodobesc silueta feminină în mod
discret cu diverse elemente decorative (bijuterii, cercei). Băieţii imprimă în
general în desenele lor elemente care ţin de masculinitate, cum ar fi
masivitatea siluetei, părul scurt, eventual barbă, îmbrăcăminte masculină,
braţe şi picioare solide. Aşadar, aceste semne sunt normale, important este
atunci când se inversează, lipsesc sau, dimpotrivă, sunt exagerate.
4. accentuarea, exagerarea, îngroşarea, haşurarea excesivă sau
multiplicarea unor elemente ale desenului: aceasta sugerează importanţa pe
care subiectul o acordă elementului respectiv în viaţa sa. De exemplu, aşa
cum vom vedea, accentuarea detaliilor sexuale (sânii, coapsele, buzele, părul)
indică dorinţe erotice intense sau tendinţa de exhibiţionism sexual. Uneori,
haşurarea excesivă poate sugera tocmai nevoia de a ascunde sau camufla
anumite aspecte conflictuale sau iritante din imaginea de sine. De exemplu, în
desenele unor femei se poate observa tendinţa de a ascunde pudic zona
picioarelor figurii feminine prin desenarea unei rochii lungi, haşurate excesiv.
5. omiterea nejustificată sau tratarea superficială a unor
elemente: sugerează conflicte în zona respectiva sau lipsă de implicare în
sarcină, evaziune. Dacă întreaga figură desenată pare schematică (uneori
conturată doar din câteva linii caricaturale), înseamnă că subiectul a evitat să
se implice în sarcină.
6. semne de bizarerie sau de irealism grafic: sugerează conflicte
interioare puternice, o atitudine ludică, batjocoritoare sau pierderea
simţului realităţii. Ca o regulă, cu cât personalitatea subiectului este mai
deteriorată sau mai marcată de conflicte şi Eul său este mai primitiv, cu atât
se constată mai des astfel de semne în desenul omului. Alte exemple:
transparenţe neplauzibile (organe interne vizibile ca la radiografie), membre
lipsă sau amputate, siluete hidoase sau deformate, "bestializarea" figurii
(atribuirea de părţi coporale animale, cum ar fi gheare, colţi, blană etc.),
siluete colţuroase şi fără o unitate corporală (componentele par alipite şi nu
alcătuind un tot organic).
114
7. elemente distinctive, atipice, individuale (în comparaţie cu
vârsta, sexul sau nivelul educaţional al subiectului) sunt foarte relevante
pentru că ele constituie o amprentă fundamentală a persoanei, care dezvăluie
ceva din lumea ei interioară.
De exemplu: dacă un bărbat desenează la început o siluetă masculină
impozantă (acoperă toată pagina) şi agresivă (un cow-boy cu o puşcă în mână), iar
apoi o siluetă feminină de dimensiuni reduse şi tratată neglijent din punct de vedere
grafic, este clar că subiectul are un set negativ sau devalorizant faţă de sexul feminin,
încercând mai degrabă să se identifice excesiv cu rolul masculin agresiv şi
dominator.
Pentru ca interpretul să-şi poată confirma intuiţiile sale despre desen, este bine
să-l întrebe pe subiect câteva lucruri despre persoanele desenate. "Ce-ţi exprimă
persoana?" sau "Ce fel de om este?" Adesea obţinem din această anchetă şi date
proiective importante despre starea de spirit a autorului sau despre problemele care îl
frământă.
9.4 Analiza formală
Al doilea aspect al interpretării îl constituie analiza formală, care include

analiza trăsăturilor grafice şi a spaţiului grafic. După Urban (1967)
- liniile zimţate exprimă agresivitate; acelaşi lucru îl sugerează
şi tendinţa de a contura unele detaliile corporale (cum a fi degetele) prin linii
ascuţite.
- Liniile întrerupte sugerează nesiguranţă sau anxietate,
- iar cele moi, abia schiţate, lipsă de energie.
Analiza spaţiului grafic se referă la plasarea în pagină şi la mărimea desenului.
- Astfel, persoanele desenate în zona superioară a paginii pot

sugera fie că individul se simte fără o bază solidă de ancorare în realitate,
fie nevoia de putere sau de realizare.
- Când desenul este executat în josul paginii, aceasta sugerează
că individul se simte nesigur şi neadaptat.
- Ocuparea preferenţială a spaţiului din stânga indică retragerea
în trecut, replierea spre sine, poziţia pasivă de spectator.
- Dacă desenul este plasat clar pe partea dreaptă a paginii,
înseamnă o orientare spre lume sau spre viitor.
În fine, desenele mari, care acoperă aproape toată pagina, sugerează

megalomanie, centrare pe sine sau entuziasm.
Siluetele mici implică sentimente de insignifianţă sau de inadecvare.
9.5 Analiza de conţinut
aspecte suplimentare care participă la expresivitatea siluetei

umane şi pot trăda anumite tendinţe ale subiectului.
- siluetele înclinate - sugerează dezechilibru afectiv şi
instabilitate.
115
- Siluetele desenate din profil sau din spate pot indica nevoia
de a se ascunde sau disimulare.
- Persoanele desenate în mişcare (de exeplu, dansând)
sugerează o atitudine activă.
- Dorinţa de afirmare poate fi indicată de o siluetă desenată cu
picioarele depărtate şi braţele ridicate.
Analiza zonelor corporale.

Înţelegerea semnificaţiei proiective a acestora se bazează pe funcţiile
biologice sau sociale pe care ele le îndeplinesc în realitate.
1. Capul este sediul gândurilor, al emoţiilor, al concepţiei despre sine

şi lume, ca şi al controlului organismului. El este sediul conştiinţei şi dirijează
adaptarea individului în mediul fizic şi social. În acelaşi timp, faţa este principalul
element al expresivităţii emoţionale şi joacă un rol esenţial în recunoaşterea atitudinii
sau a dispoziţiei celuilalt.
- Subiecţii evazivi, rezistenţi la testare, cei cu deficienţe mentale dar şi
cei deprimaţi, se limitează adesea doar la conturul feţei, fără o detaliere a
componentelor ei (ochii, gura, nasul, urechile etc.).
1. Capul desenat mare faţă de restul corpului poate implica o
valorizare a funcţiilor cerebrale, deci o atenţie mare acordată proceselor
mentale sau controlului emoţional. Uneori însă, mărimea exagerată a capului poate
sugera migrene sau cefalee. În fine, copiii desenează un cap de proporţii mai mari,
ceea ce nu reflectă decât o traducere realistă a schemei lor corporale.
- capul mic poate indica dorinţa subiectului de a nega controlul asupra
impulsurilor lui. Această trăsătură apare, după Urban, la obsesionalii chinuiţi de
inhibiţiile lor afective.
2. Gura este organul de asimilare a hranei, dar şi - din punct de vedere

simbolic- a experienţelor afective. Psihanaliza a scos clar în evidenţă importanţa
stadiului oral în dezvoltarea psiho-sexuală a copilului şi a relevat astfel o serie de
semnificaţii simbolice ale gurii. Ea este organul prin care sugi laptele matern şi
stabileşti astfel prima legătură de ataşament cu lumea. De asemenea, la copilul mic
gura este un element esenţial prin care cunoaşte şi tatonează realitatea. Gura participă
la exprimarea emoţiilor şi are în acelaşi timp o semnificaţie erotică particulară (vezi
studiile de etologie umană despre înroşirea sau accentuarea buzelor ca semnal al
disponibilităţii erotice). În fine, agresivitatea se poate exprima uşor prin gură:
sadismul oral (muşcătura sau ironia "muşcătoare").
- Gura desenată deschisă, ca o concavitate, sugerează o atitudine
pasiv-receptivă a subiectului, dependenţă orală. Ea exprimă astfel o dorinţă intensă
şi infantilă de a primi necondiţionat suport emoţional, aşa cum copilul aşteaptă să fie
hrănit de mamă.
- Dacă este prevăzută cu dinţi, gura deschisă sugerează o atitudine rapace,
devoratoare şi revendicativă: dorinţa de a se bucura aici şi acum de plăcerile vieţii,
incapacitatea de a tolera frustrarea, foamea de experienţe noi, dorinţa de a devora
lumea într-un raptus consumator.
116
- Gura strâmbată într-un rictus sau cu colţurile în jos exprimă dezgust sau
depresie, dezamăgire faţă de lume. Desenată cu colţurile în sus, ea implică ideea de
mască, de zâmbet convenţional, exprimând astfel un anumit conformism social.
- Accentul pus pe buze implică senzualitate sau erotism. Prezenţa dinţilor
în desen implică în schimb agresivitate sau ostilitate revendicativă. Uneori, în gură
apare o ţigară sau o pipă (simboluri falice), care scoate în evidenţă dorinţa de
afişare a masculinităţii.
3. Ochii reprezintă şi ei un alt element-cheie al figurii ("ferestrele sufletului")

care asigură expresivitatea feţei, dar şi funcţia de receptor al informaţiilor din
lume.
Dacă sunt desenaţi mici, indică închiderea faţă de lume.
Dacă sunt desenaţi mari, cu gene fine şi cu o expresivitate erotică evidentă,
sugerează dorinţa de afişare a feminităţii sau a erotismului la nivel social. Acest
mod de a desena apare mai frecvent la fete şi la femei.
Ochii goi pot sugera imaturitate afectivă sau blocaj emoţional.
4. Părul este atât un element decorativ (mai ales la femei), dar şi un reziduu
al blănii, ceea face ca el să fie asociat imediat cu partea animalică a omului, legată
de instincte (sexuale sau agresive).
Desenat foarte abundent, înnegrit sau foarte haşurat şi adesea în
dezordine, el indică preocupări sexuale şi anxietate vizavi de acest aspect. Uneori,
poate indica şi agresivitate necontrolată. Dimpotrivă, o coafură elaborată, îngrijită
şi cochetă apare mai ales în desenele fetelor şi femeilor şi sugerează dorinţa de a
plăcea şi de a-şi exprima feminitatea. Aceeaşi semnificaţie o are şi prezenţa
sprâncenelor desenate fin, îngrijit.
Pilozitatea facială sugerează, analog, dorinţa subiectului de a-şi
scoate în evidenţă masculinitatea sau maturitatea, ceea ce indică posibile
sentimente de slăbiciune sau nesiguranţă în această zonă.
5. Urechile reprezintă un element grafic a cărui omitere din desen nu este

semnificativă. Adesea ele sunt mascate de păr sau pur şi simplu sunt considerate de
autor o componentă fără prea mare relevanţă şi nu sunt desenate. Ele sunt importante
în analiză atunci când apar accentuate (desenate mari sau scoase în evidenţă în alt
mod). Semnificaţia lor este dată de funcţia urechii privind orientarea în mediu, mai
ales în condiţii de pericol. Astfel, ele pot sugera o stare hiper-vigilentă, de
suspiciune faţă de ceilalţi sau sensibilitate la critici.
6. Nasul este în mod tradiţional un simbol falic, dar este legat şi de expresia
unor afecte, cum ar fi furia ("nări fremătând").
Desenat mare sau ascuţit, el sugerează dorinţa de afişare a masculinităţii, de
dominare sau de agresivitate.
Nasul turtit este semnul unei traume sau al unei agresiuni suportate de
subiect. Fetele desenează în general nasul mic, el participând astfel la exprimarea de
ansamblu a feminităţii.
8. bărbia reprezintă un indicator social al fermităţii sau al

pasivităţii, dar şi al sensibilităţii. Desenată colţuroasă sau pătrată
117
sugerează forţă şi fermitate, uneori încăpăţânare. Bărbia mică, ovală,
desenată fin indică feminitate sau slăbiciune.
II. Gâtul face legătura dintre centrul de control (capul) şi restul corpului (care
constituie atât partea executivă, cât şi sediul impulsurilor vitale). Aşadar, el are la
nivel simbolic o funcţie de canal de comunicare între minte şi corp, altfel spus: între
gândire şi emoţii, între planificare şi execuţie, între inconştient şi conştiinţă. Orice
strangulare vizibilă în desen la nivelul gâtului (guler, cravată, colier) sugerează
deci un control sau, la limită, o blocare a impulsurilor cerebrale. Acest lucru se
traduce prin inhibiţii afective sau printr-un control atent al exprimării emoţiilor.
De asemenea, senzaţia de scindare între latura cerebrală şi cea emoţională se
poate evidenţia şi prin desenarea unui gât lung.
III. Trunchiul reprezintă zona organelor vitale, deci a impulsurilor vitale care
sunt coordonate de creier şi puse în act prin membre. În acelaşi timp, trunchiul este şi
o expresie a forţei şi stabilităţii persoanei. Desenat masiv, el indică astfel dorinţa de
forţă, de masculinitate, în timp ce un trunchi subţire sau fragil sugerează sentimente
de slăbiciune sau inferioritate. De asemenea, tendinţa unor bărbaţi de a desena
muşchii trunchiului sau ai abdomenului sugerează preocupări narcisice traduse
la nivel corporal prin grija faţă de aspectul exterior.
1. Umerii se înscriu pe aceeaşi linie a forţei şi a masculinităţii.

Umerii mari, musculoşi, indică dorinţa subiectului de a-şi exprima forţa şi
autoritatea, sugestie întărită şi de eventuala prezenţă a unor accesorii care măresc
volumul acestora sau îi fac să pară mai înalţi (de exemplu, epoleţi).
Umerii mici, fragili indică senzaţia de neputinţă în a controla lumea şi
adesea sentimente de inferioritate.
Umerii rigizi, pătraţi implică rigiditate în exprimarea impulsurilor.
2. prezenţa grafică a unor organe anatomice interne, care
dovedesc o lipsă de realism grafic, rezultat probabil al pierderii contactului cu
realitatea sau al unor preocupări somatice intense. După Urban (1967), astfel
de transparenţe neplauzibile apar la unii schizofreni, dar şi la persoanele
care au suferit intervenţii chirurgicale sau au probleme somatice majore. În
ultimul caz, organul desenat exprimă importanţa pe care o are în imaginea
corporală a subiectului.
3. sânii reprezintă un simbol al maternităţii (sursă a laptelui).
Dacă sunt scoşi în evidenţă, ei sugerează o atitudine dependentă, receptiv-
pasivă (regresie orală). În desenele femeilor, sânii capătă însă şi semnificaţia
unui caracter sexual secundar, fiind un mod de exprimare a feminităţii
adulte. Atunci când sunt scoşi în evidenţă prin mărime sau vestimentaţie, ei
indică dorinţe erotice intense sau exhibiţionism provocator.
4. Abdomenul ca atare este rareori desenată ca element distinct al
siluetei. Ea este locul unde ajung alimentele şi, la nivel simbolic, locul
unde stau copiii. De aceea, ea este legată tot de simbolismul oralităţii şi al
dependenţei de mamă.
- Dacă pântecul este bine conturată în desen (siluete
pântecoase), accentul cade pe nevoia de ingestie orală, sugerând lăcomie,
aviditate, concupiscenţă.
118
- Uneori, burta este scoasă în evidenţa la femeile care doresc să
rămână însărcinate, dar şi la cei care au probleme cu stomacul.
5. Linia taliei poate transmite unele informaţii legate de controlul
impulsurilor. Ea separă simbolic trunchiul propriu-zis de zona organelor
genitale şi astfel este asociată cu controlul impulsurilor sexuale. Dacă este
accentuată (prin apariţia unui cordon, centură sau curea), ea sugerează o
socializare a exprimării sexualităţii sau, la limită, o inhibiţie a ei.
IV. Braţele şi mâinile sunt o componentă instrumentală care asigură

manipularea obiectelor din mediu pentru satisfacerea trebuinţelor
organismului. Ele reprezintă deci un servo-mecanism esenţial pentru adaptarea la
mediul fizic şi social. Cu mâinile manipulăm, apucăm sau îndepărtăm obiectele, cu
ele ne exprimăm dorinţa de contact afectiv, de susţinere ("cu braţele deschise") sau
de respingere şi agresare a celuilalt.
- Atingerea senzuală a propriului corp sau a corpului
celuilalt se face prin mână. De aici şi importanţa pe care o acordă Freud
simbolismului sexual al mâinii, vizavi de dorinţa de masturbare şi de
culpabilitatea aferentă. Gesturile de sfidare sau de ostilitate la adresa celorlalţi
se exprimă, de asemenea, prin mâini.
- Absenţa braţelor din desen sugerează deci un sentiment de
amputare sau de retragere din lume. Acest semn implică o castrare simbolică
a siluetei umane, datorată unui sentiment de culpabilitate vizavi de
sexualitate (masturbare) sau de depresie.
- Mâinile desenate la spate, ascunse, sugerează dorinţa de a-şi
ascunde intenţiile sau vinovăţie.
- haşurarea excesivă sau înnegrirea braţelor indica vinovatie.
- De asemenea, braţele subţiri, fragile indică sentimente de
slăbiciune şi lipsa încrederii în propria capacitate de a manipula mediul.
- Pe de altă parte, siluetele cu braţele larg deschise sugerează
nevoia de contact afectiv cu ceilalţi sau dorinţa de putere.
- Braţele lungi indică ambiţie şi aceeaşi nevoie de dependenţă,
care să compenseze sentimentele de insuficienţă ale subiectului.
- Omiterea mâinilor din desen indică sentimente de
neadaptare, senzaţia de a fi neîndemânatic (eventual stângaci în plan
interpersonal). O interpretare alternativă ar fi prezenţa unor sentimente de
culpabilitate legate de impulsurile sexuale sau agresive şi teama de
pedeapsă. Acelaşi lucru îl indică şi haşurarea intensă a mâinilor.
- Degetele desenate ca nişte gheare sau ascuţite (ca nişte
spini) sugerează agresivitate. Cele care apar sub forma unor petale sau a
unui ciorchine indică neîndemânare. Pumnul strâns trimite la ideea de
negativism sau agresivitate.
- Accentul pus pe încheietura mâinii (eventual prin manşete
sau alte elemente clare de demarcaţie) are aceeaşi semnificaţie de inhibiţie
sau control al impulsurilor pe care o au în general gulerele sau centurile la
nivelul trunchiului.
V. Picioarele asigură deplasarea şi echilibrul, deci autonomia persoanei.
- Tendinţa de a desena picioare lungi şi groase, ca şi laba piciorului mare
sugerează deci dorinţa de independenţă.
119
- Invers, picioarele subţiri, scurte, fragile sau "montate" în mod stângaci
pe trunchi indică nesiguranţă sau lipsa autonomiei personale.
De asemenea, siluetele desenate pe vârfuri implică ideea de ambiţie sau de
evadare a subiectului dintr-un mediu perceput ca frustrant.
- Picioarele constituie în acelaşi timp, în special la femei, şi un element
corporal încărcat de semnificaţii sexuale. Acest lucru se observă de multe ori în
desenele fetelor prin conturarea delicată a genunchilor sau prin liniile fine ale
coapselor. Coapsele scoase în evidenţă prin haşurare sugerează deci preocupări sau
conflicte legate de sexualitate.
VI. Accesoriile care însoţesc silueta desenată au o importanţă specifică în

interpretare, în funcţie de tipul şi de accentuarea lor. Astfel, cel mai important
element accesoriu este îmbrăcămintea. Ea apare frecvent în desene şi de aceea mai
curând absenţa ei trebuie privită ca un semn atipic în desenul omului. Îmbrăcămintea
are o funcţie socială specifică, adesea ea caracterizează persoana în ochii celorlalţi şi
reprezintă deci un semn al statusului social şi al identificării cu rolurile
caracteristice pe care şi le asumă individul. În acelaşi timp, hainele protejează dar
şi expun corpul privirii celorlalţi.
1. Şapca sau pălaria reprezintă un simbol al masculinităţii sau
al rangului social. Atunci când apar în desen, ele indică nevoia de
afirmare a poziţiei sociale sau a virilităţii. După Urban (1967), pălăria,
deoarece acoperă părul (asociat cu impulsurile sexuale), poate trimite şi la
dorinţa de camuflare a sexualităţii.
2. Cravata, plasată în zona gâtului, poate sugera controlul
exprimării impulsurilor, dar în acelaşi timp este şi un simbol falic,
apărând mai des la bărbaţi. Când apare la femei, ea poate sugera dorinţa
de identificare cu rolul masculin.
3. Nasturii sunt un element asociat cu dependenţa motrică de
mamă, care trebuie să-l descheie pe copil la haine înainte ca acesta să
dobândească deprinderile aferente. De aceea, dacă apar accentuaţi în
desen, ei sugerează regresia la rolul de copil dependent de un personaj
surogat matern.
4. cordonul, cureaua sau centura, ca şi gulerul sau alte
elemente "constrictive" simbolizează controlul sau inhibiţia
manifestărilor instinctuale. Severitatea acestui control este dată de
accentul pe care autorul îl pune în desen pe aceste accesorii.
5. Mănuşile apar rareori în desene şi sugerează ascunderea sau
reprimarea impulsurilor agresive.
6. Buzunarele multiple sau scoase în evidenţă reprezintă nişte
"marsupii" miniaturale, sugerând deci o revendicare orală a
afecţiunii.
7. Bijuteriile sau alte elemente pur decorative apar mai des în
desenele femeilor şi reprezintă un mod acceptat social de a-şi expune
feminitatea sau a-şi pune în valoare corpul. Această tendinţă narcisică
este cu atât mai puternică cu cât numărul sau mărimea grafică a acestor
podoabe este mai mare.
8. Ocazional, unele elemente masculine, cum ar fi armele, bâtele,
trabucul sau ţigarea apar în desenele bărbaţilor cu tendinţe agresive sau
120
dominatoare şi care încearcă să compenseze sentimentele lor de
slăbiciune sau de incertitudine vizavi de rolul lor sexual.
9.6 Utilitatea Testului Desenează o persoană
Avantajele acestei tehnici sunt similare altor tehnici de expresie grafică:

rapiditatea aplicării şi faptul că poate fi utilizată pe grupuri de subiecţi
defavorizaţi cultural. Principalul dezavantaj îl constă în insuficienta ei validare
prin studii specifice.
De aceea, este foarte recomandat ca ea să fie folosită într-o baterie de testare şi
nu ca unică probă de investigare a personalităţii.
121
Rezumat
Iniţial, F. Goodenough utilizase tehnica desenului unei persoane pentru a

evalua dezvoltarea inteligenţei la copii. Principiul acestei tehnici era că, odată cu
vârsta, se maturizează şi nivelul expresiv grafic al copiilor; copiii cu deficienţe
intelectuale se vor menţine din punct de vedere grafic la un nivel situat sub vârsta lor
cronologică. În 1949 – Karen Machover îl utilizează ca tehnică proiectivă. În
accepţiunea lui de tehnică proiectivă, Testul Desenează o persoană pleacă de la
principiul că în desenul unei siluete umane subiecţii îşi proiectează modul în care se
percep pe ei înşişi, cu problemele sau conflictele specifice care ţin de imaginea de
sine
Cuvinte cheie
 Desen
 Imagine de sine
 Expresie grafică
 Nevroză
1. Definiți desenul ca tehnică proiectivă

2. Descrieți procedura de aplicare a testului Desenează o persoană
3. Descrieți analiza formală a desenului
4. Care sunt elementele urmărite în formularea impresiei de ansamblu produsă de
desen
5. Descrieți analiza zonelor corporale
Concluzii
Desenul este mijlocul prin care pot fi exprimate diferite conţinuturi ale
personalităţii subiectului care poate da comunica unor stări şi trăiri afective altfel
greu de verbalizat.
122
UNITATEA 10
PROBLEME SPECIALE ÎN EVALUAREA PROIECTIVĂ
Obiective 124
Probleme speciale în evaluarea proiectivă 125
10.1. Bateria de tehnici proiective 125
10.2. Precauţii în utilizarea tehnicilor proiective 126
10.3. Relaţia de testare şi impactul ei asupra performanţei la test 127
Rezumat 129
Cuvinte cheie 129
Concluzii 129
123
Obiective

- să conștientizeze consecințele psihologice ale privării de libertate;
- să-și însușească noțiunile de bază ale psihologiei corecționale;
- să trateze fenomenul detențional din perspectivă psihologică;
- să trateze fenomenul detențional din perspectivă psihosocială.

personalității, psihodiagnosticului

Bucureşti
Bucureşti.

Este de două ore.
124
Probleme speciale în evaluarea proiectivă
10.1 Bateria de tehnici proiective
După prezentarea cîtorva tehnici proiective, este momentul să facem precizarea

că cea mai eficientă utilizare a lor este în cadrul unei baterii de testare. Ne vom referi
aici în primul rând la bateria de tehnici proiective, dar nu înainte de a sublinia că
acestea se completează şi se susţin împreună cu aşa-numitele teste "obiective"
(chestionare, teste de aptitudini, de inteligenţă etc). Aşadar, în cadrul unei evaluări
mai largi de personalitate, credem că o baterie complexă este cea mai bună alegere a
psihologului.
De fapt, aşa cum subliniază Exner (1995), alegerea optimă a testelor într-o
baterie se face în funcţie de scopurile evaluării respective. Procedura de testare
masivă şi îndelungată, foarte consumatoare de timp şi de energie (atât din partea
subiectului, cât şi a examinatorului) tinde să devină desuetă, într-o epocă în care
psihologia aplicată îşi dovedeşte utilitatea printr-o eficienţă maximă într-un
minimum de timp. Cei care lucrează în medii industriale sau organizaţionale resimt
cel mai mult acest imperativ, pentru că acolo există presiunea cea mai mare din acest
punct de vedere.
Totuşi, este riscantă şi procedura de a face o evaluare bazându-te pe o singură
tehnică, oricât de promiţătoare şi de complexă este ea şi oricât de tentantă este ideea
unei economii consistente de timp şi efort. Numai aplicarea unei baterii face posibilă
completarea reciprocă sau amendarea unor caracteristici care reies dintr-o probă
sau alta şi astfel permite psihologului să se ferească de unele erori grosolane de
interpretare. Iată un exemplu: un protocol Rorschach sărac ca număr de răspunsuri şi
ca şi complexitate a acestora poate da cu uşurinţă impresia că provine de la o
persoană cu un intelect limitat, săracă în idei şi fără pretenţii intelectuale. Oricum, o
astfel de persoană poate obţine scoruri peste medie la probele clasice de inteligenţă.
Pentru a reconcilia cele două rezultate trebuie spus că testul Rorschach, deşi măsoară
indirect şi capacităţile intelectuale, se adresează în primul rând funcţionării persoanei
la un tip de sarcină ambiguă, care solicită, simultan cu adaptarea la o sarcină
concretă, fantezia liberă şi emoţiile. Dacă individul este inhibat sau anxios, el se va
limita la un tip de răspunsuri sărace calitativ, deşi, la probe mai bine definite, poate
obţine performanţe superioare.
Un alt motiv pentru care pledăm în favoarea unei baterii de teste este faptul că
fiecare tehnică proiectivă are în vizor (sau "măsoară") preponderent anumite aspecte
ale personalităţii, chiar dacă se afirmă că unele din ele (cum ar fi Rorschach şi
T.A.T.) tind să surprindă personalitatea de ansamblu a subiectului. Este într-o
anumită măsură adevărat, dar trebuie menţionat faptul că există unele caracteristici
ale individului pe care un test le măsoară direct şi altele pe care le evaluează mai
curând indirect. De exemplu, putem afla indirect din testul Szondi informaţii despre
tendinţele creative ale subiectului, dar ele pot fi evaluate mai direct prin Rorschach şi
T.A.T.
În fine, unul din principiile utile în testarea psihologică este că subiectul
trebuie pus într-o varietate de situaţii pentru a putea desprinde ceea ce este pervaziv,
fundamental sau patologic în personalitatea lui (Schafer, 1985). Tocmai acest lucru
îl constituie bateria de teste. Am văzut mai înainte că probele de inteligenţă ne arată
125
cum funcţionează individul în faţa unor sarcini clare şi bine structurate. Testul
Rorschach, în schimb, pune în evidenţă modul în care subiectul se descurcă în situaţii
cu un grad ridicat de ambiguitate şi cu încărcătură emoţională. Tehnica asocierii
verbale ne arată cum funcţionează cognitiv la o probă care solicită spontaneitate şi
reactivitate emoţională. În fine, pentru a încheia aici, T.A.T. indică modul în care
subiectul funcţionează în situaţii cotidiene, personale, semi-structurate, cu o
semnificaţie actual sau potenţial conflictuală (Schafer, 2003).
10.2 Precauţii în utilizarea tehnicilor proiective
Principala dificultate în aplicarea unei baterii de tehnici proiective este faptul

că fiecare are propriile principii de funcţionare şi propriile principii teoretice de la
care pleacă, propriul limbaj pe care îl foloseşte. Ca atare, integrarea datelor este mai
dificilă, întrucât ea necesită o bună cunoaştere a naturii fiecărui test şi nu o simplă
lectură de manual a principiilor de interpretare. Multe erori din practica de evaluare
psihologică se bazează de fapt pe un sistem tip ”reţetă", în care propoziţiile
descriptive corespunzătoare unui scor sau ansamblu de scoruri ale unui subiect sunt
copiate pur şi simplu din manualul testului şi servite ca interpretare. Un astfel de
raport descriptiv este o recoltă de concepte şi idei disparate (şi adesea chiar
contradictorii) desprinse din fiecare test, fără vreun efort din partea psihologului să le
integreze sau măcar să le înţeleagă. Desigur, această practică constituie un deserviciu
adus clientului şi nu face decât să acrediteze ideea că testarea psihologică este o
practică autistă şi inutilă.
Pentru a evita astfel de proceduri, trebuie ca psihologul trebuie să înţeleagă
semnificaţia fiecărui scor şi natura fiecărui test pe care îl foloseşte. Acest lucru
constituie uneori o problemă reală, mai ales în cazul unor teste (cum ar fi Szondi), al
căror manual de interpretare conţine pe alocuri un limbaj supra-specializat, aproape
criptic, accesibil numai celor familiarizaţi cu teoria testului ("analiza destinului").
Iată un exemplu (Szondi, 1973): configuraţia h- s- este interpretată de autor drept
"Sexualitate total umanizată. Eros celest. Irealitate [...]." Reformulând într-un limbaj
mai "terestru", această configuraţie sugerează că subiectul este capabil să-şi
investească dorinţa de tandreţe şi de agresivitate în activităţi simbolice sau abstracte
şi să obţină astfel o satisfacţie sublimată, renunţând la descărcarea directă a acestor
pulsiuni. De unde şi termenul de "umanizare", în sensul că, de regulă (dar nu
întotdeauna), astfel de indivizi sunt atraşi de lumea ideilor şi îşi exprimă instinctele
într-un mod mai elevat şi au o puternică tendinţă la intelectualizare. Ei sunt mai puţin
preocupaţi de realitatea concretă ("irealişti") şi preferă, aşa cum spune S. Deri
(2000), să opereze mai curând cu conceptele decât cu obiectele.
Un exemplu similar, care pune în evidenţă înţelegerea adecvată a scorurilor
unui test ar fi, de exemplu, un număr scăzut de răspunsuri (R) la testul Rorschach.
Acest fenomen poate sugera oricare din următoarele posibilităţi: oboseală, prudenţă
obsesională, sau o lipsă de idei pe un fond depresiv sau cu deficienţe neurologice.
Alte scoruri (de la Rorschach, ca şi de la alte teste) pot valida care din aceste variante
este mai plauzibilă pentru subiect. De aici rezultă un alt principiu util al evaluării
psihologice în general, şi anume că pentru a trage concluzii despre individ este
nevoie să analizezi nu scoruri izolate, ci configuraţii de scoruri (Schafer, 1985).
Scorurile capătă sens numai în contextul altor scoruri. De exemplu, luând cazul de
mai sus, dacă acelaşi subiect prezintă la Rorschach multe detalii inedite (Dd), la
126
T.A.T. verbalizează excesiv şi inutil despre conţinutul planşelor, la Testul Arborelui
desenează cu minuţiozitate timp de 20 de minute o cohortă de frunze, iar la testul
Szondi prezintă regulat o reacţie k±, înseamnă fără doar şi poate că avem de a face cu
o structură obsesiv-compulsivă autentică.
Aşadar, trebuie să înţelegem că testul nu este o maşină de produs diagnostice,
ci doar un mijloc economic de a provoca nişte eşantioane indirecte de comportament
(răspunsurile subiectului), care, în urma unei analize atente realizate de către
psiholog, vor spune ceva despre personalitatea individului. Validitatea (deci şi
utilitatea) interpretării depinde astfel nu numai de instrumentul folosit, ci şi de
pregătirea psihologului şi de modul în care el înţelege realmente ce poate să măsoare
testul său. Varianta ideală ar fi ca tehnica folosită să reprezinte de fapt o prelungire a
minţii psihologului şi nu doar o maşină de fabricat scoruri şi interpretări impersonale.
Folosirea testului ca un simplu termometru care îţi măsoară cu precizie o anumită
caracteristică psihologică, sau, mai rău, care îţi indică în mod direct şi fără greş
diagnosticul clinic, este un exemplu de naivitate dăunătoare. Astfel, dacă o persoană
obţine la testul M.M.P.I. un scor înalt la scala Sc (Schizofrenie) nu înseamnă automat
că este şi schizofrenă. Sau, pentru a ne menţine în câmpul tehnicilor proiective, dacă
un subiect prezintă la testul Szondi o tensiune în factorul hy (isterie), nu înseamnă
automat că avem de-a face cu un isteric. Există multe posibilităţi de interpretare, iar
selectarea ipotezelor plauzibile ţine, încă o dată, de familiarizarea cu testul, de
pregătirea psihologului şi de modul în care el poate înţelege contextul de viaţă al
subiectului şi personalitatea acestuia.
Nu trebuie să ascundem aici faptul că, într-o anumită măsură, interpretarea
tehnicilor proiective este mai dificilă decât a celorlalte tehnici de evaluare. Faptul că
s-a făcut încă prea puţin pentru validarea lor statistică duce adesea la reguli mai puţin
clare decât ar fi de dorit şi deci la mai multe posibilităţi de a greşi. Oricum, acest
dezavantaj este răscumpărat cumva de faptul că ele sunt singurele care pot oferi o
imagine "vie" şi integrată a personalităţii individului privită ca ansamblu şi nu ca o
simplă sumă de trăsături psihice. Punctul lor forte este că scot în evidenţă, în marea
lor majoritate, ceea ce este unic şi special în fiecare om, făcând posibilă în acelaşi
timp compararea nomotetică a datelor subiectului cu ale altor subiecţi.
10.3 Relaţia de testare şi impactul ei asupra performanţei la test
Nu am menţionat până acum un factor important în procesul de aplicare şi

interpretare a tehnicilor proiective. Ne referim la relaţia dintre examinator şi
subiectul pe care îl testează. Ea merită menţionată aici pentru că, în unele situaţii şi
în special la unele teste, poate afecta decisiv performanţa subiectului, deci şi
interpretările psihologului.
De exemplu, unele din cele mai importante tehnici proiective (cum ar fi
Rorschach şi T.A.T.) produc uneori nişte efecte interesante atunci când sunt aplicate
în contextul unei relaţii de familiaritate între examinator şi subiect. Răspunsurile
devin adesea mai fluide, mai absurde sau mai greu de scorat, productivitatea mai
bogată, varietatea determinanţilor perceptivi (la Rorschach) mai mare, temele mai
fantastice sau mai bizare (inclusiv agresive şi sexuale) şi lista ar putea continua.
Adesea, la subiecţii inteligenţi, protocoalele de testare capătă o coloratură cvasi-
psihotică, ceea ce poate deruta examinatorul, care încearcă să analizeze aceste
protocoale după regulile de manual şi etaloanele existente. Explicaţia este că
127
subiectul renunţă la o serie de cenzuri prezente într-o situaţie standard de examinare,
lăsând să iasă la lumină nişte scheme de gândire infantile pe care în mod normal le-ar
cenzura în alte contexte. Este foarte probabil ca aceste protocoale să nu poată fi
interpretate după etaloanele existente.
Se poate manifesta şi efectul contrar. Un subiect inhibat şi care nu a fost bine
pregătit pentru situaţia de examinare poate să aibă o productivitate "proiectivă" mai
slabă decât în alte condiţii. Protocoalele lui vor da astfel impresia unei persoane
sărace în idei şi cu o funcţionare psihologică mai simplă, deşi nu este cazul.
Roy Schafer (2003) prezintă multe alte situaţii şi contexte în care arată cum
personalitatea şi fantasmele examinatorului şi ale subiectului se pot intersecta în
cadrul relaţiei de testare, ducând la efecte imprevizibile asupra raportului final de
testare.
Aşadar, examinatorul trebuie să fie conştient de faptul că relaţia cu subiectul
poate produce nişte efecte speciale asupra acestuia la tehnicile proiective, mai mult
decât în cazul testelor "obiective". Unele tehnici proiective apelează mult la
imaginaţie şi la gândirea creativă, procese care sunt foarte uşor afectate (în sens
pozitiv sau negativ) de dispoziţia şi de atitudinea subiectului faţă de examinator.
Această idee a fost exprimată şi de Jung (1910) vizavi de tehnica asocierii verbale,
atunci când menţiona că o femeie tânără reacţionează diferit la cuvântul "mireasă"
dacă examinatorul este un bărbat sau o femeie. Testele "obiective" sunt mai puţin
sensibile la efectul acestui factor, pentru că ele solicită mai puţin afectivitatea şi
imaginaţia individului.
Fenomenul de care vorbim nu invalidează rezultatele la testele proiective, dar
trebuie să ţinem cont de el în procesul interpretării rezultatelor. Este foarte important
ca examinatorul să sesizeze reacţia şi atitudinea subiectului faţă de el şi de testele lui,
pentru că ea poate explica o serie de fenomene care apar în rezultatele la teste.
Nu înseamnă că toate tehnicile proiective suferă în egală măsură de acest
"sindrom". De fapt, ar fi mai corect să spunem că nu ştim în ce măsură apare el la
alte tehnici, pentru că nu există studii în acest sens.
128
Rezumat
Sunt aduse în discuție cîteva probleme cu o deosebită importanță practică în

evaluarea proiectivă: Cum este alcătuită o baterie de teste proiective, ce precauții
trebuie luate în utilizarea tehnicilor proiective, cum sunt influențate răspunsurile
subiectului de relația dintre el și clinician.
Cuvinte cheie
 Baterie de teste
 Relația de testare
 Interpretare
 Configurație de scoruri
1. Cum se alcătuiește o baterie de teste?

2. Descrieți modul în care relația de testare poate influența răspunsurile la test
3. Care sunt diferențele între testele obiective și testele proiective cu privire la
influența relației asupra rezultatelor?
4. Definiți noțiunea de baterie de teste psihologice
5. Se pot interpreta scorurile individuale?
Concluzii
Cea mai eficientă utilizare a tehnicilor proiective este în cadrul unei baterii de
testare. Tehnicile proiective se completează şi se susţin împreună cu aşa-numitele
teste "obiective" (chestionare, teste de aptitudini, de inteligenţă etc). În cadrul unei
evaluări mai largi de personalitate, o baterie complexă este cea mai bună alegere a
psihologului.
129
GLOSAR DE SPECIALITATE
ABREACTIE
Descarcare emotionala prin care subiectul se elibereaza de afectul legat de

amintirea unui eveniment traumatic, permitandu-i astfel sa nu devina sau sa
ramana patogen. Abreactia, ce poate fi provocata in cursul psihoterapiei, mai
ales sub hipnoza, producand astfel un efect de catharsis, poate avea loc si in
mod spontan, separata printr-un interval mai scurt sau mai lung de
traumatismul initial
ABSTINENTA (REGULA DE ABSTINENTA)
Regula a practicii psihanalitice conform careia cura trebuie condusa astfel

incat pacientul sa gaseasca cat mai putine satisfactii substitutive pentru
simptomele sale. Ea implica pentru analist principiul de a nu accepta
satisfacerea cererilor pacientului si indeplinirea efectiva a rolurilor pe care
acestea tinde sa i le impuna. In anumite cazuri si in anumite momente ale
curei, regula de abstinenta poate fi precizata in consemne referitoare la
comportamente repetitive ale subiectului care impiedica travaliul de
rememorare si elaborare.
ACTING AUT
Termen folosit in psihanaliza pentru a desemna actiunea care prezinta cel mai
adesea un caracter impulsiv relativ discontinuu fata de sistemele de motivatie
obisnuite ale subiectului, relativ distinct in cadrul activitatilor sale si luand
deseori o forma auto- sau hetero-agresiva. In aparitia acting out-ului,
psihanalistul identifica semnul emergentei continutului refulat. Cand se
petrece in cursul unei analize (fie in cadrul sedinte, fie in afara acesteia),
acting out-ul trebuie inteles in conexiunea sa cu transferul si deseori ca o
tentativa de a-l contesta in mod radical pe acesta.
AFECT (CUANTUM DE)
Factor cantitativ postulat ca substrat al afectului trait subiectiv, in scopul

desemnarii elementului invariant in diversele modificari ale acestuia:
deplasare, detasare de reprezentare, transformari calitative.
ALEGERE A NEVROZEI
Ansamblu de procese prin care subiectul se angajeaza in formarea unui

anumit tip de psihonevroza, mai curand decat a altuia.
ALEGERE DE OBIECT (sau ALEGERE OBIECTALA)
130
Act prin care o persoana sau un tip de persoana este aleasa ca obiect al iubirii.
Deosebim o alegere de obiect infantila si o alegere de obiect pubertala, prima
pregatind calea celei de a doua.
Freud imparte alegerea de obiect in doua categorii principale: tipul de alegere
de obiect prin anaclisis si tipul de alegere de obiect narcisica.
ALEGERE DE OBIECT NARCISICA
Tip de alegere de obiect care se realizeaza dupa modelul relatiei subiectului

cu propria persoana si in care obiectul reprezinta propria persoana sub un
aspect sau altul.
ALEGERE DE OBIECT PRIN ANACLISIS
Tip de alegere de obiect in care obiectul iubirii este ales dupa modelul
figurilor parentale in masura in care acestea ii asigura copilului hrana,
ingrijirea si protectia. Se intemeiaza pe faptul ca pulsiunile sexuale se sprijina
la inceput pe pulsiunile de autoconservare.
AMBIVALENT, PREAMBIVALENT, POSTAMBIVALENT
Termeni introdusi de K. Abraham si care califica, din punct de vedere al

relatie cu obiectul, evolutia stadiilor libidinale. Stadiul oral, in prima sa faza
(supt), e preambivalent; ambivalenta apare in cea de-a doua faza (muscatura),
pentru a culmina in stadiul anal, a continua in stadiul falic si a disparea de-
abia dupa faza de latenta, o data cu instaurarea iubirii de obiect genitale.
AMNEZIE INFANTILA
Amnezie ce acopera, in general, evenimentele din primii ani de viata. Freud

vede in ea altceva decat efectul unei incapacitati functionale a copilului de a-
si inregistra impresiile; ea rezulta din refularea ce are ca obiect sexualitatea
infantila si cuprinde aproape totalitatea evenimentelor copilariei. Aria
amneziei infantile si-ar avea limita temporala in momentul declinului
complexului Oedip si intrarii in perioada de latenta.
ANACLISIS
Termen introdus de Freud pentru a desemna relatia primitiva dintre pulsiunile

sexuale si pulsiunile de autoconservare: pulsiunile sexuale, care nu devin
independente decat secundar, se sprijina pe functiile vitale care le furnizeaza
o sursa organica, o directie si un obiect. In consecinta, se va vorbi de anaclisis
si pentru a desemna faptul ca subiectul se sprijina pe obiectul pulsiunilor de
autoconservare in alegerea unui obiect al iubirii; este ceea ce Freud a numit
tipul de alegere anaclitica.
APARARE
131
Ansamblu de operatii a caror finalitate este de a reduce, de a suprima orice
modificare susceptibila sa puna in pericol integritatea si constanta individului
biopsihologic. In masura in care eul se constituie ca instanta care intrupeaza
aceasta constanta si cauta sa o mentina, el poate fi descris ca miza si agent al
acestor operatii.
In general, apararea vizeaza excitatia interna (pulsiunea) si, electiv, aceea
dintre reprezentari (amintiri, fantasme) de care pulsiunea este legata, acea
situatie capabila sa declanseze aceasta excitatie in masura in care ea este
incompatibila cu echilibrul eului si, din acest motiv, neplacuta pentru acesta.
Afectele neplacute, motive sau semnale ale apararii, pot fi, de asemenea,
obiecte ale acesteia.
Procesul defensiv se specifica in mecanisme de aparare mai mult sau mai
putin integrate eului.
Marcata si infiltrata de ceea ce ea are ca obiect in ultima instanta - pulsiunea -
, apararea imbraca adesea o forma compulsiva si opereaza, cel putin partial,
in mod inconstient.
ASOCIERE LIBERA (METODA SAU REGULA DE ASOCIERE LIBERA)
Metoda care consta in a exprima fara discriminare toate gandurile care vin in
minte, fie plecand de la un element dat (cuvant, numar, imaginea unui vis, o
reprezentare oarecare), fie in mod spontan.
BENEFICIUL PRIMAR SI SECUNDAR AL BOLII
Prin beneficiul bolii se desemneaza in general orice satisfactie directa sau

indirecta pe care un subiect o obtine de pe urma bolii sale.
Beneficiul primar este cel care participa la insasi motivarea unei nevroze:
satisfactie aflata in simptom, fuga in boala, modificare avantajoasa a relatiilor
cu cei din jur.
Beneficiul secundar se distinge de precedentul prin:
- aparitia sa ulterioara, ca un castig suplimentar sau o folosire de catre
subiect a unei boli deja constituite;
- caracterul sau extrinsec in raport cu determinismul initial al bolii si cu
sensul simptomelor;
- faptul ca este vorba de satisfactii narcisice sau legate de autoconservare
mai degraba decat de satisfactii direct libidinale.
CATHARTICA (METODA CATHARTICA)
Metoda de psihoterapie care are drept efect terapeutic o "curatare" (catharsis),

o descarcare adecvata a efectelor patogene. Cura permite subiectului sa evoce
si chiar sa retraiasca evenimentele traumatice de care sunt legate aceste
afecte, ceea ce le asigura abreactia.
Din punct de vedere istoric, "metoda cathartica" tine de perioada (1880-1895)
cand terapia psihanalitica se defineste progresiv pornind de la tratamentele
realizate sub hipnoza.
132
COMPLEX DE CASTRARE
Complex centrat pe fantasma castrarii, care ofera un raspuns problemei puse

copilului de diferenta anatomica dintre sexe (prezenta sau absenta a
penisului): aceasta diferenta este atribuita taierii penisului la fetita.
Structura si efectele complexului catrarii sunt diferite la baiat si la fata.
Baiatul se teme de castrare ca de realizarea unei amenintari paterne ca
raspuns la activitatile sale sexuale; de aici rezulta pentru baiat o intensa teama
de castrare. La fata, absenta penisului este resimtita ca un prejudiciu pe care
ea incearca sa-l nege, compenseze sau repare.
Complexul castrarii se afla in stransa relatie cu complexul Oedip si in special
cu functia interdictiva si normativa a acestuia.
COMPLEXUL OEDIP
Ansamblu organizat de dorinte amoroase si ostile pe care copilul le resimte

fata de parintii sai. In forma numita pozitiva, complexul se prezinta ca in
legenda despre Oedip rege: dorinta ca rivalul care este personajul de acelasi
sex sa moara si dorinta sexuala fata de personajul de sex opus. In forma sa
negativa, situatia apare inversata: iubire pentru parintele de acelasi sex si ura
geloasa fata de parintele de sex opus. De fapt, aceste doua forme se regasesc
in grade diferite in forma numita completa a complexului Oedip.
Dupa Freud, complexul Oedip atinge intensitate maxima intre 3 si 5 ani, in
timpul fazei falice; declinul sau marcheaza intrarea in perioada de latenta. La
pubertate cunoaste o reactivare si este depasit cu mai mult sau mai putin
succes printr-un tip particular de alegere de obiect.
Complexul Oedip joaca un rol fundamental in structurarea personalitatii si in
orientarea dorintei umane.
Psihanalistii il considera axa de referinta majora a psihopatologiei, incercand
sa determine pentru fiecare tip patologic modalitatile sale de manifestare si de
rezolvare.
Antropologia psihanalitica incearca sa regaseasca structura triunghiulara a
complexului Oedip, a carei universalitate o afirma, in culturile cele mai
diverse si nu doar in cele in care predomina familia de tip european.
COMPULSIE LA REPETITIE
A. La nivelul psihopatologiei concrete, proces incoercibil si de origine

inconstienta, prin care subiectul se plaseaza activ in situatii neplacute,
repetand astfel experiente vechi, fara a-si aminti de prototipul lor; dimpotriva,
subiectul are impresia foarte puternica ca este vorba de ceva pe deplin
motivat in actualitate.
B. La nivelul elaborarii teoretice pe care i-o da Freud, compulsia la repetitie
este considerata un factor autonom, ireductibil in ultima analiza la o dinamica
conflictuala axata doar pe jocul principiului placerii si al principiului
realitatii. Ea este pusa esential in legatura cu caracterul cel mai general al
pulsiunilor, si anume, caracterul lor conservator.
133
DEZINVESTIRE
Retragerea investirii legate de o reprezentare, un grup de reprezentari, un

obiect, o instanta, etc.
Stare in care se afla o reprezentare din cauza acestei retrageri sau in absenta
oricarei investiri.
DISPONIBILITATE SOMATICA
Expresie introdusa de Freud pentru a explica "alegerea nevrozei" isterice,

precum si alegerea organului sau a aparatului somatic asupra caruia se
realizeaza conversia: corpul - in special, la isterici - sau un organ furnizeaza
un material privilegiat pentru exprimarea simbolica a conflictului.
EFECT RETROACTIV
Termen frecvent utilizat de Freud in legatura cu conceptia sa despre

temporalitatea si cauzalitatea psihica: experiente, impresii, urme mnezice sunt
modificate ulterior in functie de experiente noi, de atingerea unui alt grad de
dezvoltare. Lor le poate fi conferita atunci, o data cu noul sens, o eficacitate
psihica.
FALICA (FEMEIE SAU MAMA -)
Femeie fantasmatic dotata cu falus. O asemenea imagine poate avea doua

forme principale, dupa cum femeia este reprezentata fie ca purtatoare a unui
falus extern sau a unui atribut falic, fie ca avand conservat in interiorul ei
falusul masculin.
FANTASME ORIGINARE
Structuri fantasmatice tipice (viata intrauterina, castrare, seducere) pe care

psihanaliza le recunoaste ca organizand viata fantasmatica, oricare ar fi
experientele personale ale subiectilor; universalitatea acestor fantasme se
explica, dupa Freud, prin faptul ca ar constitui un patrimoniu transmis
filogenetic.
FILTRU DE EXCITATII
Termen utilizat de Freud in cadrul unui model psihofiziologic pentru a

desemna o anumita functie si aparatul care-i constituie suportul. Functia
consta in a proteja (schutzen) organismul impotriva excitatiilor provenind din
mediul exterior, excitatii care, prin intensitatea lor, risca sa-l distruga.
Aparatul este conceput ca un strat superficial ce inveleste organismul, filtrand
pasiv excitatiile.
IMAGO
134
Prototip inconstient de personaje care orienteaza selectiv modul in care
subiectul il percepe pe celalalt; este elaborat pornind de la primle relatii
intersubiective reale si fantasmatice cu mediul familial.
INVESTIRE
Concept economic: faptul ca o anumita energie psihica e legata de o

reprezentare sau un grup de reprezentari, de o parte a corpului, de un obiect,
etc.
JUDECATA DE CONDAMNARE
Operatie sau atitudine prin care subiectul, desi devine constient de o dorinta,
isi interzice implinirea ei, in primul rand din motive morale sau
conjuncturale. Freud vede in ea un mod de aparare mai elaborat si mai
adaptat decat refularea. Daniel Lagache a propus sa fie considerata ca un
proces de "degajare" a eului, care functioneaza mai ales in cura analitica.
LEGARE
Termen utilizat de Freud pentru a conota la un nivel foarte general si in

registre relativ diverse - atat la nivel biologic, cat si in cadrul aparatului psihic
- o operatie care tinde sa limiteze libera scurgere a excitatiilor, sa imbine
reprezentarile, sa constituie si sa mentina forme relativ stabile.
NEAJUTORARE (STARE DE -)
Termen al limbajului comun care are in teoria freudiana un sens specific:

starea sugarului, care, depinzand in intregime de un altul pentru satisfacerea
nevoilor sale (sete, foame), se dovedeste neputincios in indeplinirea actiunii
specifice care poate pune capat tensiunii interne.
Pentru adult, starea de neajutorare este prototipul situatie generatoare de
angoasa.
NEVROZA
Afectiune psihogena in care simptomele sunt expresia simbolica a unui

conflict psihic avandu-si radacinile in istoria infantila a subiectului si
realizand compromisuri intre dorinta si aparare.
Sfera termenului nevroza a cunoscut variatii: astazi, cand termenul este
folosit fara vreun calificativ, este tot mai mult rezervat formelor clinice care
pot fi apropiate de nevroza obsesionala, isterie si de nevroza fobica. Astfel,
nosografia diferentiaza nevrozele, psihozele, perversiunile, afectiunile
psihosomatice, in timp ce statutul nosografic a ceea ce numim "nevroze
actuale", "nevroze traumatice", "nevroze de caracter" ramane in discutie.
OBIECT
135
Notiunea de obiect este privita in psihanaliza sub trei aspecte principale:
A) Ca un corelativ al pulsiunii: in el si prin el, pulsiunea tinde sa-si atinga
scopul, adica un anumit tip de satisfacere. Poate fi vorba de o persoana sau
deun obiect partial, de un obiect real sau un obiect fantasmatic.
B) Ca un corelativ al iubirii (sau al urii): relatia in cauza este cea a persoanei
totale, sau a instantei eului, cu un obiect vizat el insusi ca totalitate (persoana,
entitate, ideal, etc.); (adjectivul corespunzator este "obiectal").
C) In sensul traditional al filosofiei si psihologiei cunoasterii, ca un corelativ
al subiectului care percepe si cunoaste: el este ceea ce ofera carectere fixe si
permanente, recognoscibile in principiu de totalitatea subiectilor, independent
de dorintele si opiniile indivizilor (adjectivul corespunzator este "obiectiv").
PARINTE COMBINAT (PARINTI COMBINATI)
Termen introdus de Melanie Klein pentru a desemna o teorie sexuala infantila

care se exprima in diverse fantasme reprezentand parintii uniti intr-o relatie
sexuala neintrerupta: mama continand penisul tatalui sau pe tata in totalitatea
lui; tatal continand sanul mamei sau pe mama in totalitatea ei; parintii
inseparabil confundati intr-un coit.
Ar fi vorba aici de fantasme foarte arhaice si puternic anxiogene.
REALITATE PSIHICA
Termen utilizat adesea de Freud pentru a desemna ceea ce, in psihismul

subiectului, prezinta o coerenta si o rezistenta comparabile cu cele ale
realitatii materiale: este vorba in primul rand de dorinta inconstienta si de
fantasmele conexe.
ROMAN FAMILIAL
Expresie creata de Freud pentru a desemna fantasmele prin intermediul carora

subiectul modifica imaginar legaturile sale cu parintii (imaginandu-si, de
exemplu, ca este copil gasit). Astfel de fantasme isi au baza in complexul
Oedip.
TANDRETE
In intelesul specific pe care i-l da Freud, acest termen desemneaza, prin

opozitie cu cel de "senzualitate" (Sinnlichkeit), o atitudine fata de ceilalti ce
perpetueaza sau reproduce intaiul mod de relatie de iubire al copilului, in care
placerea sexuala nu este obtinuta independent, ci intotdeauna pe baza
satisfacerii pulsiunilor de autoconservare.
TRAVALIU AL DOLIULUI
136
Proces intrapsihic, consecutiv pierderii unui obiect de atasament, prin care
subiectul reuseste, in mod progresiv, sa se desprinda de acesta.
VIS DIURN (REVERIE)
Freud da acest nume unui scenariu imaginat in stare de veghe, subliniind

astfel analogia dintre reverie si vis. Visele diurne constituie, asemeni visului
nocturn, realizari ale dorintelor; mecanismele lor de formare sunt identice, cu
prevalenta elaborarii secundare.
137
BIBLIOGRAFIE
Anastasi, A. (1988)- Psychological testing, Macmillan Publishing Company,

New York.
Anzieu, D.; Chabert, C. (1992)- Les méthodes projectives, P.U.F., Paris.
Deri, S. (2000)- Introducere în testul Szondi, Ed. Paideia, Bucureşti.
Ellenberger, H. (1954)- The life and work of Hermann Rorschach (1884-
1922), în Bulletin of the Menninger Clinic, 18, 173-219.
Enăchescu, C. (1973)- Elemente de psihologie proiectivă, Ed.Ştiinţifică,
Bucureşti,.
Erikson, E. (1965)- Childhood and society, revised edition, Penguin Books.
Exner, J. Jr. (2000)- Primer of Rorschach Interpretation, Rorschach
Workshops, Asheville.
Exner, J. Jr. (1994)- “The Rorschach- A Comprehensive System. Vol. 1:
Basic Foundations”, third edition, John Wiley & Sons, Inc.
Exner, J. Jr. (1991)- “The Rorschach- A Comprehensive System. Vol. 2:
Interpretation”, second edition, John Wiley & Sons, Inc.
Exner, J. Jr. (1995)- Workbook of Rorschach Scoring, fourth edition,
Rorschach Workshops, Asheville.
Feldman, R. S. (1990)- Understanding Psychology, second edition,
McGraw-Hill Publishing Company.
Gacono, C.; Meloy, R. (1994)- The Rorschach Assessment of Aggressive and
Psychopathic Personalities, Lawrence Erlbaum Associate, Hillsdale, New
Jersey,.
Jung, C. G. (1910)- Association Method, în American Journal of Psychology,
31, 219-269.
Koch, C. (2002)- Testul Arborelui, Ed. Profex, Timişoara.
Laplanche, J.; Pontalis, J-B. (1994)- Vocabularul psihanalizei, Ed.
Humanitas, Bucureşti.
Lyard, D. (1984)- Jung et la psychose, în "Cahier de l'Herne- Jung", Editions
de l'Herne.
McClelland, D. C., Steele, R. S. (1972)- Motivation workshops: A student
workbook for experiential learning in human motivation, New York: General
Learning Press.
McCully, R. (1987)- Jung and Rorschach: a study in the archetype of
perception, Spring Publications, Inc., Dallas.
Minkowska, F. (1956)- A la recherche du monde des formes- le Rorschach,
Desclee de Brouwer.
Minulescu, M. (2000)- Tehnici proiective, Bucureşti, Ed. Titu Maiorescu.
Murray, H. A. (1962)- Explorations in personality, New York: Science
Editions.
Piotrowski, Z. A. (1950)- A New Evaluation of the TAT, în Rev.
Psychoanalysis, nr. 2, 101-127.
Rapaport, D.; Gill, M.; Schafer, R. (1974)- Diagnostic Psychological
Testing, sixth edition, University Press, Inc., New York.
Rorschach, H. (2000)- Psihodiagnostic, Ed. Trei, Bucureşti.
138
Schafer, R. (1985)- The clinical application of psychological tests,
International Universities Press, Inc., New York.
Schafer, R. (2003)- Interpretarea psihanalitică a testului Rorschach, Ed.
Polirom, Iaşi.
Shentoub, V. (coord.) (1998)- Manuel d'utilisation du T.A.T. Approche
psychanalitique, Dunod, Paris.
Stein, M. (1955)- The Thematic Apperception Test- an Introductory Manual
for its Clinical Use with Adults, revised edition, Addison-Wesley Publishing
Company, Inc., Cambridge.
Urban, W. H. (1967)- The “Draw-a-person“ catalogue for interpretative
analysis, second edition, Western Psychological Services Beverly Hills-
California.
Viglione, D. (2002)- Rorschach Coding Solutions- a Reference Guide For
The Comprehensive System, Donald Viglione, San Diego.
139

Tehnici Proiective PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnici Proiective PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Lector univ. dr. SIMONA REGHINTOVSCHI

1. Scopul şi obiectivele disciplinei 6

1. Scopul şi obiectivele disciplinei

1. Familiarizarea cu conceptele şi problematica evaluării proiective a personalității.

1. Insusirea conceptelor de baza ale evaluării personalității prin tehnici

Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de

3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu

Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al

Această primă prelegere asigură o introducere generală în tehnicile proiective

Unitate de studiu 2: Situația proiectivă

A doua unitate de studiu aduce în discuție caracteristicile specifice ale situației

Unitate de studiu 3: Testul asociativ verbal

Această unitate de studiu aduce în discuție Testul asociativ verbal elaborat de

Unitate de studiu 4: Testul petelor de cerneală (Rorschach) I

Această unitate de studiu aduce în discuție Testul petelor de cerneală elaborat

Unitate de studiu 5: Testul petelor de cerneală (Rorschach) II

Această unitate de studiu continuă prezentarea Testului petelor de cerneală

Unitate de studiu 6: Testul tematic de apercepție (T.A.T.) I.

Această unitate de studiu aduce în discuție Testul tematic de apercepție

Unitate de studiu 7: Testul tematic de apercepție (T.A.T.) II.

Prezentarea Testului tematic de apercepție elaborat de H. Murray continuă cu

Unitate de studiu 8: Testul fabulelor Duss

Unitate de studiu 9: Testul Desenează o persoană

A noua unitate de studiu aduce în discuție testul Desenează o persoană utilizat

Unitate de studiu 10: Probleme speciale în evaluarea proiectivă

În ultima unitate de studiu sunt aduse în discuție cîteva probleme cu o

Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând

După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de

6. Test de evaluare iniţială

1. Identificaţi orientările teoretice reprezentative în psihologie.

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei experimentale,

Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

1.1 Apariţia testelor proiective

Pot fi identificate trei surse ale testării proiective in psihologia începutului

1.2 Metodele proiective şi sensurile termenului de proiecţie în psihologie

În urma apariţiei acestor teste s-a conturat un nou mod de investigare a

1.3 Sensurile termenului proiecție în psihologie

Formularea „metode proiective” pentru a denumi aceste teste s-a păstrat în

1.4 Tipuri de proiecţie

Se pot distinge 3 forme diferite de proiecţie întâlnite în testele proiective:

1.5 Definiţia testelor proiective:

O categorie de teste psihologice care prezintă, în general, următoarele

1.6 Distincţia test obiectiv-test proiectiv

Apariţia testelor proiective în câmpul psihologiei aplicate a stârnit chiar de la

1.7 Tipuri de teste proiective

Având în vedere faptul că fiecare test proiectiv apelează la o anumită poartă

1.8 Avantaje şi dezavantaje ale utilizării tehnicilor proiective

Această primă prelegere asigură o introducere generală în tehnicile proiective

1. Enumerați sursele tehnicilor proiective

Pericolul în utilizarea testelor proiective ar fi să credem că putem cuprinde în

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Din perspectiva tehnicilor proiective, personalitatea nu mai este văzută ca o

2.1 Situaţia proiectivă şi situaţia psihanalitică

Situaţia testului proiectiv poate fi definită ţinând cont de asemănările şi

2.2 Specificitatea situaţiei proiective. — "cadrul" proiectiv

Punctele comune ale tuturor testelor proiective: