Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
cunoscut o serie largă de forme și manifestări în literatura română. Afirmându-se plenar în perioada interbelică, romanul românesc a
adoptat diferite modalități estetice, de la clasic la modern, de la roman realist la roman mitologic, alegoric.
Sub imperiul direcțiilor impuse prozei românești de Eugen Lovinescu în studiul Creația obiectivă, problema intelectualului va avea
două consecințe: apare romanul superior, ca scriitură elevată, și personajul intelectual, profund cultivat.
Viziunea despre lume a scriitorului, articulată personajului narator (Ștefan Gheorghidiu) este viziunea unui reflexiv cu preocupări
filozofice și literare, accentul căzând pe factorul psihologic, epicul fiind diminuat. Se generează astfel o formulă epică nouă în care teatrul
acțiunii se deplasează din afara "înăuntrul conștiinței personajului" (Nicolae Manolescu).
Mutarea vieții romanești pe alte coordonate da naștere unui roman modern de tip subiectiv, caracterizat de substanțialitate
(concepție conform căreia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții: iubirea, gelozia, cunoașterea, dreptate), autenticitate,
opus structural celui clasic.
Titlul reflectă două ipostaze existențiale în evoluția personajului principal, viața și moartea și temele, iubirea și războiul, statuându-se
ca "motiv anticipativ". Lexemul "noapte", ocurent, poate sugera incertitudinea (personajul fiind însetat de absolutul sentimentului de
iubire, dar dominat de incertitudine) și misterul (atât al iubirii, dar și al lumii ca esență). Adjectivul " ultima" are ca echivalent antitetic
"întâia", ceea ce trimite la ciclicitate. "Război" poate fi considerat și conotativ: un război interior desfășurat în conștiința personajului, care
e un front al luptei dintre inimă și rațiune.
Tema inadaptării intelectualului se cristalizează prin mai multe arii tematice: dragostea și războiul, cunoașterea și setea de absolut,
tema moștenirii și cea a existenței societății bucureștene în preajma Primului Război Mondial.
Rema este lineară: Cartea întâia însumează 6 capitole, iar Cartea a doua, 7, ultimul având valoare de epilog. Titlurile sunt rezumative
sau metaforice, iar formula narativă este cea a romanului în roman (romanul iubirii este inserat în romanul războiului). Principiul
compozițional este cel al memoriei involuntare, declanșate nu de-o senzație, ca la Proust, ci de o dezbatere și un conflict de idei – discuția
polemică despre iubire de la popotă.
Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele enunțuri au funcție descriptivă, de orientare, situând acțiunea într-un cronotop real
("În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, luasem parte ... la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal"). Finalul
deschis îngăduie adăugarea unui epilog târziu, în notele de subsol din " Patul lui Procust", în care se vorbește despre dezertarea, judecarea
și condamnarea lui Gheorghidiu la ocnă pe viață.
Subiectul este mai degrabă un pretext - în prima parte se reconstituie experiența cunoașterii prin iubire, o poveste de dragoste cu
accese dramatice de gelozie, interpolată în povestea campaniei militare. Fragmentul războiului schimbă scara de valori a eroului.
Capitolului I ("La Piatra Craiului, în munte" ) i se conferă funcții estetice multiple: rol descriptiv (se fixează cronotopul) și rol persuasiv
(se comentează critic și ironic pregătirile pentru intrarea României în război), rol de situare a eroului-narator în raport cu realitatea și rol
de premisă teoretică, motivând artistic epicul. Capitolul al II-lea începe "ex abrupto", fixând intriga și punând universul sufletesc al eroului
sub zodia suspiciunii și-a Erosului ca suferință devoratoare: " Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam
că mă înșală".
Student la filosofie, Ștefan se căsătorește cu Ela din dragoste, dar moștenirea neașteptată lăsată de unchiul Tache transformă radical
viața cuplului. Ela se adaptează noului stil de viață monden. Ștefan se implică în afaceri, dar descoperă o lume rapace, a milionarilor
analfabeți, a politicienilor veroși și a "distinsei" protipendade pentru care iubirea, morala, cultura sunt noțiuni goale de sens. Semnificativ
este episodul excursiei la Odobești. Ela se comportă ca o "femeie de lume", cochetând cu Grigoriade, vag avocat și gazetar mediocru.
Fiecare cuvânt ori gest ia proporțiile unui cataclism și devine prilej de tortură. Ștefan refuză însă a coborî în spațiul instinctual al geloziei:
"Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii" . Simbolic, "ultima noapte de dragoste" trăită alături de soția sa
la Câmpulung, e urmată de "întâia noapte de război". Se operează astfel revenirea din durata interioară în timpul obiectiv al războiului.
Aici, Gheorghidiu descoperă "prietenia definitivă, ca viața și ca moartea ", sentimentul responsabilității față de viețile oamenilor din
plutonul pe care-l conduce și solidaritatea necondiționată.
Capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" este o ilustrare excepțională a războiului. Și dacă "partea întâi e o fabulație,
partea a doua a cărții este construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot
eroului". Ștefan găsește acum în sine puterea de a se desprinde din mreaja incertitudinilor iubirii. Înapoiat la București după zilele de
spital, Gheorghidiu citește cu indiferență biletul anonim în care i se dezvăluie trădarea Elei și îi cere cu seninătate divorțul: "Ascultă, fată
dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărți?" . Părăsind fără regrete casa în care a cunoscut fericirea, dar și suferința atroce, Ștefan îi lasă
Elei "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț, la cărți ... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul".
Prin acest deznodământ, conflictul psihologic (rațiune/ pasiune), care conduce inițial la o criză de valori, își află rezolvarea: iubirea își
pierde rangul de valoarea absolută, sfârșind în "oboseală și indiferență". Cel de-al doilea conflict însă, conflict exterior de ordin moral cu
familia, cu societatea, își va găsi o rezolvare târzie în hotărârea eroului de a dezerta.
Personajul suferă o mutație profundă: nu este un "caracter dat", ci un om care scapă de sub puterea destinului antic și se adâncește
în propria conștiință. El este eul narator și eul-conștiință care ordonează, prin experiențe de cunoaștere, lumea. Ștefan face parte din
categoria inadaptaților superiori, conștienți de superioritatea lor intelectuală și morală în raport cu lumea mediocră, incultă și pragmatică.
Într-o manieră clasică, Camil Petrescu realizează două personaje care, fără a fi bine conturate, cumulează trăsăturile omului potrivit
societății, opuse structural eroului principal. Nae Gheorghidiu se avântă în afaceri rentabile cu siguranța celui care trebuie să câștige,
convins că averea este totul, iar Vasilescu Lumânăraru - laureat în afaceri fără să se priceapă la ceva - reușește să înșele pe toată lumea,
devenind "de douăzeci de ori milionar în aur".
După părerea mea, prin prezentarea tuturor observațiilor într-un plan exterior în raport cu o conștiință unică, romanul a deschis
drumul romanului românesc modern. Dominanta stilului camilpetrescian este anticalofilismul, scriitorul susține notarea precisă, exactă,
"ca într-un proces-verbal", fără podoabe verbale intenționate. Evenimentele și personajele nu apar decât în măsura în care naratorul
homodiegetic ia cunoștință de ele sau și le amintește, iar cititorii le descoperă în același timp cu el, adesea fragmentar, incomplet, sau în
ipostaze care vor fi ulterior contrazise.
Roman psihologic:
În cazul romanului modern, de analiză psihologică, autorul își propune să ʺabsoarbăʺ lumea în interiorul conștiinței, anulându-i
omogenitatea și epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele
condiției umane; are o perspectivă limitată și subiectivă, completată adesea cu opinii programatice despre literatură (autorul
devine teoretician).
În ceea ce privește opera, personajul-narator înlocuiește naratorul omniscient, ceea ce potențează drama de conștiință;
opțiunea pentru convențiile epice favorizează analiza (jurnalul intim, memoriile, autobiografia); cronologia este înlocuită cu acronia;
sunt alese evenimente din planul conștiinței, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de semnificații majore, fără să fie
refuzate inserțiile în planul social.
Roman al experienței:
ʺUltima noapte…ʺ este un roman al experienței atât la nivel formal, prin structură și tehnici narative, cât și la nivelul
conținutului. Autorul recurge la personajul-narator și la perspectiva actorială. Abandonează cronologia liniară în favoarea memoriei
care ordonează relatarea faptelor, prin înserarea în a doua parte a romanului a unor pagini din jurnalul de front ținut de autorul
concret și atribuit eroului fictiv.