1. Viciile de consimţământ.

Noţiuni
întroductive.

Consimțământul este o condiție de fond, o condiție esențială și

generală de valabilitate a actului juridic civil. Prin consimțământ se
înțelege manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, de a se
obliga juridicește. Consimțământul formează împreună cu cauza-
scopul, voinţa juridică.
Din punct de vedere terminologic, consimţământul are două
sensuri:
Într-un prim sens, se are în vedere voinţa exteriorizată a autorului
actului unilateral sau a uneia dintre părţile actului bilateral.( acest sens
este utilizat în art. 953 Cod civil)
Într-un al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă
al părţilor în actele bilaterale şi multilaterale. ( Acest sens este utilizat
în art. 969 al. 2 Cod civil)1
Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul
trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii: să emane de
la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a
produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun
viciu de consimţământ.2

1
Ovidiu Ungureanu, Drept civil, Introducere, Ed.8, Editura C.H. Beck, Bucureşti, pag.
155
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea Generală. Persoanele. Ed. Hamangiu, 2008,
Bucureşti, pag. 211
Ernest Lupan, Drept civil. Partea generală. Univ. Creştină “Dimitrie Cantemir”
Facultatea de Drept Cluj Napoca, 1995, pag. 169
2
Ovidiu Ungureanu, op. cit, pag. 160
 Legea civilă cere ca formarea voinţei să fie liberă, neînfluenţată,
nealterată prin ceea ce numim vicii de consimţământ sau vicii ale
voinţei.
Viciile de consimţământ sunt : eroarea, dolul ( viclenia) violenţa
şi leziunea.
Este vorba deci, de anumite împrejurări care afectează caracterul
conştient şi liber al voinţei de a încheia un act juridic civil,
caracteristica cărora constă în faptul că o manifestare de voinţă există,
dar aceasta este viciată, fie sub aspectul ei intelectual ( în cazul erorii
şi al dolului) fie în caracterul ei liber
( în cazul violenţei).3
În dreptul roman eroarea a fost singurul viciu de consimţământ,
dolul şi violenţa fiind acte mult mai grave,respectiv delicte în timp ce
leziunea constituia o cauză care afecta valabilitatea preţului ca element
esenţial al contractului de vânzare-cumpărare. Dolul şi violenţa au
dobândit sensulde vicii de consimţământ în epoca modernă, în secolele
al XVII-lea şi al XVIII-lea, când juriştii francezi Jean Domat (1625-1696) şi
Robert Joseph Pothier (1699-1772) au creatteoria viciilor de
consimţământ în spiritul şcolii dreptului natural care considera că voinţa
reprezintă însăşi esenţa actului juridic.
Eroarea (error) constă într-o falsă reprezentare a realităţii în
momentul încheierii actului juridic. Nu orice eroare constituia un viciu,
ci numai una gravă (aşa numita iustus error) care altera voinţa
exprimată la încheierea actului juridic, ceea ce ducea la nulitatea acelui
act. Eroarea putea să fie in negotio, in corpore, in substantia şi in
persona. Error in negotio constă în eroarea asupra naturii juridice a
actului încheiat. Jurisconsultul Ulpian dă în acest sens următorul
exemplu: "Si ego deponens tibi dedero, tu quasi mutuam accipias, nec
depositum, nec mutuum est" (Dacă eu depun la tine o sumă de bani, iar
tu o primeşti ca şi cum ar fi fost împrumutată, nu există nici contract de
3
Ernest Lupan, op. cit, pag. 172
depozit, nici de împrumut). Înacest caz părţile se află în eroare cu
privire la natura actului juridic încheiat, ceea ce determină nulitatea.
Error in corpore este eroarea asupra identităţii obiectului actului juridic,
caz încare, de asemenea, actul este nul: "Si igitur ego me fundum
emere putare Cornelianum, tu mihi te vendere Sempronianum putasti,
quia in corpore dissenssimus emtio nulla est"
(Aşadar, dacă eu îmi închipui că am cumpărat fondul Cornelian, iar tu îţi
închipui că mi-am vândut fondul Sempronian, fiindcă nu ne înţelegem
asupra obiectului, vânzarea-cumpărarea este nulă). Iniţial error in
corpore a fost singura eroare asupra obiectului actului juridiccunoscută
de dreptul roman. Din secolul al II-lea d. Hr s-a recunoscut însă ca viciu
de consimţământ în cazul contractelor de bună-credinţă şi eroarea
asupra substanţei obiectului (error in substantia, sau, error in materia),
aşa cum era în cazurile în care se vindea oţet în loc de vin, aramă în loc
de aur, plumb în loc de argint, o copie în locul originalului. Error in
persona este eroarea asupra identităţii persoanei cu care se încheie
actul juridic.
Romanii mai făceau distincţie între eroarea de drept (error in iure
sau ignorantia iuris) şi eroarea de fapt (error facti sau ignorantia facti):
"Ignorantia vel facti, vel iuris est"
În cartea intitulată "Despre eroarea de drept şi de fapt" (De iuris et
facti ignorantia)jurisconsultul Paulus spunea că numai eroarea de fapt
este scuzabilă: "regula est, iuris quidem ignorantiam quique nocere,
facti vero ignorantiam non nocere" (Regula este că eroarea de drept
dăunează, însă eroarea de fapt nu dăunează)
Pornind de la afirmaţia lui Paulus, comentatorii dreptului roman
au formulat principiul nemo censetur ignorare legem
Dolul constă în ansamblul manoperelor frauduloase întrebuinţate
pentru a determina o persoană să încheie un act juridic pe care altfel
nu l-ar fi încheiat. Reglementat ca delict în anul 66 î. Hr. de către
pretorul Gallus, a fost numit dollus malus (dolul rău) spre a fi deosebit
de dolus bonus (dolul bun) care nu a fost niciodată sancţionat şi care
constă în folosirea unor mijloace viclene pentru înşelarea duşmanilor
sau lipsirea de gravitate (precum lăudarea exagerată a mărfurilor de
către vânzător). Victima dolului putea acţiona împotriva autorului
delictului şi a moştenitorilor săi dacă aceştia profitaseră de pe urma
dolului.
Violenţa (metus) constă în ameninţarea sau temerea insuflată
victimei, din cauza căreia aceasta îndeplineşte un act juridic la care nu
ar fi consimţit dacă nu ar fi fost astfel constrânsă. Ameninţarea putea să
privească direct persoana care a încheiat actul juridic sau o altă
persoană apropiată faţă de care victima violenţei manifestă o afecţiune
deosebită.
Pentru a produce efecte juridice violenţa trebuie să existe în momentul
încheierii actului juridic, să fie determinantă, adică suficient de
puternică. Victima violenţei avea dreptul la o acţiune care putea fi
îndreptată nu numai împotriva celui ce folosise violenţa, ci şi împotriva
terţilor care ar fi profitat de pe urma actului încheiat în urma violenţei şi
beneficia de o restitutio in
integrum propter metum prin care actul păgubitor era desfiinţat şi
părţile erau repuse în situaţia anterioară comiterii violenţei.
Leziunea (laesio) constă în prejudiciul material suferit de una din
părţile actului juridic din cauza disproporţiei valorice a
contraprestaţiilor în momentul încheierii actului.
Iniţial leziunea a constituit un motiv de anulare a actului juridic numai
când victima era un minor cu vârsta cuprinsă între 14-25 de ani, acesta
beneficiind de o restitutio in integrum ob aetatem. În dreptul lui
Iustinian, sub influenţa creştinismului s-a decis că vânzătorul care a
suferit o pagubă excesivă (laesio enormis) prin vânzarea unui imobil la
un preţ mai mic decât jumătate din valoarea sa reală, va putea cere
anularea vânzării. Cumpărătorul putea să păstreze imobilul numai dacă
se efectua o reductio ad aequitatem, achitând vânzătorului diferenţa
până la jumătate din
valoarea lucrului.4

În cele ce urmează vom analiza eroarea- viciu de consimţământ.

2.Eroarea – viciu de consimţământ

2.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare

Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii în

conştiinţa persoanei care deliberează şi adoptă hotărârea de a încheia
actul juridic. 5

„ Eroarea este starea intelectuală în care ideea realităţii este

întunecată şi ascunsă prin ideea falsă pe care o avem despre un
lucru. ... „6
Sediul materiei îl constituie art. 953 şi 954 Cod civil :
„Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare...”
„Eroarea nu produce efecte decât cănd cade asupra substanţei
obiectului convenţiei”.
În Noul Cod Civil, eroarea este reglementată prin dispoziţiile art.
1206- 1213.
Potrivit criteriului consecinţelor pe care le produce, eroarea se
clasifică în: eroare obstacol, eroare viciu de consomţământ, şi eroarea
indiferentă. 7

4
Teodor Sâmbrian, „Elemente de teorie a actului juridic în dreptul roman” Revista de Ştiinţe juridice
5
Ovidiu Ungureanu, op. cit. pag. 166
6
ibidem
7
ibidem
Eroarea obstacol – este acea eroare, care împiedică formarea actului
juridic civil. Ea se mai numeşte şi eroare distructivă de voinţă.Eroarea
obstacol este cea mai gravă formă a erorii. Ea poate cădea asupra
naturii actului ce se încheie ( error in negotio) cănd o parte crede că
încheie un anumit act juridic civil, sau asupra identităţii obiectului
( error in corpore) cănd o parte crede că tratează cu privire la un
anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun.8

Eroarea viciu de consimţământ- este falsa reprezentare a realităţii

ce cade asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic
( error in substantiam) sau asupra persoanei contractante ( error in
personam).
Ea nu este distructivă de voinţă, nu înlătură consimţământul ci doar îl
viciează.

Eroarea indiferentă- este tot falsa reprezentare a unor împrejurări,

care însă sunt mai puţin importante la încheierea actului juridic civil.
Deoarece se referă la aspecte neesenţiale, nu afectează valabilitatea
actului juridic civil.9
Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a
prestaţiei, însă poate să rămână chisr şi fără o consecinţă juridică.

În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două

feluri: eroarea de fapt şi eroarea de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii
faptice la încheierea actului juridic civil.
Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic
a existenţei sau conţinutului unei norme juridice. 10

8
Ovidiu Ungureanu, op. cit, pag.167, Ernest Lupan, op.cit. pag. 174, Gabriel Boroi, op. cit. pag. 215
9
Ovidiu Ungureanu, op cit, pag. 173, Gabriel Boroi, op. cit, pag. 217, Ernest Lupan, op. cit, pag. 176
10
Noul Cod Civil încearcă să tranşeze controversele existente în literatura de specilitate cu privire la
aplicarea principiului „ nemo censetur ignorare legem“ . Astfel, unii autori consideră
principiul ca fiind o prezumţie absolută, alţi autori admit existenţa erorii de drept. În
2.2.Eroarea asupra substanţei obiectului actului
juridic

Eroarea asupra substanței obiectului actului juridic constituie viciu de

consimțământ numai când se referă la calitățile substanțiale ale
obiectului, deoarece partea care a îcnheiat actul juridic și-a manifestat
voinţa numai în considerarea acestor calităţi, pe care în mod eronat le-
a crezut adevărate, căci altfel nu ar fi încheiat actul.11
Prin substanţa obiectului se înţelege atât bunul considerat în
materialitatea lui, cât şi conţinutul prestaţiei.12
Substanţa obiectului contractului este, deci, ceea ce părţile au
convenit că este esenţial pentru fiecare dintre ele într-un contract
anume şi deci aşteptat de la celălalt contractant în urma executării
obligaţiilor asumate.

A. Condiţiile erorii
Eroarea asupra substanţei nu produce efecte decăt dacă

art. 1207 al. 3 se prevede: “Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o
normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
“În consecinţă, se va putea invoca eroarea de drept, deci necunoaşterea legii, sub
sancţiunea nulităţii, dar numai atunci când eroarea de drept este ori singura, ori
principala cauză a contractului
11
Ovidiu Ungureanu, op. cit. pag. 168
12
ibidem
 1. este determinantă pentru consimţământul celui care invocă
eroarea;
2. poartă asupra unei calităţi convenite de părţi , fiind cunoscute
de ambele
3. se pune problema dacă eroarea este sau nu scuzabilă.

1. Eroarea trebuie să fie determinantă

Aşa cum rezultă din cele ce preced, prin eroarea asupra subtanţei nu
se înţelege numai eroarea asupra materiei din care este făcut bunul
care formează obiectul contractului , ci mult mai larg, eroarea asupra
unui element ţinând de obiectul contractului, care este stabilit prin
voinţa părţilor, putându-se referi atât la elemente de natură materială
cât şi imaterială.13
Din punctul de vedere al erorii, iportantă este „Calitatea
principală şi esenţială pe care părţile au avut-o în vedere în contractul
lor şi fără de care ele n-ar fi contractat” ( D. Alexandresco)
Eroarea asupra substanţei se referă deci, la reprezentarea
greşită asupra unuia din elementele care l-au determinat pe errans să
contracteze, fiind înclus în obiectul contractului ca prestaţie acceptată,
reieşind că dacă aceasta ar fi cunoscut realitatea nu şi-ar fi dat
consimţâmăntul sau şi l-ar fi dat în alte condiţii.
Cel care invocă eroarea trebuie să facă dovada că tocmai elementul
asupra căruia el s-a înşelat este cel care a determinat să contracteze,
având o înfluenţă hotărâtoare asupra consimţământului său, lucru care
se poate face prin orice mijloc de probă.

Aprecierea erorii se face „ in concreto” Credinţa greşită a uneia dintre

părţi trebuie să fie determinantă pentru aceastaîn luarea deciziei de a
contracta. Este deci vorba despre o chestiune subiectivă , care se

13
Dan Chirică „Eroarea viciu de consimţământ în materie contractuală” Revista Dreptul, nr. 7/2005, pag.
12
apreciează „in concreto” în funcţie de circumstanţele în care s-a
contractat, iar nu „in abstracto” prin luarea în considerare a
comportamentului – etalon.
Fără indoială atunci cănd se pune problema interpretării voinţei
părţilor, instanţa de judecată va putea accepta mult mai uşor că o
anumită calitate care lipseşte lucrului vândut este determinantă
potrivit opiniei comune , aşadar „ in abstracto” dar aceasta doar
pentru a determina in concreto caracterul ei determinant.14

Eroarea poate purta nu numai asupra prestaţiei

cocontractantului, ci şi asupra propriei prestaţii. De regulă, eroarea
poartă asupra prestaţiei celeilalte părţi contractante,dar practica
judiciară şi doctrina admite în mod unanim, existenţa situaţiilor în care
eroarea poartă asupra propriei prestaţii.
Spre exemplu: în cazul în care vânzătorul crede că vinde copia unei
opere de artă, însă în realitate este vorba despre o operă autentică.15
Atunci cănd eroarea cade asupra valorii prestaţiei nu mai
este vorba de calităţile substanţiale ale obiectului, deci nu mai suntem
în prezenţa erorii viciu de consimţământ, ci în prezenţa leziunii ca viciu
de consimţământ.16
În actuala reglementară- art. 1165 Cod civil, majorului este interzis
invocarea leziunii.
Ţinând cont însă de împrejurarea că „eroarea lezionară” a fost admisă
în doctrină, în Noul cod civil restricţia din art. 1165 Cod civil a fost
înlăturată. 17

14
Ibidem, pag. 14
15
Ibidem, pag. 21
16
Ovidiu Ungureanu, op. cit. pag. 170
17
Legea nr. 287 din 2009, art. 1221”Leziunea”. Art. 1.221. - (1) Există leziune atunci
când una dintre părti, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experientă ori de
lipsa de cunostinte a celeilalte părti, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestatie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii
contractului, decât valoarea propriei prestatii.
 2. Eroarea trebuie să poartă asupra unei calităţi

convenite, fiind cunoscută de ambele părţi.

Concepţia care stă la baza anulării contractului pentru eroare asupra

substanţei este una subiectivă, instanţa trebuind să aprecieze de la
caz la caz care au fost elementele dterminante care l-au făcut să
contracteze pe acela care solicită aplicarea sancţiunii.
Dar dacă, sub pretextul că o anumită calitate determinantă lipseşte, s-
ar permite fără restricţii părţilor contractante să pună în discuţie
valabilitatea contractului după înheierea acestuia, s-ar aduce grave
atingeri siguranţei dinamice a circuitului civil.
Pentru a preîntâmpina un asemenea pericol, practica judiciară şi
doctrina impun ca o condiţie a anulării contractului ca elementul
asupra căruia se pretinde că poartă eroarea să fie determinant, fiind
cunoscut şi asumat contractual de cealaltă parte. Cu alte cuinte, este
necesar ca cocontractantul să ştie sau să fi trebuit să ştie că erransul
atribuie o anumită calitate prestaţiei sau lucrului care formează
obiectul contractului şi că aceastea sunt esenţiale pentru el, în sensul
că în lipsa lor nu ar contracta sau ar contracta în alte condiţii.
În ipoteza în care o parte contractantă este în eroare, iar cealaltă
ştie acest lucru, dar nu îi atrage atenţia erransului în nici un fel, lăsănd
să persiste în greşeală, contractul este anulabil, dar nu pentru eroare
asupra substanţei , ci pentru dol prin reticenţă18.

(2) Existenta leziunii se apreciază si în functie de natura si scopul contractului.

(3) Leziunea poate exista si atunci când minorul îsi asumă o obligatie excesivă prin
raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obtine din contract ori la
ansamblul circumstantelor
18
Dan Chirică, op. cit. , pag. 25
 3. Eroarea trebuie să fie sau nu scuzabilă pentru
partea
care solicită anularea?

Eroarea uneia sau alteia dintre părţi la încheierea contractului poate fi

atât neimputabilă errans-ului ( adică nu i se poate reproşa nimic pentru
faptul că a căzut în eroare) cât şi imputabilă ( cănd cu oarecare
diligenţă ar fi putut evita să cadă în eroare).
Eroarea neimputabilă poate duce la anularea contrcatului, se
pune însă întrebarea dacă eroarea imputabilă errans - ului este şi ea
susceptibilă de a atage aceleaşi sancţiune.
Această întrebare a dat naştere la dezbateri si exprimarea unor opinii
contradictorii în doctrină şi jurisprudenţă.
Iniţial s-a apreciat că eroarea atrage anularea, indiferent dacă este
scuzabilă sau nu, ulterior s-a impus concepţia potrivit căreia eroarea
nescuzabilă, conform principiului consacrat prin adagiul
„ de non vigilantibus non curat praetor” nu poate aduce la anularea
contractului.
Caracterul nescuzabil al erorii a fost dedus , pe de o parte, dintr-
o lipsă culpabilă de informare, apreciindu-se in concreto ,în funcţie de
circumstanţele cauzei, profesiunea, vârsta şi pregătirea errans-ului, iar
pe de altă parte din dorinţa de a proteja pe cocontrctantul de bună de
prejudiciul pe care i l-ar cauza anularea contractului.19
În Noul Cod Civil este reglementată problema erorii nescuzabile,
astfel în Art. 1.208. se arată:
(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra
căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu
diligente rezonabile.

19
Ibidem, pag. 26
Prin urmare, în viziunea legiuitorului eroarea nescuzabilă, adică
eroarea culpabilă nu constituie motiv de anulare a contractului.
În viitor discuţiile se vor purta , cu siguranţa, în jurul expresiei
„diligenţă rezonabilă”.

B.PROBA ERORII

Eroarea constituind o stare de fapt   pate fi dovedită prin orice mijloace   de 

probă, inclusiv prin martori şi prezumţii.20
În practică cel mai adesea se va apela la prezumţii simple, sens în care vor fi 
luate în considerare elemente ca vârsta, profesia, situaţia socială, competenţa 
comportamentul cocontractantului, preţul,etc.
Sarcina   probei   erorii,   element   psihologic   dificil   de   evidenţiat,   revine 
celui care pretinte că i­a fost viciat consimţămţântul, reclamantul fiind ţinut 
să   dovedească   nu   numai   faptul   că   a   fost   în   eroare   la   data   încheierii 
contractului,   ci   şi   că   această   a   fost   substanţială   şi   determinantă   pentru 
consimţământul său. 
Pentru     aprecierea   existenţei   erorii   momentul   de   referinţă   este   acela   al 
încheierii   contractului,   dar   proba   acesteia   poate   rezulta   nu   numai   din 
elemente   anterioare   sau   concomitente   încheierii   contractului   ,   ci   şi 
ulterioare21

20
Ovidiu Ungureanu, op. cit, pag. 172
21
Dan Chirică, op. cit. pag. 27
În   literatura   de   specialitate   s­a   exprimat   opinia   că   pentru   a   fi   luată   înm 
considerare   eroarea trebuie să nu fie nici atât de gravă pentru a face actul 
inexistent,   nici   atât   de   lejeră   de   natură   a   nu   fi   jucat   un   rol   decisiv.   În 
evaluarea erorii trebuie deci să distingem între calităţi care au o importanţă 
directă   în   considerarea   lucrului   sau   a   persoanei   şi   calităţi   care   au   o 
importanţă indirectă. 22

C.SANCŢIUNEA ERORII ŞI CONSECINŢELE EI

Fiind un viciu de consimţământ , conform dispoziţiilor art. 953­ 954 Cod civil, 
eroarea asupra substanţei atrage sancţiunea nulităţii relative a contractului, 
putând fi invocată doar de către partea care a căzut în eroare şi succesorii 
universali sau cu titlu universali ai acestora.
Anularea pentru eroare nu este condiţionată în drept de cauzarea unui 
prejudiciu   errans­ului,   dar,   din   punct   de  vedere     practic,   aceasta   nu   va  fi 
determinat   să   acţioneze   decăt   în   cazul   în   care   este   prejudiciat   de   actul 
încheiat.
Actul anulabil poate fi confirmat de cel în drept să invoce eroarea. 
Dreptul  la acţiune se prescrie în termend e 3 ani şi ia naştere de la data 
cunoaşterii cauzei de anulare de către errans sau, după caz, ocrotitorul său 
legal ori persoana în drept să încuviinţeze actele, dar nu mai târziu de 18 

22
Ovidiu Ungureanu, op. cit., pag. 173
luni de la data încheierii actului, conform art. 9 din Decretul nr. 167/1958 
privind prescripţia extinctivă.
Anularea afectează contractul în întregul saă, afară de cazul în care eroarea 
priveşte o clauză accesorie, situaţie în care se va limita doar la aceasta23.
În   Noul   Cod   Civil,   prin   art.   1213   s­a   reglementat   posibilitatea   adaptării 
contractului. Astfel, partea care este victima erorii esenţiale rămâne legată 
de contractul astfel încheiat, dacă cealaltă parte este de acord cu executarea, 
urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod corespunzător. 
Atunci când actul juridic este anulat pentu eroare cealaltă parte poate 
cere repararea prejudiciului suferit de ea sau de o terţă persoană pentru ca s­
a încrezut cu buna credinţă în valabilitatea consimţământului  dat de cel ce 
s­a aflat în eroare. 24
Cele două acţiuni, în anulare pe de o parte şi pentru angajarea răspunderii , 
pe   de   altă   parte,   având   însă   fundamente   diferite(   încălcarea   unei   norme 
referitoare la formarea contractului, în cazul nulităţii; cauzarea din culpă a 
unui prejudiciu , în cazul răspunderii) nu vor fi condiţionate una de cealaltă, 
putând fi exercitate independent. 
Ce trebuie subliniat, este faptul că prejudiciul născut în legătură cu 
formarea nevalabilă a unui contract, nu rezultă nici din neexecutarea, nici 
dein   anularea   contractului,   ci   chiar   din   încheierea   contractului   cu 
nerespectarea normelor legale, răspunderea pentru repararea acestuia fiind 
delictuală.

23
Dan Chirică, op. cit, pag. 28
24
Ovidiu Ungureanu, op.cit, pag. 172
 2.3. Eroarea asupra persoanei cocontractantului 

Conform dispoziţiilor art. 954 al.2 din Cod civil ” eroarea  nu produce nulitate 
când   cade   asupra   persoanei   cu   care   s­a   contractat,   afară   numai   când 
considerarea   persoanei   este   cauza   principală,   pentru   care   s­a   făcut 
convenţia”. 
Eroare asupra persoanei constituie viciu de consimţământ în acele acte 
juridice în care consideraţia  persoanei  cocontractantului  sau calităţile  sale 
esenţiale sunt determinante la încheierea actului juridic, cum ar fi în cazul 
căsătoriei sau al contractelor încheiate intuitu personae,25 cazul frecvent fiind 
cel al actelor cu titlu gratuit, fără  să excludem complet contractele oneroase 
(contractul de comandă a unei lucrări ştiinţifice sau literare, contractul de 
societate, împrumutul, mandatul)26

25
Ibidem, pag. 171
26
Ernest Lupan, op.cit, pag. 175
 Trebuie   subliniat   că   modalitatea   de     apreciere   a   erorii   asupra 
persoanei este identică cu aceea a erorii asupra substanţei, căci ca şi lucrurile 
persoanele   au   calităţile   lor   substanţiale.   Eroarea   poate   purta   fie   asupra 
identităţii fizice sau civile , caz mai rar întâlnit,  fie asupra calităţilor fizice, 
intelectuale, morale sau juridice ale persoanei.
Eroarea poartă asupra calităţilor cocontractantului de regulă, dar nu 
este exclus ca ea sa poartă şi asupra calităţilor unei terţe persoane, cum este 
cazul erorii asupra solvabilităţii celui garantat prin încheierea un ui contract 
de garanţie. 27

În ce priveşte  reglementarea în ansamblu a viciilor de consimţământ în Noul 
Cod   Civil,  noutatile pe care le aduce noua reglementare sunt
semnificative. Astfel, numai eroarea esentiala va deschide calea unei
actiuni in anularea contractului. Spre deosebire de reglementarea
actuala, eroarea asupra naturii sau obiectului contractului este tratata
ca o cauza de nulitate relativa. In plus, sunt reglementate expres
eroarea de drept si dolul prin reticenta iar leziunea dobandeste o
vocatie generala de protejare a partii defavorizate intr-un raport
contractual si de remediere a dezechilibrelor contractuale grave
provocate prin comportamentul incorect al celeilalte parti.

27
Dan Chirică, op. cit, pag. 37
 PRACTICĂ JUDICIARĂ

Secţia civilă a Curţii de apel

Decizie nr. 1072/1998

din 02/06/1998

(Timişoara). Contract de vânzare-

cumpărare, viciu de consimţământ,
eroare cu privire la natura juridică
a actului încheiat, efecte.
 Când reclamanta, datorită vârstei înaintate şi afecţiunilor psihice,
care i-au diminuat într-o măsură foarte mare discernământul, a fost în
eroare cu privire la natura juridică a actului încheiat, având credinţa că
încheie un contract de vânzare-cumpărare cu clauza întreţinerii,
nicidecum un contract de vânzare-cumpărare, consimţământul său
fiind viciat, nu poate fi considerat valabil.
Prin sentinţa civilă nr. 4969/24.05.1994, Judecătoria Arad a respins
acţiunea intentată de reclamantul C.T. împotriva pârâţilor T.I. şi T.A.
pentru anulare contract de vânzare-cumpărare, cu motivarea că la
data încheierii actului în forma autentică, potrivit concluziilor expertizei
medico-legale efectuată în cauză, acesta a avut discernământul
diminuat.
Cum la 22 septembrie 1993, reclamanta a decedat, procesul a fost
continuat de fiul său, D.I. în calitate de moştenitor legal şi acceptant al
succesiunii, care a declarat apel împotriva hotărârii pronunţate de
instanţa de fond, apel respins de Tribunalul Arad prin decizia civilă nr.
96 din 4 februarie 1997.
Recursul declarat în cauză de reclamant, a fost admis de Curtea de
Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 960 din 17 iunie 1996, a casat
decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi
instanţă, Tribunalul Arad, în vederea efectuării unei noi expertize
medico-legale.
În cadrul judecării în fond, după casare, prin decizia civilă nr. 275 din
10.02.1998, Tribunalul Arad a respins apelul reclamantului, apreciind
ca temeinică şi legală hotărârea instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul D.I.,
susţinând că datorită vârstei înaintate şi afecţiunilor psihice, pe fondul
consumului de alcool şi medicamente, prealabil încheierii contractului,
C.T. a fost în eroare cu privire la natura juridică a actului încheiat.
Prin decizia civilă nr. 1072 din 2.06.1998, Curtea de Apel Timişoara a
admis recursul, a casat atât decizia pronunţată în apel, cât şi hotărârea
primei instanţe şi în fond, a admis acţiunea intentată de reclamanta
C.T. şi continuată de moştenitorul acesteia, D.I.
A fost anulat contractul autentic de vânzare-cumpărare încheiat de
părţi, dispunându-se restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Pentru formarea valabilă a oricărui act juridic, consimţământul
părţilor trebuie nu doar să existe, să fie exteriorizat, ci şi ca acesta să
fie liber exprimat şi dat în cunoştinţă de cauză, adică să nu fie viciat,
potrivit art. 948 alin. 2 Cod civil.
În afară de art. 953 Cod civil, care prevede că, atunci când este dat
prin eroare, consimţământul nu este valabil, reglementarea cuprinsă în
art. 954 Cod civil stabileşte că eroarea nu produce nulitate decât
atunci când cade asupra substanţei obiectului convenţiei - error în
substantiem - sau asupra identităţii ori calităţilor persoanei
contractante - error în personam.
Expertizele medico-legale efectuate în cauză au demonstrat că
vânzătoarea în vârstă de peste 80 ani, prezenta afecţiuni psihice, care
au condus la diminuarea foarte mare a discernământului, iar martorii
au relatat că reclamanta nu a primit preţul vânzării, având credinţa că
va fi întreţinută de pârâţi, ceea ce duce la concluzia alterării
consimţământului în conţinutul său intelectual, conştient.

Secţia civilă a Tribunalului Suprem

Decizie nr. 1985/1975

din 01/01/1975

Convenţii. Eroare asupra

substanţei. Leziune. Deosebire.
 Eroarea constituie o cauză de anulare a convenţiei, când se referă la
substanţa obiectului acesteia (art. 954 C. civ.).
Nu constituie eroare asupra substanţei eroarea asupra valorii
economice a prestaţiei sau contraprestaţiei. A admite o altă soluţie ar
însemna să se recunoască şi leziunea ca viciu de consimţământ, deşi
ea nu are acest caracter, ci reprezintă doar o condiţie de anulare a
actelor juridice încheiate de minorii ce au capacitate restrânsă.
__________
Publicată în "Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem", p. 74.

Secţia civilă a Curţii supreme de justiţie

Decizie nr. 160/1993

din 27/01/1993

Contract de vânzare-cumpărare.
Condiţii de validitate. Vicii de
consimţământ.

Vânzătorii-pârâţi au cerut anularea contractului de vânzare-

cumpărare încheiat cu reclamanta-cumpărătoare şi repunerea părţilor
în situaţia anterioară, cu motivarea că la încheierea convenţiei au fost
în eroare cu privire la suprafaţa de teren ce au înstrăinat-o
cumpărătoarei.
Potrivit prevederilor art. 954 Cod civil, ignorarea sau greşita
cunoaştere a realităţii constituie viciu de consimţământ în două
ipoteze: când cade asupra substanţei obiectului prestaţiei părţilor şi
când se referă la persoana cu care se încheie actul.
Nu orice eroare viciază consimţământul, pentru ca eroarea să ducă
la nulitatea convenţiei, este necesar ca ea să fi fost cauza unică şi
determinată a consimţământului.
Prin substanţă se înţelege orice calitate esenţială a obiectului
convenţiei pe care părţile au avut-o în vedere în principal în momentul
contractării şi a cărei lipsă, dacă ar fi fost cunoscută ele nu ar fi
contractat.
Deşi din cele mai multe ori eroarea asupra substanţei se referă la
obiectul contraprestaţiei, ea poate să privească şi substanţa prestaţiei
proprii, caz în care efectele pe care le produce în privinţa validităţii
actului juridic încheiat sunt aceleaşi.
Între eroare asupra substanţei şi viciile ascunse în materia vânzării,
reglementată de art. 1352-1360 Cod civil, există o strânsă legătură,
ambele situaţii fiind generate de cunoaşterea inexactă a realităţii, iar
sancţiunea prevăzută are ca scop să ocrotească victima erorii. Între
eroare asupra substanţei şi viciile ascunse există însă o distincţie netă:
eroarea asupra substanţei deschide calea acţiunii în anulare, care
poate să fie exercitată chiar de vânzător atunci când ea priveşte
substanţa prestaţiei proprii, în vreme ce viciile ascunse din materia
vânzării permit doar cumpărătorului opţiunea între acţiunea în
rezoluţionarea contractului şi acţiunea în micşorarea preţului.
În speţă, este adevărat că, la data încheierii contractului, atât
cumpărătoarea cât şi vânzătorii au avut, datorită măsurătorii greşite
efectuate de organul tehnic care a întocmit planul de situaţie, o
reprezentare eronată asupra întinderii totale a terenului cât şi a
parcelelor ce urmau să revină reclamantei şi, respectiv, să rămână pe
mai departe în proprietatea pârâţilor.
Această greşită cunoaştere, a realităţii nu poate constitui, însă, viciu
de consimţământ care să fie invocat de vânzători în scopul anulării
convenţiei, de vreme ce, aşa cum s-a stabilit prin expertiza executată,
suprafaţa de teren reală rămasă în proprietatea acestora este mai
mare decât aceea cu care, la semnarea contractului, s-au declarat de
acord să rămână în proprietatea lor.
__________
Publicată în "Dreptul" nr. 7/1994, p. 84-85.
Publicată în SET nr. 2/1994 al C.S.J.

Secţia civilă a Curţii de apel

Decizie nr. 1037/1998

din 02/10/1998

(Iaşi). Vicii de consimţământ.

Eroarea. Dovada ei.

Eroarea, care constă în reprezentarea inexactă a realităţii la

momentul încheierii contractului, constituie viciu de consimţământ
numai atunci când priveşte calităţile substanţiale ale obiectului
contractului său, în anumite cazuri, persoana cocontractantului (art.
954 Cod civil).
Eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului contractului
priveşte calităţile care au servit drept motiv determinant pentru
formarea acordului de voinţe al părţilor, în sensul că, în lipsa lor, nu s-
ar fi contractat.
Eroarea asupra valorii economice a prestaţiei sau contraprestaţiei
nu constituie eroare asupra substanţei, iar eroarea asupra persoanei
operează numai în contractele încheiate în consideraţia unei anumite
persoane (intuitu personae).
Nu constituie eroare, ca viciu de consimţământ, simpla susţinere a
părţii că din eroare s-a înstrăinat terenul clădit şi neclădit, deoarece nu
se invocă împrejurări care să ateste faptul că, la momentul încheierii
contractului, vânzătorul a avut reprezentarea inexactă a realităţii
privind calităţile substanţiale ale obiectului contractului.

Secţia civilă a Curţii de apel

Decizie nr. 396/1999

din 30/03/1999

(Constanţa). Contracte civile,

contractul de donaţie.

Potrivit art. 961 Cod civil, convenţia făcută din eroare, violenţă nu
este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate.
 Rezultă deci că în cazul în speţă invocându-se un viciu al
consimţământului, respectiv violenţa, nulitatea este relativă.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către persoana pe care
o ocroteşte dispoziţia legală ce reglementează nulitatea.
Astfel, nulitatea relativă pentru viciu de consimţământ nu poate fi
invocată decât de către partea contractantă al cărei consimţământ a
fost viciat la contractare, deoarece numai în vederea ocrotirii acesteia
legea a consacrat facultatea anulării actului.
Pe de altă parte, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea
relativă, dat fiindcă fundamentul sau îl constituie ocrotirea intereselor
uneia dintre părţile contractante, este supusă prescripţiei de 3 ani de
la data încheierii actului.
După trecerea termenului de prescripţie, acţiunea în nulitatea contra
actului se stinge.
În speţă, în raport de dispoziţiile legale suscitate şi de probele
administrate în cauza se constată:
1. s-a invocat ca viciu al consimţământului violenţa care, potrivit
art. 961 Cod civil este un caz de nulitate relativă şi nu absolută cum a
reţinut instanţa de apel.
2. fiind invocat un caz de nulitate relativă calitatea de pârâţi în
acţiunea în anulare o au numai părţile contractante, ori Consiliul Local
al Municipiului Constanţa neavând calitatea de parte în contract, nu
poate avea calitate procesuală pasivă în acţiunea în anulare.
3. fiind vorba de o nulitate relativă, dreptul la acţiune se prescrie în
termen de 3 ani de la încheierea actului a cărui anulare se solicită.
Cum actul de donaţie s-a încheiat în anul 1971, iar acţiunea în
anulare a fost introdusă la 05.04.1998, dreptul la acţiune este prescris.
 Secţia civilă a Tribunalului

Sentinţă civilă nr. 480/2001

din 06/03/2001

(Constanţa). Contract de închiriere.

Nulitate pentru interdicţia
subînchirierii. Invocarea erorii
obstacol.

Art. 954 cod civil dispune că eroarea nu produce nulitate decât

atunci când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.
Nu se poate invoca nulitatea actului încheiat pentru eroare asupra
substanţei contractului, atunci când intenţia părţilor de a încheia un
contract de închiriere a fost neechivocă.

Reclamanta S.C. MVA S.R.L. a solicitat instanţei să dispună anularea

contractului de închiriere încheiat la 01.03.2000 cu pârâta S.C. AD
S.R.L., pentru o suprafaţă de 8 m2 din spaţiul deţinut în Constanţa, str.
Cişmelei nr. 15, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Temeiul în fapt al acţiunii îl constituie constatarea ulterioară, făcută
de societatea reclamantă, privind interdicţia de a subînchiria spaţiul
pus la dispoziţie de Consiliul Local Constanţa, apreciind că în aceste
condiţii consimţământul său a fost viciat prin eroarea asupra
substanţei contractului.
În drept au fost invocate prevederile art. 948 pct. 4, art. 968, art.
969 alin. 2 şi art. 970 cod civil, cu aplicabilitate faţă de dispoziţiile
H.G. nr. 140/1991 şi H.G. nr. 279/1992.
Acţiunea a fost respinsă, pentru următoarele considerente:
 Nulitatea actului juridic civil este definită ca fiind acea sancţiune
care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice
edictate pentru încheierea sa valabilă, ea operând în cazul încălcării
acestor norme.
Contractul de închiriere încheiat între cele două societăţi are ca
obiect folosinţa spaţiului comercial tip chioşc, în suprafaţă de 8 m2, în
timp ce obiectul contractului de închiriere perfectat la 06.04.1994 între
reclamantă şi autoritatea administraţiei publice locale vizează
transmiterea folosinţei suprafeţei de teren de 50 m2.
În consecinţă, instanţa reţine că raportul juridic dintre părţi nu
priveşte acelaşi obiect, cuprins în contractul de concesiune încheiat
între reclamantă şi autoritatea administraţiei publice locale.
Cât priveşte eroarea, ca viciu de consimţământ, ea este definită ca o
falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act civil. Art. 954 cod
civil dispune că eroarea nu produce nulitate decât atunci când cade
asupra substanţei obiectului convenţiei.
Ori, în speţă, reclamanta nu poate invoca nulitatea actului încheiat
pentru eroare asupra substanţei contractului, fiind neechivocă intenţia
părţilor de a încheia un contract de închiriere.

(sentinţa civilă nr. 480 COM/06.03.2001, definitivă conform deciziei

civile nr. 818/2001 a Curţii de Apel Constanţa - secţia comercială)

Secţia civilă a Curţii supreme de justiţie

Decizie nr. 76/1993

din 19/01/1993

Căsătorie, anulare sau nulitate -

deosebiri.
 Potrivit art. 9 din Codul familiei, este oprit să se căsătorească
alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic
de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale.
Interzicerea căsătoriei în cazul persoanei lipsite vremelnic de
facultăţile mintale operează exclusiv pentru perioada în care nu are
discernământul faptelor sale, deoarece în perioadele de remisiune se
prezumă că acţionează cu discernământ şi că îşi dă un consimţământ
valabil. Starea de boală trebuie însă comunicată viitorului soţ care este
liber să hotărască dacă acceptă sau nu să se căsătorească în această
situaţie. Inducerea în eroare prin ascunderea acestei stări constituie
viciu de consimţământ şi atrage, la cererea celui indus în eroare,
anularea căsătoriei.
Nulitatea este relativă şi poate fi invocată numai de cel indus în
eroare pe calea acţiunii ce trebuie introdusă în termenul de 6 luni
prevăzut de art. 21 din Codul familiei.
În cazul alienatului mintal şi a debilului mintal nulitatea este
absolută dat fiind lipsa totală de discernământ şi poate fi invocată de
orice persoană interesată, pe calea acţiunii în constatarea nulităţii care
este imprescriptibilă.
Întrucât textul de lege invocat nu distinge, rezultă că nulitatea
absolută a căsătoriei încheiate de alienatul mintal sau debilul mintal
operează indiferent dacă este pus sub interdicţie ori dacă încheie
căsătoria într-un moment de luciditate, astfel că era esenţial ca pentru
corecta soluţionare a cauzei să se stabilească pe calea unei expertize
psihiatrice dacă soţul pârât era alienat sau debil mintal la data
încheierii căsătoriei. În cazul în care se va ajunge la concluzia că la
data încheierii căsătoriei soţul pârât nu era alienat mintal, se impune
ca instanţa să stabilească prin administrare de probe, dacă acesta a
ascuns la acea dată starea sa de boală, inducându-o în eroare pe
reclamantă, caz în care ar urma să se analizeze dacă sunt întrunite
condiţiile cerute de lege pentru a fi invocată nulitatea relativă a
căsătoriei.
__________
Publicată în SET nr. 2/1993 al C.S.J.

Secţia civilă a Curţii de apel

Decizie nr. 197/2008

din 24/06/2008

(Braşov). Eroare viciu de

consimţământ. Coroborarea
dispoziţiilor art. 954 Cod Civil cu
cele ale art. 6, 60 şi 4 din Legea nr.
36/1995.

Prin Sentinţa civilă nr. 470/20.04.2007 Judecătoria Braşov s-a

respins acţiunea formulată şi completată de reclamantul Carlebach
Eliezer Clifton, împotriva pârâţilor Parlog Bogdan Ciprian, Ştefan Alina
Iuliana şi B.N.P. Crăciun Nicuşor. A fost obligat reclamantul la plata
cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON.
Prin Decizia civilă nr. 37/12.02.2008 Tribunalul Braşov s-a admis
apelul declarat de către apelantul reclamant Carlebach Eliezer Clifton
împotriva Sentinţei civile nr. 470/20.04.2007, pronunţată de
Judecătoria Zărneşti în dosarul nr. 1163/C/2006, care a fost schimbată
în tot şi în consecinţă a fost admisă acţiunea formulată şi completată
de reclamantul Carlebach Eliezer Clifton, în contradictoriu cu pârâţii
Pârlog Bogdan Ciprian, Ştefan Alina Iuliana şi Biroul Notarului Public
Crăciun Nicuşor.
A fost anulată declaraţia autentificată sub nr. 1097/07.06.2006 de
către Biroul Notarului Public Crăciun Nicuşor. S-a dispus înscrierea în
C.F. nr. 80 a localităţii Holbav a dreptului de uzufruct viager al
apelantului reclamant Carlebach Eliezer Clifton, astfel cum a fost
constituit iniţial prin actul autentificat sub nr. 1698/28.08.2003. Au fost
obligaţi intimaţii-pârâţi să plătească apelantului reclamant suma de
2.010 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, câte 670 lei
fiecare.
Împotriva acestei decizii au declarat apel pârâţii Pârlog Bogdan
Ciprian, Ştefan Alina Iuliana şi Biroul Notarului Public Crăciun Nicuşor.
Recursul primilor doi pârâţi este întemeiat pe dispoziţiile art. 304
pct. 6, 8 şi 9 Cod Procedură Civilă.
În dezvoltarea motivelor se arată că instanţa a acordat ceea ce nu s-
a cerut, în sensul că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul
a invocat ca şi cauză de nulitate dolul - viciu de consimţământ şi nu şi
eroarea. Acest din urmă viciu a fost dezvoltat numai cu ocazia apelului,
iar instanţa de apel, încălcând dispoziţiile art. 294 Cod Procedură
Civilă, a admis acţiunea pentru această cauză de nulitate.
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii
schimbând înţelesul lămurit al acestuia sub două aspecte:
 În primul rând declaraţia contestată nu este o simplă declaraţie a
părţii ci una dată în formă autentică care, potrivit art. 1173 Cod Civil
are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi
convenţiile pe care le constată, iar în ceea ce priveşte constatările
personale ale agentului instrumentator face credinţă până la înscrierea
în fals. Or, prin rezoluţia procurorului, ca urmare a plângerii penale
înaintate de către reclamant, s-a dispus neînceperea urmăririi penale
privind infracţiunile de înşelăciune, abuz în serviciu şi fals intelectual
faţă de notar şi înşelăciune faţă de recurenţi.
În privinţa cunoaşterii limbii române de către reclamant se arată că
din succesiunea în timp a diferitelor acte notariale încheiate de către
pârât rezultă fără dubiu că după anul 2003 aceasta nu a mai avut
nevoie de prezenţa unui traducător fiind un bun cunoscător al limbii
române. Mai mult decât atât, conform recunoaşterii sale la
interogatoriu el este cel care a redactat cuvântul renunţare din
cuprinsul declaraţiei autentice, acest cuvânt fiind unul uzual al cărui
sens nu este greu de cunoscut. În acest sens nu este pertinentă nici
declaraţia martorului audiat în apel pentru că cele relatate de el sunt
cunoscute numai de la reclamant şi nu reprezintă constatările sale
personale.
În al doilea rând instanţa a reţinut o altă cauză de nulitate, care nu
se regăseşte în acţiunea introductivă, respectiv eroarea asupra naturii
actului, când de fapt reclamantul a invocat dolul. De altfel, fiind un act
unilateral nu poate fi reţinut dolul ca viciu de consimţământ pentru că
el ar trebui să provină de la cocontractant, or, în speţă nu există
cocontractant.
Ultimul motiv de recurs se referă la aplicarea greşită a legii.
Recurenţii invocă reţinerea greşită de către instanţa de apel a
încălcării dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr. 36/1995 având în
vedere că din chiar conţinutul declaraţiei rezultă că notarul şi-a
îndeplinit obligaţia de a pune în vedere părţii să citească conţinutul
actului, confirmând acest fapt. De asemenea, nu se consideră a fi
încălcate dispoziţiile art. 47 din acelaşi act normativ pentru că nu este
o obligaţie a notarului să pună la dispoziţia părţii un interpret, ci este o
posibilitate a părţii de a solicita prezenţa unui traducător autorizat.
O ultimă critică în cuprinsul acestui motiv de recurs se referă la
greşita aplicare a dispoziţiilor art. 99-100 din Legea nr. 36/1995 şi
ignorarea dispoziţiilor art. 1173 Cod Civil. În acest sens se consideră că
atâta timp cât nu a existat o înscriere în fals cu privire la cunoaşterea
limbii române de către reclamant ea nu poate fi considerată o eroare
asupra naturii actului încheiat, constatările notarului public având
putere doveditoare deplină.
Recursul pârâtei B.N.P. Nicuşor Crăciun este întemeiat pe dispoziţiile
art. 304 pct. 8 şi 9 Cod Procedură Civilă.
În dezvoltarea criticilor se arată că reţinerea instanţei de apel cu
privire la încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr. 36/1995 nu
este legală. Instanţa a considerat că notarul nu şi-a îndeplinit obligaţia
de a explica părţii înţelesul conţinutului actului, că acesta nu a citit
declaraţia şi nu a înţeles-o nefiind cunoscător al limbii române, ceea ce
ar fi impus prezenţa unui traducător autorizat, în condiţiile în care nu
există nici o probă în acest sens, declaraţia martorului pe care s-a
bazat instanţa fiind a unei persoane care nu a fost de faţă la încheierea
actului. De altfel, din chiar cuprinsul declaraţiei reiese că partea a citit
şi a consimţit la autentificarea declaraţiei sale, iar cunoaşterea limbii
române este un fapt declarat de către reclamant şi constatat şi de
către notar.
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr.
36/1995 recurentul consideră că instanţa a ignorat faptul că
reclamantul cunoaşte limba română, aşa cum reiese din alte acte
notariale depuse la dosar şi încheiate anterior acestei declaraţii, şi aşa
cum reiese şi din declaraţia martorului audiat în cauză şi din rezoluţia
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov. De altfel cuprinsul
articolului sus-menţionat prevede expres că traducerea poate fi făcută
de notarul public, de o persoană angajată a biroului notarial sau de un
traducător autorizat şi nu de alte persoane în care partea are încredere
cum ar fi concubina acestuia sau avocatul. În aceste condiţii
raţionamentul instanţei privitor la încrederea pe care a avut-o în
explicaţiile concubinei sale nu pot fi analizate în contextul în care
notarul nu şi-a îndeplinit atribuţiile legale.
În dovedirea motivelor de recurs s-a admis şi administrat proba cu
înscrisuri.
Intimatul nu a depus întâmpinare.
Examinând recursurile, prin prisma motivelor invocate, Curtea
constată că acestea nu sunt fondate.
În ceea ce priveşte recursul declarat de intimaţii Pârlog Bogdan
Ciprian şi Ştefan Alina Iuliana.
Instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 294 Cod Procedură
Civilă şi nu a acordat altceva decât s-a cerut. În cuprinsul acţiunii
introductive de instanţă, în motivarea în fapt reclamantul face vorbire
constant de eroarea în care a fost cu privire la actul pe care urma să îl
semneze, iar în drept acţiunea este întemeiată şi pe dispoziţiile art.
954 Cod Civil, aşa încât eroarea ca viciu de consimţământ a fost
invocată de parte chiar prin acţiunea introductivă de instanţă.
Potrivit art. 1173 Cod Civil actul autentic are deplină credinţă în
privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le
constată, iar în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului
instrumentator face credinţă până la înscrierea în fals.
Această dispoziţie legală nu trebuie însă interpretată în sensul
absolutist invocat de către recurenţi. Faptul că prin rezoluţia
procurorului s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ceea ce semnifică
inexistenţa unei infracţiuni, nu înlătură posibilitatea părţii de a invoca
existenţa unui viciu de consimţământ. încheierea unui act în care
consimţământul a fost viciat nu are în mod obligatoriu conotaţii penale,
ci poate rămâne în tărâmul civilului.
Faptul cunoaşterii sau nu a limbii române de către recurent nu poate
fi interpretată numai prin prisma cunoaşterii vocabularului uzual sau a
faptului că în două dintre actele notariale încheiate anterior acestei
declaraţii s-a consemnat că este cunoscător al limbii române. Aşa cum
corect a reţinut instanţa de apel, limbajul juridic, chiar dacă conţine şi
cuvinte ce sunt folosite în limbajul comun, are un înţeles şi o finalitate
diferită de înţelesul comun.
În ceea ce priveşte reţinerea de către instanţă a erorii asupra naturii
actului nu poate fi reţinută critica referitoare la faptul că nu a fost
invocată eroarea ci dolul, pentru că ea nu este reală, aşa cum am
arătat mai sus, iar susţinerea că eroarea se poate invoca numai în
cadrul unei convenţii şi nu a unui act unilateral nu poate fi primită
întrucât în ambele cazuri voinţa liber exprimată a părţii este un
element esenţial al actului juridic, care poate fi viciat şi care poate
duce la anulabilitatea actului.
Legat de greşita aplicare a legii.
Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în
ceea ce priveşte art. 6, 60 şi 47 din Legea nr. 36/1995. Aceste texte de
lege trebuie interpretate coroborat pentru că art. 6 instituie norma
generală de verificare şi întocmire a actelor notariale, normă care
cuprinde o obligaţie legală a notarului de a se asigura, printre altele, că
persoana care semnează actul este nu numai cunoscătoare a limbii
române la nivel de conversaţie uzuală, ci şi conştientă de semnificaţia
şi efectele juridice ale actului pe care îl semnează. Această obligaţie
legală, cuprinsă în partea de dispoziţii generale a legii, este detailată în
art. 60 care impune obligaţia notarului de a pune partea să citească
actul întocmit înaintea luării consimţământului şi de a se asigura că
partea a înţeles conţinutul său. Obligaţia aceasta este cu atât mai
importantă cu cât partea care semnează actul nu are ca limbă maternă
limba română şi este cetăţean străin. Normele legale mai sus-
menţionate trebuie la rândul lor coroborate cu dispoziţiile art. 47 care,
chiar dacă folosesc termenul de "posibilitate", nu pot fi interpretate în
sensul că ar fi doar o posibilitate a părţii care îl exonerează pe notar de
obligaţia sa legală înscrisă în art. 6 şi art. 60.
Nici critica legată de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 şi 100
din Legea nr. 36/1995 raportate la dispoziţiile art. 1173 Cod Civil nu
este fondată. Dreptul persoanei de a se adresa instanţei judecătoreşti
pentru anularea unui act notarial nu poate fi îngrădită de faptul că nu
s-a făcut o înscriere în fals a reclamantului. Procedura înscrierii în fals
este proprie doar fazei de administrare a dovezii cu înscrisuri în cursul
procesului civil, ea neputând fi făcută în afara unei acţiuni promovate
în justiţie, iar acţiunea de faţă tinde la constatarea existenţei unui viciu
de consimţământ la încheierea actului, viciu de consimţământ care se
datorează parţial şi faptului că notarul nu şi-a îndeplinit complet
obligaţiile legale ce îi reveneau. Constatările personale ale notarului au
credinţă deplină numai în măsura în care se face dovada că au fost
respectate în totalitate normele legale în materie şi că acesta a depus
toate diligenţele impuse de lege.
Pentru toate considerentele de mai sus, în temeiul art. 312 Cod
Procedură Civilă, recursul pârâţilor va fi respins.
În ceea ce priveşte recursul pârâtului B.N.P. Crăciun Nicuşor.
Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr.
36/1995 motivele de critică se pliază pe cele ale celorlalţi recurenţi
analizate anterior, iar instanţa păstrează acelaşi raţionament şi pentru
respingerea acestora. Invocarea faptului că notarul a constatat
personal că partea vorbeşte limba română şi l-a pus să citească actul
înainte de semnare nu face dovadă deplină că nu există o viciere a
consimţământului şi nici nu îl exonerează de obligaţiile legale impuse
de actul normativ ce îi reglementează profesia, atâta timp cât nu se
contestă faptul că partea este cetăţean britanic, ceea ce presupune o
cunoaştere la nivel de conversaţie uzuală a limbii române. Declaraţia
martorului audiat de instanţa de apel, şi reţinută ca probă de către
aceasta, nu este singura dovadă care a dus la raţionamentul instanţei,
iar faptul că martorul cunoştea din spusele reclamantului cele
petrecute nu face inadmisibilă mărturia sa, atâta timp cât se
coroborează şi cu celelalte probe administrate de instanţă.

Legat de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr.

36/1995. În ceea ce priveşte aspectul cunoaşterii limbii române, aşa
cum s-a arătat şi anterior nu este vorba de limbajul comun ci de cel
juridic cu consecinţele şi efectele sale, iar simplul fapt că mai multe
peroane sau organe, inclusiv notarul sau procurorul au constatat că
partea vorbeşte limba română nu poate fi interpretat în sensul că
voinţa sa nu a putut fi viciată prin eroare. Nici existenţa unor acte
notariale sau sub semnătură privată, încheiate de parte în limba
română, şi depuse ca probe în instanţele anterioare şi în instanţa de
apel nu face dovadă deplină că partea nu a fost indusă în eroare de
către ceilalţi pârâţi, respectiv de concubina sa. Ceea ce instanţa de
apel a reţinut în mod temeinic nu este faptul că notarul ar fi avut vreo
influenţă asupra vicierii consimţământului, ci faptul că acesta nu şi-a
îndeplinit în mod complet obligaţiile legale privind asigurarea unui
traducător autorizat în condiţiile art. 47 din Legea nr. 36/1995, având
în vedere că avea cunoştinţă de faptul că reclamantul este cetăţean
britanic şi cunoştea şi consecinţele juridice ale declaraţiei pe care
acesta urma să o semneze.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 Cod Procedură Civilă, şi recursul acestei
pârâte va fi respins.
Faţă de declaraţia avocatului părţii instanţa urmează să ia act de
faptul că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Decizia civilă nr. 197/R din 24 iunie 2008 - R.M.T.
 Secţia comercială a Tribunalului

Decizie nr. 20/2009

din 05/01/2009

(Argeş). Condiţii de valabilitate a

unei convenţii.

Nepredarea bunurilor menţionate într-un act juridic nu constituie

motiv de nulitate a convenţiei, ci o problemă legată de executarea
contractului.
Decizia comercială nr. 111/R-C/18.09.2008 a Tribunalului Comercial
Argeş.

La data de 05.12.2007, reclamanta Cooperativa de Consum T. a

chemat în judecată pe pârâta S.C. S.G. S.R.L., prin lichidator D.C.,
solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate
nulitatea absolută parţială a procesului-verbal încheiat la data de
08.02.2005, în sensul radierii bunurilor mobile nepredate de către
debitoare precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 8.884,8 lei
reprezentând contravaloarea bunurilor mobile nepredate de către
pârâtă în activul unităţii.
În motivarea cererii, al cărui temei de drept nu a fost indicat,
reclamanta a arătat în esenţă că prin procesul-verbal din data de
09.02.2005 a convenit cu pârâta să preia o parte din dotările executate
de pârâtă la imobilul deţinut cu titlu de chiriaş, precum şi bunurile
mobile existente în spaţiul respectiv. Bunurile mobile au rămas în
posesia pârâtei, care refuză să-şi onoreze obligaţia de predare.
 Pârâta S.C. S.G. S.R.L., prin lichidator, a formulat întâmpinare
solicitând respingerea acţiunii ca nefondată întrucât procesul-verbal nr.
102/09.02.2005 a fost acceptat de părţile contractante şi nu există
motive de nulitate a actului.
Prin Sentinţa civilă nr. 179/06.03.2008 pronunţată de Judecătoria
Topoloveni s-a respins acţiunea reţinându-se în considerente
următoarele:
Prin procesul-verbal încheiat la data de 09.02.2005 între reclamantă
şi pârâtă s-au stabilit relaţii contractuale ce au avut ca obiect preluarea
de către reclamantă a investiţiilor făcute de pârâtă la sediul acesteia în
urma contractului de închiriere nr. 16/24.01.2003.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 din Codul Comercial obligaţiile
comerciale se probează cu acte autentice, acte sub semnătură privată,
facturii acceptate.
În cauza dedusă judecăţii părţile au făcut dovada raporturilor
comerciale cu înscrisuri sub semnătură privată.
Potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. 1 din Codul Civil, convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante.
Dispoziţia legală mai sus arătată reglementează principiul forţei
obligatorii, principiu ce reprezintă acea regulă a efectelor actului juridic
civil, potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor
întocmai ca şi legea. Prin urmare, actul juridic civil este obligatoriu, şi
nu facultativ. Fundamentul principiului forţei obligatorii a actului juridic
îl reprezintă necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor
juridice generate de actele juridice civile.
Înscrisul sub semnătură privată, respectiv procesul-verbal încheiat
de părţi la data de 09.02.2005 reprezintă voinţa acestora, generând
drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi. Acest înscris a fost
acceptat atât de reclamantă cât şi de pârâtă. Din conţinutul său rezultă
faptul că reclamanta a preluat dotările menţionate printre care şi
bunurile mobile ce fac obiectul prezentei judecăţi, respectiv vitrina
frigorifică, scaunele, masa, jaluzelele, maşina de îngheţată şi scaunele-
bar.
Nulitatea reprezintă acea sancţiune de drept civil care lipseşte actul
juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea
sa valabilă.
Nulitatea absolută sancţionează nerespectarea la încheierea actului
juridic a unor norme care ocroteşte un interes general, obştesc.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal,
reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.
Recursul a fost înregistrat iniţial pe rolul Tribunalului Argeş - Secţia
Civilă, care, prin Decizia nr. 1040/09 iunie 2008, şi-a declinat
competenţa în favoarea Tribunalului Comercial Argeş, fiind înregistrat
la această instanţă la data de 04.07.2008.
Invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 Cod
Procedură Civilă recurenta a arătat în primul rând că instanţa de fond a
interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, cât timp nu s-a făcut
dovada pretenţiilor în condiţiile art. 46 Cod Comercial, în speţă nefiind
emise facturi în baza cărora să se înregistreze în evidenţele contabile
bunurile mobile ce au format obiectul procesului-verbal contestat.
Apoi, a arătat recurenta, hotărârea a fost motivată prin invocarea
dispoziţiilor art. 969 Cod Civil, în realitate cauza trebuia analizată prin
prisma dispoziţiilor art. 953-954 Cod Civil, care reglementează viciul
de consimţământ, eroarea obstacol "error in corpore".
Elementul asupra căruia a purtat eroarea, respectiv valoarea reală a
bunurilor a fost determinant, reclamanta ar fi refuzat încheierea actului
dacă ar fi cunoscut că bunurile se aflau în stare de refuz la momentul
respectiv.
Intimata-pârâtă S.C. S.G. S.R.L., prin lichidator, a formulat, în
termen, întâmpinare prin care a susţinut că recursul trebuie respins,
iar sentinţa pronunţată de instanţa de fond menţinută ca legală şi
temeinică, întrucât procesul-verbal întruneşte toate condiţiile de
validitate, de fond şi formă prevăzute de lege.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate dar şi în
raport de prevederile art. 3041 Cod Procedură Civilă, Tribunalul îl va
respinge, substituind însă motivarea primei instanţe.
Urmare a rezilierii contractului de închiriere intervenit între părţi,
recurenta-reclamantă Cooperativa de Consum T., în calitate de
proprietar al spaţiului închiriat şi intimata-pârâtă S.C. S.G. S.R.L., în
calitate de chiriaş, la data de 09.02.2005 părţile au încheiat procesul-
verbal prin care s-a convenit asupra preluării de către proprietar a
dotărilor efectuate de chiriaş, precum şi a mai multor bunuri mobile
enumerate în cuprinsul actului, care nu au fost predate în fapt
reclamantei.
Primul motiv de recurs nu este întemeiat.
Art. 46 Cod Comercial menţionează în cuprinsul său înscrisurile ca
mijloc de probă principal sub diversele lor forme: acte autentice, acte
sub semnătură privată, facturi acceptate, corespondenţă, telegrame,
etc., fără însă a stabili o ierarhie a acestora.
Neemiterea facturilor care să fie acceptate, nu poate fi asimilată
lipsei probei, câtă vreme există procesul-verbal semnat de ambele
părţi în care sunt inserate clauzele contractuale.
Nici al doilea motiv de recurs nu este întemeiat.
Potrivit art. 948 Cod Civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea
unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul
valabil al părţilor ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
Consimţământul, conform art. 953 Cod Civil, nu este valabil când
este dat în eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol.
Eroarea, obstacolul, luând în considerare definiţia dată de literatura
de specialitate, interpretând dispoziţiile art. 954 Cod Civil, este acea
eroare care, datorită gravităţii sale deosebite, împiedică formarea
actului juridic şi antrenează nulitatea absolută, întrucât
consimţământul celor două părţi, la încheierea actului juridic, a lipsit.
Ea poate consta fie într-o falsă reprezentare asupra naturii actului,
fie asupra identităţii obiectului (error în corpore).
În această ultimă situaţie o parte crede că tratează cu privire la un
anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun.
În motivele de recurs se invocă de către reclamanta-recurentă
eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului - "error in
substantiam" - ca eroare viciu de consimţământ, care nu constituie
motive de nulitate absolută, dar care poate atrage nevalabilitatea
actului juridic dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor
determinant pentru încheierea actului, iar contractantul să fie ştiut sau
să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare
este determinant pentru încheierea actului juridic civil.
Prin acţiune, reclamanta Cooperativa de Consum T., a solicitat
constatarea nulităţii absolute parţiale a procesului-verbal şi obligarea
pârâtei la plata contravalorii bunurilor mobile de către pârâtă fără a se
invoca existenţa vreunui viciu de consimţământ, ci faptul că bunurile
respective nu a fost niciodată în posesia reclamantei, deşi pârâta a fost
notificată să-şi onoreze obligaţia de predare a acestora.
Nepredarea bunurilor menţionate într-un act juridic nu constituie
motiv de nulitate a convenţiei, ci o problemă legată de executarea
contractului.
În ceea ce priveşte eroarea - obstacol, invocată de reclamantă în
motivele de recurs, nu s-a făcut dovada că falsa reprezentare a purtat
asupra identităţii bunurilor, părţile convenind la data de 09.02.2005
asupra bunurilor din spaţiul închiriat (vitrină frigorifică, 6 scaune,
masă, jaluzele, maşină îngheţată, scaune bar) individualizate în
procesul-verbal însuşit de ambele părţi.
 Corect a reţinut prima instanţă că în cauză nu s-a făcut dovada că la
încheierea actului respectiv s-au încheiat norme ce ocrotesc un interes
generale, care să atragă nulitatea absolută şi, în aceste condiţii,
potrivit art. 969 alin. 1 Cod Civil, convenţia încheiată are putere de
lege între părţile contractante.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. 1
Cod Procedură Civilă, recursul formulat de recurenta-reclamantă
Cooperativa de Consum T., a fost respins ca nefondat, fiind menţinută
Sentinţa civilă nr. 179/06.03.2008 a Judecătoriei Topoloveni,
pronunţată în dosarul nr. 1339/828/2007, ca fiind legală şi temeinică.

Secţia civilă a Curţii de apel

Decizie nr. 195/1998

din 01/01/1998

(Oradea). Imobil cumpărat din bani

proprii ai unuia dintre soţi şi înscris
pe numele ambilor soţi, consecinţe,
cerere pentru constatarea nulităţii
bazată pe ideea de eroare asupra
calităţii obiectului, inadmisibilitate.

Judecătoria a admis acţiunea formulată de reclamantele L.E. şi S.I.,

împotriva pârâţilor H.F., R.A., şi O.M., şi în consecinţă a constatat
nulitatea la 30 noiembrie 1981 privind imobilul înscris în c.f. 3327
Tuşnad datorită erorii asupra calităţii obiectului şi a constatat că
imobilul a fost dobândit exclusiv de către defunctul P.I.dispunându-se
efectuarea menţiunilor corespunzătoare de C.F.
 Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că P.I. a
înstrăinat un imobil la 18 noiembrie 1980 cu suma de 150.000 lei, iar la
10 martie 1981 s-a căsătorit cu P.I., Ulterior, din banii obţinuţi în urma
înstrăinării imobilului bun propriu, a cumpărat imobilul din litigiu, dar în
contractul de vânzare-cumpărare au fost trecuţi ca şi cumpărători
ambii soţi, la fel dispunându-se înscrierea dreptului de proprietate în
c.f. Judecătoria şi-a întemeiat soluţia pe disp. art. 31 lit. f Cod fam. şi
art. 954 Cod civil.
Tribunalul a admis apelul formulat de pârâtul H.F. şi a schimbat în
totalitate sentinţa, respingând acţiunea celor două reclamante. În
principal, s-a reţinut lipsa condiţiilor care să justifice constatarea
nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi, pe de altă
parte, necesitatea respectării voinţei soţilor care au înţeles să califice
bunul cumpărat sub durata căsătoriei ca fiind bun comun, neexistând
motive care să justifice a nesocoti acest acord al părţilor
(contractante).
Împotriva deciziei reclamantele au declarat recurs, criticând-o
pentru aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 954 Cod civil şi,
concomitent, argumentându-se că părţile - soţi - nu pot prin acordul lor
să modifice calitatea bunului din propriu în bun aparţinând comunităţii
de bunuri.
Criticile formulate sunt nefondate.
Astfel, sub un prim aspect, eroarea asupra calităţii obiectului este o
eroare viciu de consimţământ şi nu o eroare obstacol, sancţiunea în
acest caz fiind nulitatea relativă şi nu cea absolută. Dar, în speţă, nu
suntem în faţa unei erori ce afectează raportul dintre contractanţi ci se
invocă o eroare între cumpărători, ceea ce în nici un caz nu atrage
ineficacitatea actului juridic civil care, faţă de vânzător a fost valabil
încheiat.
Pentru soţi, chiar dacă s-ar fi pus problema calificării bunului,
calitate procesuală ar fi avut P.I. să promoveze o astfel de acţiune, dar
cum nu a făcut-o se înţelege că a achiesat la calificarea dată imobilului
în contractul de vânzare-cumpărare. Aşa fiind, şi operând şi
prezumpţia de comunitate de bunuri în ceea priveşte bunurile
dobândite sub durata căsătoriei, în mod corect tribunalul a respins
acţiunea reclamantelor.

Secţia civilă a Tribunalului Suprem

Decizie nr. 351/1973

din 01/01/1973

Convenţii. Încheiere. Condiţii de

valabilitate. Vicii de consimţământ.
Eroare şi dol.

Una din condiţiile de valabilitate a unei convenţii este nevicierea

consimţământului.
Pentru ca eroarea, ca viciu de consimţământ, să atragă nulitatea
actului este necesar să cadă asupra substanţei obiectului convenţiei
sau asupra naturii juridice a contractului.
În ceea ce priveşte dolul, ca viciu de consimţământ, pentru ca să
atragă nulitatea actului este necesar să provină de la una dintre părţile
contractante, iar manoperele folosite să prezinte o anumită gravitate
încât, în lipsa lor, cealaltă parte să nu fi contractat.
Dolul, ca şi eroarea, fiind fapte juridice, trebuie dovedite de partea
care le invocă prin orice mijloc de probă (art. 954 şi 960 C. civ.).
__________
 Publicată în "Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969 -
1975", p. 115.

BIBLIOGRAFIE
1. Ovidiu Ungureanu, Drept civil, Introducere, Ed.8, Editura C.H. Beck,
Bucureşti,
2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea Generală. Persoanele. Ed.
Hamangiu, 2008, Bucureşti,
3. Ernest Lupan, Drept civil. Partea generală. Univ. Creştină “Dimitrie
Cantemir” Facultatea de Drept Cluj Napoca, 1995,
4. Teodor Sâmbrian, „Elemente de teorie a actului juridic în dreptul
roman” Revista de Ştiinţe juridice
5. Dan Chirică „Eroarea viciu de consimţământ în materie
contractuală” Revista Dreptul, nr. 7/2005,
6. Codul civil
7. Noul Cod Civil- Legea nr. 287 din 2009;
8. Practică judiciară
 TEORIA ACTULUI JURIDIC CIVIL
Prof. Univ. Dr. Ovidiu Ungureanu

EROAREA- VICIU DE CONSIMŢĂMÂNT

NAGY KINGA ERZSEBET

IDPR- POSTUNIVERSITAR