Cliseul lingvistic este o structura lingvistica stereotipa, banala, excesiv folosita,

recunoscuta, tocmai din aceasta pricina, de majoritatea vorbitorilor unei limbi, unii sesizandu-
i “uzura”, altii, mai putin sensibili la dimensiunea expresiva a limbajului,  utilizand-o in
virtutea obisnuintei sau din comoditate. Unele clisee lingvistice au o anume incarcatura
stilistica, pentru ca, initial, s-au folosit ca figuri de stil, menite sa plasticizeze si sa
individualizeze o anumita exprimare, dar, in timp, acest potential s-a diminuat, astfel incat nu
mai tresarim la formulari precum: „frumoasa ca o floare”, „un inger de copil”, „astrul zilei/al
noptii”, „o inima de aur”, „sanatate de fier”, „glas de privighetoare”, „frig de crapa pietrele”
etc. Frecventa unor clisee lingvistice se explica, in mare masura, prin impactul urias al mass-
media, dar, din nefericire, si prin felul in care scoala, unele manuale scolare sau materiale
auxiliare, destinate studiului, discursul didactic „promoveaza”, din neglijenta sau din
nestiinta, „limbajul de lemn”, descurajand afirmarea originalitatii, a mobilitatii in gandire,
prin diminuarea dramatica a interesului pentru lectura, care are drept consecinta imediata
cantonarea in forme de exprimare repetitive. In spatiul romanesc, timp de o jumatate de secol,
inainte de 1989, limba a avut de infruntat si presiunea uniformizatoare a ideologiei totalitare,
pentru care pretinsa egalitate trebuia sa se instaureze nu numai la nivel social, intelectual, dar
si lingvistic. Surprinzator este faptul ca, in anii de dupa 1989, „setea” de libertate (pe toate
planurile) a romanilor pare sa se fi potolit foarte repede, altfel cum s-ar putea explica inertia,
redundanta, amorteala, conventionalismul comportamental si lingvistic care inunda existenta
noastra cotidiana.

Un simplu „experiment”, pe care oricine poate sa il faca – adica, sa zicem, cateva ore in fata
televizorului sau in mijlocul unor grupuri de adolescenti/tineri/oameni maturi, in autobuz,
metrou, tren, pe strada, in magazin, la scoala sau la serviciu, rasfoirea catorva reviste/ziare,
accesarea, pe internet, a catorva forumuri sau, si mai concludent, a Facebook-ului – va oferi
zeci de exemple de „contorsionare”, prafuire, stantare a limbii. Este inevitabil ca, intr-un
context sau altul, sa nu auzi, macar o data pe zi, „piesele de rezistenta” ale unui vast
„repertoriu”: „Institutiile statului si-au facut treaba”, „La meci, „jucatorii vor da tot ce e mai
bun din ei”, „Guvernul si-a dat OK-ul in aceasta problema”, „Fratii nostri de peste Prut”,
„Perla litoralului romanesc”, „Orasul de pe Bega” (Timisoara), „Orasul din Banie”
(Craiova), „Urbea lui Bucur”/”Micul Paris” (Bucuresti), „S-au luat hotarari importante sau
ceva de genul asta…”, „Avionul a aterizat undeva pe la miezul noptii”, „Autoritatile fac
eforturi disperate…pentru a rezolva situatia”, „Vizavi de aceasta problema…”, „In
spital, micutii si mamicutele…”, „Muncitorii de la compania X risca sa fie disponibilizati”,
„Partidul s-a repozitionat pe esichierul politic”, „In partid, s-au tulburat apele…”, „S-au
implinit X ani de la nasterea Luceafarului poeziei romanesti”, „Vremea rea le-a dat batai de
cap autoritatilor”, „La deschidere, supermarket-ul a fost luat cu asalt”, „Politistul a
folosit armamentul din dotare”, „Filmarea noului videoclip va fi o adevarata provocare…”,
„Actorii politici vor avea un cuvant greu de spus…”, „Trebuie sa luptam contra sistemului
ticalosit…”, „Sa nu ne ascundem dupa degete…”, „Luminita de la capatul tunelului…”,
„Iarna nu-i ca vara”, „Trebuie sa spun cu subiect si predicat ca…” etc.

Preluarea unor structuri „de-a gata” nu este numai semnul unei „comoditati”, ci reflecta chiar
resortul psihologic al generarii „limbajului de lemn”- intentia locutorului de a „semnaliza” ca
este parte a unui grup (social, politic, intelectual etc.), ca „stie”, „este competent”, ca vrea sa
spuna ceva, nu neaparat pentru ca este important, ci pentru a obtine un efect oarecare – sau,
intr-un plan mai larg, poate fi manifestarea spontana a predispozitiei noastre mimetice,
insuficient controlata.

Neincluzand in categoria cliseelor verbale « daunatoare » structurile fixe obligatorii,

specifice, de exemplu, stilului administrativ, situatie in care anumite formulari standard sunt
de neevitat (« Subsemnatul…, domiciliat etc. », « Se adevereste prin prezenta ca… » etc.) sau
maximele, cugetarile, proverbele, formulele de politete, de adresare, de salut, la limita, chiar
si sloganurile publicitare, trebuie sa avem in vedere mereu ca a vorbi/a scrie nu este de ajuns
pentru realizarea unei comunicari veritabile. Orice emitator al unui mesaj lingvistic trebuie sa
gaseasca strategia cea mai potrivita in relatia sa cu receptorul si sa nu piarda din vedere ca
celebra afirmatie a lui Buffon – « Le style est l’homme meme » (« Stilul este omul insusi ») –
este la fel de valabila si dupa aproape doua secole, de cand savantul francez pleda pentru
eleganta, prospetimea, originalitatea discursului (verbal sau scris). Evident, nici situarea la
cealalta extrema, in sensul folosirii unui limbaj elevat, constant controlat, retoric fara motiv,
nu este fireasca. Un om inteligent va sti sa faca diferenta intre contextele de comunicare si nu
va vorbi intr-un cerc de prieteni ca intr-o conferinta la Academie, nici intr-un discurs public,
ca in tribuna unui meci de fotbal. Naturaletea lingvistica se cultiva, precum spiritul.

Intr-o carte remarcabila, pe acest subiect – «Dintre sute de clisee», autorul Radu
Paraschivescu sesiza, metaforic, hotarul incert dintre limbajul stereotip, personalitate si
« discernamant » intelectual : « Un om care gandeste sleampat nu se poate exprima cursiv,
dupa cum un om fara lumini pe fata sau in suflet nu isi poate colora verbul ». Poate ca ar
merita sa ne facem timp sa recuperam, din imensul cenusiu cotidian, cateva lumini si cateva
culori.