REALISMUL

Definiţie.
Curent literar-artistic manifestat, pe plan european, la mijlocul secolului al XIX-lea, care pune accentul pe
relaţia dintre artă şi realitate.
Semnificaţiile conceptului în literatură (lat. realis - realitate, fr. realisme -realism): în sens
general realismul numeşte capacitatea artei de a crea reprezentări ficţionale pornind de la realitatea
fenomenală (termen pus în circulaţie de Gay Courbet, corifeul şcolii realiste în pictură: „Titlul de realist
mi-a fost impus, tot aşa cum cel de romantic le-a fost impus artiştilor de la 1830. Esenţa realismului e
negarea idealului şi a tot ce decurge de aici"); prin semnificaţia sa specializată, conceptul desemnează
„ansamblul trăsăturilor caracteristice unei mişcări artistice din secolul al XIX-lea [...] ansamblu de
reguli de reprezentare" (R. Jakobson);
Curentul artistic (literatură, pictură) cristalizat în Franţa apărut ca reacţie la romantism,
respingând idealizarea, fantezia şi subiectivismul excesiv al acestuia, reactualizând conceptul de „mimesis"
al Antichităţii greceşti cu sensul de „redare exactă, completă, sinceră a mediului social, a epocii în care
trăim", de „reprezentare" obiectivă justificată de raţiune" (revista „Le Realisme", 1856-1857, fondată de
Jules Champfleury şi Luis Duranty care sunt consideraţi şi teoreticienii realismului). Balzac opina că
„romancierul va trebui să zugrăvească societatea aşa cum e ea, fără să caute s-o idealizeze, ci într-un
spirit de obiectivitate cât de perfect posibil şi indiferent faţă de protestele publicului, înspăimântat că se
vede zugrăvit pe sine".

Reprezentanţi:
Franţa: Stendhal: Roşu şi negru şi Mănăstirea din Parma
Balzac: Comedia umană (Moş Goriot, Gobseck, Eugenie Grandet, Iluzii pierdite,
Medicul de ţară)
Flaubert: Madame Bovary
Maupassant

Anglia: Dickens: Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield, Marile speranţe
Thackeray: Bâlciul deşertăciunilor

Rusia: Gogol: Suflete moarte, Revizorul

Dostoievski: Fraţii Karamazov, Idiotul, Crimă şi pedeapsă
Tolstoi: Război şi pace, Ana Karenina, Cadavrul viu, Puterea întunericului
Cehov: Doamna cu căţelul, Pescăruşul, Unchiul Vania, Livada cu vişini, Trei surori
Autori ai unor manifeste ale realismului sunt: Stendhal, în romanul Roşu şi negru: „...un roman e
ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume”; Balzac, Prefaţa la Comedia umană
(1842): „literatura e o oglindă completă a moravurilor sociale"; pictorul Champfleury, articolul Realismul
(1857).

Context istoric:
Apariţia realismului este favorizată de contextul social-istoric (revoluţia industrială, consolidarea
burgheziei; dezvoltarea presei) şi de factori culturali (curentul pozitivist, avântul deosebit al ştiinţei,
îndeosebi al ştiinţelor naturii), dar să se dezvolte în forme specifice în secolul următor.

Trăsături definitorii:

 reprezentarea veridică a realităţii, surprinsă obiectiv ca într-o oglindă - Stendhal,

 interesul pentru aspecte ale societăţii burgheze a vremii, pentru moravurile sociale pentru influenţa
mediului asupra individului;
 teme preferate: averea, familia, parvenirea;
 obiectivitatea perspectivei narative, narator omniscient, omniprezent, detaşat;
 personaje tipice (reprezentative pentru diferite clase şi categorii sociale) în situaţii tipice;
 diversitate tipologică/ personaje care să „concureze starea civilă" (Balzac);
 caracterul personajelor este condiţionat de mediu, epocă, ereditate;
 se impune ca tip uman caracteristic parvenitul, iar ca valoare banul sau poziţia dobândită prin avere,
relaţii, înşelăciune, căsătorie, moştenire etc;
 complexitatea umană; utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice;
  limbajul este utilizat ca mijloc de individualizare a personajelor;
 descrieri minuţioase;
 tehnica detaliului veridic, semnificativ;
 scriitorii au o atitudine critică faţă de societate;
 stilul impersonal şi sobru;
 absenţa idealizării, respingerea lirismului;
 specii literare cultivate: roman, schiţă şi nuvelă psihologică; comedia şi drama.

 năzuinţa de a oglindi veridic, obiectiv realitatea contemporană nu presupune reprezentarea

exhaustivă a adevărului, ci „decuparea" unor „felii de viaţă" semnificative, ordonarea acestora,
esenţializarea, semnificarea lor pe coordonatele unei logici riguroase care, în fapt, lipseşte realităţii
(Maupassant afirma: „Am ajuns la concluzia că Realiştii talentaţi ar trebui să se numească mai degrabă
iluzionişti);
 crearea iluziei autenticităţii se realizează prin disimularea codurilor specifice scriiturii: estomparea
planului naratorului (narator obiectiv), focalizare difuză (perspectiva narativă omniscientă alternează cu
perspectiva unor personaje, ceea ce evită accentuarea unui singur punct de vedere), contaminare între
discursul naratorului şi cel al personajelor (diversitatea registrelor stilistice îşi are motivaţia în
diferenţierea socială a eroilor), enunţare tipic realistă („Persoana a treia, ca şi perfectul simplu, face deci
acest serviciu artei romaneşti şi oferă cititorilor siguranţa unor fabulaţii credibile" - R. Barthes);
 documentarea riguroasă devenită imperativ pentru scriitorii realişti se reflectă în operă prin
descrierea mediului social (inspirat de modelul cercetării ştiinţifice, Balzac năzuia să creeze „istoria
moravurilor societăţii contemporane"), prin dezvoltarea observaţiei şi a reflecţiei morale, a analizei
psihologice, a tehnicii detaliului prin care „încearcă să producă impresia de documentar autentic şi de
viaţă reală" (G. Larroux);
 canonul realist al structurilor narative (acceptat în mod necesar printr-un „pact de lectură") vizează
persoana a III-a narativă (naraţiunea heterodiegetică), imperfectul/perfectul simplu al narării (naraţiune
ulterioară), narator omniscient în ipostază demiurgică, focalizare zero (perspectivă narativă omniscientă),
unitate de compoziţie (progresia logică, previzibilă a acţiunii; compoziţia închisă, având ca principiu
dominant cronologia, căreia i se adaugă, în multe cazuri, simetria şi circularitatea; viziunea artistică este
construită cu „ambiţia totalităţii", cu intenţia de a surprinde particularul şi general-umanul, frumuseţea
fragilă a existenţelor modeste şi urâtul cotidian, dramele mărunte şi mari tragedii colective, binele şi răul;
 dezvoltarea artei portretului: personaje tipologice, verosimile, din toate clasele sociale; create prin
observarea directă a vieţii - surprinzând raportul dintre om şi mediul său natural, social şi istoric -, dar şi
prin aplicarea unor idei teoretice din sfera sociologiei, a fiziologiei, a medicinii etc. Portretul este frecvent
focalizat asupra unei dominantei morale (personaje - caractere) sau asupra unei carenţe ereditare (pe care o
vor accentua naturali ştii);
 cultivarea unui stil sobru, adesea impersonal sau anticalofil („realismul textual" - G. Larroux):
„Modalitatea de redare trebuie să fie cât mai simplă, pentru ca toţi să o poată înţelege." („Le Realisme").

Specificul structurilor narative:

Tema şi problematica sunt inspirate din realitatea imediată, contemporană, prezentând un grad
mare de interes, vizând: existenţa socială şi istorică, relaţia dintre individ şi grup, tipologii şi
comportamente umane, valori morale, civice, materiale etc.
Teme predilecte în „Comedia umană" a lui Balzac sunt tema parvenirii, cea a paternităţii, a
moştenirii, a existenţei micii/marii burghezii etc;
Subiectul şi acţiunea trebuie să reunească, în limitele verosimilităţii, evenimente neobişnuite şl
întâmplări banale; inserarea unor episoade inspirate din evenimente atestate documentar sporeşte „efectul
de real";
reperele spaţiale şi temporale prin care naraţiunea este „autentificată" sunt obiective, determinate
geografic / istoric;
incipitul „ignoră" ruptura dintre realitate şi ficţiune, luând forme variate: descriptiv
(„surprinderea cadrului unei lumi deja existente" - Guy Larroux - actualizată prin toponimice şi prin
referent temporal obiectiv), „ex abrupto" / „in medias res" (frecvent, o secvenţă dialogată deschide
lumea textului sau o referire ia un eveniment anterior, cunoscut cititorului;
finalul închis se realizează, de obicei, prin reluarea cadrului iniţial, eventual, din perspectiva
aceluiaşi erou; varianta finalului deschis, prezentă în romanele-ciclu, corespunde incipitului „ex abrupto"
şi deschide ipoteze de lectură prin care este pregătită „intrarea" în romanul următor ai seriei;
 coerenţa textului este asigurată prin construcţia canonică a subiectului (momentele subiectului se
succed cronologic, deznodământul asigură rezolvarea tuturor conflictelor), prin prezenţa dominantă a
naratorului omniscient, prin strategii textuale, precum scene-pereche, recurenţe, gradaţii etc.
naraţiunea este ulterioară, heterodiegetică, relatarea fiind făcută la persoana a III-a, prin vocea
unui narator omniscient; perspectiva narativă predominant omniscientă;
descrierea este inserată firesc în/între episoadele narative, atribuită „privirii descriptive" (P.
Hamon) a unui personaj focalizator („personaje porte-regards");
dialogul amplifică iluzia realităţii; aducediversitate stilistică.

Personajul realist:
 aparţin unor clase sociale diverse;
 ilustrează tipologii sociale: parvenitul - bancher, negustor, cămătar, micul funcţionar,
muncitorul, ţăranul, intelectualul, artistul, aristocratul ocnaşul sau general-umane: avarul, idealistul,
inocentul, învinsul, naivul, ambiţiosul, sceleratul;
 sunt personaje complexe „rotunde", surprinse în devenire, evoluând sub presiunea relaţiilor
interumane, a circumstanţelor sociale, economice, juridice, politice, religioase, istorice;
 sunt urmărite destinele individuale, multe romane fiind istoria unui eşec, a unei tragedii sub forma
ei, „reală - cotidiană - istorică" (Auerbach);
 tehnicile de caracterizare se multiplică: modelul balzacian adaugă procedeelor clasice descrierea
mediului social, a casei, a interiorului, cu rol de caracterizare, descrierea vestimentaţiei, detaliile privind
biografia şi ereditatea, fizionomia şi psihologia, stereotipia verbală şi ticul nervos, mimica şi gestica,
relaţiile cu alţi eroi etc;
 viata interioară complexă a eroului, fluxul gândirii sale sunt dezvăluite prin focalizare multiplă:
din unghiul de vedere al naratorului omniscient (prin observaţie/analiză psihologică), din perspectiva altor
eroi sau din perspectiva internă a personajului însuşi (monolog interior / introspecţie); stilul direct, indirect
şi indirect liber se combină,în proporţii diferite.

Reprezentanţi:
Scriitorii realişti au cultivat mai cu seamă:
specii narative: - romanul: Balzac, Stedhal, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Gogol. Dickens,
Mark Twain
- schiţa: Cehov
- nuvela psihologică;
specii dramatice: - drama socială, psihologică, de idei (Cehov, Tolstoi, Ibsen);
- comedia (Gogol).

• REALISMUL în LITERATURA ROMÂNĂ:

• Particularităţi: absenţa unui program estetic propriu-zis şi a unei şcoli/grupări care să acţioneze
sistematic pentru promovarea unei ideologii; formule estetice diverse (realism de factură populară,
realism obiectiv, realism psihologic, de proiecţie mitică / epopeică etc.) se manifestă sincron cu alte
curente, începând cu perioada paşoptistă, continuând cu cea a marilor clasici şi atingând apogeul în
perioada interbelică; în epoca postbelică se manifestă ca „realism socialist", apoi, printr-o autentică
recuperare, ca neorealismul „obsedantului deceniu".
• Reprezentanţi: Nicolae Filimon, Ion Creangă, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda etc.
În România, autori precum Nicolae Filimon, Ioan Slavici, I.L. Caragiale au publicat scrieri realiste
(romane, nuvele psihologice, comedii) în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, dar romanul realist s-a
dezvoltat mai ales în perioada interbelică şi chiar după al doilea Război Mondial (Liviu Rebreanu, G.
Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Marin Preda etc).

Naturalism - doctrină estetică aflată în strânsă relaţie cu realismul, care, având drept ţintă
fidelitatea faţă de realitate, se concentrează eu predilecţie asupra aspectelor dure, brutale, ale acesteia, a
cazurilor patologice, reducând adeseori fiinţa umană la datele sale strict biologice. Pentru scriitorul
naturalist, importante sunt mai ales stările fizice ale individului, manifestările instinctuale datorate cel mai
adesea unor dereglări organice de natură nervoasă, ereditatea şi mediul social fiind principalele cauze, care
influenţează comportamentul uman. Cel mai cunoscut scriitor naturalist a fost francezul Emile Zola. In
literatura română, influenţe naturaliste se întâlnesc mai cu seamă în creaţiile lui IX. Caragiale, Barbu
Delavrancea şi Liviu Rebreanu.