Sunteți pe pagina 1din 125

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA


PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT

FINANȚE PUBLICE
– Suport de curs –

Lect.univ.dr. TRANDAFIR ADINA


Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

CUPRINS
INTRODUCERE .............................................................................................................................................................. 3
CAPITOLUL 1. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE FINANȚE PUBLICE. FUNCȚIILE FINANȚELOR
PUBLICE .......................................................................................................................................................................... 5
1.1. Evoluția conceptului de finanțe publice ................................................................................................................... 5
1.2. Funcțiile finanțelor publice .................................................................................................................................... 10
1.3. Finanţe publice vs. finanțe private ......................................................................................................................... 12
CAPITOLUL 2. MECANISMUL FINANCIAR .......................................................................................................... 18
2.1. Mecanismul financiar – concept și componente .................................................................................................... 18
2.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare publice .................................................................................................. 19
2.3. Componentele sistemului financiar........................................................................................................................ 21
CAPITOLUL 3. POLITICA FINANCIARĂ ............................................................................................................... 23
3.1. Conceptul de politică financiară ............................................................................................................................ 23
3.2. Obiectivele politicii financiare............................................................................................................................... 24
CAPITOLUL 4. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE ................................................................................... 27
4.1. Conținutul și caracterizarea cheltuielilor publice ................................................................................................... 27
4.2. Aprecierea economică și monetară a cheltuielilor publice .................................................................................... 29
4.3. Clasificarea cheltuielilor publice ........................................................................................................................... 30
4.4. Indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice ............................................................................................................ 34
4.4.1 Volumul cheltuielior publice, în expresie nominală şi reală .......................................................................... 34
4.4.2 Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut .................................................................................. 35
4.4.3. Cheltuielile publice medii pe locuitor .......................................................................................................... 35
4.5. Indicatorii de structură ai cheltuielilor publice ...................................................................................................... 36
4.6. Indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice...................................................................................................... 36
4.6.1. Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în expresie nominală şi reală ............................... 36
4.6.2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut .............................................................. 38
4.6.3. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor ............................................. 38
4.6.4. Modificarea structurii cheltuielilor publice .................................................................................................. 38
4.6.5. Indicatorul privind corespondenta dintre modificarea cheltuielilor publice si modificarea produsului
intern brut ............................................................................................................................................................... 38
4.6.6. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut ........................................................... 39
4.7. Caracterizarea generală a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale .................................................................. 39
4.8. Studii de caz........................................................................................................................................................... 40
CAPITOLUL 5. SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE ................................................................ 53
5.1. Caracterizarea generală a resurselor financiare .................................................................................................... 53
5.2. Gruparea resurselor financiare publice ................................................................................................................ 54
5.3. Indicatori privind nivelul resurselor financiare .................................................................................................... 56
5.3.1 Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală ........................................................................... 57
5.3.2 Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut ................................................................................... 58
5.3.3 Venituri publice medii pe un locuitor ............................................................................................................ 58
5.4. Structura veniturilor publice .................................................................................................................................. 58
5.5. Dinamica veniturilor publice ................................................................................................................................. 59
5.5.1 Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală .................................. 59
5.5.2 Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală ................................... 60
5.5.3 Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut.................................................................. 61
5.5.4 Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor ........................................................................................ 61
5.5.5 Modificarea structurii veniturilor publice ..................................................................................................... 61
5.5.6 Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare produsului intern
brut .......................................................................................................................................................................... 61
5.5.7 Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut ............................................................... 62
5.6. Studii de caz rezolvate ........................................................................................................................................... 63
CAPITOLUL 6. ÎMPRUMUTURILE DE STAT ........................................................................................................ 73
6.1. Conţinutul economic al creditului public .............................................................................................................. 73
6.1.1 Împrumuturile de stat - trăsături caracteristice ............................................................................................. 73
1
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

6.1.2 Clasificarea împrumuturilor de stat ............................................................................................................... 75


6.2. Tehnica împrumuturilor de stat .............................................................................................................................. 75
6.2.1 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat .............................................................................................. 75
6.2.2 Operaţiile prilejuite de împrumuturile de stat................................................................................................ 78
6.3. Studii de caz........................................................................................................................................................... 80
CAPITOLUL 7. DATORIA PUBLICĂ ........................................................................................................................ 83
7.1. Datoria publică – noțiuni generale ........................................................................................................................ 83
7.2. Datoria publică internă –indicatori de analiză ...................................................................................................... 84
7.3. Datoria publică externă –indicatori de analiză ....................................................................................................... 87
7.4. Sudii de caz ............................................................................................................................................................ 90
CAPITOLUL 8. BUGETUL PUBLIC .......................................................................................................................... 96
8.1. Conceptul de buget public .................................................................................................................................... 96
8.2. Principii bugetare ................................................................................................................................................... 98
8.2.1 Universalitatea bugetului ............................................................................................................................... 98
8.2.2 Unitatea bugetară .......................................................................................................................................... 99
8.2.3 Realitatea bugetului ..................................................................................................................................... 101
8.2.4 Anualitatea bugetului ................................................................................................................................... 101
8.2.5 Specializarea bugetară................................................................................................................................. 102
8.2.6 Echilibrarea bugetară .................................................................................................................................. 103
8.2.7 Neafectarea veniturilor bugetare ................................................................................................................. 104
8.2.8 Principiul publicităţii bugetare .................................................................................................................... 105
8.2.9 Principiul unităţii monetare ......................................................................................................................... 105
8.3. Metode clasice şi moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare ............................................. 105
8.4 Studii de caz.......................................................................................................................................................... 107
CAPITOLUL 9. PROCESUL BUGETAR ................................................................................................................. 110
9.1. Fazele şi trăsăturile procesului bugetar ................................................................................................................ 110
9.1.1 Elaborarea proiectului de buget .................................................................................................................. 111
9.1.2 Aprobarea bugetului .................................................................................................................................... 113
9.1.3 Execuţia bugetului........................................................................................................................................ 115
9.1.4 Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară ............................................................................... 117
9.1.5 Controlul bugetar ......................................................................................................................................... 118
9.2. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi prin sistemul de trezorerie................................................. 119
9.2.1 Obiectul execuţiei de casă a bugetului ......................................................................................................... 119
9.2.2 Funcţiile trezoreriei ..................................................................................................................................... 120
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................................................... 124

2
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

INTRODUCERE

Finanţele publice constituie studiul activităţilor financiare ale guvernelor şi autorităţilor


publice. Ele sunt o parte a studiului econonomiei şi, prin urmare se referă la alocarea resurselor rare.
Finanţele publice sunt în mod specific interesate în efectele activităţii guvernamentale (sectorul
public) asupra alocării resurselor. Este ea eficientă? Este ea echitabilă? Finanţele publice, ca şi
economia, au ambele dimensiuni-pozitivă şi normativă. Analiza pozitivă vizează construirea de
modele pentru a arăta efectele reacţiei oamenilor la stimulentele economice şi financiare. Analiza
normativă oferă criteriul care să ne ajute să stabilim dacă schimbările economice şi financiare
aşteptate pot fi considerate dezirabile.
Disciplina Finanțe publice cuprinde aspecte teoretice legate de dezvoltarea finanţelor publice
în România, de dezvoltările în domeniu care au loc la nivel european şi internaţional, astfel încît să-
şi poată găsi locul în economia globală care se prefigurează, de împrumuturile de stat și datoria
publică, de bugetul public și procesul bugetar, dar și aspecte practice referitoare la principali
indicatori de analiză ai cheltuielilor și ai resurselor financiare publice și cele legate de desfășurarea
procesului bugetar în țara noastră.
Procesele şi fluxurile financiare sunt prezentate atît ca mecanisme, instrumente şi pîrghii de
acţiune, cît şi ca elemente ale politicii financiare ale statului, tranziţia la economia de piaţă
presupunînd o adaptare corespunzătoare a întregului sistem financiar, a instrumentelor, a
instituţiilor şi organelor financiare, a tehnicilor şi metodelor de lucru, precum şi a reglementărilor
juridice cu caracter financiar.
Constituirea principalelor fonduri financiare la dispoziţia statului (prin impozite, taxe,
contribuţii) precum şi repartizarea acestora pentru acoperirea necesităţilor publice (sociale,
culturale, economice, adminstrative, s.a.), este prezentată prin intermediul metodelor, tehnicilor şi
procedeelor specifice de alocare a resurselor, subliniindu-se în special, particularităţile existente în
cadrul cheltuielilor şi veniturilor bugetare.
Împrumuturile și datoria publică sunt prezentate ca alte surse alternative de procurare a
veniturilor la bugetul de stat. Bugetul public și procesul bugetar prezintă întreaga problematică a
componenței, a derulării întregului proces derulat la nivel național.

Obiectivele cursului
Cursul de Finanțe Publice îşi propune drept obiectiv principal să „înarmeze” studenţii cu
elementele de bază ale teoriei şi practicii finanțelor abordate la nivel macroeconomic, astfel încât
aceştia să-şi întregească cunoştinţele economice şi abilităţile prin care să se adapteze cerinţelor
impuse de competiţia pe piaţă muncii.
Desigur, vom prezenta o serie de aspecte teoretice legate de conceptul, trăsăturile, rolurile şi
funcţiile finanțelor publice, mecanismului financiar, politica financiară. De asemenea, vom prezenta
împrumuturile de stat și datoria publică ca surse alternative de procurare a veniturilor. Cursul va fi
completat cu aspecte teoretice și exemple concrete privind bugetul public și procesul bugetar,
abordând trăsăturile și etapele derulării procesului bugetar.

Competenţe specifice

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:


 Identificarea, definirea și aplicarea conceptelor privind finanțele publice, finanțele private,
cheltuielile publice, cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, împrumutul de stat,
datoria publică, bugetul de stat; a teoriilor privind abordările finanțelor publice, metodelor şi
instrumentelor de analiză a cheltuielilor publice și a resurselor financiare publice,
dimensionarea veniturilor și cheltuielilor bugetare.

3
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

 Identificarea, definirea și aplicarea metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de culegere, analiză şi


interpretare a datelor referitoare la plasarea împrumuturilor de către stat pe piața internă, a
datoriei publice.
 Identificarea, definirea și aplicarea metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de culegere, analiză şi
interpretare a datelor referitoare la nivelul, structura și dinamica cheltuielilor și resurselor
financiare publice.
 Aplicarea cunoştinţelor, metodelor, tehnicilor şi instrumentelor pentru realizarea unei analize
economico-financiare pe baza bugetului general consolidat la nivel macroeconomic.
 Explicarea și interpretarea conceptelor privind finanțele publice, finanțele private, cheltuielile
publice, cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, împrumutul de stat, datoria publică,
bugetul de stat.
 Explicarea și interpretarea teoriilor privind abordările finanțelor publice, metodelor şi
instrumentelor de analiză a cheltuielilor publice și a resurselor financiare publice,
dimensionarea veniturilor și cheltuielilor bugetare , dimensionarea veniturilor și cheltuielilor
bugetare; metodelor şi instrumentelor de analiză a datoriei publice.
 Explicarea metodelor și instrumentelor de analiză și interpretare a datelor referitoare la
modalitatea de calcul a nivelului, structurii și dinamicii cheltuielilor și resurselor financiare
publice, a modalității de plasare a împrumuturilor de către stat pe piața internă, a datoriei
publice.
 Aplicarea conceptelor privind finanțele publice, finanțele private, cheltuielile publice,
cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, datoria publică, bugetul de stat.
 Aplicarea teoriilor privind abordările finanțelor publice, metodelor şi instrumentelor de analiză
a cheltuielilor publice și a resurselor financiare publice, dimensionarea veniturilor și
cheltuielilor bugetare; metodelor şi instrumentelor de analiză a cheltuielilor publice, a resurselor
financiare publice, a datoriei publice.
 Aplicarea instrumentelor de analiză a împrumuturilor de stat, a datoriei publice și a soldului
bugetar.
 Aplicarea instrumentelor de analiză și interpretare a datelor referitoare la modalitatea de calcul a
indicatorilor de nivel, structură și dinamică a cheltuielilor și veniturilor publice, a modalității de
plasare a împrumuturilor de către stat pe piața internă, a datoriei publice.
 Evaluarea critică a conceptelor privind finanțele publice, finanțele private, cheltuielile publice,
cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, împrumutul de stat, datoria publică, bugetul
de stat.
 Evaluarea critică a teoriilor privind abordările finanțelor publice, metodelor şi instrumentelor de
analiză a cheltuielilor publice și a resurselor financiare publice, a celor privind dimensionarea
veniturilor și cheltuielilor bugetare; metodelor şi instrumentelor de analiză a datoriei publice.
 Efectuarea de analize economico-financiare pe baza datelor culese din bugetul general
consolidat la nivel național.

4
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

CAPITOLUL 1. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE FINANȚE PUBLICE.


FUNCȚIILE FINANȚELOR PUBLICE
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de finanțe, în general, a conceptului de finanțe publice și a celui
de finanțe private, reliefând asemănările și deosebirile dintre cele două concepte;
– identificarea funcţiilor finanțelor publice;
– adoptarea unor noţiuni teoretice de finanțe care să le folosească viitorilor economiști în
desfășurarea de activități specifice;
– înarmarea studenţilor cu principalele abordări și teorii privind finanțele publice;
– prezentarea teoriilor referitoare la apariţia şi dezvoltarea finanțelor publice în evoluția
societății umane.

Noţiuni cheie: finanțe publice, funcțiile finanțelor publice, evoluția conceptului de finanțe publice,
finanțe private, bunuri publice, bunuri private, bunuri cvasipublice/cvasiprivate.

1.1. Evoluția conceptului de finanțe publice

Ca instituţie şi funcţionalitate, finanţele publice sunt rezultatul diviziunii sociale a muncii şi îşi
au originea legată de apariţia şi funcţionarea statului.
Primele elemente ale finanțelor publice (impozite, cheltuieli) au apărut odata cu instituția
statului. În măsura în care acesta și-a consolidat poziția și s-a extins atribuțiunile, s-au dezvoltat în
corelație și fluxurile de venituri și cheltuieli publice, depășind aspectul cantitativ al importanței în
plan financiar și acționând ca un instrument de intervenție în plan economic și social.
În orânduirile social-economice, finanțele s-au manifestat ca relații sociale, de natură
economică, apărute în procesul repartiției produsului social și mai ales al venitului național, în
strânsă legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului, astfel:
 în comuna primitivă – statul nu se formase, iar funcțiile publice erau îndeplinite de oameni
aleși de întreaga comunitate;
 în orânduirea sclavagistă, predomina economia natural închisă, iar funcțiile publice erau
onorifice, cheltuielile statului erau acoperite prin prestațiile în muncă sau în natură la care
erau obligați supușii.
 în orânduirea feudală, relațiile marfă-bani nu au devenit preponderente și, ca urmare, s-a
menținut forma naturală de acoperire a nevoilor statului (prestații în muncă, dări în natură,
etc.), veniturile bănești erau reduse ca pondere;
 în orânduirea capitalistă , acoperirea cheltuielilor publice se realiza numai pe seama
resurselor bănești.
 în prezent, nu numai că se mențin cele două condiții care au stat la baza apariției finanțelor,
dar, pe de o parte, asistăm la o amploare deosebită a producției de mărfuri, a schimbului și a
relațiilor marfă-bani, iar, pe de altă parte, la lărgirea și intensificarea activității statului, atât
pe plan intern, cât și extern, ceea ce a determinat ca veniturile și cheltuielile statului să
îmbrace în exclusivitate forma bănească.
Această caracteristică explică şi preocuparea pentru etimologia cuvântului finanţe. După câte
se pare, noţiunea de finanţe provine de la cuvintele latineşti fiare sau finis, care se traduc prin a
termina, a încheia un diferend, o acţiune judiciară în legatură cu plata unei sume de bani. De la
aceste cuvinte s-a format financia sau financia pecuniaria, adică plata în bani. Se crede că din
aceste cuvinte latineşti s-a născut noţiunea finance folosită în Franţa în secolele XV-XVI, care avea
mai multe înţelesuri şi anume: sume de bani, resurse băneşti, venit al statului, iar les finances
echivala cu gospodaria publică, patrimoniul statului.

5
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Finanţele publice reprezintă forma băneasca a relaţiilor economice, în procesul repartiţiei


produsului social şi venitului naţional în cadrul îndeplinirii funcţiilor statului. Conţinutul social,
economic şi în special juridic al relaţiilor financiare, funcţiile şi importanţa lor sunt câteva din
problemele fundamentale ale ştiinţei finantelor.

1. Noţiunea clasică de finanţe publice


Această concepţie este legată de liberalismul politic, fiind specifică perioadei de dezvoltare
economico-socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Conform acestei concepţii, statul liberal este
preocupat mai puţin de activităţile private, limitându-şi intervenţia la funcţiile sale tradiţionale, şi
anume: apărarea naţională, diplomaţie, ordine publică şi justiţie.
Perioada liberală a finanțelor corespunde, în linii generale, maşinismului, capitalismului
ascendent (sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului XX) şi reflectă, de fapt, doctrina
liberală dominată de concepția privind superioritatea inițiativei particulare (idee susținută de Adam
Smith, J.B Say, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, etc.).
Doctrina liberală consideră că, pentru buna funcționare a mecanismului pieței, activitatea
economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer
(factorii de producție să se poată mișca liberi de a un sector la altul, conform barometrului
prețurilor), urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea
perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţii.
Finnațele publice se subordonau unor principii care impuneau:
– Limitarea cheltuielilor publice la finanțaarea anumitor servicii colective (legate mai
ales de siguranța bunurilor și persoanelor)
– Lejeritatea şi neutralitatea impozitelor, astfel încât să servească exclusiv acoperirii
cheltuielilor publice şi să nu constituie o frână pentru efectuarea schimburilor;
– Respectarea cu stricteţe a echilibrului bugetar anual, considerat ca fiind „principiul
de aur al gestiunii bugetare”. Nu se agreau nici deficitul, din cauza pericolului de a genera
inflaţie, nici excedentul, a cărui utilizare s-ar fi exprimat în cheltuieli suplimentare ale
statului, deci în intervenţia acestuia;
– Contractarea de împrumuturi publice doar în situaţii de excepţie, întrucât acestea, pe
de o parte, sporesc în mod artificial bugetul, iar pe de altă parte, influenţează generaţiile
viitoare, deoarece ipotechează libertatea de opţiune, fiind un impozit amânatşi o posibilă
sursă de inflaţie.

2. Noţiunea moderna de finanţe publice (perioada intervenționistă)


Aceasta perioada corespunde dezvoltării monopolurilor (secolul XX), şi mai cu seamă
perioada de dupa primul război mondial și după marea recesiune economică mondială (1929-1933),
când, după opinia unor economişti, locul statului-jandarm a fost luat de către statul-providenţă
(statul-bunăstării), care-şi lărgeşte considerabil sfera preocupărilor. În legatură cu activitatea
economică a statului, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă.
Gândirea economică a vremii este reprezentată de concluziile economiştilor John Maynar
Keynes, James Tobin, Victor Slăvescu, Mitiţă Constantinescu, Victor Jinga, etc și sunt răspunsuri
la starea de criză.

Keynes propune o politică anticriză, bazată pe trei componente majore:


– menţinerea cererii prin nealterarea puterii de cumpărare, având în vedere faptul că
orice reducere a salariului (inclusiv pe calea impozitelor) antrenează scăderea consumului,
care este factorul determinant al cererii efective;
– exercitarea unei acţiuni globale asupra economiei, prin intervenţia autorităţilor
publice. Astfel, statul trebuie să suplinească investiţiile particulare prin investiţii publice,
argumentând că sporirea investiţiilor are un rol stimulator asupra relansării economiei prin
intermediul salariilor distribuite şi, implicit, prin creşterea puterii de cumpărare;
6
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

– implicarea statului prin acţiuni asupra componentelor monetare ale economiei.


Demonstrând rolul (pozitiv sau negativ) pe care îl pot avea banii într-o economie, Keynes
acordă o importanţă deosebită ratei dobânzii şi unei „monede dirijate”.

În concepţia modernă, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de acoperire a


cheltuielilor sale, ci, înainte de toate, un mijloc de intervenţie în economie, în care autoritatea
publică joacă un rol activ în viaţa economică, influenţează procesele economice, corectează evoluţia
ciclică şi previne sau limitează efectele crizelor
În condiţiile în care „mâna invizibilă” a pieţei a încetat de a mai fi modelul ideal al economiei
de piaţă, în care opţiunile economice sunt direcţionate şi reglate prin mecanismul preţurilorşi al
concurenţei, intervenţionismul pledează pentru implicarea autorităţilor publice în corectarea
dezechilibrelor apărute prin politicile: fiscală, bugetară, monetară și valutară.
În această perioadă, se evidenţiază aşa-numita „revoluţie keynesiană”, autorul său, John
Maynard Keynes, dovedind că este posibilă relansarea economică prin deficit bugetar.
Sub presiunea efectelor crizei economice generale, concepţia cu privire la rolul statului a
evoluat, în sensul că acesta poate şi trebuie să-şi extindă aria misiunilor tradiţionale, pentru a
corecta deficienţele cauzate de jocul liber al economiei de piaţă. În planul finanţelor publice,
doctrina intervenţionistă a încurajat înfiinţarea de întreprinderi publice şi societăţi mixte, acordarea
de subvenţii şi facilităţi fiscale întreprinderilor particulare, adoptarea de către autorităţile publice a
unor măsuri de combatere a şomajului şi de redresare a economiei stagnante.

Astfel, pentru statul modern, finanţele publice încetează de a mai fi doar un simplu mijloc de
acoperire a cheltuielilor strict necesare funcţionării sale şi îndeplinirii unor minime atribuţii, ci
devin un instrument activ de intervenţie în economie. Atenţia specialiştilor nu se mai limitează la
studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor statului, ci se extinde şi se concentrează asupra
posibilităţilor de influenţare a proceselor economiceşi a relaţiilor sociale prin intermediul
cheltuielilorşi al veniturilor publice.

Maurice Duverger considera că „în secolul nostru, pentru stat finanţele publice nu mai
reprezintă doar un mijloc de acoperire a cheltuielilor sale de administraţie, ci, mai ales, un mijloc de
a interveni în viaţa socială, de a exercita o presiune asupra cetăţenilor, de a organiza ansamblul
naţiunii”.

Pierre Lalumière evidenţiază rolul intervenţionist al statului, arătând că atât impozitele, cât şi
cheltuielile publice reprezintă adevărate instrumente de politică financiară. Bugetul de stat are, în
concepţia sa, rolul unui imens filtru care prelevă o parte din venitul naţional pe calea impozitelor şi
distribuie acest segment de venit naţional prin intermediul cheltuielilor publice. Creşterea
accentuată a cheltuielilor publice în valoare absolută şi ca procent din produsul intern brut nu
reprezintă o decizie politică, ci este strâns legată de evoluţia tehnicii şi a societăţii, în general.

Statul modern ia asupra sa rezolvarea unor probleme majore precum eliminarea sărăciei,
asigurările sociale (pentru pensii) şi cele pentru sănătatea membrilor săi. Medicina modernă a
condus la prelungirea duratei medii de viaţă, iar costul său este în creştere. Drepturile revendicate în
prezent de cetăţeni presupun intervenţia statului cu privire la: dreptul la instrucţie, la sănătate, la
muncă, la pensie de vârstă etc. Această extindere a drepturilor omului a avut consecinţe majore în
redistribuirea veniturilor. Într-adevăr, statul, pentru a garanta anumite drepturi (dreptul la muncă,
asigurarea minimului mijloace- lor necesare unui trai decent), a fost nevoit să intervină direct în
economie.

Concomitent cu sporirea cheltuielilor de securitate socială, cheltuielile publice propriu-zise au


crescut puternic şi ca urmare a progresului tehnic. Au apărut noi mijloace de comunicaţii, a căror
7
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

infrastructură este în mod tradiţional în sarcina statului. Practic, nu se poate compara preţul unei
autostrăzi sau al căii ferate din zilele noastre cu cel al drumurilor pe care în trecut circulau căruţeşi
diligenţe. Tehnica militară modernă antrenează cheltuieli pe care armamentul de la începutul
secolului XX nu le necesita.

Keynesianismul şi doctrina asociată ideilor lui Keynes s-au generalizat în democraţiile


occidentale care s-au dezvoltat după cel de-al doilea război mondial, astfel că principiile sale de
bază se regăsesc în The Employment Act/1946 din S.U.A.şi în art. 55 al Cartei Naţiunilor Unite. De
asemenea, administraţiile democrate ale S.U.A. din anii '60 (în timpul preşedinţilor J.F. Kennedy şi
L.Johnson) au avut consilieri keynesianişti, ca Paul A. Samuelson, N.A. Heller, James Tobin).

3. Noţiunea liberala de finanţe publice

Noua abordarea liberală s-a concretizat, dupa cel de-al doilea razboi mondial prin revenirea
teoriilor economice keynesiene la doctrina (oreintarea) liberală.
Interesant de remarcat că, în această perioadă, tendinţa liberală precum și cea intervenţionistă
(divizate în subtendinţe) au coabitatşi/sau au alternat ca pregnanţă, dând naştere unor confruntări
permanente în planul ideilor şi al transpunerii lor în practică.
Mai mult, premiile Nobel acordate pentru economie s-au împărţit între adepţii liberalismului
(Fredrich A.von Hayek, Milton Friedman, George J. Stigler, James Buchanan) şi cei ai
intervenţionismului (P.A. Samuelson, K.J.Arrow, James Tobin, Franco Modigliani), ceea ce
confirmă afirmaţia lui Georges Corm: „Economia politică modernă a oscilat între două extreme pe
care le-am trăit în acest secol: totul pentru Stat şi prin Stat, totul pentru individ şi prin individ” şi
îndreptăţeşte întrebarea aceluiaşi autor: „De cine depind bogăţia şi sărăcia naţiunilor? De puterea
statului şi a mecanismelor colective care asigură crearea şi repartiţia avuţiilor, sau exclusiv de
dinamismul individului şi de libertatea de care se bucură?”

În continuare sunt prezentate câteva dintre curentele de gândire care sunt considerate ca
alcătuind o nouă ortodoxie liberală, dupa cum urmează:

1. Monetarismul (sau Şcoala de la Chicago), în frunte cu Milton Friedman are o poziţie


diferită de cea a lui Keynes în domeniul monetar.
Caracteristica generală a monetarismului este ultraliberalismul: opoziţia fermă la intervenţia
statului şi a Băncii Centrale, susţinând creşterea masei monetare în acelaşi ritm cu cel al creşterii
produsului naţional. Punând accentul pe rolul de bază al pieţei în varietatea şi diversitatea acţiunii
individuale, Friedman recunoaşte statului rolul de far în stabilirea „regulilor jocului”şi pe cel de
arbitru în aplicarea regulilor adoptate.

2. Şcoala libertariană acuză statul providenţă că este un factor de anchilozare a societăţii,


deoarece, prin controlul asupra tuturor actorilor economici şi mecanismelor sociale, îngrădeşte
iniţiativa. De asemenea, sectorul public este considerat ca fiind mai risipitor decât cel particular.
Şcoala libertariană (având ca adepţi pe: Murray Rothbard - iniţiator , Fredrich August von Hayek,
Robert Nozick ş.a.) este considerată ramura cea mai radicală a liberalismului. Constrângerea
libertariană... interzice sacrificarea unei persoane în beneficiul alteia, întrucât societatea este
formată din indivizi distincţi, fiecare cu propria viaţă. Acest curent de gândire are ca punct central
ideea că toţi oamenii au un anumit set de drepturi, care nu pot fi negate, anulate sau confiscate în
interesul colectivităţii.
Esenţa libertarianismului o constituie „laissez faire” şi o profundă neîncredere în intervenţia
statului. Din acest punct de vedere, statului nu-i este permis să intervină pentru a afecta drepturile
de proprietate ale unora în favoarea altora prin redistribuirea veniturilor. Adepţii acestei orientări
consideră îndreptăţită existenţa unui „stat minimal” ale cărui funcţii să se limiteze la protecţia
8
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

individului (de violenţă, furt, înşelătorie) şi la asigurarea respectării contractelor. În opinia lor, doar
un asemenea stat are legitimitate morală, deoarece el nu încalcă „drepturile naturale” ale
individului, între care dreptul la viaţă şi la proprietate. Ei se pronunţă pentru reducerea fiscalităţiişi
a cheltuielilor publice, considerând că trebuie încurajată mai degrabă oferta,şi nu cererea.

3. Şcoala opţiunilor colective (sau a opţiunilor publice) este caracterizată pe scurt de unul
dintre adepţii săi - Denis C. Mueller- ca fiind „aplicarea principiilor economice la ştiinţa politică”,
astfel că obiectul de studiu îl constituie: statul, regimurile electorale, partidele, grupurile de
presiune, birocraţia ş.a. Dintre alţi adepţi ai acestui curent de gândire, enumerăm: James Buchanan,
G. Tullock, D. Black ş.a. Concepţiile acestei şcoli consideră că statul trebuie să se debirocratizeze şi
să se integreze în mecanismele pieţei; reducerea sectorului public să fie însoţită de o
descentralizare, astfel încât anumite sarcini să fie lăsate (conform principiului subsidiarităţii) acelor
instituţii apte să le realizeze mai bine. Administraţiile trebuie să devină mai eficiente, inspirându-se
din modelele de gestiune ale firmelor particulare. Statul nu numai că trebuie să-şi limiteze
implicarea în economie, ci trebuie să ajungă să se gestioneze în mod corespunzător, ceea ce implică
obligaţia de a-şi echilibra bugetul.

4. Economia de ofertă (având ca adepţi pe Arthur Laffer, M. Feldstein, A Gilder) condamnă


orice politică de reglare a cererii, precum şi rolul statului providenţă, militând pentru manifestarea
liberei iniţiative ca fiind singura în măsură să producă avuţie.
Conform acestei orientări, extinderea intervenţiilor economice şi sociale ale statului a condus la
excese de reglementare, de cheltuieli publice şi prelevări obligatorii, având efecte negative asupra
incitării la muncă, economisirii şi investirii, ceea ce reprezintă o frână în desfăşurarea activităţii
economice. În consecinţă, adepţii „economiei de ofertă” propun reducerea ratei fiscalităţii,
diminuarea corespunzătoare a cheltuielilor, în special a celor care vizează protecţia socială, şi
reconsiderarea iniţiativei particulare pentru dinamizarea activităţii economice.
Se poate afirma că, în perioada contemporană, circuitul fiscal- bugetar se caracterizează printr-
o modificare a dimensiunii, care a transformat raportul său cu economia reală. Această schimbare
îmbracă un aspect cantitativ, marcat de ponderea veniturilor şi cheltuielilor bugetare în produsul
intern brut – aproximativ 15% înainte de primul război mondial şi circa 50% în prezent şi un aspect
calitativ, constând în transformarea conţinutului acestora.
Rolul statului s-a extins progresiv în numeroase domenii de activitate economică - socială,
ceea ce s-a repercutat într-o creştere de volum a bugetului public şi o schimbare a rolului finanţelor
publice. Intervenţiile statului nu se mai bazează doar pe instrumentele oferite de finanţele publice,
ci şi pe o combinaţie de instrumente diverse de politică monetară, fiscală, bugetară, de credit.
În opinia profesorilor americani Richard şi Peggy Musgrave, „finanţele publice constituie un
termen care în mod tradiţional a fost aplicat la un set de probleme politice care includ utilizarea
măsurilor fiscale şi a celor referitoare la cheltuieli. Acesta nu este un termen prea fericit, deoarece
problemele de bază nu sunt cele financiare, ci mai ales cele care vizează folosirea resurselor,
distribuirea venitului şi gradul de ocupare a forţei de muncă” (Public Finance in Theory and
Practice, McGraw-Hill Book Company, New-York).1

Finanţele publice pot fi definite si de urmatoarele trăsături:


– Sunt relaţii cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării
şi utilizării produsului social.
– Apar în formă bănească, deoarece în cadrul producţiei de mărfuri şi al acţiunii legii
valorii, produsul de producţie, reproducţie şi de circulaţie a mărfurilor, repartiţia produsului
social, relaţiile de schimb, retribuirea muncii, precum şi relaţiile dintre agenţii economici
sau dintre aceştia şi persoanele fizice, se exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor

1
Public Finance in Theory and Practice, McGraw-Hill Book Company, New-York, 1989
9
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

relaţii băneşti. Noţiunea de finanţe publice sau relaţii financiare nu poate fi confundată cu
cea de bani sau relaţii băneşti. Banii reprezintă o marfă, iar finanţele sunt relaţii de
constituire, repartizare şi utilizare a mijloacelor băneşti.
– Sunt relaţii fără echivalent, adică nu presupun în mod necesar o contraprestaţie
directă din partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti.
– Sunt relații care nu implică o contraprestație directă. Mijloacele băneşti repartizate
şi utilizate de subiectele beneficiare nu se rambursează.
– De la fondurile bugetare se efectuează plăţi cu titlu nerambursabil către unele regii
autonome sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii pentru
populaţie. Acelaşi caracter de nerambursabilitate îl poartă şi transferurile efectuate către
populaţie sub formă de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii.
– Transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se poate
realiza parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea caracter poartă sumele de bani
vărsate de persoanele fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa
internă; garanţiile depuse de administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de
persoanele ce gestionează bani şi alte valori publice.

1.2. Funcțiile finanțelor publice


Rolul finantelor deriva din funcțiile acestora și se manifestă în plan financiar, economic și
psihosocial.
Rolul financiar rezulta din faptul ca mecanismul finantelor publice constituie modalitatea
principala de atragere a resurselor financiare ale statului necesare realizarii unor obiective de interes
general, dar si mijlocul prin care se redistribuie veniturile si averile intre membrii societatii.
Rolul economic se evidentiaza in conditiile in care finantele publice, prin cele doua etape ale
functiei fiscale reprezinta un important instrument de politica economica folosit de catre autoritatile
publice in vederea influentarii fenomenelor si proceselor economice, corectarii ciclurilor economice
si inlaturarii dezechlibrelor econmice.
Rolul psiho-social rezida pe de o parte din orientarea si modelarea comportamentelor
indivizilor in prezenta prelevarilor fiscale si a transferurilor financiare, iar pe de alta parte din
necesitatea asigurarii de catre autoritatile publice a unor programe de protectie sociala in vederea
sprijinirii categoriilor sociale defavorizate.

Finanţele publice sunt necesare, în mod subiectiv şi obiectiv, deoarece contribuie la realizarea
sarcinilor şi funcţiilor statului, care nu ar putea fi înfăptuite fără pârghiile financiare. Mijloacele
prin care finanţele publice, ca relaţii financiare îşi îndeplinesc acest rol, sunt funcţiile acestora:
– funcţia de repartiţie
– funcţia de control

Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul repartiţiei produsului social (produsului intern


brut) şi cuprinde două faze:
– constituirea fondurilor (resurselor) bănesti;
– redistribuirea (utilizarea) acestora.

În prima fază are loc formarea fondurilor publice de resurse băneşti, acţiune la care participă
societăţi comerciale, regii autonome, instituţii publice, alte persoane juridice şi persoanele fizice,
indiferent dacă sunt rezidente sau nerezidente.
Fondurile publice de resurse se constituie în mai multe forme concrete cum sunt:
– impozite
– taxe
– contribuţii petru asigurări sociale
– amenzi
10
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

– majorări şi penalizări de întârziere


– vărsăminte din profitul regiilor autonome
– vărsăminte din veniturile instituţiilor publice
– redevenţe şi chirii din concesiune şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de
stat
– venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân
– rambursări ale împrumuturilor de stat acordate
– dobânzi aferente şi ajutoare primite

Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice şi din
toate sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt. În proporţie covârşitoare, resursele băneşti
ale finanţelor publice sunt mobilizate cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie.

A doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor publice pe beneficiari –


persoane juridice şi fizice. Distribuirea este dată în competenţa autorităţilor publice şi se face în
raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare.
Distribuirea fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii:
învăţământ, sănătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărire comunală şi
locuinţe, apărare naţională, ordine publică, administraţie publică, acţiuni economice, datorie
publică.
În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Distribuirea sau redistribuirea produsului intern brut (produsul social) are loc în două modalităţi:
– în cadrul aceluiaşi tip de proprietate, când are loc un transfer de resurse băneşti între
stat şi unităţile sale în ambele sensuri
– cu schimbarea titlului de proprietate când transferul are loc între stat pe de o parte şi
agenţii economici cu capital privat sau mixt şi populaţie pe de alta parte, şi invers.
Redistribuirea se poate realizea şi pe plan extern, prin contractarea de împrumuturi externe,
acordarea de împrumuturi externe, achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor către organisme
internaţionale de către stat sau alte instituţii publice, primirea sau acordarea de ajutoare externe de
către stat, etc.

Funcţia de control a finanţelor publice se justifică deoarece fondurile publice aparţin întregii
societăţi. Sfera de manifestare a funcţiei de control este mai larga decât cea a funcţiei de repartiţie,
deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice, şi modul de
utilizare a resurselor.
Funcţia de control a finanţelor publice nu se limitează la modul de constiturire a fondurilor
publice şi la repartizarea acestora pe beneficiari, ci urmăreşte şi legalitatea, necesitatea,
oportunitatea şi eficienţa cu care instituţiile publice şi agenţii economici cu capital de stat utilizează
în concret resursele băneşti de care dispun.
În consecinţă, controlul se efectuează nu numai activităţilor specifice funcţiei de repartiţie, ci
el se exercită şi asupra producţiei realizate în sectorul de stat, a schimbului şi consumului ce are loc
în acest sector.

În România controlul financiar se exercită de puterea legislativă şi cea judecătorească, direct


sau prin organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor, bănci şi alte
instituţii financiare; organe specializate ale ministerelor, unităţilor administrativ-teritoriale şi
unităţilor economice, etc.

Richardşi Peggy Musgrave disting trei mari funcţii ale finanţelor publice, şi anume:
1. alocarea resurselor,
2. distribuirea veniturilor şi
11
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

3. reglarea vieţii economice.

În ceea ce priveşte funcţia de alocare (numită și funcție de repartizare sau funcție fiscală) a
resurselor prin politica fiscală a statului, se ştie că bunurile sociale nu pot fi obţinute prin
mecanismul pieţei, ci sunt distribuite prin intermediul autorităţilor publice. Aceste servicii sunt
finanţate pe seama resurselor publice mobilizate la bugetul statului şi au rolul de a asigura
satisfacerea unor nevoi sociale (apărare, justiţie, ordine publică, sănătate, învăţământ, cercetare
ştiinţifică etc.) fără ca membrii societăţii să achite statului „preţul” lor, ca în cazul bunurilor
achiziţionate pe piaţă. Prelevarea prin metode de constrângere a resurselor necesare finanţării
utilităţilor publice şi dirijarea acestora către instituţiile prestatoare constituie o formă de manifestare
a funcţiei alocative a finanţelor publice şi a rolului autorităţilor publice. Această funcție vizează
formarea veniturilor bugetului de stat şi utilizarea lor, efectuarea cheltuielilor prevăzute în acesta.

Distribuirea veniturilor şi averilor între persoane fizice şi juridice (numită și funcție socială)
depinde de forma de proprietate şi de modul de repartizare a factorilor de producţie. Din cauză că
această distribuire, în general, nu este în concordanţă cu dreptatea sau justiţia socială, apare
necesitatea atenuării discrepanţelor ce se manifestă, prin redistribuirea fondurilor publice, acţiune
care revine statului. Principalul instrument aflat la dispoziţia statului în acest scop este bugetul
public, prin impozite şi cheltuieli publice. Această funcție presupune transferul de putere de
cumpărare între diferite domenii de activitate economico-socială sau între diferite categorii socio-
profesionale. Această funcţie are un pronunţat caracter de redistribuire întrucât, cel puţin într-o
primă fază, resursele statului se formează pe baza veniturilor primare, adică a veniturilor obţinute
de factorii de producţie pe seama contribuţiei lor la rezultatele activităţii economice: producerea de
bunuri materiale, servicii, informaţii, inclusiv cele de natură social-culturală, cum sunt educaţia,
sănătatea, asigurările sociale etc. Pe seama acestor venituri, statul întreprinde activităţi de susţinere
fie cu caracter general (pregătire şcolară obligatorie, asistenţa categoriilor sau persoanelor
defavorizate, apărarea etc.), fie cu caracter punctual (încurajarea unui anumit gen de activitate,
susţinerea unei zone defavorizate etc.).

Funcţia de reglare a vieţii economice (numită și funcție de stabilizare sau funcție


extrafiscală), prin politica fiscală a statului, urmăreşte înfăptuirea unor obiective cum sunt:
obţinerea unui grad acceptabil al stabilităţii preţurilor; atingerea unei mai mari ocupări a forţei de
muncă; realizarea unei situaţii mai solide a balanţei de plăţi externe; înregistrarea unei rate sporite a
creşterii economice. Aceasta are ca obiect utilizarea resurselor financiare ale statului pentru
favorizarea creşterii economice şi atenuarea dezechilibrelor economice. Ea presupune intervenţia
statului în activitatea socială, în general, şi în cea economică, în particular. Se urmăreşte încasarea
ritmică şi în cuantum a veniturilor statului, cheltuirea acestora potrivit legii,
eradicarea/diminuarea/limitarea evaziunii fiscale, evitarea deturnării.

1.3. Finanţe publice vs. finanțe private


Noţiunile de finanţe publice şi private sunt adecvate situaţiei din ţările cu economie de piaţă,
în care cea mai mare parte a mijloacelor de producţie se află în proprietate privată, fapt care face
posibilă realizarea unei delimitări nete între sectorul public şi cel privat.

Finanţele publice sunt asociate întotdeauna cu statul, unităţile administrativ-teritoriale,


cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora.

Finanţele private sunt asociate întotdeauna cu activităţile financiare ale întreprinderilor


economice, ale băncilor şi societăţilor de asigurări private, în legatură cu resursele şi necesităţile
acestora, împrumuturile primite sau acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, asigurările
şi reasigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
12
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Finanţele publice se aseamănă cu cele private cel puţin sub urmatoarele aspecte:
– Şi unele şi altele operează cu categorii financiare de bază: monedă, credit, bani.
– Şi unele şi altele se confruntă cu probleme de echilibru financiar, de resurse
financiare în ultimă instanţă.
– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private trebuie să asigure un echilibru financiar
pentru a garanta funcţionarea normală a sectoarelor de activitate pe care le coordonează;
– Finanţele Publice şi Finanţele Private au un cadru organizatoric;
– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private funcţionează în baza reglementărilor legale

Între finanţele publice şi cele private există o serie de deosebiri după cum urmează:
1. Privind modul de colectare a resurselor
− Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului (Finanţele Publice), se procură
de la persoane fizice şi juridice în principal prin măsuri de constrângere şi într-o mică parte prin
împrumuturi şi relaţii contractuale.
− Resursele necesare întreprinderilor (Finanţele Private) pe lângă disponibilităţile proprii se
procură pe baze contractuale în condiţiile rezultate din confruntarea cererii şi ofertei (dobânda).

2. Privind posibilităţile de executare silită


− Împotriva statului şi instituţiilor sale (Finanţe Publice) dacă nuşi îndeplineşte obligaţiile,
respectiv cheltuielile prevăzute, nu poate fi urmată calea executării silite.
− Împotriva Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) dacă nu-şi onorează obligaţiile sau
nu-şi onorează angajamentele contractuale, calea principală este aceea a executării silite.

3. Privind efectul utilizării resurselor


− Efectul utilizării resurselor colectate de Finanţele Publice este satisfacerea nevoilor
generale ale societăţii.
− Efectul utilizării resurselor colectate (formate) de Finanţele Private este în slujba unui
grup restrâns respectiv întreprinzătorul în cauză.

4. Privind gestiunea resurselor


− Gestiunea Finanţelor Publice este supusă dreptului public (prevederi în lege)
− Gestiunea Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) este supusă dreptului Comercial
(contracte). Trebuie făcută precizarea că noţiunile de Finanţe Publice şi Finanţe Private sunt
specifice ţărilor cu economie de piaţă, în care se impune o delimitare clară între sectorul public şi
cel privat. În economiile socialiste (comuniste), noţiunea de finanţe private este privată de obiect,
deoarece proprietatea este colectivă de stat sau de grup.
Sintetizând, asemănările şi deosebirile dintre finanţelor publice şi finanţele private pot fi enunţate
astfel:

FINANŢE PUBLICE FINANŢE PRIVATE


Cuprind statul, unităţile
Cuprind întreprinderi, bănci,
administrativ teritoriale şi
societăţi de asigurare
alte instituţii
Resursele se procură prin
constrângere, în mod
Resursele se procură pe baze
obligatoriu, fără
contractuale, prin confruntarea
contraprestaţie directă şi
pe piaţa liberă a cererii şi ofertei
imediată pentru cea mai mare
parte şi numai o mică parte

13
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

pe baze contractuale
Statul poate lua măsuri în Întreprinderile private nu pot
legătură cu moneda naţională influenţa în mod legal moneda în
în care se constituie fondurile care se constituie fondurile
Sunt folosite în scopul Se urmăreşte realizarea de profit,
satisfacerii nevoilor naţionale printr-o activitate rentabilă
Gestiunea este supusă
dreptului public Gestiunea este supusă dreptului
(administrativ şi commercial
constituţional)

Nevoi individuale vs. nevoi colective


La nivelul unei societăți se disting următoarele categorii de nevoi:
 Nevoi individuale
 Nevoi colective
 Nevoi cvasi publice/cvasiprivate
Nevoile individuale depind de preferințele fiecărui om, diferă în funcție de vârsta, sex,
ocupație, mediu social, zonă geografică și sunt satisfăcute pe seama bunurilor care sunt capabile să
ofere valori de întrebuințare oamenilor (alimente, haine, locuință, transport, etc- bunuri private
procurate prin mecanismul pieței).
Nevoile colective sunt procurate pe seama unor activități (servicii) organizate de autoritățile
publice vizând asigurarea apărării naționale, menținerea ordinii interne și a securității civile,
păstrarea echilibrului ecologic, protecția socială, etc. (reclamă existența unor instituții publice
capabile să ofere cetățenilor bunuri publice).
Nevoile cvasipublice întrunesc trăsăturile specifice atât nevoilor individuale, cât și nevoilor
sociale și pot fi satisfăcute atât pe seama bunurilor publice, cât și pe seama bunurilor private (nevoia
de educație și instruire, de cultură și ocrotire medicală).
Având în clasificarea anterioară bunuri care satisfac aceste nevoi se circumscriu următoarelor
categorii:
 Bunuri private
 Bunuri publice
 Bunuri cvasipublice/cvasiprivate

La baza satisfacerii nevoilor individuale ale populației stau bunurile private care pot fi
procurate de pe piață într-o anumită cantitate și la un anumit preț, în condiții de concurență
(conform figurii 1.1.)

hrană locuință transport

Nevoi individuale

Preț

Bunuri private

Piață 14
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Cerere ofertă

Fig. 1.1. Caracteristicile bunurilor private

Aceste bunuri (precum: alimente, haine, locuință, transport, etc.) pot fi procurate de către
consumatori de pe piață, fie direct de la producători, fie de la cei care le comercializează
(intermediari). Prețul acestora este stabilit de piață, în funcție de raportul existent între cererea
consumatorilor și oferta producătorilor. Aceste bunuri nu se produc în cantități discreționare,
datorită limitelor existente atât la nivelul factorilor de producție, cât și la nivelul resurselor bănești
disponibile ale cumpărătorilor. Dacă un cumpărător consumă o unitate dintr-un anumit bun, atunci
cantitatea disponibilă se micșorează în mod corespunzător. În acest fel se poate spune că un
consumator intră în concurență cu ceilalți cumpărători, întrucât o unitate dintr-un bun, ce servește la
satisfacerea unor nevoi individuale, nu poate fi consumată decât de o singură persoană.

Pe lângă nevoile individuale, oamenii mai au și nevoi colective satisfăcute prin bunuri publice
asigurate de către autoritățile publice. Aceste bunuri prezintă anumite particularități în ceea ce
privește accesul la consumul lor, conform figurii de mai jos:

apărare Protecție socială Iluminat public

Nevoi colective

Consum neconcurențial
Bunuri publice și indivizibil

Autorități publice

Fig. 1.2. Caracteristicile bunurilor publice

De bunurile publice beneficiază întreaga colectivitate, indiferent dacă membrii acesteia au participat
sau nu la efortul de finanțare a acestor bunuri. Prin urmare, consumul este indivizibil și
neconcurențial.
Bunuri private vs. bunuri publice
Caracteristicile bunurilor publice și private, prezentate mai sus, pot fi sintetizate astfel:

Consum individual Consum nedivizibil

Consum
Consum neconcurențial
concurențial
Bunuri Bunuri
private publice 15
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Acces condiționat Acces


necondiționat

Procurate prin Asigurate de autorități


mecanismul pieței publice

Antrenează costuri Antrenează


individuale cheltuieli publice

Fig. 1.3. Caracteristici bunuri private vs. bunuri private

O anumită parte a nevoilor populației, repectiv nevoile cvasipublice pot fi satisfăcute


apelând atât la bunuri publice, cât și la bunuri private.

Bunuri private

Preț

Educație Bunuri cvasipublice


Cultură cvasiprivate
Ocrotirea medicală

Bunuri publice

Fig. 1.3. Bunuri cvasipublice/cvasiprivate

În cazul bunurilor cvasipublice, furnizarea de utilități de către autoritățile publice se face în


mod selectiv, pe baza anumitor criterii de eligibilitate a beneficiarilor. De exemplu, la acordarea de
burse, se ține seama de rezultatele la învățătură ale elevilor/studenților și/sau de situația materială a
acestora.
Satisfacerea nevoilor membrilor societății se poate realiza prin intermediul bunurilor
publice, bunurilor private sau al bunurilor semipublice, în proporții diferite.
Participarea autorităților publice la satisfacerea nevoilor colective este determinată de
imposibilitatea sectorului privat de a oferi servicii și bunuri, deoarece:
 nu este organizat, sub raport tehnic să desfășoare astfel de activități;
 nu poate stabili cu exactitate beneficiarii acestora pentru a le putea
solicita plata prețului datorat;
 deși este capabil să producă anumite bunuri și servicii, nu își asumă
asemenea sarcină, datorită incapacității beneficiarilor de a suporta costul
acestora.
De asemenea, imperfecțiunea pieței determină intervenția statului în viața
economică.

16
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Întrebări de autoevaluare
1.Când au apărut primele elemente de finanţe publice?
2.Care sunt accepțiunile întâlnite în literatura de specialitate referitoare la conceptul de finanţe
publice?
3. Prezentaţi abordările privind evoluția conceptului de finanţe publice.
4. Care sunt trăsăturile caracteristice a finanţelor publice?
5. Prezentaţi cele trei funcţii ale finanţelor publice în viziunea lui Richard şi Peggy Musgrave.
6. Prezentaţi detaliat cele două funcţii ale finanţelor publice în viziunea majorităţii
specialiştilor.
7. Prezentați comparativ finanțele publice și finanțele private.
8. Detaliați conceptele de nevoi individuale, nevoi colective și nevoi cvasipublice.
9. Prezentați trăsăturile caracteristice ale bunurilor private, bunurilor publice și ale bunurilor
cvasipublice/cvasiprivate.

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice


1. Analizați comparativ evoluția bunurilor publice/private/ cvasipublice furnizate pe grupe de
țări (țări dezvoltate, țări în curs de dezvoltare).

Bibliografie
 Mosteanu T. (2011), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti
 Musagrave R.A., Musagrave P.B., (1989) Public Finance in Theory and Practice. 5th
Edition, Mc Grew Hill, New York
 Ristea L., Trandafir A., (2005), Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
 Ristea L., Trandafir A., (2006), Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii,
Editura Muntenia, Constanţa
 Trandafir A., (2014), Finanțe publice, Editura FRM, București
 Văcărel I., (2007), Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti

17
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

CAPITOLUL 2. MECANISMUL FINANCIAR

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate


– definirea conceptelor de mecanism economic și financiar, de sistem financiar;
– identificarea componentelor mecanismului financiar;
– adoptarea unor noţiuni teoretice referitoare la sistemul fondurilor de resurse financiare care să
le folosească viitorilor economiști în desfășurarea de activități specifice;
– înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind întreaga problematică a mecanismului
și sistemului financiar.

Noţiuni cheie: mecanism economic, mecanism financiar, pârghii financiare, relații financiare,
sistemul fondurilor de resurse financiare, sistem financiar, instituții financiare.

2.1. Mecanismul financiar – concept și componente


Fiecare ţară încearcă să construiască un mecanism care să faciliteze funcţionarea normală,
neîntreruptă şi eficientă a economiei naţionale. În ţările cu economie planificată, planul-directivă,
obligatoriu de sus şi până jos, constituie principalul instrument al conducerii economiei naţionale şi
al reglării diferitelor procese economice. În ţările cu economie de piaţă, piaţa concurenţială este
aceea care joacă rolul hotarâtor în reglarea (autoreglarea) proceselor economice.
Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter financiar
sau produc efecte financiare. Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea fondurile
de resurse financiare publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în calitate de
întreprinzător; folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a planurilor
financiare. Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o serie de
componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.

Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere


şi/sau de reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu
obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin
intermediul căruia se efectuează.

Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter


financiar sau produc efecte financiare. Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea
fondurile de resurse financiare publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în
calitate de întreprinzător; folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a
planurilor financiare. Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o
serie de componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.

Mecanismul financiar cuprinde: sistemul financiar; pârghiile financiare utilizate de stat


pentru a influenţa activităţile economice; metodele administrative de conducere utilizate în
domeniul finanţelor publice; cadrul instituţional; cadrul juridic.

1. Sistemul financiar. Finanţele ca sistem pot fi abordate:


- ca un sistem de relaţii economice în expresie bănească, care exprimă un transfer de resurse
financiare ce se produce în anumite condiţii;
- ca un sistem de fonduri ce se constituie în economie la anumite niveluri şi se utilizează în
scopuri determinate;
- ca un sistem de planuri financiare care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în
economie, în cursul unei perioade de timp;
18
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

- ca un sistem de instituţii (aparatul financiar) care participă la organizarea relaţiilor financiare,


la constituirea şi repartizarea fondurilor, la elaborarea, executarea şi controlul planurilor financiare.

2. Pârghiile financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul acţionează pentru


stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate (ramură sau subramură economică,
grup socio-profesional, zonă geografică etc.) sau al membrilor acesteia luaţi individual (producători,
consumatori, locuitori ai unei zone geografice etc.) pentru realizarea unui anumit obiectiv. Spre
exemplu, cu ocazia instituirii, impozitul este conceput astfel încât să constituie atât o sursă de venit
bugetar, cât şi un mijloc de: stimulare şi/sau restrângere a producţiei, a investiţiilor, a consumului, a
schimburilor comerciale externe; redistribuire a veniturilor unor categorii sociale; stabilizare
economică etc. La realizarea unor obiective sau acţiuni pe seama fondurilor publice, se pot avea în
vedere metode de finanţare care să încurajeze dezvoltarea anumitor ramuri, subramuri sau zone
geografice, să stimuleze creşterea eficienţei economice, să contribuie la protejarea mediului etc.
Pârghiile financiare pot acţiona şi în sensul sancţionării materiale a agenţilor economici, în
cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale, prin aplicare de amenzi, penalităţi,
dobânzi majorate etc.
Pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare a
economiei şi se comportă ca metode economice de conducere, însă folosirea lor nu presupune
renunţarea la folosirea anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o
îmbinare judicioasă a metodelor economice cu cele administrative, acestea completându-se
reciproc.

3. Metodele administrative de conducere utilizate în domeniul finanţelor publice constau


în:
- elaborarea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a cunoaşte în ce
direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia;
- organizarea evidenţei contabile, elaborarea situaţiilor financiare şi a bugetelor în
conformitate cu normele metodologice stabilite de autorităţile publice competente;
- stabilirea preţurilor şi tarifelor pentru unele bunuri şi servicii de către autorităţile publice;
- reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice;
- supravegherea derulării comerţului exterior în cazul unor bunuri,
- reglementarea regimului valutar;
- exercitarea controlului financiar de către organele specializate şi sancţionarea evaziunii
fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale etc.

4. Cadrul instituţional este format din organe alese democratic, organe ale administraţiei de
stat centrale şi locale, organe specializate ale statului în domeniul financiar, care au atribuţii şi
răspunderi în domeniul finanţelor publice, respectiv: organele alese democratic (Parlament, Consilii
judeţene şi locale etc), organe ale administraţiei de stat şi centrale (Guvern, ministere, prefecturi),
organele specializate ale statului ce activează în domeniul financiar (Ministerul finanţelor Publice şi
organele din subordine).

5. Cadrul juridic este format din ansamblul actelor normative care reglementează domeniul
financiar.

2.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare publice


La nivelul economiei naţionale se constituie mai multe fonduri de resurse financiare. Fiecare
fond are regulile sale proprii de formare şi utilizare, legături şi corelaţii cu celelalte fonduri. Aceste
fonduri se pot grupa după mai multe criterii: după nivelul la care se constituie; după destinaţie; după
forma de proprietate; după titlul cu care se constituie şi se utilizează.

19
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

După nivelul la care se constituie, distingem:


a) fonduri constituite la nivel central (macroeconomic): fondul bugetar de stat; fondurile
bugetului asigurărilor sociale de stat; fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
fonduri de creditare;
b) fonduri constituite la nivel mediu (mezoeconomic), reprezintă acele fonduri la dispoziţia
unităţilor administrativ-teritoriale: fonduri bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor;
c) fonduri constituite la nivel microeconomic: fondurile proprii ale instituţiilor şi unităţilor
economice.

După destinaţia pe care o primesc, distingem:


a) fonduri de înlocuire şi dezvoltare, care se constituie pentru înlocuirea mijloacelor fixe
scoase din funcţiune şi pentru dezvoltare (crearea de noi întreprinderi, restructurarea,
retehnologizarea, dezvoltarea întreprinderilor existente, precum şi realizarea de obiective de
infrastructură). În acest scop se folosesc: fondurile proprii ale întreprinderilor, resursele
împrumutate de întreprinderi, o parte din fondurile bugetare şi extrabugetare ale statului, o parte din
fondurile proprii ale instituţiilor şi întreprinderilor;
b) fonduri de consum. În acest scop se utilizează: o parte din fondurile bugetului de stat şi
bugetelor locale, fondurile asigurărilor sociale, o parte din fondurile proprii ale întreprinderilor
(care se servesc pentru acţiuni sociale şi stimularea salariaţilor), o parte din veniturile instituţiilor şi
ale populaţiei;
c) fondurile de rezervă, care cuprind:
- fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele locale cu acest titlu şi care
servesc pentru finanţarea unor sarcini şi acţiuni, neprevăzute, intervenite în cursul anului;
- fondurile de rezervă (de risc sau altfel denumite) constituite la dispoziţia
întreprinderilor pentru acoperirea eventualelor pierderi;
d) fonduri de asigurare:
- fondurile constituite la dispoziţia societăţilor de asigurări şi reasigurări cu acest
titlu, care servesc pentru acoperirea daunelor apărute în urma calamităţilor naturale, accidentelor şi
a altor evenimente (fenomene) aleatorii, precum şi pentru achitarea sumelor cuvenite persoanelor
asigurate în urma producerii riscului asigurat;
- mai îndeplineşte rolul unui fond de asigurare şi fondul de intervenţie constituit în
bugetul de stat la dispoziţia guvernului, care serveşte pentru finanţarea unor lucrări operative de
înlăturare a efectelor unor calamităţi naturale şi pentru acordarea de sprijin persoanelor aflate în
dificultate.

După forma de proprietate, distingem:


a) fonduri proprietate publică: fondurile bugetului de stat, fondurile bugetelor locale,
fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurile publice extrabugetare, fondurile proprii ale
întreprinderilor şi societăţilor de asigurări cu capital de stat;
b) fonduri proprietate privată: fondurile proprii ale societăţilor comerciale, agricole,
bancare, de asigurări şi reasigurări cu capital integral sau majoritar privat; fondurile proprii ale
întreprinzătorilor particulari; fondurile proprii ale asociaţiilor fără scop lucrativ.

După titlul cu care se constituie fondurile de resurse financiare publice, distingem:


- prelevări cu titlu definitiv şi cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii etc.);
- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (subscrieri la împrumuturi de stat) şi
transferuri externe rambursabile (împrumuturi contractate în străinătate);
- prelevări cu titlu nerambursabil şi caracter facultativ (donaţii, ajutoare).
Baza juridică a acestor prelevări o constituie:
- dispoziţiile legale care îi dau dreptul statului să uzeze de puterea sa de constrângere şi să
pretindă de la persoanele fizice şi juridice impozite, taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi;
20
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

- prevederile cuprinse în contractele încheiate de stat cu diverse persoane fizice şi juridice


(contracte de concesionare, de închiriere, de împrumut).

De la fondurile de resurse publice se efectuează plăţi:


- cu titlu definitiv (nerambursabil): alocaţii de la buget pentru finanţarea cheltuielilor curente
ale instituţiilor publice, a investiţiilor etc.
- cu titlu rambursabil: acordarea de împrumuturi.
Între fondurile de resurse financiare publice şi private există legături, dar excedentul unui
fond poate fi preluat numai la fondul cu care acesta are corespondenţă, iar deficitul de resurse al
unui fond nu se poate completa decât de la fondul cu care acesta are legături. Deci, în procesul de
echilibrare a fondurilor individuale de resurse financiare trebuie să se respecte principiul
compatibilităţii fondurilor, folosindu-se mecanismul de reglare corespunzător.

2.3. Componentele sistemului financiar


Sistemul financiar, privit ca relaţii economice, este alcătuit din:
a) relaţiile care se reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale;
b) relaţiile care se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor sociale
de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul asigurărilor sociale de stat;
c) relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare;
d) relaţiile de credit bancar;
e) relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
f) relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor.
Relaţiile care se reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale cele care se reflectă în bugetul
asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor sociale de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce
ţin de domeniul asigurărilor sociale de stat, relaţiile generate de constituirea şi repartizarea
fondurilor speciale extrabugetare precum şi creditul public, luate împreună, formează sistemul
financiar public, iar relaţiile de credit bancar, relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri,
persoane şi răspundere civilă și relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia
întreprinderilor formează sistemul financiar privat.

Principale componente ale sistemului financiar public sunt:


Bugetul de stat şi bugetele locale. În aceste bugete se reflectă relaţiile de repartizare a unei
importante părţi a produsului intern brut, în scopul satisfacerii nevoilor sociale. Pe de o parte, apar
prelevările de venituri, de la persoanele fizice şi juridice, la dispoziţia autorităţilor centrale de stat,
judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, prin mijloace de constrângere (impozite, taxe, amenzi
etc.) şi pe baze contractuale (chirii, redevenţe, dividende, vărsăminte din profitul net al regiilor
autonome, încasări din vânzări de bunuri etc.). Pe de altă parte, sunt reflectate relaţiile de distribuire
a resurselor colectate, în favoarea unor instituţii, întreprinderi, persoane fizice, sub forma alocaţiilor
bugetare pentru achiziţii de bunuri şi prestări de servicii, plata salariilor şi altor drepturi de personal,
subvenţii, dobânzi, cheltuieli de investiţii etc.
Prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locale se realizează un amplu proces de
distribuire şi redistribuire a resurselor financiare între sfera materială şi cea nematerială, între
ramurile şi subramurile economiei, între sectoarele sociale, între grupurile sociale, precum şi între
membrii societăţii luaţi individual, proces prin care statul influenţează mărimea şi destinaţia
fondului de consum, dimensiunea şi structura formării brute de capital.

Asigurările sociale de stat. Protecţia salariaţilor şi a altor categorii sociale, în caz de pierdere
a capacităţii de muncă, la o anumită vechime în muncă şi la împlinirea unei vârste, în caz de şomaj
şi în alte situaţii, se realizează printr-un sistem de asigurări sociale.
Prestaţiile de asigurări sociale au forme multiple: pensii (pentru munca depusă şi limită de
vârstă, pentru pierderea capacităţii de muncă, de urmaş etc.), indemnizaţii (pentru prevenirea
21
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

îmbolnăvirilor, în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă, de maternitate etc.)


indemnizaţii de şomaj, suportarea, parţială sau integrală, a costului medicamentelor achiziţionate
din farmacii, a cheltuielilor de spitalizare, a trimiterilor la tratament balnear şi odihnă etc.
Resursele financiare necesare finanţării acestor prestaţii se procură de către stat pe seama
contribuţiilor achitate de către angajatori şi de către asiguraţi, precum şi din alte surse. Contribuţiile
la asigurările sociale de stat sunt stabilite prin lege, iar plata lor la termenele legale este obligatorie.
Procesul de colectare şi repartizare a resurselor financiare destinate asigurărilor sociale de stat
se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor sociale de sănătate, în
bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Fondurile speciale extrabugetare se alimentează din taxe, contribuţii şi alte vărsăminte
stabilite în sarcina persoanelor fizice şi juridice şi se pot utiliza exclusiv pentru finanţarea
obiectivelor aprobate prin legile de instituire a acestora. Pentru fiecare fond special se întocmeşte
câte un buget, iar soldurile fondurilor speciale existente la sfârşitul anului se reportează în anul
următor cu aceeaşi destinaţie.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă mecanismul economic?
2. Ce reprezintă mecanismul financiar ?
3. Ce reprezintă sistemul financiar?
4. Care sunt componentele sistemului financiar?
5. Care sunt componentele mecanismului financiar?
6. Prezentaţi în detaliu fiecare componentă a mecanismului financiar.

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice


1. Analizați și comparați mecanismul financiar în țările dezvoltate și în țările în curs de
dezvoltare.

Bibliografie
 Mosteanu T. (2011), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti
 Ristea L., Trandafir A., (2005), Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
 Ristea L., Trandafir A., (2006), Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii,
Editura Muntenia, Constanţa
 Trandafir A., (2014), Finanțe publice, Editura FRM, București
 Văcărel I., (2007), Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti

22
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

CAPITOLUL 3. POLITICA FINANCIARĂ

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate


– definirea conceptului de politică financiară;
– abilitatea de a delimita domeniile de manifestare ale politicii financiare;
– prezentarea teoretică a unor aspect precum trăsăturile politicii financiare;
– abilitatea de a prezenta obiectivele politicii financiare pe domenii de manifestare ale
acesteia.

Noţiuni cheie: politică economică, politică financiară, trăsăturile politicii financiare, domenii de
manifestare.

3.1. Conceptul de politică financiară


Politica economică constituie ansamblul deciziilor adoptate de către autorităţile publice în
vederea orientării activităţii economice unei ţări.
Politica financiară nu trebuie confundată cu finanţele, deşi între acestea există o strânsă
legătură.
Politica financiară cuprinde totalitatea normelor financiare, fundamentate pe constatări
obiective furnizate de ştiinţa finanţelor, folosite de stat pentru constituirea, repartizarea şi
optimizarea utilizării fondurilor de resurse financiare necesare realizării ţelurilor politicii social-
culturale, economice etc. ale ţării în perioada dată.
Politica financiară se defineşte ca fiind activitatea desfăşurată de forurile conducătoare în
domeniul economic pentru a pune în practică programul de guvernare.
Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum
şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru influenţarea
proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată, constituie componente ale
politicii financiare.
Caracteristicile politicii financiare:
 Este o componentă a politicii generale a statului.
 Trebuie să aibe o anumită strategie și o anumită tactică
 Are un caracter dinamic.
 Diferă de la o țară la alta în funcție de: potențial economic, grad de dezvoltare, tipul de
conducere a economiei, etc.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt următoarele:
a) domeniul resurselor financiare publice care vizează:
 veniturile ordinare, cu caracter fiscal şi nefiscal;
 resursele financiare extraordinare atrase pe calea împrumuturilor, a asistenţei financiare
internaţionale nerambursabile, a privatizării unor întreprinderi ale statului, a vânzării altor
bunuri ale statului;
b) domeniul cheltuielilor publice;
c) domeniul creditului bancar;
d) domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

Politica financiară în sens restrâns este limitată la finanţele publice, având ca obiect numai
veniturile şi cheltuielile publice.

Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol important
în realizarea programelor de dezvoltare economică, a celor sociale, de apărare etc.

23
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Politica financiară prezintă o independenţă relativă faţă de politica statului din celelalte
domenii de activitate, deoarece are obiective proprii şi utilizează metode şi instrumente specifice
pentru atingerea acestora. În acelaşi timp, politica financiară nu constituie un scop în sine, ci, alături
de celelalte politici ale statului (economică, socială, monetară etc.), contribuie la realizarea
obiectivelor economice, sociale, din alte domenii de interes naţional.

Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei, asupra relaţiilor generate de


formarea şi de dirijarea fondurilor publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor
sociale. Totuşi, prin modul în care se înfăptuieşte repartiţia, prin dimensiunile şi destinaţia
fondurilor constituite, ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte în mod sistematic, politica
financiară influenţează, practic, şi celelalte faze ale reproducţiei sociale: producţia, schimbul şi
consumul.

Raportând noţiunile de strategie şi tactică la politica financiară a statului, se poate considera că


deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă determinată din punct
de vedere istoric, precum şi programele financiare de perspectivă îndelungată formează cadrul
strategiei financiare, iar actele administrative de planificare pe perioade scurte şi măsurile concrete
care se iau pentru realizarea sarcinilor pe termen scurt ţin de domeniul tacticii financiare.
Politica financiară a statului se modifică în funcţie de interesele categoriilor sau grupurilor
sociale pe care le exprimă partidul (partidele) la putere şi de condiţiile interne şi internaţionale
specifice fiecărei perioade.
Politica financiară diferă de la o ţară la alta în funcţie de: potenţialul economic, gradul de
dezvoltare economică, resursele naturale de care dispune, orânduirea socială, metoda de conducere
a economiei, de alţi factori.

3.2. Obiectivele politicii financiare


Politica promovată în domeniul veniturilor publice trebuie să stabilească:
- volumul şi provenienţa resurselor financiare publice;
- metodele de prelevare a resurselor financiare publice;
- influenţa pe care o exercită instrumentele fiscale asupra economiei, precum şi obiectivele
ce trebuie atinse prin utilizarea acestora.

Volumul resurselor financiare publice se determină în funcţie de mărimea cheltuielilor


publice. În realitate, însă, între cheltuielile considerate indispensabile pentru satisfacerea nevoilor
sociale (cererea de resurse financiare publice) şi volumul resurselor ce pot fi procurate pe plan
intern (oferta de resurse financiare publice) nu există concordanţă.
Volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la fondurile publice depinde de:
gradul de dezvoltare a economiei;
de soluţiile adoptate de autorităţile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale
şi de finanţare a cheltuielilor pe care le antrenează.

Resursele financiare publice pot proveni din interiorul ţării sau pot fi atrase de pe plan extern.
Se recomandă ca resursele externe să fie utilizate numai în completarea celor interne, iar decizia de
a se apela la datorii externe trebuie riguros motivată, evitându-se îndatorarea, în condiţii oneroase,
pentru scopuri neproductive.
Resursele interne pot proveni, în proporţii diferite, de la sectoarele public şi privat, în funcţie
de structura de proprietate din economie. Prin politica financiară, statul poate trata în mod egal pe
toţi contribuabilii (persoane fizice şi juridice), indiferent de forma de proprietate, sau poate încasa
de la aceştia impozite şi taxe în cote şi cuantumuri diferite, chiar dacă veniturile impozabile sunt
egale în mărime absolută, avantajând una dintre formele de proprietate. Diferenţierea obligaţiilor
fiscale mai poate fi făcută în funcţie de forma juridică de organizare a contribuabilului (societate de
24
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

persoane sau de capital), dimensiunea întreprinderii (mică, mijlocie, mare), ramura sau subramura
în care îşi desfăşoară activitatea, de zona geografică în care acţionează, de rezidenţă etc.
Diferenţierea obligaţiilor fiscale (ca mărime absolută şi/sau relativă) se bazează pe diferite
criterii, precum: puterea contributivă a plătitorului (exprimată prin nivelul veniturilor sau mărimea
averii); situaţia personală a acestuia şi numărul persoanelor pe care le are în întreţinere; capacitatea
de muncă (integrală, parţială sau incapacitate totală); grupa socio-profesională (salariat, liber-
profesionist, proprietar imobiliar etc.).
Prin politica financiară se stabileşte numărul şi tipul impozitelor, taxelor, contribuţiilor etc.
Teoretic, s-ar putea folosi un singur impozit, dar practica tuturor ţărilor a infirmat această
modalitate de formare a veniturilor publice. Soluţia folosirii mai multor impozite, taxe şi contribuţii
care să alimenteze fondurile financiare permite o adaptare a obligaţiilor fiscale la natura agenţilor
economici, la mărimea veniturilor impozabile, asigurând diferenţierea şi echitatea impunerii.

Politica financiară concepe impozitele, taxele, contribuţiile etc. nu numai ca surse de


alimentare a fondurilor financiare publice, ci şi ca instrumente (pârghii financiare) de influenţare a
activităţii economice, de realizare a unor obiective de ordin social, demografic sau de altă natură.

În domeniul cheltuielilor publice, politica financiară trebuie:


- să stabilească nivelul, destinaţia şi structura acestor cheltuieli;
- să definească obiectivele ce trebuie realizate cu ajutorul acestor cheltuieli;
- să precizeze metodele de finanţare.

Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute (volumul total


exprimat în moneda naţională) şi relative (ponderea în PIB) a acestora. Cheltuielilor publice trebuie
să fie menţinute în limitele resurselor ce pot fi mobilizate, în condiţii normale, pe plan intern, fără
să se recurgă la emisiune monetară sau la credite externe nejustificate.

La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice este necesar să se pornească de la nevoile sociale


ce trebuie satisfăcute, cu prioritate, pe seama resurselor publice. Stabilirea corectă a opţiunilor şi
priorităţilor pentru fiecare etapă prezintă o importanţă deosebită, deoarece influenţează ritmul
creşterii economice, nivelul de trai al populaţiei, satisfacerea celorlalte nevoi sociale.
La repartizarea produsului intern brut, este necesar să se asigure un raport judicios între
consum şi formarea brută de capital, între investiţiile cu caracter productiv şi cele cu destinaţie
neproductivă sau indirect productivă, între consumul individual şi cel social.
Cheltuielile publice se dimensionează pe fiecare destinaţie (învăţământ, sănătate, cultură,
acţiuni economice, apărare etc.) cu luarea în considerare a obiectivelor stabilite de organele de
decizie şi a structurii economice a cheltuielilor necesare realizării obiectivelor respective (cheltuieli
de personal, bunuri şi servicii, dobânzi, subvenţii, transferuri, cheltuieli de capital etc.).
Întrucât resursele financiare sunt limitate, iar destinaţiile acestora sunt concurenţiale, cu
ocazia determinării cheltuielilor, care exprimă efortul maxim recunoscut de societate ca justificat
pentru realizarea unui anumit obiectiv, se impune cuantificarea efectului util ce poate fi obţinut.
Altfel spus, autorizarea efectuării oricărei cheltuieli publice necesită cunoaşterea eficienţei sau a
eficacităţii acesteia.
În scopul creşterii eficienţei sau a eficacităţii în utilizarea fondurilor publice, prin politica
financiară se urmăreşte şi stimularea beneficiarilor fondurilor publice prin metode de finanţare şi
gestionare sau prin alte instrumente specifice. Aceasta se poate realiza prin alegerea metodei de
finanţare adecvate pentru fiecare categorie de obiective sau acţiuni:
 autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama creditului;
 autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama alocaţiilor bugetare;
 finanţarea integrală pe seama alocaţiilor bugetare.

25
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Se pot obţine rezultate pozitive şi prin înlocuirea finanţării directe din fondurile publice a unor
obiective sau acţiuni cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte) celor care asigură
acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama resurselor proprii.

Un obiectiv important al politicii financiare îl reprezintă problema echilibrului financiar. În


acest sens, organele de decizie trebuie să îşi precizeze poziţia în legătură cu eventualele
neconcordanţe dintre volumul cheltuielilor publice şi resursele publice care pot fi mobilizate, în
condiţii normale, într-o anumită perioadă: dacă acceptă dezechilibrul; în ce împrejurări şi în ce
limite (raportul dintre deficitul bugetului general consolidat şi PIB) acceptă deficitul bugetar; ce
modalităţi pot fi utilizate pentru acoperirea deficitului.
Dacă se apelează la împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar, prin politica financiară
trebuie să fixeze: scopul împrumuturilor (realizarea unor obiective economice productive, pentru
infrastructură, pentru investiţii în resurse umane sau pentru consum), resursele pe seama cărora vor
fi rambursate împrumuturile (veniturile generate de obiectivele realizate din sumele împrumutate,
din venituri publice special afectate acestui scop sau din veniturile generale ale bugetului),
termenul, condiţiile, moneda în care se contractează împrumutul.

Întrebări de autoevaluare
1. Prezentați conceptul de politică financiară.
2. Care sunt trăsăturile politicii financiare?
3. Care sunt domeniile de manifestare ale politicii financiare?
4. Prezentaţi detaliat obiectivele politicii financiare pe fiecare domeniu de manifestare.

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice


1. Analizați și comparați politica financiară în țările dezvoltate și în țările în curs de dezvoltare.

Bibliografie
 Mosteanu T. (2011), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti
 Ristea L., Trandafir A., (2005), Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
 Ristea L., Trandafir A., (2006), Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii,
Editura Muntenia, Constanţa
 Trandafir A., (2014), Finanțe publice, Editura FRM, București
 Văcărel I., (2007), Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti

26
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

CAPITOLUL 4. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE


Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului și conţintului cheltuielilor publice
– abilitatea de a delimita cheltuielile publice consolidate de cele neconsolidate
– capacitatea de a face distincţie între cheltuielile publice şi cele bugetare
– prezentarea teoretică a unor aspect precum criteriile de clasificare a cheltuielilor publice
– aplicarea de către student a indicatorilor de analiză a cheltuielilor publice într-un domeniu
macroeconomic

Noţiuni cheie: cheltuieli publice, cheltuieli bugetare, cheltuieli publice consolidate, cheltuieli
publice neconsolidate, clasificarea cheltuielilor publice, analiza cheltuielilor publice.
4.1. Conținutul și caracterizarea cheltuielilor publice
Într-o viziune tradițională a finanțelor publice, cheltuiala publica are o situatie paradoxala: pe
de o parte, i se confera o importanta hotaratoare pornind de la ideea ca ceea ce primeaza sunt
cheltuielile si apoi se cauta resurse necesare pentru acoperirea lor. Pe de alta parte insa, în viziunea
tradiționala asupra finantelor publice nu se regasesc preocupari privind natura cheltuielii publice si
influenta acesteia in viata social-economica.
În concepția modernă aupra finanțelor publice, cheltuiala publică este cercetată și apreciată, în
primul rând, prin prisma naturii sale; ceea ce conteaza nu este atat marimea ei, cat mai ales efectele
pe care le induce in viata social-economica.
Finanțele moderne delimitează noțiunea de cheltuială publică de noțiunea de cheltuială
privată. Potrivit unei aprecieri pur juridice, diferența dintre cheltuială publică și cea privata este
determinata de calitatea autorului. Astfel, toate cheltuielile pe care le face statul în calitate de stat-
autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli facute in baza unui contract reprezinta
cheltuieli private ale statului.
Prin cheltuiele publice statul acopera necesitatile publice de bunuri si servicii considerate
prioritare in fiecare perioada.
Cheltuielile publice inglobeaza:
- cheltuieli publice efectuate de administratiile centrale de stat, din fondurile bugetare si
extrabugetare;
- cheltuielilor colectivitatilor locale ale unitatilor administrativ teritoriale;
- cheltuielile finanțate din fondurile asigurarilor sociale de stat.
Cheltuielile publice nu înseamna același lucru cu cheltuielile bugetare.
Cheltuielile publice se refera la totalitatea cheltuielilor efectuate in domeniul public prin
interiorul institutiilor publice care se acopera fie de la bugetul statului fie din bugetele proprii.
Cheltuielile bugetare înseamna numai acele cheltuieli care se acopera de la bugetul
administratiei centrale de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurarilor sociale de stat.
Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli
bugetare.

Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor ce se efectuează de la bugetul


statului, de la bugetele locale, din bugetul asigurărilor de stat, din fondurile proprii ale agenţilor
economici cu capital de stat, instituţiilor publice etc. pentru acţiunile social-culturale, dezvoltarea
economico-socială, organele statului, apărarea naţională, ordinea publica, asigurarea
suveranităţii şi independenţei naţionale, privite în unitatea şi interdependenţa lor.

27
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se


manifestă între stat pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legatură cu destinaţia lor. Unele
cheltuieli publice reprezintă consum definitiv de PIB (plăţi materializate în cheltuieli curente) iar
altele avansare de PIB (investiţii, construcţii de drumuri, porturi, aeroporturi, clădiri etc.).
O noţiune importantă în studiul cheltuielilor publice o reprezintă cheltuielile publice total
neconsolidate.
Cheltuielile publice totale neconsolidate se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor
categorii de administraţii publice.
Cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva nivelelor de organizare
administrativă, cuprind:
- cheltuielile publice ale administraţiei publice centrale, care, la rândul lor, înglobează:
- cheltuielile administraţiei publice centrale, finanţate de la bugetul de stat (din bugetul
guvernului central/federal)
- cheltuieli finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor sociale de
sănătate)
- cheltuielile administraţiei publice centrale finanţate din fonduri speciale.
Cheltuielile publice efectuate de subdiviziunile politice şi administrative intermediare,
finanţate din: bugetele statelor, ale provinciilor şi ale regiunilor membre ale federaţiei.
Cheltuielile efectuate de colectivităţile locale, finanţate de la bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale.
Ecuaţia de calcul a cheltuielilor publice neconsolidate se prezintă conform relaţiei:

n
Cpt = 
j 1
Cpj = Cpc + Cpi + Cpl

unde:
Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale
Cpi = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare
Cpl = Cheltuielile colectivităţilor locale

Cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor formale de finanţare,


cuprind :
- Cheltuieli bugetare acoperite din resurse financiare, constituite în :
 Bugetul de stat ;
 Bugetul asigurărilor sociale de stat ;
 Bugetele locale
 Bugetele instituţiilor publice autonome
- Alte cheltuieli publice
- Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specială
- Cheltuieli acoperite exclusiv din resurse financiare publice constituite în afara bugetului,
prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice autonome
- Cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei statului
- Cheltuieli finanţate din alte surse, precum credite externe, fonduri externe nerambursabile.
Conform acestei delimitări, cheltuielile publice pot fi calculate după formula :

Cpt = Cb + Acp
unde:
Cb = cheltuieli bugetare
28
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Acp = alte cheltuieli publice


Efortul financiar anual al statului în vederea finanţării obiectivelor şi acţiunilor în cadrul
politicii bugetare este reprezentat de cheltuielile publice totale consolidate.
Cheltuielile publice totale consolidate comportă următoarele operaţii: cheltuielile publice
totale ale fiecărui buget component, minus transferurile între bugete, plus intrările anuale de credite
externe, minus rambursările anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente.
Relaţia de calcul este:

CPTC = Cpt - Tig + Crexi - Ri


în care:
Cpt = cheltuielile publice totale
Tig = transferurile între bugetele administraţiilor publice centrale şi cele locale sau alte bugete
din sistem
Crexi = intrări anuale de credite externe în fiecare buget
Ri = rambursări anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente
i = numărul treptelor de bugete

4.2. Aprecierea economică și monetară a cheltuielilor publice


Chiar dacă, cheltuielile publice pot fi considerate din punct de vedere economic, ca fiind
pozitive, negative sau neutre, se pune problema dacă pot fi considerate total sau partial si ca
productive sau rentabile.
Timp îndelungat noțiunile de productivitate și rentabilitate (eficiență) au fost asociate doar
cheltuielilor din domeniul privat. În prezent datorită rolului extins al statului și creșterii apreciabile
a cheltuielilor publice se pune tot mai insistent problema determinării caracterului productiv sau
neproductiv al diferitelor tipuri de cheltuieli și măsurarea eficienței acestora.
Ca regulă generală, orice cheltuială, dacă vizează satisfacerea unei nevoi sociale de natură
materială sau nematerială, este productivă. Din punct de vedere contabil, productivitatea unei
cheltuieli publice rezultă din compararea valorii sociale a utilităților oferite de stat ca autoritate
publică, cu valoarea bunurilor și serviciilor consumate de către acesta. Diferențele în plus sau în
minus influențează în fiecare țară PIB-ul, în sensul creșterii sau respectiv a scăderii sale.
Rentabilitatea cheltuielilor publice este mult mai dificil de apreciat pentru că aceasta
presupune ca ceea ce se obține să fie mai valoros decât ceea ce s-a consumat, ori, în multe cazuri
serviciile publice sunt mult mai costisitoare decât ceea ce se obține. Mai mult, dacă consumul de
bunuri și servicii poate fi ușor și exact cuantificat, nu același lucru se poate spune și despre efectele
activității statului, atât ca urmare a defazării în timp a efectelor față de eforturi (consumuri), cât și
din cauza faptului că unele servicii ale statului pot fi evaluate într-un mod foarte diferit
(controversat).
Orice cheltuială, privată sau publică, exercită o oarecare influență asupra circulației monetare.
De regulă, cheltuielile din domeniul privat (vizeaza profitul), deși au influențe asupra circulației
monetare, nu au consecințe inflaționiste deoarece o asemenea cheltuială creează utilități.
Cheltuiala publică prin definiție sporește cererea solvabilă și reclamă și punerea de monedă în
circulație ducând la creșterea masei monetare. O parte din cheltuielile publice au consecințe
inflaționiste imediate în sensul că duc la creșterea cererii solvabile care va depăși oferta, iar
echililibrul va fi restabilit prin creșterea prețurilor. Astfel, spre exemplu, toate cheltuielile de
funcționare ale aparatului de stat pot avea consecințe inflaționiste deoarece sporesc cererea
solvabilă fără să fi determinat și creșterea ofertei.
Anumite cheltuieli publice nu au însă consecințe inflaționiste și este vorba, spre exemplu de
subvențiile acordate pentru sinistrați etc.

29
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

4.3. Clasificarea cheltuielilor publice


Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii. În literatura
financiar şi statistică a statelor contemporane se foloseşte următoarea clasificare:
A. Clasificaţia administrativă grupează cheltuielile publice dupa instituţiile publice care le
realizează, respectiv ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome,
unităţi administrativ-teritoriale şi face necomparabile în timp cheltuielile publice (un minister,
departament, judeţ reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi de asemenea structura ministerelor,
departamentelor se modifică periodic). Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice
pe ordonatori de credite bugetare.
B. Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice după destinaţia acţiunilor finanţate în
conformitate cu două criterii:

Primul criteriu
Cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare) includ cheltuielile de personal, cheltuielile
materiale şi pentru prestări de servicii şi cheltuielile pentru subvenţii şi transferuri (de natură
economică sau socială) şi reprezintă un consum definitiv de PIB deoarece trebuie să se reînnoiască
anual.
Cheltuieli de capital (de investiţii) sunt destinate realizării de investiţii la unităţi economice
sau instituţii publice, cumpărării de terenuri, constituirii de stocuri de rezervă şi duc la dezvoltarea
şi modernizarea patrimoniului public.
Al doilea criteriu
Cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative cuprind, în general, remunerarea
serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau
achiziţionării de mobilier, aparatură, echipamente.
Cheltuielile de transfer (de redistribuire) reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la
dispoziţia unor persoane juridice, fizice sau bugete ale administraţiilor locale; ele pot avea caracter
economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie,
stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice) sau caracter
social (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea unor
acţiuni de importanţă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.
C. Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor
legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata
dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve. Ele reflecta obiectivele politicii financiare
a statului. Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii
de activitate şi obiective, instituţiile care funcţionează în diverse domenii de activitate fiind
consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor ordonatori de credite bugetare.
D. Clasificaţia financiară grupează cheltuielile publice în:
- cheltuieli cu caracter definitiv prin care se realizeaza o repartizare şi utilizare definitivă a
resurselor financiare alocate (investiţii, subvenţii, pensii etc.) şi cuprind atât cheltuieli curente cât şi
de capital.
- cheltuielile cu caracter temporar sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe, adică
nu presupun o finalitate imediata ci temporizează efectuarea lor (avansurile pentru anumite
achiziţionari de marfuri, servicii); majoritatea dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi
sunt evidenţiate în conturile speciale ale trezoreriei. Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele
publice, ci se gestionează separat prin trezoreria publică.
- cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii sau se vor efectua în anumite condiţii (garanţii acordate de stat pentru
credite care ar putea să nu fie rambursate de către debitorii giraţi).

30
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

După forma de manifestare se foloseşte următoarea clasificare:


- cheltuieli publice fără contraprestaţie - au caracter de subvenţie sau finanţare definitivă fără
a se urmări un contraserviciu din partea consumatorului;
- cheltuieli publice cu contraprestaţie - au caracter de finanţare temporară.
- cheltuieli publice definitive - nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat;
- cheltuieli publice provizorii - sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligaţiei de
furnizare de produse sau servicii statului (avansuri, împrumuturi etc.)
- cheltuieli publice speciale - se folosesc pentru finanţarea unui anumit sector economic sau
social;
- cheltuieli publice globale - vizează influenţa asupra echilibrului general economic.

După criteriul repetabilităţii se foloseşte următoarea clasificare:


- cheltuieli publice ordinare - se repetă în fiecare exerciţiu financiar şi volumul lor este
previzibil;
- cheltuieli publice extraordinare (efectuate în condiţii deosebite şi cu volum imprevizibil,
cuprinse de regulă în fonduri de rezervă).

E. Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale grupează


cheltuielile publice în:
- cheltuieli reale (negative) - sunt cheltuielile publice cu întreţinerea aparatului de stat, plata
anuităţilor, dobânzilor şi comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei cu
armament, etc. şi reprezinta un consum definitiv de PIB.
- cheltuieli economice (pozitive) - sunt reprezentate de investiţii efectuate de stat pentru
înfiinţarea de noi întreprinderi, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construcţia de drumuri,
poduri, porturi, aeroporturi etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adaugată şi
reprezintă o avansare de PIB.

F. Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU


Este utilizată de toate ţările, având o valoare practică deosebită deoarece permite prezentarea,
analizarea şi compararea cheltuielilor publice ale statelor, evidenţiind destinaţia şi conţinutul lor
economic.
Clasificaţia ONU are în vedere două criterii:
1. după criteriul funcţional cheltuielile publice se grupează pe acţiuni şi obiective (învăţământ,
sănătate, apărare, activităţi economice, securitate socială, cultură, servicii publice generale ş.a.),
după cum urmează:
SERVICII PUBLICE GENERALE ŞI ORDINE PUBLICĂ
-preşedenţia sau instituţia regală
-organe legislative
-instituţii de ordine publică şi securitate
-justiţie, procuratură, notariat
-alte instituţii de drept public
-aparatul administrativ economic şi financiar cu caracter executiv
APĂRARE
-armata
-cercetare ştiinţifică şi experienţe cu arme
-baze militare pe teritorii străine
-participarea la blocuri militare şi la războaie
-participarea la conflicte militare
-lichidarea urmărilor războaielor
EDUCAŢIE
-şcoli primare, generale, liceale
31
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

-universităţi şi colegii
-institute de cercetare fundamentală
-institute postuniversitare
SĂNĂTATE
-spitale şi clinici
-unităţi profilactice antiepidemice
-institute de cercetări.
SECURITATE SOCIALĂ ŞI BUNĂSTARE
-asistenţă socială
-asigurări sociale
-protecţie socială
ACŢIUNI ECONOMICE
-acţiuni în favoarea unităţilor economice de stat şi ale unităţilor private din unele ramuri
economice; combustibil şi energie; agricultură, minerit, industrie şi construcţii, transporturi şi
comunicaţii; alte afaceri economice
-subvenţii pentru export;
-participarea la organisme internaţionale economice;
-participarea la societăţi internaţionale economice;
-cheltuieli de cercetare în domeniul economic.
LOCUINŢE ŞI SERVICII COMUNALE
-locuinţe şi întreţinerea lor;
-alte servicii comunale.
RECREAŢIE, CULTURĂ ŞI RELIGIE
-instituţii şi acţiuni culturale
-spaţii de agrement
-instituţii de cult
ALTE CHELTUIELI

2. după criteriul economic cheltuielile publice se grupează în cheltuieli curente, cheltuieli de


capital şi transferuri de capital.

În România, clasificarea cheltuielior publice se aliniază la criteriile utilizate în cadrul


clasificaţiei ONU, folosindu-se următoarele grupări:
1. clasificaţia economică;
2. clasificaţia funcţională;
3. clasificaţia administrativă;
4. clasificaţia pe surse de finanţare.

În legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, are loc următoarea grupare a
cheltuielilor publice:

CHELTUIELI – TOTAL
I. CHELTUIELI CURENTE
I.1 cheltuieli de personal
I.2 bunuri şi servicii
I.3 dobânzi
I.4 subvenţii
I.5 fonduri de rezervă
I.6 transferuri între unităţi ale administraţiei
publice
I.7 alte transferuri
32
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

I.8 asistenţă socială


I.9 alte cheltuieli
II. CHELTUIELI DE CAPITAL
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
III.1. Rambursări de credite
III.1.1 rambursări de credite externe
III.1.2 rambursări de credite interne
III.2. Împrumuturi

Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a cheltuielilor publice totale neconsolidate este:

Cpt = Ccr + Ck + Opfin


unde:
Cpt = cheltuieli publice totale
Ccr = cheltuieli curente
Ck = cheltuieli de capital
Opfin = operaţiuni financiare

Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice conform legii bugetului de stat se prezintă


astfel:
PARTEA I : SERVICII PUBLICE GENERALE
I.1. Autorităţi publice şi acţiuni externe
I.2. Cercetare fundamentală şi cercetare
Dezvoltare
I.3. Alte servicii publice generale
I. 4. Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi
I.5. Transferuri cu caracter general între
diferite nivele ale administraţiei
PARTEA A II-A : APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI
SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ
II.1. Apărare
II.2. Ordine publică şi siguranţă naţională
PARTEA A III-A : CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE
III.1. Învăţământ
III.2. Sănătate
III.3. Cultura, recreere şi religie
III.4. Asigurări şi asistenţă socială
PARTEA A IV-A : SERVICII/DEZVOLTARE PUBLICĂ,
LOCUINŢE, MEDIU/APE
IV.1 Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică
IV.2. Protecţia mediului
PARTEA A V-A : ACŢIUNI ECONOMICE
V.1. Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă
V.2. Combustibili şi energie
V.3. Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii
V.4. Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare
V.5. Transporturi
V.6. Comunicaţii
V.7. Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic
V.8. Alte acţiuni economice

Conform clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice totale neconsolidate se calculează după


relaţia:

Cpt = Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae


33
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

unde:
Sg = servicii publice generale
Aos = apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
Csc = cheltuieli social-culturale
Sdp = servicii, dezvoltare publică, locuinţe, mediu, ape
Ae = acţiuni economice

Clasificaţia administrativă sau instituţională se utilizează le repartizarea fondurilor publice în


cadrul clasificaţiei funcţionale, la nivelul ordonatorilor de credite principali (gradul I) care nu sunt
subordonaţi altor instituţii, astfel:

I. Cheltuielile publice ale administraţiei publice centrale


I.1. Finanţate de la bugetul de stat (din bugetul guvernului
central/federal)
I.2. Finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor
sociale de sănătate)
I.3. Finanţate din fonduri speciale.
II. Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative
intermediare
III. Cheltuielile efectuate de colectivităţile locale

Conform clasificaţiei administrative cheltuielile publice neconsolidate se calculează conform


relaţiei:

Cpt = Cpc + Cpi + Ccl


unde:
Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale
Cpi = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare
Ccl = Cheltuielile colectivităţilor locale

Cheltuielile publice din legea bugetului de stat mai sunt grupate şi după sursele de finanţare:
 cheltuieli finanţate din bugetul de stat;
 cheltuieli finanţate din intrări anuale de credite interne;
 cheltuieli finanţate din venituri proprii ale instituţiilor publice;
 cheltuieli finanţate din fonduri externe nerambursabile.
n
Cpt = 
i 1
Cpi

Cpi = cheltuieli publice finanţate din sursa i

4.4. Indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice


O analiză aprofundată a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare şi
bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp. Nivelul cheltuielilor publice totale şi al
diferitelor categorii de cheltuieli se apreciaza atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în
evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor indicatori:

4.4.1 Volumul cheltuielior publice, în expresie nominală şi reală


Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie presupune
determinarea volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale de stat. Acest

34
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

indicator reprezintă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (în preţurile curente ale
anului considerat, în moneda naţională ) notat cu C np.
Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (Cnp) reprezintă totalitatea cheltuielilor
publice la nivelul tuturor bugetelor exprimate în preţurile curente ale anului de calcul.
Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea efortului financiar
real, cheltuielile publice se recalculează în preţuri constante, obţinându-se volumul cheltuielilor
publice în expresie reală (C rp).
Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul
indicelui preţurilor.
Relaţiile de calcul ale cheltuielilor publice în expresie reală sunt:
r C pno r C pn1
C p0 = ; C p1 = ;
Ip 0 Ip1
în care:
Cr p0 = cheltuielile publice reale ale anului 0;
Cr p1 = cheltuielile publice reale ale anului 1;
Ip0 = indicele preţurilor anului 0;
Ip1 = indicele preţurilor anului 1.

Indicatorul cheltuieli publice în expresie nominală sau reală este utilizat în special pentru
efectuarea de analize pe plan intern, naţional, fără a avea o putere de comparabilitate internaţională.
4.4.2 Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut
Indicatorul care exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an şi alocat pentru
acoperirea nevoilor colective în acelaşi an este ponderea cheltuielilor publice în PIB. Această
pondere a cheltuielilor publice în PIB diferă de la o ţară la alta şi de la o zona geografică la alta.
Calculul se efectuează pe baza relaţiei:

C pn
Cp/PIB = x100
PIB n

în care:
Cp/PIB = ponderea cheltuielilor publice în PIB;
C np = cheltuielile publice în expresie nominală (în preţuri curente);
PIBn = PIB în expresie nominală (în preţuri curente).
4.4.3. Cheltuielile publice medii pe locuitor
Un alt indicator sugestiv este reprezentat de cheltuielile publice medii pe locuitor, care
exprimă suma alocată fiecărui locuitor urmare redistribuirii fondurilor publice pe destinaţii, în
corelaţie cu politica financiară a fiecărui stat. Acest indicator reprezintă marimi variabile în ţările
dezvoltate faţă de ţările în curs de dezvoltare şi se poate calcula atât în moneda naţională, cât şi într-
o monedă care poate asigura comparabilitatea datelor (expl. dolari SUA ).
Se calculează pe baza relaţiei:

C pn
Cp/loc = ; exprimat în moneda naţională sau
N

C pn
Cp/loc = / Cs exprimat în altă monedă naţională
N

în care:
35
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Cp/loc = cheltuieli medii publice pe un locuitor


C np = cheltuieli publice în expresie nominală (preţuri curente)
N = numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul
Cs = cursul valutar al monedei naţionale în raport cu USD

4.5. Indicatorii de structură ai cheltuielilor publice


Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât şi
din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare
adoptat.
În acest caz, pentru determinarea modalităţii de alocare a cheltuielilor publice, în funcţie de
importanţa nevoii sociale este necesară calcularea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii
de cheltuieli publice, în totalul acestora, pe baza relaţiei:
cpi
gscpi = x100
cpt
în care:
gscpi = greutatea specifică a categoriei de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor publice;
cpi = cheltuielile publice ale categoriei i;
cpt = cheltuieli publice totale;
i - 1…..n categorii de cheltuieli.
Cu ajutorul ponderilor gscpi se poate da interpretarea orientărilor resurselor financiare ale
statului spre anumite obiective: militare, administrative, economice, sociale, etc. Determinarea
structurii cheltuielilor publice serveşte, de asemenea, la urmărirea în dinamică a modificării
opţiunilor bugetare sau extrabugetare. Totodată, pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua
comparaţii între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.
Analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupării funcţionale, spre exemplu, într-un
număr însemnat de state dezvoltate conduce la observaţia că există deosebiri între ţările dezvoltate
şi cele în curs de dezvoltare.

4.6. Indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice


Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura
acestora în decursul unui interval de timp.
Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:
- modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în atât în expresie nominală cât şi în
expresie reală;
- modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;
- modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor;
- modificarea structurii cheltuielilor publice;
- indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor publice şi modificarea
produsului intern brut;
- elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut.

4.6.1. Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în expresie nominală şi reală


Modificarea absolută a cheltuielilor publice reprezintă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice de la o perioadă la alta. Această modificare, în funcţie de exprimarea
volumului cheltuielilor publice în preţuri curente sau constante, poate fi în expresie nominală sau
reală.
Modificarea absolută în expresie nominală – exprimă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadelor analizate şi se determină pe baza
relaţiei de calcul:

36
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

n
 C p1 / 0 = C p1 - C pn 0 ;
n

unde:
Cp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a cheltuielilor publice în perioada 1
faţă de 0;
Cp1 si C p0 pentru n şi r reprezintă cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei
de bază (0) exprimate în preţuri nominale şi reale.

Modificarea absolută în expresie reală – exprimă suma cu care se modifică volumul


cheltuielilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadelor analizate şi se determină pe
baza relaţiei de calcul:
r
 C p1 / 0 = C pr 1 - C pr 0 ;
Modificarea relativă a cheltuielilor publice reprezintă procentul cu care variază cheltuielie
publice de la o perioadă la alta. Această modificare, în funcţie de exprimarea volumului
cheltuielilor publice în preţuri curente sau constante, poate fi în expresie nominală sau reală.
Modificarea relativă în expresie nominală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor
publice exprimate în preţuri curente ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de
calcul:

%Crncp  I cpn 1 / 0 x100 100


sau
C pn1 / 0
%C rcp 
n
x100
C pn 0
în care:
% Crn cp = modificarea nominală relativă
 Cn p 1/0 = modificarea nominală a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de 0;
Cnp0 = cheltuieli publice ale perioadei de bază (0) în expresie nominală (exprimate în preţuri
curente) .
In cp1/0 = indicele preţurilor constante ale perioadei curente (1) faţă de perioada de bază (0) în
expresie nominală ( exprimate în preţuri curente) .
Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (modificarea în expresie nominală) poate
da o imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară (care a dus la o
creştere nominală a cheltuielilor), o criză economică, o criza monetară (care a determinat scăderea
preţurilor şi reducerea nominală a cheltuielilor). Pentru corectitudine şi corectarea influenţelor
determinate de modificarea preţurilor, este necesar exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri
constante.
Modificarea relativă în expresie reală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor
publice exprimate în preţuri constante ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de
calcul:

%Crrcp  I cpr 1 / 0 x100 100


sau
C pr 1 / 0
%C rrcp  x100
C pr 0

în care:
Crp1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie reală (exprimate în preţuri
constante).
37
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

r
I Cp1/ 0
= indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază
n
C p1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie nominală (exprimate în preţuri
curente).
Prin intermediul indicelui creşterii preţurilor are loc transformarea indicatorilor supuşi analizei
în mărimi deflatoare, pentru a se putea asigura interpretarea ştiinţifică a evoluţiei cheltuielilor
publice şi a factorilor de influenţă.

4.6.2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut


Acest indicator exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut pe
destinaţii, în vederea acoperirii nevoilor colective, utilizându-se următoarea formulă de calcul:
Cp1 Cp 0
 Cp/PIB = x100 - x100
PBI 1 PBI 0
în care:
 Cp/PIB = Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut
Cp1 si Cp0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0) în expresie
nominală/reală (exprimate în preţuri curente/constante).
PIB1 şi PIB0 = produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0) în
expresie nominală/reală (exprimat în preţuri curente/constante).
4.6.3. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor
Prin acest indicator se determină modificarea gradului de alocare a cheltuielilor publice pe cap
de locuitor, utilizându-se următoarea formulă de calcul:
Cp1 Cp 0
 Cp/loc1/0 = -
N1 N0
în care:
 C p/loc = Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor
Cp/loc1 şi Cp/loc0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
raportate la numărul de locuitori, în expresie nominală/reală (exprimate în preţuri
curente/constante).
N 1 şi N 0 = numărul de locuitori ai perioadei curente (1) şi ai perioadei de bază (0).
4.6.4. Modificarea structurii cheltuielilor publice
Exprimă modificarea alocării cheltuielilor publice de la o perioadă la alta în funcţie de politica
financiară a fiecărui stat. Calculul se efectuează astfel:
gs Cpi = gs Cpi1 – gs Cpi0
în care:
gs Cpi = Modificarea structurii cheltuielilor publice
gs Cpi1 şi gs Cpi0 = Ponderea (greutatea specifică) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în
totalul acestora, în perioada curentă (1) şi perioada de bază (0).

4.6.5. Indicatorul privind corespondenta dintre modificarea cheltuielilor publice si modificarea produsului
intern brut
Analizând evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB se constată fenomenul general de
creştere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB.
Cp1
Icp1 / 0 Cp 0
K  .
IPIB 1 / 0 PIB1
PIB 0
38
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

în care:
Icp 1/0 =indicele creşterii cheltuielilor publice;
IPIB 1/0 = indicele creşterii PIB;
K = Coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB
Când K>1, aceasta exprimă o modificare mai rapidă a cheltuielilor în raport cu produsul
intern brut.
Când K =1, rezultă modificarea cu aceeaşi marime a cheltuielilor publice şi a produsului intern
brut
Când K <1, aceasta exprimă o modificare a cheltuielilor publice inferioară modificării PIB.
4.6.6. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut
Acest indicator măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB
(modificarea procentuală a chletuielilor publice la modificarea cu 1% a produsului intern brut). El
se calculează astfel:
Cp1 / 0 Cp1  Cp 0
Cp 0 Cp 0
ecp  
PIB1 / 0 PIB1  PIB 0
PIB 0 PIB 0

în care :
- Cp şi Cp = cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă;
- PIB şi PIB = produsul intern şi modificarea acestuia în perioada de referinţă;
- ecp = elasticitatea cheltuielilor publice.

Când ecp>1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o măsură mai mare a PIB, pentru
finanţarea cheltuielilor. Cheltuielile publice sunt elastice la creşterea PIB; când ecp =1, tendinţa
rămâne aceeaşi; când ecp <1, aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor
publice în PIB. Cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.

4.7. Caracterizarea generală a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale


Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale
a statelor şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţă, a calităţii vieţii fiecărui individ. Analiza cheltuielilor publice din diferite ţări
scoate în evidenţă faptul că pe primul loc se situează cheltuielile pentru acţiuni social-culturale, cu o
pondere cuprinsă între 25% şi 50% din cheltuielile bugetare.
După cel de-al doilea război mondial, în America şi Europa a apărut o doctrina politică
referitoare la sisteme de intervenţie în direcţia satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetăţenilor
denumită “WELFARE STATE” (stat al bunăstării). În cadrul “statului bunăstării” există metode,
măsuri şi tehnici speciale prin care autoritatea publică acţionează în trei direcţii principale:
- garantarea unui venit minim, independent de mărimea pieţei şi forma de proprietate;
- diminuarea ariei de nesiguranţă şi punerea în gardă a indivizilor şi familiilor lor în
înfruntarea unor situaţii determinate de boli, batrâneţe, şomaj;
- asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor standarde mai bune, disponibile în raport cu o
gamă predeterminată de servicii sociale.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale vizează satisfacerea unor necesităţi colective
privind învăţământul, ocrotirea sănătăţii, cultura, asigurările sociale.
Chiar dacă unele din aceste necesităţi apar ca având şi un caracter individual, ele au un
pronunţat caracter colectiv şi sunt satisfacute prin acţiuni organizate de autoritatea publică, cu
ajutorul unor instituţii specializate, pe perioade mari de timp şi cu resurse însemnate din partea
statului.

39
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale asigură realizarea de servicii în mod gratuit, cu


plata redusă sau sub formă de pensii, alocaţii, ajutoare; de ele beneficiază o mare parte a populaţiei,
în unele cazuri chiar toată populaţia.
Rolul acestor cheltuieli se manifestă pe diverse planuri: economic, social, uman, educativ.
Resursele financiare destinate acestor activităţi social-culturale asigură instruirea, educarea şi
pregatirea profesională a oamenilor, menţinerea, refacerea şi întărirea stării de sănătate, creşterea
demografică, un sistem de securitate socială, creşterea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie al
membrilor colectivităţii.
Cheltuielile pentru acţiunile social-culturale manifestă o tendinţă de creştere de la o perioadă
la alta, datorită următoarelor cauze:
- dezvoltarea economică, care reclamă indivizi bine pregatiţi, sănătoşi, care să asigure
desfăşurarea normală şi dezvoltarea activităţilor economico-sociale;
- factorul demografic (număr şi structură) care determină extinderea serviciilor sociale
existente şi apariţia de noi programe sociale;
- creşterea costului acestor servicii sau a nivelului alocaţiilor, ajutoarelor, care reclamă resurse
financiare mai mari.
Structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale cuprinde:
 cheltuieli pentru învăţământ;
 cheltuieli pentru cultură, culte, acţiuni sportive şi de tineret;
 cheltuieli pentru sănătate;
 cheltuieli pentru securitatea socială, care includ:
 cheltuieli cu ajutorul de şomaj;
 cheltuieli cu asistenţa socială, ajutoare, indemnizaţii;
 asigurări sociale.
În legătură cu cheltuielile de securitate socială, mentionam ca ele nu se identifica cu
cheltuielile cu protecţia socială, sfera acestora din urma fiind mult mai largă.
Protecţia socială se referă la ansamblul măsurilor şi acţiunilor economico-sociale iniţiate de
stat pentru a garanta membrilor societăţii, salariaţi sau nesalariaţi, apărarea faţă de fenomene sau
acţiuni al căror efect se răsfrânge nefavorabil asupra situaţiei lor. În măsurile de protecţie socială se
cuprind: crearea de noi locuri de muncă, subvenţionarea unor produse şi servicii destinate
populaţiei, compensaţii băneşti pentru creşterea preţurilor la marfuri de interes vital pentru
populaţie, facilităţi fiscale, dar şi cheltuieli de securitate socială cum sunt: ajutorul de şomaj,
asistenţa socială, pensii şi indemnizaţii de asigurări sociale etc.
Structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale diferă în funcţie de gradul de
dezvoltare al ţarii. Spre exemplu, în ţările dezvoltate ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu
securitatea socială.

4.8. Studii de caz


STUDIU DE CAZ NR. 1
Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile bugetului de stat:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli de personal (Cp) 8 959 Mii RON
Bunuri şi servicii (Cbs) 3 992 Mii RON
Subvenţii (S) 4 337 Mii RON.
Dobânzi (Dob) 3 118 Mii RON
Fonduri de rezervă (Fr) 345 Mii RON
Transferuri între unităţi ale 4 790 Mii RON
administraţiei publice (Tap)
Alte transferuri (At) 4 942 Mii RON
Asistenţă socială (As) 7 032 Mii RON

40
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Alte cheltuieli (Ac) 684 Mii RON


Cheltuieli de capital (Ck) 3 002 Mii RON
Imprumuturi acordate (Im) 6 228 Mii RON
Rambursari de credite externe 2 440 Mii RON
(Rcext)
Rambursari de credite interne (Rcint) 8 619 Mii RON
Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate conform clasificaţiei economice

Rezolvare:
Cpt = Ccr + Ck + Opfin
Ccr = Cp + Cbs + Dob + Fr + Tap + At + As + Ac

Ccr = 8958 + 3992 + 4337 + 3118 + 345 + 4790 + 4942 + 7032 + 684 = 38 198 mii RON

Opfin = Im + Rc
Rc = Rcext + Rcint
Rc = 2440 + 8619 = 11 059 mii RON

Opfin = 6228 + 11059 = 17 287 mii Ron


Cpt = 39 198 + 3 002 + 17 287 = 59 487 mii Ron

STUDIU DE CAZ NR. 2


Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:
INDICATORI VALOARE U.M.
Servicii publice generale (Sg) 9 126 Mii
RON
Apărare, ordine publică şi 11 229 Mii
siguranţa natională (Aos) RON
Cheltuieli social-culturale (Csc) 12 603 Mii
RON
Servicii şi dezvoltare publică, 1 103 Mii
locuinţe, mediu şi apă (Sdp) RON
Acţiuni economice (Ae) 9 594 Mii
RON
Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate conform clasificaţiei funcţionale

Rezolvare:
Cpt = Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae
Cpt = 9126 + 11229 + 12603 + 1103 + 9594 = 43 655 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 3


Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli ale administraţiei publice 24 526 Mii
centrale (Cpc) RON
Cheltuieli publice intermediare 14 230 Mii
(Cpi) RON
Cheltuielile colectivităţilor locale 17 603 Mii
(Ccl) RON
Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate conform clasificaţiei administrative

Rezolvare:
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl

Cpt = 24 526 + 14 230 + 17 603 = 56 359 mii RON

STUDIU DE CAZ NR.4


41
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:


INDICATORI VALOAR U.M.
E
Cheltuieli finanţate din bugetul de stat 35 000 Mii
(Cp1) RON
Cheltuieli finanţate din intrări anuale 20 000 Mii
de credite interne (Cp2) RON
Cheltuieli finanţate din venituri proprii 10 500 Mii
ale instituţiilor publice (Cp3) RON
Cheltuieli finanţate din fonduri externe 6 000 Mii
nerambursabile (Cp4) RON
Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate din punct de vedere al surselor de finanţare

Rezolvare:
n
Cpt = 
i 1
Cpi

Cpt = Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4 = 35 000 + 20 000 + 10 500 + 6 000 = 71 500 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 5


Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile bugetului de stat:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli de personal (Cp) 23 458 Mii RON
Bunuri şi servicii (Cbs) 56 145 Mii RON
Subvenţii (S) 9 875 Mii RON.
Dobânzi (Dob) 4 587 Mii RON
Fonduri de rezervă (Fr) 2 578 Mii RON
Transferuri între unităţi ale 5 405 Mii RON
administraţiei publice (Tap)
Alte transferuri (At) 2 500 Mii RON
Asistenţă socială (As) 20 879 Mii RON
Alte cheltuieli (Ac) 1 600 Mii RON
Cheltuieli de capital (Ck) 4 587 Mii RON
Imprumuturi acordate (Im) 3 345 Mii RON
Rambursari de credite externe 3 440 Mii RON
(Rcext)
Rambursari de credite interne 6 819 Mii RON
(Rcint)
Indicele preţurilor constante 115,6 %
(Ip)
Să se determine:
Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală.
Volumul cheltuielilor publice în expresie reală.

Rezolvare:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală:
n
Cpt = Ccr + Ck + Opfin
Ccr = Cp + Cbs + Dob + Fr + Tap + At + As + Ac
n
Cpt = volumul cheltuielilor publice în expresie nominală

Ccr = 23458 +56145 + 9875 + 4587 + 2578 + 5405 + 2500 + 20879 + 1600 = 127 027 mii RON

Opfin = Im + Rc

42
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Rc = Rcext + Rcint
Rc = 3440 + 6819 = 10 259 mii RON

Opfin = 3345 + 10259 = 13 604 mii Ron


n
Cpt = 127 027 + 4 587 + 13 604 = 145 218 mii Ron

B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală:


Cr p = Cnp / Ip
Cr p = 145 218 / 115,6% = 145 218 / 1,156 = 125 621,11 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 6


Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:
INDICATORI VALOAR U.M
E
Servicii publice generale 924 Mii
(Sg) RON
Apărare, ordine publică şi 1 104 Mii
siguranţa natională (Aos) RON
Cheltuieli social-culturale 709 Mii
(Csc) RON
Servicii şi dezvoltare 269 Mii
publică, locuinţe, mediu RON
şi apă (Sdp)
Acţiuni economice (Ae) 1 850 Mii
RON
Indicele preţurilor 95 %
constante (Ip)
Să se determine:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală.
B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală

Rezolvare:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală:
n
Cpt = Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae
n
Cpt = 924 + 1104 + 709 + 269 + 1850 = 4 856 mii RON

B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală:


Cr p = Cnp / Ip

Cr p = 4 856 / 95% = 4 856 / 0,95 = 5 111,58 mii RON

STUDIU DE CAZ NR.7


Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli ale administraţiei 1 019,68 Mii
publice centrale (Cpc) RON
Cheltuieli publice 607,44 Mii
intermediare (Cpi) RON
Cheltuielile colectivităţilor 998,07 Mii
locale (Ccl) RON
Indicele preţurilor constante 110 %
(Ip)
Să se determine:
43
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală.


B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală

Rezolvare:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală:
n
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
n
Cpt = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON

B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală:


Cr p = Cnp / Ip
Cr p = 2 625,19 / 110% = 2 625,19 / 1,10 = 2 386,54 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 8


Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:
INDICATORI VALOA U.M.
RE
Cheltuieli finanţate din bugetul 1 344 Mii RON
de stat (Cp1)
Cheltuieli finanţate din intrări 690 Mii RON
anuale de credite interne (Cp2)
Cheltuieli finanţate din venituri 550 Mii RON
proprii ale instituţiilor publice
(Cp3)
Cheltuieli finanţate din fonduri 405 Mii RON
externe nerambursabile (Cp4)
Indicele preţurilor constante (Ip) 90 %
Să se determine:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală.
B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală

Rezolvare:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală:
n


n
Cpt = Cpi = Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4
i 1
n
Cpt = Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4 = 1 344 + 690 + 550 + 405 = 2 989 mii RON

B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală:


Cr p = Cnp / Ip

Cr p = 2 989 / 90% = 2 989 / 0,9 = 3 321,11 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 9


Se dau următoarele date :
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli finanţate din 285 Mii RON
bugetul de stat (Cp1)
Cheltuieli finanţate din 45 Mii RON
intrări anuale de credite
interne (Cp2)
Cheltuieli finanţate din 205 Mii RON
venituri proprii ale
instituţiilor publice (Cp3)
Cheltuieli finanţate din 80 Mii RON
44
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

fonduri externe
nerambursabile (Cp4)
Transferuri între bugete (T) 35 Mii RON
Intrări anuale de credite 15 Mii RON
externe (Crex)
Rambursări anuale de credite 5 Mii RON
externe (Ri)
Indicele preţurilor constante 118 %
(Ip)
Să se determine:
A. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie nominală.
B. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie reală.

Rezolvare:
A. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie nominală
n n
CPTC = Cpt - Ti + Crex - Ri
n


n
Cpt = Cpi = Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4
i 1
n
Cpt = Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4 = 285 + 45 + 205 + 80 = 615 mii RON
n
CPTC = 615 – 35 + 15 – 5 = 590 mii RON

B. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie reală:


r n
CPTC = CPTC / Ip
r
CPTC = 590 / 118% = 590 / 1,18 = 500 mii RON

STUDIU DE CAZ NR. 10


Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE U.M.

Cheltuieli ale administraţiei 1 019,68 Mii


publice centrale (Cpc) RON
Cheltuieli publice intermediare 607,44 Mii
(Cpi) RON
Cheltuielile colectivităţilor 998,07 Mii
locale (Ccl) RON
Produsul intern brut (PIB) 6 850 Mii
RON
Să se determine ponderea cheltuielilor publice totale neconsolidate în produsul intern brut.
Rezolvare:
Cp/PIB = (C npt / PIBn )* 100
n
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
n
Cpt = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cp/PIB = (2 625,19/ 6 850) * 100 = 38,32%

STUDIU DE CAZ NR. 10


Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli ale administraţiei 1 019,68 Mii
publice centrale (Cpc) RON
Cheltuieli publice intermediare 607,44 Mii
(Cpi) RON

45
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Cheltuielile colectivităţilor 998,07 Mii


locale (Ccl) RON
Curs de schimb (Cs) 2,9 RON/
USD
Populaţie (N) 22,9 Mil
loc
Să se determine:
A. Cheltuielile publice medii pe locuitor în unitate monetară naţională.
B. Cheltuielile publice medii pe locuitor în USD.

Rezolvare:
A. Cheltuielile publice medii pe locuitor în unitate monetară naţională:
Cp/loc = C np / N
n
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
n
Cpt = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cp/loc = 2 625,19 mii RON / 22,9 mil loc = 2625,19 mii RON / 22900 mii loc = 0,12 RON/loc

B. Cheltuielile publice medii pe locuitor în USD:

Cp/loc(USD) = C np / Cs (monedă naţională/USD) / N

Cp(USD) = 2 625,19 mii RON / 2,9 RON/USD = 905,24 mii USD


Cp/loc(USD) = 905,24 mii USD/22,9 mil loc = 905,24 mii RON / 22900 mii loc = 0,04 USD/loc

STUDIU DE CAZ NR. 11


Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli ale 1 019,68 Mii
administraţiei publice RON
centrale (Cpc)
Cheltuieli publice 607,44 Mii
intermediare (Cpi) RON
Cheltuielile colectivităţilor 998,07 Mii
locale (Ccl) RON
Să se determine structura cheltuielilor publice totale (greutatea specifică a fiecărei categorii de cheltuieli publice,
în totalul acestora).

Rezolvare:
gscpi/Cpt = (Cpi / Cpt) * 100
n
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
n
Cpt = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RO
gsCpc/Cpt = (1 019,68/ 2 625,19) * 100 = 38,84 % - reprezintă cheltuielile administraţiei publice centrale în total
cheltuieli publice

gsCpi/Cpt = (607,44 / 2 625,19) * 100 = 23,14 % - reprezintă cheltuielile publice intermediare în total cheltuieli
publice

gsCcl/Cpt = (998,07 / 2 625,19) * 100 = 38,02 % - reprezintă cheltuielile colectivităţilor locale în total cheltuieli
publice

STUDIU DE CAZ NR. 12


Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE N VALOARE N+1 U.M.

Cheltuieli ale 1 019,68 1 161,65 Mii RON


46
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

administraţiei publice
centrale (Cpc)
Cheltuieli publice 607,44 698,56 Mii RON
intermediare (Cpi)
Cheltuielile 998,07 1 147,78 Mii RON
colectivităţilor locale
(Ccl)
Să se determine:
A. Modificarea nominală absolută a cheltuiellor publice.
B. Modificarea nominală relativă a cheltuiellor publice.

Rezolvare:
A. Modificarea nominală absolută a cheltuiellor publice:
 Cn p 1/0 = Cn p1 – Cn p0
n
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
n
Cpt(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
n
Cpt(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
 Cn p 1/0 = 3 007,99 mii RON - 2 625,19 mii RON = 382,8 mii RON

Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri curente (valoare nominală) au crescut în mărime absolută, în
anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 382,8 mii RON.

B. Modificarea nominală relativă a cheltuiellor publice

% Crn cp = ( C np 1/0 /Cnp0 ) * 100

% Crn cp = (382,8 mii RON/2 625,19 mii RON) * 100 = 12,52%


Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri curente (valoare nominală) au crescut în mărime relativă, în anul
curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 12,52 procente.

STUDIU DE CAZ NR. 13


Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE VALOARE U.M.
N N+1
Cheltuieli ale 1 019,68 1 161,65 Mii
administraţiei RON
publice centrale
(Cpc)
Cheltuieli 607,44 698,56 Mii
publice RON
intermediare
(Cpi)
Cheltuielile 998,07 1 147,78 Mii
colectivităţilor RON
locale (Ccl)
Indicele 110 115 %
preţurilor
constante (Ip)
Să se determine:
A. Modificarea reală absolută a cheltuiellor publice.
B. Modificarea reală relativă a cheltuiellor publice.

Rezolvare:
A. Modificarea reală absolută a cheltuiellor publice:

 Cr p 1/0 = Cr p 1 - Cr p 0
47
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

n
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
Cr p = Cnp / Ip
n
Cpt(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cr p(N) = 2 625,19 / 110% = 2 625,19 / 1,10 = 2 386,54 mii RON
n
Cpt(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
Cr p(N+1) =3 007,99 / 115% = 3 007,99 / 1,15 = 2 615,64 mii RON
 Cr p 1/0 = 2 615,64 mii RON - 2 386,54 mii RON = 229,1 mii RON

Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri constante (valoare reală) au crescut în mărime absolută, în anul
curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 229,1 mii RON.

B. Modificarea reală relativă a cheltuiellor publice:

% Crr cp = ( C rp 1/0 /Crp0 )*100

% Crr cp = (229,1 mii RON/2 386,54 mii RON) * 100 = 9,6%

Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri constante (valoare reală) au crescut în mărime relativă, în anul
curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 9,6%.

STUDIU DE CAZ NR. 14


Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE N VALOARE N+1 U.M.

Cheltuieli ale 1 019,68 1 161,65 Mii


administraţiei publice RON
centrale (Cpc)
Cheltuieli publice 607,44 698,56 Mii
intermediare (Cpi) RON
Cheltuielile 998,07 1 147,78 Mii
colectivităţilor locale RON
(Ccl)
Produsul intern brut 6 850 7 877,5 Mii
(PIB) RON
Să se determine modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut.

Rezolvare:
 C p/PIB = (Cp1 / PIB1)*100 – (Cp0 / PIB0)*100
Cp/PIB = (C npt / PIBn )* 100
n
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
n
Cpt (N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cp/PIB(N) = (2 625,19/ 6 850) * 100 = 38,32%
n
Cpt(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
Cp/PIB(N+1) = (3 007,99/ 7 877,5) * 100 = 38,18%
 C p/PIB = 38,18% - 38,32% = - 0,12%

Ponderea cheltuielilor publice (exprimate în preţuri curente) în produsul intern brut a scăzut în anul curent, N+1
faţă de anul de bază, N cu 0,12%.

STUDIU DE CAZ NR. 15


Se dau următoarele date:

48
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

INDICATORI VALOARE N VALOARE N+1 U.M.

Cheltuieli ale 1 019,68 1 161,65 Mii RON


administraţiei publice
centrale (Cpc)
Cheltuieli publice 607,44 698,56 Mii RON
intermediare (Cpi)
Cheltuielile 998,07 1 147,78 Mii RON
colectivităţilor locale
(Ccl)
Curs de schimb (Cs) 2,9 3,1 RON/US
D
Populaţie (N) 22,9 22,8 Mil loc
Să se determine:
A. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în unitate monetară naţională.
B. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în USD.

Rezolvare:
A. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în unitate monetară naţională:

 C p/loc = Cp /loc1 - Cp /loc0

Cp/loc = C np / N
n
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
n
Cpt (N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cp/loc (N) = 2 625,19 mii RON / 22,9 mil loc = 2625,19 mii RON / 22900 mii loc = 0,12 RON/loc
n
Cpt(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
Cp/loc (N+1) = 3007,99 mii RON / 22,8 mil loc = 3007,9 mii RON / 22800 mii loc = 0,13 RON/loc
 C p/loc = 0,13 RON/loc - 0,12 RON/loc = 0,01 RON/loc
Cheltuielile publice medii pe locuitor (exprimate în preţuri curente) în monedă naţională au crescut în anul
curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 0,01 RON/loc.

B. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în USD.


 C p/loc(USD) = Cp /loc1(USD) - Cp /loc0(USD)
Cp/loc(USD) = C np / Cs (monedă naţională/USD) / N
Cp(USD) (N) = 2 625,19 mii RON / 2,9 RON/USD = 905,24 mii USD
Cp/loc(USD) (N) = 905,24 mii USD/22,9 mil loc = 905,24 mii RON / 22900 mii loc = 0,04 USD/loc
Cp(USD) (N+1) = 3 007,99 mii RON / 3,1 RON/USD = 970,32 mii USD
Cp/loc(USD) (N+1)= 970,32 mii USD/22,8 mil loc = 970,32 mii RON/22800 mii loc= 0,043 USD/loc
 C p/loc(USD) = 0,043 USD/loc - 0,04 USD/loc = 0,003 USD/loc

Cheltuielile publice medii pe locuitor (exprimate în preţuri curente) în USD au crescut în anul curent, N+1 faţă
de anul de bază, N cu 0,003 USD/loc.

STUDIU DE CAZ NR. 16


Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE VALOARE U.M.
N N+1
Cheltuieli ale 1 019,68 1 161,65 Mii
administraţiei RON
publice centrale
(Cpc)
Cheltuieli publice 607,44 698,56 Mii
intermediare (Cpi) RON
49
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Cheltuielile 998,07 1 147,78 Mii


colectivităţilor RON
locale (Ccl)
Să se determine modificarea structurii cheltuielilor publice.

Rezolvare:
gs Cpi = gs Cpi1 – gs Cpi0
gscpi/Cpt = (Cpi / Cpt) * 100
n
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl

În anul N
n
Cpt = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RO
gsCpc/Cpt = (1 019,68/ 2 625,19) * 100 = 38,84 % - reprezintă cheltuielile administraţiei publice centrale în total
cheltuieli publice

gsCpi/Cpt = (607,44 / 2 625,19) * 100 = 23,14 % - reprezintă cheltuielile publice intermediare în total cheltuieli
publice
gsCcl/Cpt = (998,07 / 2 625,19) * 100 = 38,02 % - reprezintă cheltuielile colectivităţilor locale în total cheltuieli
publice
În anul N+1
n
Cpt = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
gsCpc/Cpt = (1 161,65/ 3 007,99) * 100 = 38,62 % - reprezintă cheltuielile administraţiei publice centrale în total
cheltuieli publice

gsCpi/Cpt = (698,56 / 3 007,99) * 100 = 23,22 % - reprezintă cheltuielile publice intermediare în total cheltuieli
publice

gsCcl/Cpt = (1147,78 / 3 007,99) * 100 = 38,16 % - reprezintă cheltuielile colectivităţilor locale în total cheltuieli
publice

gs Cpc = 38,62% - 38,84% = - 0,22%


Ponderea cheltuielilor administraţiei publice centrale în cheltuieli totale a scăzut în anul curent N+1, faţă de
anul de bază, N cu 0,22%

gs Cpi = 23,22% - 23,14% = + 0,08%


Ponderea cheltuielilor publice intermediare în cheltuieli totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de
bază, N cu 0,08%
gs Ccl = 38,16% - 38,02% = + 0,14%
Ponderea cheltuielilor colectivităţilor locale în cheltuieli totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de
bază, N cu 0,14%

STUDIU DE CAZ NR. 17


Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE VALOARE U.M.
N N+1
Cheltuieli ale 1 019,68 1 161,65 Mii
administraţiei publice RON
centrale (Cpc)
Cheltuieli publice 607,44 698,56 Mii
intermediare (Cpi) RON

50
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Cheltuielile 998,07 1 147,78 Mii


colectivităţilor locale RON
(Ccl)
Produsul intern brut 6 850 7 877,5 Mii
(PIB) RON
Să se determine indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea produsului
intern brut.
Rezolvare:

K = Icp 1/0 _/ IPIB 1/0


In Cp1/0 = Cpn1 / Cpn0
IPIB 1/0 = PIBn1 / PIBn0
n
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
n
Cpt (N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
n
Cpt(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
In Cp1/0 =3 007,99 mii RON/ 2 625,19 mii RON = 1,146
IPIB 1/0 = 7 877,5 mii RON/6 850 mii RON = 1,15

K = 1,146/1,15 = 0,997 ~ 1

STUDIU DE CAZ NR.18


Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE VALOARE U.M.
N N+1
Cheltuieli ale 1 019,68 1 161,65 Mii
administraţiei RON
publice centrale
(Cpc)
Cheltuieli publice 607,44 698,56 Mii
intermediare (Cpi) RON
Cheltuielile 998,07 1 147,78 Mii
colectivităţilor RON
locale (Ccl)
Produsul intern 6 850 7 877,5 Mii
brut (PIB) RON
Să se determine elasticitatea cheltuielilor publice fata de produsul intern brut.
Rezolvare:

 Cp 1/0  PIB 1/0


ecp = /
Cp0 PIB0

 Cn p 1/0 = Cn p1 – Cn p0

 PIB 1/0 = PIB 1 - PIB 0


n
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
n
Cpt(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
n
Cpt(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
 Cn p 1/0 = 3 007,99 mii RON - 2 625,19 mii RON = 382,8 mii RON
 PIB 1/0 = 7 877,5 mii RON – 6 850 mii RON = 1 027,5 mii RON

51
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

382,8 1027,5
ecp = / = 0,146/015 = 0,973
2625,19 6850

ecp = 0,973<1 - aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB şi
cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă cheltuielile publice totale consolidate ?
2. Ce reprezintă cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor de finanţare?
3. Ce reprezintă cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva nivelelor de
organizare administrativă?
4. Ce reprezintă cheltuielile bugetare ?
5. Ce reprezintă cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor formalede
finanţare?
6. Care sunt criteriile de clasificare a cheltuielilor publice?
7. Prezentaţi în detaliu cheltuielile publice conform fiecărui criteriu de clasificare.
8. Care sunt indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice, cum se determină şi ce semnificaţie
au?
9. Care sunt indicatorii de structură ai cheltuielilor publice, cum se determină şi ce
semnificaţie au?
10. Care sunt indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice, cum se determină şi ce
semnificaţie au?
11. Care sunt criteriile de grupare a cheltuielilor publice?
12. Care sunt direcţiile de acţiune ale autorităţii publice conform doctrinei politice referitoare
la sistemele de intervenţie în direcţia satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetăţenilor denumită
„Welfare State”?
13. Ce reprezintă cheltuielile pentru acţiuni social-culturale?
14. Ce reprezintă protecţia socială?
15. Care sunt sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale?
16. Definiți sistemul cheltuielilor publice.

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice


1. Rolul sectorului public și importanța analizei eficienței cheltuielilor publice.
2. Analiza factorilor de influență a creșterii cheltuielilor publice în România.

Bibliografie
 Mosteanu T. (2011), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti
 Ristea L., Trandafir A., (2005), Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
 Ristea L., Trandafir A., (2006), Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii,
Editura Muntenia, Constanţa
 Trandafir A., (2014), Finanțe publice, Editura FRM, București
 Văcărel I., (2007), Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti

52
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

CAPITOLUL 5. SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate


– prezentarea conceptului de resurse financiare, în general, și a conceptelor de resurse financiare
publice și private;
– identificarea criteriilor de clasificare a resurselor financiare publice;
– adoptarea unor noţiuni teoretice și de finanțe publice care să le folosească viitorilor economiști
în desfășurarea de activități specifice;
– prezentarea indicatorilor de analiză a resurselor financiare publice;

Noţiuni cheie: resurse financiare, resurse financiare publice, resurse financiare private, factorii
care influențează posibilitatea acoperirea cererii de resurse, clasificarea resurselor financiare
publice, analiza resurselor financiare publice.

5.1. Caracterizarea generală a resurselor financiare


Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Alături de resursele materiale, umane şi
informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor
economice şi sociale într-un interval de timp.

Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele private, se pune problema raportului
dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice. Ţinând cont de faptul că
resursele financiare ale societăţii au o sferă mult mai largă de cuprindere, acest raport este unul ca
de la întreg la parte.

RESURSELE FINANCIARE ALE SOCIETĂȚII

RESURSELE RESURSE
FINANCIARE FINANCIARE
PUBLICE PRIVATE

Fig.5.1. Resursele financiare ale societății

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,


resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi
autorităţilor publice cu caracter autonom. Conform acestei definiţii, relaţia de calcul a veniturilor
publice va fi:

Vnpt = ∑ V ni =Vascl + Vass + Viapa


unde:
Vnpt = venituri publice totale
V ni = venituri publice în expresie nominală (în preţuri curente) de categorie i, i=1,...,n
Vascl = veniturile administraţiei de stat centrale şi locale
Vass = veniturile necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat
53
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Viapa = veniturile instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter autonom


Resursele financiare private sunt formate din resursele financiare ale agenţilor economici
particulari, resursele instituţiilor şi unităţilor fără scop lucrativ şi resursele populaţiei.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectiva a resurselor între sectorul public
şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea resurselor
este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfacute la nivel maxim, prin intermediul
sectorului privat şi a celui public. Cu toate acestea o mare importanţă prezintă resursele financiare
publice. Nivelul lor este determinat, în primul rând de mărimea cheltuielilor publice, dar şi de
condiţii conjuncturale. Dacă cheltuielile publice cresc în limite rezonabile, este posibil să nu apară
necesitatea apelării la noi resurse sau luarea de măsuri de sporire a fiscalitatii.

5.2. Gruparea resurselor financiare publice


În toate ţările lumii, din ce în ce mai frecvent, se manifestă o cerere sporită de resurse
financiare generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei
produsului intern brut. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată
de un ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:
a) factori economici - determină creşterea produsului intern brut şi pe această bază sporirea
veniturilor impozabile;
b) factori monetari - (dobânda, credit, masă monetară) care îşi transmit influenţa prin preţ;
c) factori sociali - a căror influenţă este tot mai accentuată pe masura sporirii rolului social al
statului;
d) factori demografici - determină sporirea numărului contribuabililor;
e) factori politici şi militari - pot avea efecte multiple: creşterea producţiei şi a veniturilor,
sporirea fiscalităţii, creşterea presiunii asupra bugetului public naţional; unele măsuri cu caracter
miiitar, stările conflictuale, situaţiile de război determină nevoia suplimentară de resurse financiare
publice; pe de altă parte pot apărea chiar impozite noi generate de venituri suplimentare obţinute în
timpul ori ca urmare a războaielor.
f) factori de natură financiară cum sunt cei legaţi de apariţia deficitului bugetar ce reclamă
resurse financiare sporite pentru acoperirea lui.
Datorită existenţei unui număr sporit de factori care influenţează resursele financiare publice şi
criteriile de clasificare a acestora sunt diversificate, astfel:
 din punct de vedere al conţinutului economic
 din punct de vedere al structurii organizatorice a statelor
 prin prisma sistemului de bugete
 în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget
 în funcţie de provenienţă

Clasificarea resurselor financiare din punct de vedere al conţinutului economic este


următoarea:
 Prelevările cu caracter obligatoriu, denumite şi venituri fiscale: impozite, taxe, contribuţii.
Ele alimentează bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale şi bugetele
locale. Veniturile fiscale au un nivel limitat şi, de cele mai multe ori, insuficient. Măsurile de
creştere a resurselor financiare se bazează pe modificari ale sistemului fiscal, care trebuie să
primească girul puterii legislative.
 Resursele de trezorerie cum ar fi împrumuturi pe termen scurt (până la un an) cu caracter
rambursabil, contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur.
 Resursele din împrumuturi publice constituie o sursă la care se apelează în cazuri deosebite
şi reprezintă, în fapt, o datorie publica pe termen mediu (2-5 ani) şi lung (peste 5 ani). În prezent,
datorită deficitelor bugetare cronice care se înregistrează în aproape toate ţările şi datorită faptului
că veniturile ordinare nu mai acoperă cheltuielile, se apelează frecvent la împrumuturi de stat.
54
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Acestea pot fi contractate de catre autoritatea publică centrală, de către administraţiile locale şi de
către agenţii economici. Subscriitorii împrumutului de stat sunt, în general, persoane fizice şi
juridice care au disponibilităţi băneşti temporare şi le pun la dispoziţia statului pe anumite perioade,
cu caracter rambursabil şi purtătoare de dobânda.
 Emisiunea bănească constă în emiterea de bani de către Banca Centrală. În fapt se
realizează contractarea unui împrumut de la Banca Centrală. Creşterea volumului resurselor
financiare pe această cale evidenţiază, pe lângă nivelul redus faţă de necesar al prelevărilor cu
caracter obligatoriu, şi existenţa unor dificultăţi ale trezoreriei. Este o cale simplă şi eficace de
creştere a resurselor financiare ale statului, dar în acelaşi timp periculoasă prin efectele ulterioare,
care se manifestă prin: creşterea artificială a veniturilor, în special salarii şi accentuarea
progresivităţii impozitelor directe, creşterea preţurilor, tarifelor având ca consecinţă creşterea
impozitelor indirecte asupra consumatorului accentuarea caracterului lor regresiv, precum şi
reducerea puterii de cumpărare a banilor, adâncind inflaţia.
Gruparea resurselor financiare din punct de vedere al structurii organizatorice este
influenţată de gruparea statelor în federale şi unitare, după cum urmează:
Resursele statelor de tip federal:
- resurse ale bugetului federal;
- resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;
- resurse ale bugetelor locale.
Resursele statelor de tip unitar:
- resursele publice ale bugetului central;
- resursele publice ale bugetelor locale.
Gruparea resurselor financiare publice prin prisma sistemului de bugete este următoarea:
 Resursele financiare ale bugetului de stat
 Resursele financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat
 Resursele financiare ale bugetelor locale
 Resurse financiare ale fondurilor speciale
 Resurse financiare ale trezoreriei statului
 Resurse financiare ale instituţiilor publice autonome
 Resurse financiare ale instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele de stat,
locale, asigurărilor sociale de stat sau fondurilor speciale
 Resurse financiare ale instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii
 Resurse financiare ale fondurilor externe rambursabile sau nerambursabile
Gruparea resurselor financiare în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget se prezintă
astfel:
 Resurse financiare ordinare resurse pe care statul le încasează în mod obişnuit, au caracter
permanent şi un volum care poate fi estimat: impozite, taxe, contribuţii (venituri fiscale) sau
vărsăminte de la întreprinderile publice; de asemenea, resursele trezoreriei reprezentate de
disponibilităţile instituţiilor publice, fondurile speciale şi mijloacele extrabugetare.
 Resurse financiare extraordinare resurse la care statul recurge în situatii excepţionale, când
practic resursele curente nu acoperă cheltuielile: impozite extraordinare, împrumuturi de stat interne
si externe, emisiune bănească, ajutoare şi alte transferuri primite din străinatate, sumele rezultate
din lichidarea participaţiilor de capital etc.
Gruparea resurselor financiare în funcţie de provenienţă este următoarea:
 Resurse financiare interne cuprind veniturile fiscale, împrumuturile de stat interne,
emisiunea bănească, donaţiile interne.
 Resurse financiare externe sunt cele care provin din împrumuturi externe sau din ajutoare
nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.

55
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate


cu structura sistemului bugetar iar în legea finanţelor publice se stabilesc principiile, cadrul general
şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice.
Conform noii clasificaţii a indicatorilor finanţelor publice, valabile de la 01 Ianuarie 2006
resursele financiare publice cuprind:
TOTAL VENITURI
I. VENITURI CURENTE
A. VENITURI FISCALE
A1. Impozit pe venit, profit şi câştiguri
din capital
A11.Impozit pe venit/profit şi câştiguri din capital de la
persoane juridice
A12. Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de
la persoane fizice
A2. Impozit pe salarii (restanţe din anii
anteriori)
A3. Impozite şi taxe pe proprietate
A4. Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii
A5. Impozitul pe comerţul exterior şi
tranzacţiile international
A6. Alte impozite şi taxe fiscal
B. CONTRIBUŢII DE ASIGURĂRI
C. VENITURI NEFISCALE
II. VENITURI DIN CAPITAL
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
IV SUBVENTII

Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a resurselor financiare publice va fi:

Vt = Vcr + Vk + Opfin + S
Vcr = VF + CA + VNF
unde:
Vt = venituri publice totale
Vcr = venituri curente
VF = venituri fiscale
CA = contribuţii de asigurări
VNF = venituri nefiscale
Vk = venituri din capital
Opfin = operaţiuni financiare
S = subvenţii

5.3. Indicatori privind nivelul resurselor financiare


O analiză aprofundată a resurselor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare şi
bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.
Volumul însemnat şi tendinţa de creştere continuă a cheltuielilor publice în toate ţările reclamă
diversificarea metodelor de mobilizare a unor importante resurse băneşti la dispoziţia statului.
Mijloacele folosite pentru constituirea resurselor băneşti necesare diferă de la un stat la altul, de la o
etapa la alta, în funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale specifice fiecărei ţări şi fiecărei
perioade.
56
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Nivelul resurselor financiare publice totale şi al diferitelor categorii de venituri se apreciază


atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor
indicatori:

5.3.1 Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală


Volumul veniturilor publice reprezintă suma veniturilor publice aflate la dispoziţia entităţilor
publice.
Acest indicator se poate calcula în experesie nominală sau reală.
Volumul veniturilor publice în expresie nominală (V np ) reprezintă totalitatea veniturilor
publice exprimate în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională.
V np = ∑ V ni
i = bugete componente ale bugetului general consolidat;
V np = veniturile publice în expresie nominală;
V ni = veniturile fiecărui buget component al bugetului general consolidat
Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea volumului real al
resurselor, veniturile publice se recalculează în preţuri constante.
Volumul veniturilor publice în expresie reală (V rp ) reprezintă totalitatea veniturilor publice
exprimate în preţurile constante ale unei perioade de bază. Transformarea valorilor din preţuri
curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară
modificarea nivelului general al preţurilor în anul considerat 0 sau 1 faţă de anul de bază, pentru
preţurile constante, notat cst.
Indicele PIB deflator este calculat conform relaţiei:
PIB 0
Ip0/cst = x100 ;
PIBcst

PIB1
Ip1/cst = x100 ;
PIBcst
în care:
Ip0/cst = indicele preţurilor anului 0 faţă de anul cst
Ip1/cst = indicele preţurilor anului 1 faţă de anul cst

Relaţiile de calcul ale veniturilor publice reale sunt:


r
V pn0
V p0 = ;
Ip 0 / cst
V pn1
V rp1 = ;
Ip1 / cst

în care:
V rp 0 = veniturile publice reale ale anului 0
V rp1 = veniturile publice reale ale anului 1

Indicatorul volumul veniturilor publice în expresie nominală sau reală este util pentru a
reflecta volumul acestora în moneda naţională şi serveşte la efectuarea de analize pe plan intern,
naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională.

57
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

5.3.2 Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut


Acest indicator exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an care se alocă în
vederea acoperirii nevoilor colective ale societăţii. Ponderea veniturilor publice în PIB diferă de la o
ţară dezvoltată la alta şi de la o zonă geografică la alta.
Calculul se efectuează pe baza relaţiei:

V pt
Vp/PIB = x100 ;
PIB
în care:
Vp/PIB = ponderea veniturilor publice în PIB
V pt = venituri publice totale
PIB = produsul intern brut

5.3.3 Venituri publice medii pe un locuitor


Un alt indicator sugestiv este reprezentat de venituri publice medii pe locuitor care exprimă
suma alocată fiecărui locuitor în urma distribuirii resurselor din economie. Aceste venituri
reprezintă mărimi variabile în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare şi se pot calcula atât
în moneda naţională, cât şi într-o monedă care să asigure comparabilitatea datelor între diferite ţări.
Se calculează pe baza relaţiei:

Vp/loc = V pt / N exprimat în moneda naţională locală


t
Vp/loc = ( V /Cs) / N
p exprimat în altă monedă naţională
în care:
Vp/loc - venituri medii publice pe un locuitor;
V pt - venituri publice totale anuale;
Cs – cursul de schimb (monedă naţională locală/altă monedă naţională)
N = numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul.

5.4. Structura veniturilor publice


În ţările cu economie de piaţă, cea mai mare parte a resurselor se constituie ca urmare a
redistribuirii produsului intern brut, ponderea cea mai mare în total resurse financiare având-o
veniturile fiscale. În aceste ţări, impozitele constituie, de regula, principalul canal de procurare a
resurselor financiare publice, dar o altă sursă importantă o reprezintă cotizaţiile pentru asigurări
sociale, suportate de muncitori, funcţionari şi alte categorii de asiguraţi, precum şi cele plătite de
întreprinzători şi de stat. Impozitele, taxele şi cotizaţiile pentru asigurări sociale furnizează în ţările
dezvoltate din punct de vedere economic pâna la 9/10 din totalul veniturilor publice.
În ţările în curs de dezvoltare, proporţia în care veniturile fiscale şi cele cu caracter nefiscal
participă la acoperirea cheltuielilor diferă în funcţie de dimensiunile sectorului public şi de eficienţa
activităţii desfăşurate în întreprinderile de stat. Deşi în numeroase ţări în curs de dezvoltare se
remarcă aceeaşi tendinţă de procurare a veniturilor ordinare mai ales pe calea impozitelor, sunt
totuşi ţări, cum sunt cele exportatoare de petrol, în care impozitele au o contribuţie redusă, fondurile
publice fiind alimentate mai ales cu venituri create în întreprinderile economice aparţinând
sectorului public, la care se adaugă uneori diverse transferuri. Cotizaţiile pentru asigurări sociale au
o contribuţie redusă la formarea veniturilor publice în ţările în curs de dezvoltare. În ţările în curs de
dezvoltare în care ritmul de creştere a cheltuielilor publice devanseaza ritmul de creştere a
veniturilor curente, ţări care se confruntă cu serioase deficite bugetare, o pondere însemnată o au
veniturile extraordinare în totalul resurselor financiare publice. Acestea provin în mare măsură din
58
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

împrumuturi externe şi transferuri primite din strainatate. La acestea se adaugă şi emisiunea


monetară peste necesităţile reale ale pieţei şi alte venituri extraordinare.
Analiza veniturilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât şi
din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare
adoptat. În acest caz, este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de
venituri publice în total venituri publice, care exprimă modul de formare a veniturilor publice
totale ţinând cont de provenienţa fiecărei categorii de venit.
Relaţia de calcul este:

Vpi
gsvpi= x100 ;
Vpt
în care:
gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice în totalul veniturilor publice;
Vpi = venituri publice ale categoriei i;
Vpt = venituri publice totale;
i - 1…..n categorii de venituri.
Cu ajutorul ponderilor gsvi se poate da interpretarea structurii resurselor financiare ale statului.
Totodată, pe seama structurii veniturilor se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri diferite de
dezvoltare.

5.5. Dinamica veniturilor publice


Dinamica veniturilor publice exprimă modificările care intervin în nivelul şi structura acestora
în decursul unui interval de timp.
Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii veniturilor publice sunt: modificarea
absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală; modificarea relativă a
veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală; modificarea ponderii veniturilor
publice în produsul intern brut; modificarea veniturilor publice medii pe locuitor; modificarea
structurii veniturilor publice; indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor
publice şi modificarea produsului intern brut; elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul
intern brut.

5.5.1 Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală


Modificarea absolută a veniturilor publice exprimă suma cu care se modifică volumul
veniturilor publice de la o perioadă la alta.
Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală ( V np1 / 0 ) exprimă suma cu
care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri curente ale perioadei supuse
analizei, conform relaţiei de calcul.

 V np 1/ 0
= V np1 – V np 0

Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie reală ( V rp1 / 0 ) exprimă suma cu


care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri constante ale perioadei supuse
analizei, conform relaţiei de calcul.

 V rp 1/ 0
= V rp1 – V rp 0 ;

59
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

unde:
 Vp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală/reală a veniturilor publice în perioada 1
faţă de 0;
Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de
bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .

5.5.2 Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală


Analiza modificării absolute a veniturilor publice trebuie completată cu analiza modificării
relative a veniturilor publice care exprimă procentul cu care variază veniturile publice de la o
perioadă la alta..
În acest context se poate calcula indicele de creştere a veniturilor publice, atât în expresie
nominală cât şi în expresie reală utilizându-se următoarele formule formulele:

n
V pn1
I Vp1 / 0 = x100 ;
V pn0
r V pr1
I Vp1 / 0 = x100 ;
V pr0

în care:
1 / 0 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;
n
I Vp
r
I Vp1 / 0 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.

Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală (% V npr ) exprimă modificarea


procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadei analizate şi se poate
calcula utilizând cele două formule de mai jos:
n
% V npr = I Vp 1/ 0
x 100 –100 sau

n
V pn0 / 1
%V pr = x100
V pn0
Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie reală (% V rpr ) exprimă modificarea
procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadei analizate şi se poate
calcula utilizând cele două formule de mai jos:
r
% V rpr = I Vp 1/ 0
x 100–100 sau

r
V pr0 / 1
%V pr = x100
V pr0

în care:
1 / 0 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;
n
I Vp
r
I Vp1 / 0 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.

Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de
bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .
60
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

5.5.3 Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut


Indicatorul privind modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut ( Vp/PIB)
exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut destinată acoperirii nevoilor
colective. Calculul se efectuează astfel:

Vp1 Vp 0
 Vp/PIB = x100 - x100 .
PIB1 PIB 0

în care:
Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
PIB1 şi PIB 0 reprezintă produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază
(0)

5.5.4 Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor


Indicatorul privind modificarea veniturilor publice medii pe locuitor (V p / loc1 / 0 ) exprimă
modificarea gradului de alocare a veniturilor publice pe cap de locuitor.
Calculul se efectuează astfel:
Vp1 Vp 0
V p / loc =
1/ 0
- .
N1 N0
în care:
Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
N 1 şi N 0 reprezintă numărul de locuitori (populaţia) în perioada curentă (1) şi în perioada de
bază (0).

5.5.5 Modificarea structurii veniturilor publice


Indicatorul privind modificarea structurii veniturilor publice (gs Vpi ) exprimă mutaţiile
care se produc la nivelul categoriilor de venituri care alcătuiesc veniturile publice totale. Calculul se
efectuează astfel:
gs Vpi = gs Vpi – gs Vpi
1 0

Vpi1 Vpi0
gs Vpi = x100 - x100
Vpt1 Vpto
în care:
gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice i în totalul veniturilor publice;
Vpi - categorii de venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
Vpt - venituri publice totale ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
i - 1…..n categorii de venituri.

5.5.6 Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi


modificare produsului intern brut
Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare
produsului intern brut se calculează folosind formula:

61
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Vp1
IVp 1 / 0 Vp 0
K= =
IPIB 1 / 0 PIB1
PIB 0

în care:
Vp - venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
PIB1 şi PIB 0 - produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0)
Ivpt 1/0 - indicele creşterii veniturilor publice;
IPIB 1/0 - indicele creşterii PIB;
K -indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare
produsului intern brut
Acest indicator poate avea valori subunitare, supraunitare sau egale cu 1.
În cazul în care K>1 atunci se constată o modificare mai rapidă a veniturilor publice în raport
cu modificarea produsului intern brut.
În cazul în care K<1 atunci se constată o modificare inferioară a veniturilor publice în raport
cu modificarea produsului intern brut.
În cazul în care K = 1 atunci se constată o modificare cu acceaşi mărime a veniturilor publice
şi a produsului intern brut.

5.5.7 Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut


Indicatorul privind elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut măsoară
amploarea reacţiei veniturilor publice la modificarea produsului intern brut, şi anume modificarea
procentuală a veniturilor publice, la modificarea cu 1% a produsului intern brut.
El se calculează astfel:

Vp1 / 0 Vp1  Vp 0
Vp 0 Vp 0
evp = = ;
PIB1 / 0 PIB1  PIB 0
PIB 0 PIB 0

în care :
Vp şi Vp = venituri publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă: perioada
curentă (1) şi perioada de bază (0)
PIB şi PIB = produsul intern brut şi modificarea acestuia în perioada de referinţă: perioada
curentă (1) şi perioada de bază (0)
e = elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut
Când evp>1 atunci veniturile publice sunt elastice la creşterea produsului intern brut.
Când evp =1, tendinţa rămâne aceeaşi.
Când evp <1 atunci veniturile publice sunt inelastice faţă de creşterea produsului intern brut.

62
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

5.6. Studii de caz rezolvate


1. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE UM
Veniturile administraţiei de stat 25 650 Mii um
centrale şi locale (Vascl)
Veniturile necesare protecţiei şi 23 200 Mii um
asigurărilor sociale de stat
(Vass)
Veniturile instituţiilor şi 11 300 Mii um
autorităţilor publice cu caracter
autonom (Viapa)
Indicele preţurilor constante (Ip) 116 %
Să se determine:
A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală.
B. Volumul veniturilor publice în expresie reală.

Rezolvare:
A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală:
V np = ∑ V ni = Vascl + Vass + Viapa
V np = 25 650 + 23 200 + 11 300 = 60 150 mii RON

B. Volumul veniturilor publice în expresie reală:


V r p = V np / Ip
V r p = 60150/116% = 60150/1,16 = 51 853,45 mii RON

2. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:

INDICATORI VALOARE UM
Impozit pe venit, profit şi câştiguri 8.853,6 Mii um
din capital de la persoane juridice
(Ipj)
Impozit pe venit, profit şi câştiguri 1.532,3 Mii um
de la persoane fizice (Ipf)
Impozite şi taxe pe proprietate (Ipp) 480 Mii um

Impozite şi taxe pe bunuri şi 27.743,7 Mii um


servicii (Ibs)
Impozit pe comerţul exterior şi 1.877 Mii um
tranzacţiile internaţionale (Icext)
Contribuţii de asigurări (CA) 271 Mii um
Venituri nefiscale (VNF) 2.003,9 Mii um
Venituri din capital (Vk) 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni financiare 5 Mii um
(Opfin)
Subvenţii (S) 9 Mii um
Indicele preţurilor constante (Ip) 110 %

Să se determine:
63
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală.


B. Volumul veniturilor publice în expresie reală.

Rezolvare:
A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală:
V np = Vcr + Vk + Opfin + S
Vcr = VF + CA + VNF
VF = Id + Iid
Id = Ipj + Ipf + Ipp
Iid = Ibs + Icext
Ibs = TVA + Taxe pe utiliz bunurilor +Accize
Icext = Taxe vamale + Comision vamal
Id = 8853,6 + 1532,3 + 480 = 10 865,9 mii um
Iid = 27743,7 + 1877 = 29 620,7 mii um
VF = 10 865,9 + 29 620,7 = 40 486,6 mii um
Vcr = 40 486,6 + 271 + 2 003,9 = 42 761,5 mii um
V np = 42 761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

B. Volumul veniturilor publice în expresie reală:

V r p = V np / Ip

V r p = 42831,6/110% = 42831,6/1,10 = 38 937,82 mii um

3. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE UM
Venituri curente (Vcr) 42 761,5 Mii um

Venituri din capital (Vk) 56,1 Mii um


Venituri din operaţiuni 5 Mii um
financiare (Opfin)
Subvenţii (S) 9 Mii um
Produsul intern brut (PIB) 70 560,3 Mii um
Să se determine ponderea veniturilor publice în produsul intern brut exprimate în preţuri curente.

Rezolvare:
Vp/PIB = (Vp n / PIBn )* 100
V np = Vcr + Vk + Opfin + S

Vp n = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um


Vp/PIB = (42831,6/70560,3) * 100 = 60,7%

4. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:

INDICATORI VALOARE UM
Venituri curente (Vcr) 42 761,5 Mii um

Venituri din capital (Vk) 56,1 Mii um


Venituri din operaţiuni 5 Mii um
financiare (Opfin)
64
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Subvenţii (S) 9 Mii um


Populaţie (P) 22,9 Mil loc
Curs de schimb (Cs) 2,9 um /USD
Să se determine:
A. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională.
B. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în USD.

Rezolvare:
A. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională:
Vp/loc = Vp n / N

V np = Vcr + Vk + Opfin + S
Unde:
Vp/loc – venituri medii publice pe locuitor
V pn – venituri publice nominale anuale
N = numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul

Vp n = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um


Vp/loc = 42831,6 mii RON / 22,9 mil loc = 42831,6 mii um / 22900 mii loc = 1,87 um /loc

B. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în USD.

Vp/loc(USD) = (Vpn / Cs) / N


V np (USD) = 42831,6 mii um / 2,9 RON/USD = 14 769,5 mii USD
Vp/loc(USD) = 14759,5 mii USD /22,9 mil loc = 14769,5 mii USD / 22900 mii loc = 0,64 USD/loc

5. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE UM
Venituri curente (Vcr) 42 761,5 Mii um
Venituri din capital (Vk) 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni 5 Mii um
financiare (Opfin)
Subvenţii (S) 9 Mii um
Să se determine indicatorii privind structura veniturilor publice totale (ponderea fiecărei categorii
de venituri în total venituri publice).

Rezolvare:
gsvpi/vpt = (vpi / vpt) * 100

vpt = V np = Vcr + Vk + Opfin + S

Vp n = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

gsVcr/vpt = (42761,5/42831,6) *100 = 99,84% - reprezintă ponderea veniturilor curente în total


venituri publice
gsVk/vpt = (56,1/42831,6) *100 = 0,13% - reprezintă ponderea veniturilor din capital în total venituri
publice
gsOpfin/vpt = (5/42831,6) *100 = 0,01% - reprezintă ponderea veniturilor din operaţiuni financiare în
total venituri publice
65
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

gsS/vpt = (9/42831,6) *100 = 0,02% - reprezintă ponderea subvenţiilor în total venituri publice

6. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE VALOARE UM
N N+1
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital (Vk) 48,5 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni 12,3 5 Mii um
financiare (Opfin)
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Să se determine:
A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie nominală.
B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie nominală.

Rezolvare:
A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie nominală

 Van p1/0 = Vn p1 – Vn p0

V np = Vcr + Vk + Opfin + S

Vn p0 = Vn pN = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um


Vn p1 = Vn p(N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
 Van p1/0 = 42 831,6 – 35 738,9 = 7 092,7 mii um

Veniturile publice totale exprimate în preţuri curente (expresie nominală) au crescut în mărime
absolută, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 7 092,7 mii um.

B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie nominală.


% Vrpn = In vp1/0 –100
In vp1/0 = (vpn1 / vpn0) * 100

% Vrpn =[( 42 831,6/35 738,9) * 100] – 100 = 19,85%

Veniturile publice totale exprimate în preţuri curente (expresie nominală) au crescut în mărime
relativă, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 19,85%.

7. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare ale unui stat:


INDICATORI VALOARE VALOARE UM
N N+1
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital 48,5 56,1 Mii um
(Vk)
Venituri din 12,3 5 Mii um
operaţiuni financiare
(Opfin)
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um

66
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Indicele preţurilor 100 110 %


constante (Ip)
Să se determine:
A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie reală.
B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie reală.

Rezolvare:
A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie reală

 Var p1/0 = Vr p1 – Vr p0

V r p = V np / Ip

V np = Vcr + Vk + Opfin + S

Vn p0 = Vn pN = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um


Vn p1 = Vn p(N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
Vr p0 = Vr pN = 35738,9/100% = 35738,9/1 = 35 738,9 mii um
Vr p1 = Vr p(N+1) = 42831,6/110% = 42831,6/1,10 = 38 937,82 mii um
 Var p1/0 = 38 937,82 – 35 738,9 = 3 198,92 mii um

Veniturile publice totale exprimate în preţuri constante (expresie reală) au crescut în mărime
absolută, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 3 198,92 mii um.

B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie reală.:


% Vrpr =  V r p1/0 /Vrpo *100

% Vrpr = (3198,92 / 35738,9) * 100 = 8,95%

Veniturile publice totale exprimate în preţuri constante (expresie reală) au crescut în mărime
relativă, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 8,95%.

8. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE VALOARE UM
N N+1
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital 48,5 56,1 Mii um
(Vk)
Venituri din operaţiuni 12,3 5 Mii um
financiare (Opfin)
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Produsul intern brut 65 890.3 70 560,3 Mii um
(PIB)
Să se determine modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut .

Rezolvare:
 Vp/PIB = Vp1 / PIB1*100 - Vp0 / PIB0*100

Vp/PIB = (Vp / PIB )* 100

67
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

V np = Vcr + Vk + Opfin + S

Vp (N) = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um


Vp/PIB (N) = (35738,9/65890,3) * 100 = 54,25 %

Vp (N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um


Vp/PIB (N+1)= (42831,6/70560,3) * 100 = 60,7%

 Vp/PIB = 60,7% - 54,25% = 6,45%

Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut a crescut în anul curent, N+1 faţă de anul de
bază, N cu 6,45%.

9. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE VALOARE UM
N N+1
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital (Vk) 48,5 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni 12,3 5 Mii um
financiare (Opfin)
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Populaţie (N) 22,9 22,9 Mil loc
Curs de schimb (Cs) 2,7 2,9 um /USD
Să se determine:
A. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională.
B. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în altă monedă naţională (USD).

Rezolvare:
A. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională :
 V p/loc = Vp /loc1 - Vp /loc0

Vp/loc = Vp / N

V np = Vcr + Vk + Opfin + S

Vp (N) = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um


Vp (N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

Vp/loc (N) =35738,9 mii um /22,9 mil loc = 35738,9 mii um / 22900 mii loc = 1,56 um /loc
Vp/loc(N+1) =42831,6 mii um /22,9 mil loc = 42831,6 mii um / 22900 mii loc = 1,87 um /loc
 V p/loc = 1,87 RON/loc - 1,56 RON/loc = 0,31 um /loc

Veniturile publice medii pe locuitor în monedă naţională au crescut în anul curen, N+1 faţă de
anul de bază, N cu 0,31 um /loc.

B. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în altă monedă naţională (USD).
 V p/loc(USD) = Vp /loc1(USD) - Vp /loc0(USD)

Vp/loc(USD) = (Vpn / Cs) / N


68
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

V p (N)(USD) = 35738,9 mii um /2,7 um /USD = 13236,6 mii USD


Vp/loc(N+1)(USD) = 13236,6 mii USD/22,9 mil loc=13236,6 mii USD/22900 mii loc = 0,58 USD/loc

V p (N+1)(USD) = 42831,6 mii um / 2,9 um /USD = 14 769,5 mii USD


Vp/loc(N+1)(USD) =14759,5 mii USD/22,9 mil loc=14769,5 mii USD/22900 mii loc = 0,64 USD/loc

 V p/loc(USD) = 0,64 USD/loc – 0,58 USD/loc = 0,06 USD/loc

Veniturile publice medii pe locuitor în USD au crescut în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N
cu 0,06 USD/loc.

10. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:

INDICATORI VALOARE VALOARE UM


N N+1
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital (Vk) 48,5 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni 12,3 5 Mii um
financiare (Opfin)
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Să se determine modificarea structurii veniturilor publice totale exprimate în preţuri curente.
Rezolvare:
gs Vpi = gs Vpi1 – gs Vpi0
gsvpi/vpt = (vpi / vpt) * 100
vpt = V np = Vcr + Vk + Opfin + S

 În N
Vp n = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um
gsVcr/vpt = (35 673/35 738,9) *100 = 99,82% - reprezintă veniturile curente în total venituri publice
gsVk/vpt = (48,5/35 738,9) *100 = 0,14% - reprezintă veniturile din capital în total venituri publice
gsOpfin/vpt = (12,3/35 738,9) *100 = 0,03% - reprezintă veniturile din operaţiuni financiare în total
venituri publice
gsS/vpt = (5,1/35 738,9) *100 = 0,01% - reprezintă subvenţiile în total venituri publice

 În N+1
n
Vp = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
gsVcr/vpt = (42761,5/42831,6) *100 = 99,84% - reprezintă veniturile curente în total venituri publice
gsVk/vpt = (56,1/42831,6) *100 = 0,13% - reprezintă veniturile din capital în total venituri publice
gsOpfin/vpt = (5/42831,6) *100 = 0,01% - reprezintă veniturile din operaţiuni financiare în total
venituri publice
gsS/vpt = (9/42831,6) *100 = 0,02% - reprezintă subvenţiile în total venituri publice

 gsVcr/vpt = 99,84% - 99,82% = + 0,02%


Ponderea veniturilor curente în venituri totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de bază,
N cu 0,02%
69
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

 gsVk/vpt = 0,13% - 0,14% = - 0,01%


Ponderea veniturilor din capital în venituri totale a scăzut în anul curent N+1, faţă de anul de
bază, N cu 0,01%

 gsOpfin/vpt = 0,01% - 0,03% = - 0,02%


Ponderea veniturilor din operaţiuni financiare în venituri totale a scăzut în anul curent N+1, faţă
de anul de bază, N cu 0,02%

 gsS/vpt = 0,02% - 0,01% = + 0,01%


Ponderea subvenţiilor în venituri totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de bază, N cu
0,01%

11. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:

INDICATORI VALOARE VALOARE UM


N N+1
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital 48,5 56,1 Mii um
(Vk)
Venituri din operaţiuni 12,3 5 Mii um
financiare (Opfin)
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Produsul intern brut 65 890,3 70 560,3 Mii um
(PIB)
Să se determine coeficientul de corelare dintre creşterea veniturilor publice faţă de creşterea PIB
(K).

Rezolvare:
K = Ivp 1/0/ IPIB 1/0

In vp1/0 = vpn1 / vpn0


IPIB 1/0 = PIBn1 / PIBn0
V np = Vcr + Vk + Opfin + S

Vp (N)n = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um


Vp (N+1)n = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um

In vp(N+1)/N = 42 831,6 / 35 738,9 = 1,2


IPIB (N+1)/N = 70 560,3 / 65 890.3 = 1,07
K = 1,2 / 1,07 = 1,12

12. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE VALOARE UM
N N+1
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital (Vk) 48,5 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni 12,3 5 Mii um

70
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

financiare (Opfin)
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Produsul intern brut 65 890,3 70 560,3 Mii um
(PIB)
Să se determine coeficientul de elasticitate a veniturilor publice în raport cu PIB (E).
Rezolvare:

 Vp 1/0 = vp1 - vp0


 PIB 1/0= PIB1 - PIB0
V np = Vcr + Vk + Opfin + S

Vp (N) = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um


Vp (N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
 Vp (N+1)/ = 42 831,6 - 35 738,9 = 7 092,7 mii um
 PIB (N+1)/ = 70 560,3 - 65 890,3 = 4 670 mii um
evp = (7092,7/35738,9) / (4670/ 65890,3) = 0,2/0,07 = 2,86
evp = 2,86>1 - veniturile publice sunt elastice la creşterea PIB.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce includ resursele financiare publice?
2. Care sunt elementele componente ale veniturilor nefiscale? Dar a celor fiscale?
3. Care sunt factorii care pot influenţa posibilitatea acoperirii cererii de resurse?
4. Care sunt elementele componente ale veniturilor curente?
5. Care sunt criteriile de clasificare a resurselor financiare publice? Prezentaţi în detaliu fiecare
categorie de venit public.
6. Care sunt indicatorii de nivel ai resurselor financiare publice, cum se determină şi ce
semnificaţie au ei?
7. Care sunt indicatorii de structură ai resurselor financiare publice, cum se determină şi ce
semnificaţie au ei?
8. Care sunt indicatorii de dinamică ai resurselor financiare publice, cum se determină şi ce
semnificaţie au ei?

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice


1. Analiza evoluției resurselor financiare publice în țările membre ale UE.
2. Analiza evoluției resurselor financiare publice în România și a factorilor care au influențat
cuantumul acestora.

Bibliografie
 Mosteanu T. (2011), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti

71
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

 Ristea L., Trandafir A., (2005), Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
 Ristea L., Trandafir A., (2006), Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii,
Editura Muntenia, Constanţa
 Trandafir A., (2014), Finanțe publice, Editura FRM, București
 Văcărel I., (2007), Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti

72
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

CAPITOLUL 6. ÎMPRUMUTURILE DE STAT

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate


– definirea conceptului de credit public și împrumut de stat
– abilitatea de a delimita împrumuturile de stat după diferite criterii de clasificare
– prezentarea teoretică a unor aspect precum tehnica împrumuturilor de stat și operațiunile
prilejuite de aceasta
– aplicarea de către student a indicatorilor de calcul aferenți operațiunilor de plasare a
împrumuturilor de stat prin intermediul consorțiilor bancare

Noţiuni cheie: imprumutul de stat, creditul public, criterii de clasificare a împrumuturilor, tehnica
împrumuturilor de stat, operațiunile de plasare a împrumuturilor de stat.

6.1. Conţinutul economic al creditului public


6.1.1 Împrumuturile de stat - trăsături caracteristice
Împrumuturile de stat sunt resurse financiare extraordinare, faţă de impozite şi taxe care sunt
resurse ordinare. În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai
fac întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste, pentru asigurarea desfăşurării
normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt) sau pentru efectuarea de investiţii
(credite pe termen mediu şi lung), ca şi unele categorii sociale pentru satisfacerea anumitor nevoi
(credite de consum).
În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şi cele de la
întreprinderile şi proprietăţile sale nu acoperă integral cheltuielile bugetare. În acest caz de
dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face prin finanţarea deficitelor cu resurse de
împrumut, care se bazează pe încrederea în solvabilitatea statului şi se realizează:
 prin contractarea directă de către stat de împrumuturi de la persoane fizice sau
juridice deţinătoare de disponibilităţi băneşti;
 prin intermediul unor instituţii specializate (bănci, case de economii, case de
asigurări, societăţi de asigurări şi reasigurări etc.)

Instrumentele de procurare a împrumuturilor în economie


Piaţa (credit bancar-privat) Stat (credit public)

Acţiuni emise de Drept de creanţă Obligaţiunile împrumuturilor de stat


societăţi de capital reprezentat de obligaţiuni emise
de societăţi de capital
Sunt înscrisuri care Sunt înscrisuri care certifică Sunt înscrisuri care certifică deţinătorului
certifică deţinătorului deţinătorului calitatea de creditor calitatea de creditor al statului şi-i dau dreptul
calitatea de proprietar şi-i dau dreptul să primească să primească o dobândă
Caracteristici: o dobândă la sumele la sumele împrumutate sau alte avantaje şi
- dă împrumutate, indiferent de facilităţi.
dreptul deţinătorului rezultatele societăţii emitente Caracteristici:
lor la o parte din Caracteristici: - dă dreptul deţinătorului lor la un
profitul realizat sub - dă dreptul venit fix sub formă de dobândă sau avantaje
formă de dividend deţinătorului lor la un venit şi facilităţi
- nu au fix sub formă de dobândă - nu au valoare proprie-capital
valoare proprie- - nu au valoare fictiv

73
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

capital fictiv proprie-capital fictiv - dacă împrumutul nu se foloseşte


- reprezint - reprezintă o în scopuri productive, obligaţiunile nu au în
ă o anumită valoare în anumită valoare spate un capital real-capital dublu fictiv
funcţie de - circulă în funcţie de natura lor pot fi vândute,
performanţele independent de capitalul real, cumpărate, supuse dreptului cambial, scontate,
întreprinderii şi se cumpără, se vând şi se lombardate, vândut la licitaţie
calitatea gajează ca şi cum ar avea o
managementului asemenea valoare
- circulă
independent de
capitalul real, se
cumpără, se vând şi se
gajează ca şi cum ar
avea o asemenea
valoare
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică
sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la dispoziţia
statului o suma de bani, sub formă de împrumut, pe o perioada determinată, iar acesta din urma se
angajează să o restituie la termenul stabilit şi să achite dobânda.
Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:
a) Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit care reprezintă o
prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat, împrumutul de stat exprimă acordul de
voinţă al părţilor, cu o precizare: condiţiile de emisiune şi rambursare, forma şi mărimea venitului
pe care îl asigură şi eventualele avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de
decizie competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali. Persoanele
interesate pot să accepte sau să refuze condiţiile stabilite, dar nu pot pretinde să li se asigure un
tratament preferenţial faţă de ceilalţi subscriitori.
Modul în care se stabilesc condiţiile unui împrumut de stat, conferă acestuia un caracter diferit
de cel al creditului bancar, care intervine între o bancă (împrumutător) şi o persoană fizică sau
juridică (împrumutat). În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi rambursare se
negociază de bancă cu fiecare solicitant în parte; în plus, acest contract prevede obligaţia
împrumutatului de a prezenta o garanţie materială în favoarea împrumutătorului. In cazul
împrumutului contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanţie. De regulă, împrumuturile de
stat au la bază principiul facultativităţii.
Istoria a cunoscut însă şi cazuri de împrumuturi forţate, când subscrierea nu a fost lăsată la
latitudinea subscriitorilor, ci a fost obligatorie. La împrumuturile forţate, un stat recurge în situaţii
excepţionale (când independenţa naţională sau integritatea teritorială a statului au fost încălcate sau
sunt grav ameninţate).
b) Împrumutul de stat are caracter rambursabil, restituindu-se la termenul fixat
persoanelor fizice sau juridice care l-au acordat. De regulă, statul stabileşte termenul de rambursare
a împrumutului public, existând însă şi împrumuturi perpetue, la emiterea cărora statul se angajează
numai la plata unei dobânzi a creditului, pe o perioadă determinată, fără să stabilească un termen de
restituire a împrumutului respectiv; acest lucru nu împiedică însă statul să răscumpere la bursă
înscrisurile împrumutatului respectiv, în momentul în care această operaţiune prezintă avantaje
economice.
c) Împrumutul de stat asigură o contraprestaţie, sub forma dobânzii, sub forma câştigului
sau sub ambele forme, la care se pot adauga şi alte avantaje materiale. În situaţia scăderii ratei
dobânzii pe piaţă, deci de depresiune sau criză, statul poate preschimba titlurile publice existente în
titluri noi, cu o dobânda mai mică, operaţiune care se numeşte conversia datoriei.

74
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

6.1.2 Clasificarea împrumuturilor de stat


Împrumuturile de stat se pot clasifica astfel:
a) în funcţie de termen:
 împrumut de stat pe termen scurt (până la un an);
 împrumut de stat pe termen mediu (2-3 până la 5 ani);
 împrumut de stat pe termen lung (peste 5 ani).
Împrumuturile pe termen scurt se folosesc ca resurse de trezorerie, pentru asigurarea
echilibrului în execuţie a bugetului public. Astfel se constituie lichidităţile necesare pentru
efectuarea plăţilor devenite exigibile, pe parcursul unui exerciţiu bugetar.
Împrumuturile pe termen mediu şi lung se contractează în scopul procurării de resurse
suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor înscrise în bugetul public anual, al căror nivel
depăşeşte nivelul resurselor totale din cadrul bugetului respectiv.
b ) în funcţie de locul de plasare (contractare):
 împrumuturi interne (de pe piaţa internă a capitalului de împrumut);
 împrumuturi externe (de pe piaţa externă a capitalului de împrumut).
Apelul la împrumuturi interne este legat de nevoile de procurare a lichidităţilor pe termen scurt
sau de acoperire a deficitului bugetar sau de refinanţare a datoriei publice.
Apelul la împrumuturi externe este legat în special de finanţarea unor obiective de investiţii
legate de reformă, restructurare, modernizare sau dezvoltare sau de echilibrare a balanţei de plăţi
externe, uneori şi pentru echilibrarea bugetară.
c) în funcţie de poziţia statului faţă de creditori:
 împrumuturi contractate direct de către stat;
 împrumuturi garantate de stat, ele fiind contractate de către agenţii economici sau
alte entităţi în drept.

6.2. Tehnica împrumuturilor de stat


6.2.1 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat
La lansarea unui împrumut public este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care-l
definesc din punct de vedere juridic si anume: denumirea împrumutului, valoarea nominală,
valoarea reală şi cursul, termenul de rambursare, dobânda, avantaje şi facilităţi.
Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional sau
obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului. Când statul doreşte să atragă atenţia
opiniei publice asupra caracterului excepţional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin
acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest lucru în însuşi denumirea lui.
Spre exemplu putem avea: “Împrumutul înzestrării armatei”, “Împrumutul pentru
reconstrucţie”, “Împrumutul stabilizării” etc. În cazul împrumuturilor contractate pentru acoperirea
deficitelor bugetare, în denumirea împrumutului se precizează anul contractării, nivelul dobânzii,
forma pe care o îmbracă venitul ( “ Împrumutul de stat 1947”, “Împrumut de stat cu câştiguri”),
după caz.
Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul
Pentru fiecare împrumut contractat statul emite nişte înscrisuri denumite generic efecte
publice, titluri, hârtii de valoare obligaţiuni etc., în cupiuri de o anumită valoare (spre exemplu: 100
de lire sterline, 200 dolari S.U.A, 2.000 de franci francezi).

Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominală, exprimă mărimea
creanţei pe care deţinătorul o are de încasat de la stat (sau, invers, datoria statului faţă de
deţinătorul înscrisului respectiv).

75
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

La scadenţă, statul achită deţinătorului valoarea nominală a titlului. Dacă deţinătorul doreşte
să-şi recupereze banii înainte de scadenţa titlului, el poate să-l vândă la bursă.
Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris la bursă se numeşte valoare reală, şi poate fi
egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală.
Mărimea valorii reale depinde de cursul cu care se cotează titlurile publice la bursă, curs care
depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii, precum şi
de alte avantaje oferite de stat deţinătorilor de înscrisuri etc.
Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare nominală.

Cursul poate fi:


 al pari, adică egal cu 100;
 sub pari, adică mai mic decât 100;
 supra pari, adică mai mare decât 100.
La lansarea unui împrumut de stat, cursul obligaţiunii este de regulă sub pari şi numai arareori
al pari sau supra pari. În acest context, titlurile publice neavând valoare proprie, folosirea noţiunii
de valoare nominală şi reală este convenţională.

Termenul de rambursare
Împrumuturile publice pot fi: cu termene precise de rambursare şi fără termene precise de
rambursare. Cele cu termene precise pot fi pe termen scurt (sub 1 an), pe termen mijlociu (între 1 şi
5 ani) sau pe termen lung (peste 5 ani).
La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci când, deşi echilibrat pe întregul an,
bugetul prezintă neconcordanţe între momentul încasării veniturilor prevăzute şi momentul
efectuării cheltuielilor aprobate. La fel procedează în cazul în care veniturile nu se realizează în
cuantumul prevăzut în buget, sau când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli neprevăzute.
Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi sunt contractate de stat atunci când acesta are nevoie
de de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru finanţarea
unor cheltuieli de investiţii de mare valoare.
Pentru împrumuturile contractate:
 statul emite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor (bonuri de tezaur, poliţe de
trezorerie, certificate de datorie, certificate de impozite, obligaţiuni sau titluri de rentă etc.);
se foloseşte, de obicei, atunci când statul se împrumută de la un număr mare de creditori.
 statul le înregistrează în evidenţele datoriei publice (creanţe de cont); se foloseşte
atunci când este vorba de împrumuturi obţinute de la un număr limitat de creditori.
Înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite, în funcţie de termenul pentru care s-a
contractat împrumutul şi de caracteristicile înscrisurilor respective care, de asemenea diferă de la o
ţară la alta.
Pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, poliţe de tezaur, certificate de
trezorerie, certificate (bonuri de impozite) etc.
a) Bonurile de tezaur pot fi lombardate la bănci şi vândute la licitaţie la cursuri
variabile.
b) Poliţele de tezaur, spre deosebire de celelalte înscrisuri pe termen scurt, sunt supuse
dreptului cambial, care reglementează condiţiile în care pot fi scontate la bănci, executate silit,
etc.
c) Certificatele (bonurile de impozite) sunt înscrisuri nepurtătoare de dobânda, pe care
statul le înmânează creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau alte angajamente; deţinătorii
lor le pot folosi pentru achitarea impozitelor datorate statului.
76
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit înscrisuri cunoscute sub denumirea
de obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru cele fără termen titluri de rentă perpetuă.
Dobânda este preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei
împrumutate şi îmbracă forma:
 dobânzii (venit fix de care benficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu
valoarea nominală a sumelor împrumutate);
 câştigurilor (venit diferenţiat ca mărime, de care beneficiază numai un număr
restrâns de deţinători);
 forma combinată a dobânzii şi a câştigurilor sau forma altor avantaje.
De regulă, rata dobânzii la împrumuturile de stat se menţine la un nivel apropiat, dar mai mic
faţă de ratele la creditele bancare, diferind de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Alteori,
confruntat cu dificultăţi seriose în finanţarea deficitului bugetar, statul consimte să acorde dobânzi
mai mari persoanelor fizice şi juridice dispuse să-l împrumute, decât cele acordate de banci la
depozitele constituite la acestea.
În ţările şi în perioadele în care procesele inflaţioniste sunt mai accentuate, nivelul dobânzilor
nominale este mai ridicat decât în cele care prezintă o mare stabilitate. Evident, cu cât termenul de
rambursare a împrumutului este mai îndepărtat, cu atât rata dobânzii este mai mare.
Rata de emisiune a dobânzii se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise, purtând
numele de rată nominală a dobânzii.
Dacă titlul se plasează pe piaţă la un curs inferior valorii nominale, valoarea reală (suma
încasată de subscriitor) va fi mai mică decât valoarea nominală şi în acest caz rata nominală a
dobânzii va fi mai mică decât rata reală.
Noţiunea de rată reală a dobânzii mai are şi sensul de venit net care revine creditorului de pe
urma unei sute de unităţi monetare (u.m.) ca împrumut pe termen de un an şi se determină prin
corectarea ratei dobânzii nominale (r nd ) cu influenţa creşterii (descreşterii) preţurilor pe piaţă,
formula fiind următoarea:

r rd = [ ( 100 + r nd ) x100 ]/ I - 100 .


De exemplu, la un împrumut cu dobânda nominală de 10% pe an, în condiţiile creşterii
preţurilor pe piaţa internă cu 5%, rata reală a dobânzii va fi de 4,70% pe an, calculată conform
formulei de mai sus :

r rd = [( 100 + 10) x100]/ 105 - 100 = 4,70%

Deoarece în acest caz r rd < r nd , statul va înregistra un câştig, în detrimentul creditorului. Atunci
când preţurile de pe piaţa internă înregistrează o creştere de la un an la altul, acesta diminuează,
practic, venitul realizat de creditor sub formă de dobânda; în schimb scăderea preţurilor majorează
venitul real ce revine creditorului din dobânzi.

Avantaje şi facilităţi
Pentru a face mai atractive împrumuturile, statul poate proceda la:
 înlocuirea dobânzii cu câştiguri;
 plasarea împrumuturilor la un curs sub valoarea nominală şi acordarea unei prime de
rambursare; prima de rambursare reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a unui titlu
de stat, la care se rambursează împrumutul şi valoarea (reală) la care acesta a fost plasat,
atunci când :
77
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

- cursul de emisiune a fost sub pari, iar la rambursare al pari;


- cursul de emisiune a fost al pari, iar la rambursare supra pari.
 scutirea de impozite şi taxe a veniturilor din împrumuturi publice şi/sau a
tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;
 acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale, la valoarea
nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de
expirarea termenului de rambursare;
 în unele ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul
juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul lor a ajuns în stare
de faliment
 garantarea împotriva variaţiilor monetare. Pentru a proteja interesele creditorilor săi
faţă de eroziunea monetara a împrumutului, statul are la dispoziţie doua soluţii:
- stabilirea unei rate mai înalte a dobânzii, care sa acopere si deprecierea
previzibila;
- oferirea unei garantii juridice impotriva deprecierii, cum ar fi:
o exprimarea împrumutului într-o monedă mai stabilă; se aplică mai cu
seamă în cazul împrumuturilor contractate în străinătate, exprimarea făcându-se
frecvent în drepturi speciale de tragere (DST) care are la bază un coş de valute;
o legarea monedei în care s-a exprimat împrumutul de conţinutul său în
aur (inaplicabilă în prezent în practică);
o indexarea împrumutului, prin legarea valorii împrumutului de
valoarea monedei naţionale, calculate pe baza indicelui de preţ al bunurilor de
consum, sau a preţului anumitor produse (preţul unei tone de cărbune extras sau al
unui Kwh) ori a tarifului anumitor servicii (tariful de transport pe călător/km).

6.2.2 Operaţiile prilejuite de împrumuturile de stat


Împrumuturile publice implică o serie de operaţiuni legate de plasarea acestora pe piaţă, de
rambursarea lor, precum şi de eventualitatea modificării condiţiilor acestora. În continuare, vom
prezenta sintetic aspectele esenţiale ale acestor operaţiuni.
Plasarea împrumuturilor publice se realizează, de regulă, prin trei modalităţi:
 prin subscriere publică,
 prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare,
 prin vânzare la bursă.
Plasarea împrumutului prin subscriere publică se face prin grija Ministerului Finanţelor sau
a altei instituţii specializate împuternicită de organul de decizie în acest sens. Se organizează o largă
publicitate privind scopul şi condiţiile lansării şi rambursării împrumutului. În practica plasării
împrumutului prin subscriere publică se întâlnesc două situaţii:
 când se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi contractat;
 când nu se limitează cuantumul împrumutului.
În cazul plasării împrumutului prin intermediul consorţiului bancar, acesta fie preia în
comision titlurile de împrumut, fie le cumpără efectiv (apoi le plasează pe piaţă). Sub aspect
financiar, plasarea împrumutului prin consorţii bancare este mai costisitoare pentru stat decât cea
prin subscriere publică, întrucât antrenează cheltuieli importante sub formă de comisioane sau de
diferenţă de curs, în favoarea băncilor. În schimb, sub aspect tehnic, această modalitate este mai
comodă pentru stat, deoarece, efectuându-se prin instituţii specializate, se poate realiza într-un
termen scurt.
Vânzarea la bursă se utilizează în cazul unui împrumut nou, atunci când statul doreşte ca
acesta să treacă neobservat. Această modalitate prezintă avantajul că este discretă, comodă şi foarte
puţin costisitoare. Ea nu poate fi folosită însă pe scară largă, deoarece oferta mare de înscrisuri ar
78
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

atrage dupa sine reducerea cursului acestora, ceea ce ar micşora randamentul financiar al
împrumutului.
Titlurile publice se emit, de regulă, la purtator sau, în cazul unui numar mic de creditori,
acestea pot fi nominale. În asemenea cazuri, sumele împrumutate şi dobânzile datorate creditorilor
se înscriu în cartea datoriei publice.
Modificarea nivelului dobânzii se realizeaza prin operaţiunea de conversiune, statul dorind să
câştige prin rata dobânzii, în cazul unor situaţii economice favorabile.
În practică sunt întâlnite trei tipuri de conversiune:
 forţată - statul oferă numai alternativa preschimbării titlurilor împrumutului vechi,
contra titlurilor unui nou împrumut; la expirarea termenului stabilit, titlurile vechi işi pierd
valabilitatea;
 facultativă - deţinătorii de înscrisuri au două alternative: să accepte preschimbarea
înscrisurilor vechiului împrumut în condiţiile stabilite de stat sau să păstreze înscrisurile
vechiului împrumut;
 anticipată - deţinătorii de înscrisuri au de optat între a accepta preschimbarea
înscrisurilor vechiului împrumut sau de a o refuza şi a solicita rambursarea anticipată. Dintre
cele trei modalităţi, acesta din urma este cea mai frecventă.
Modificarea termenului de rambursare se realizează prin preschimbarea titlurilor pe termen
scurt în titluri pe termen lung.
Angajarea de credite frecvente pe termen scurt, pentru acoperirea deficitelor financiare
temporare, poate conduce statul la acumularea unui volum mare de datorie flotantă, care ajunsă la
scadenţă poate depăţi posibilităţile financiare ale statului. Pentru ieşirea din impas se procedează la
consolidarea datoriei publice, care constă în preschimbarea titlurilor pe termen scurt în titluri pe
termen lung, acceptând prin aceasta majorarea ratei dobânzii. Pe termen scurt, consolidarea este
avantajoasă pentru statul debitor, însă pe termen lung creditorii, în general băncile, beneficiază de
avantaje semnificative.
Rambursarea împrumuturilor de stat semnifică răscumpărarea titlurilor de către stat de la
deţinătorii acestora, adică restituirea sumelor împrumutate.
Rambursarea poate avea un caracter facultativ sau obligatoriu, la o anumită scadenţă unică sau
în mod eşalonat. De regulă, se practică următoarele modalităţi de rambursare:
- prin anuităţi, constând în aceea că, începând cu al doilea sau al treilea an de la
contractare, statul începe să achite pe lângă dobânzi şi o parte din suma datorată;
- prin tragere la sorţi, când există un număr mare de creditori, statul stabilind, în
momentul lansării împrumutului, valoarea titlurilor amortizabile în fiecare an;
- prin răscumpărarea la bursă, realizată numai la scadenţă.
Rambursarea împrumutului poate avea ca surse: fondul special de amortizare, resurse
prevăzute în buget cu această destinaţie, excedente bugetare.
Împrumuturile publice se pot amortiza nu numai prin rambursare, ci şi în urma incapacităţii de
plată a statului, a deprecierii monetare, a repudierii obligaţiilor financiare anterior asumate. Un stat
poate să ajungă în incapacitate de plată din cauze politice sau economice. Astfel, participarea unui
stat la un război, din care a ieşit învins sub raport militar şi ruinat economic, poate să conducă la
insolvabilitatea acestuia.
În aceste condiţii, creditorii se mulţumesc cu promisiunea statului de a le achita în decursul
unei perioade de timp o anumită parte din datoria restantă cu titlu de arierate financiare. De
asemenea, un stat poate să ajungă în stare de încetare de plăţi ca urmare a unei crize economice
profunde, a unei conjuncturi economice internaţionale nefavorabile, a unei politici economice,
79
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

financiare ori valutare nechibzuite; în acest caz, statul solicită creditorilor săi acordul pentru
reeşalonarea datoriei restante.
Obligaţiile unui stat, izvorând dintr-un împrumut exprimat într-o monedă supusă deprecierii,
neprotejat prin indexare, se pot stinge treptat ca urmare a inflaţiei. Aceasta, deoarece statul este
obligat să ramburseze împrumutul la valoarea nominală a acestuia, indiferent de gradul de
depreciere a monedei în perioada scursă de la emisiune până la scadenţă. Aşadar, deprecierea
monedei în care este exprimat un împrumut uşurează efortul financiar al statului împrumutat, în
timp ce aprecierea acesteia are efecte diametral opuse.
Deci, în caz de repudiere, statul este solvabil, dar refuză să plătească din considerente politice.
Împotriva statelor care repudiază obligaţiile asumate prin împrumuturi externe, statele creditoare
exercită presiuni pe cale diplomatică, interzic băncilor lor să le mai acorde noi împrumuturi, le
blochează disponibilităţile aflate în conturi la băncile având sediul pe teritoriul lor, interzic importul
de măfuri originare din ţara respectivă sau instituie embargou asupra exporturilor unor mărfuri către
aceste ţări, folosesc forţa armată sau ameninţarea cu forţa etc.

6.3. Studii de caz


1. Un consorţiu bancar ia în comision obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa
prin ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.
Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze întregul
împrumut la un curs (Cv) de 95%.
Să se determine:
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).

Rezolvare
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
Ss = VN * Cc
Ss = 900 mld um * 90% = 810 mld um

B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).


Sc = VN * Comision consorţiu
Comision consorţiu = Cv - Cc

Comision consorţiu = 95% - 90% = 5%


Sc = 900 mld um * 5% = 45 mld um

C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).


Sps = VN * Cv
Sps = 900 mld um * 95% = 855 mld um

2. Un consorţiu bancar ia în comision obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa


prin ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.
Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze jumătate
din împrumut la un curs (Cv) de 95%.
Să se determine:
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).
80
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Rezolvare
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
Ss = VN * Cc * ½
Ss = 900 mld um * 90% * ½ = 405 mld um

B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).


Sc = VN * Comision consorţiu * ½
Comision consorţiu = Cv - Cc

Comision consorţiu = 95% - 90% = 5%


Sc = 900 mld um * 5% * ½ = 22,5 mld um

C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).


Sps = VN * Cv * ½
Sps = 900 mld um * 95% * ½ = 427,5 mld um

3. Un consorţiu bancar ia cumpără obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa prin
ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.
Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze întregul
împrumut la un curs (Cv) de 95%.
Să se determine:
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).

Rezolvare
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
Ss = VN * Cc
Ss = 900 mld um * 90% = 810 mld um

B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).


Sc = VN * Comision consorţiu
Comision consorţiu = Cv - Cc

Comision consorţiu = 95% - 90% = 5%


Sc = 900 mld um * 5% = 45 mld um

C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).


Sps = VN * Cv
Sps = 900 mld um * 95% = 855 mld um

4. Un consorţiu bancar ia cumpără obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa prin
ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.
Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze jumătate
din împrumut la un curs (Cv) de 95%.
Să se determine:
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
81
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).

Rezolvare
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
Ss = VN * Cc
Ss = 900 mld um * 90% = 810 mld um

B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).


Sc = VN * Comision consorţiu * ½
Comision consorţiu = Cv - Cc
Comision consorţiu = 95% - 90% = 5%
Sc = 900 mld um * 5% * ½ = 22,5 mld um

C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).


Sps = VN * Cv * ½
Sps = 900 mld um * 95% * ½ = 427,5 mld um

Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt metodele de realizare a împrumuturilor de stat?
2. Care sunt instrumentele de procurare a împrumuturilor în economie şi trăsăturile lor
caracteristice?
3. Care sunt trăsăturile caracteristice împrumuturilor de stat?
4. Care sunt criteriile de clasificare a împrumuturilor de stat?
5. Prezentaţi detaliat elementele tehnice ale împrumuturilor de stat.
6. Prezentaţi operaţiunile prilejuite de împrumuturile de stat.

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice


1. Impozite sau împrumuturi ca surse de procurare a veniturilor publice?

Bibliografie
 Mosteanu T. (2011), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti
 Ristea L., Trandafir A., (2005), Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
 Ristea L., Trandafir A., (2006), Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii,
Editura Muntenia, Constanţa
 Trandafir A., (2014), Finanțe publice, Editura FRM, București
 Văcărel I., (2007), Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti

82
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

CAPITOLUL 7. DATORIA PUBLICĂ

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate


– definirea conceptului de datorie publică, în general, a conceptului de datorie publică internă și
externă;
– identificarea structurii datoriei publice;
– adoptarea unor noţiuni teoretice de finanțe care să le folosească viitorilor economiști în
desfășurarea de activități specifice;
– prezentarea indicatorilor de analiză a datoriei publice;

Noţiuni cheie: datoria publică, datoria publică internă, datoria publică externă, indicatori de analiză
ai datoriei publice interne/externe.

7.1. Datoria publică – noțiuni generale


Împrumuturile externe reprezintă una din formele exportului de capital. În orânduirile
precapitaliste şi în perioada manufacturieră împrumuturile externe se întâlneau sporadic.
O dezvoltare fără precedent au cunoscut-o împrumuturile de stat în secolul al XX-lea, ca
urmare a formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută un
plasament peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.
Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de
unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoanele fizice sau juridice pe
piaţă internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat.
Statul îşi procură resursele financiare atât de pe piaţa internă, cât şi din străinătate şi, ca
urmare, datoria publică are un caracter intern şi unul extern, astfel:

Structura datoriei publice = Datoria internă + Datoria externă


gsDpi = (Dpi/Dpt) * 100
gsDpe = (Dpe/Dpt) * 100

unde:
gsDpi/ gsDpe = greutatea specifică a datoriei publice interne/externe
Dpi/ Dpe = datoria publică internă/externă
Dpt = datoria publică totală
Cu cât gradul de dezvoltare este mai ridicat, cu atât piaţa internă a capitalului de împrumut
este mai extinsă şi mai diversificată, cu cât exportul este mai activ şi excedentar importului, cu atât
mai mult ţara respectivă îşi procură resursele financiare de pe piaţa internă.
Structura datoriei publice este următoarea:
- datorie pe termen lung, compusă din datorii care, la data la care sunt contractate, sunt
exigibile după mai mult de 5 ani, fiind remunerate cu rate ale dobânzii apropiate de cele practicate
pe pieţele financiare;
- datorie pe termen scurt sau mediu, care regrupează datoriile exigibile în mai puţin de 5 ani,
remunerate cu rate apropiate de cele ale pieţei monetare, în această categorie intrând bonurile de
tezaur şi împrumuturile Băncii Centrale;
- datorie la vedere, care înglobează sumele colectate de Trezorerie prin circuitul său propriu,
reunind depozitele corespondenţilor trezoreriei şi moneda divizionară.
Referitor la datoria pe termen lung, în ţările occidentale, politica de apropiere a titlurilor de
stat de celelalte tipuri de împrumuturi, graţie armonizării tehnicilor de plasament şi suprimării

83
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

majorităţii avantajelor fiscale, a fost completată cu o politică de reînnoire a produselor financiare,


ceea ce a dus la apariţia de noi tipuri de împrumut şi la diversificarea formulelor propuse.
În ceea ce priveşte datoria pe termen mediu şi scurt, aceasta este acoperită în general prin
bonuri de tezaur în cont curent, titluri foarte lichide, treptat aceste bonuri devenind negociabile şi
accesibile tuturor instituţiilor, ceea ce a permis un control mai bun al evoluţiei masei monetare
imputabile finanţării deficitelor bugetare.
Sumele exigibile pe termen scurt constituie datoria flotanta, iar cele exigibile la scadente
mijlocii si lungi constituie datoria consolidata.
Referitor la termenul de exigibilitate - datorie flotanta şi datorie consolidată- este evident că
pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea
datoriei scadente şi plata dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la
orizont peste 5-10 ani. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai
mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora mai dificilă.

7.2. Datoria publică internă –indicatori de analiză


Dimensiunile datoriei publice sunt date de:
 volumul datoriei publice interne
 mărimea medie a datoriei publice interne pe locuitor
 gradul de îndatorare.
Volumul datoriei publice interne (Mărimea absolută a datoriei interne) este reprezentată
de suma împrumutată de autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte
entităţi publice, de la persoanele fizice sau juridice de pe piaţa internă şi rămasă de rambursat la un
moment dat.
Mărimea medie a datoriei publice interne pe locuitor se determină, atât în unitate monetară
locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii comparative la
nivel internaţional, după cum urmează:

unde:
DIum/loc = datorie publică internă în unitate monetară naţională pe locuitor
DIUSD/loc = datorie publică internă în altă unitate monetară naţională (USD) pe locuitor
Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)

Gradul de îndatorare (Gî) a ţării la un moment dat se determină prin raportarea soldului
datoriei publice interne la produsul intern brut, astfel:

Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de
datoria publică. Sau, altfel spus, dacă datoria publică a ţării ar trebui rambursata integral în anul de
referinţă, ce procent din produsul intern brut ar trebui utilizat. Acest indicator are o valoare pur
teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei

84
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

publice, ci numai partea din aceasta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la
fondul de consum şi la formarea brută de capital.
Alături de aceşti indicatori, un interes deosebit îl prezintă indicatorii care caracterizează efortul
financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul datoriei
publice interne.
Efortul financiar se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, după cum urmează:
 mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne
 mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice
 raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut
 raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice
 ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare.

Mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne cuprinde cheltuielile cu rambursarea


datoriei propriu-zise şi cele legate de plata dobânzilor aferente, astfel:

SDI = Amortizarea DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli


unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
DPI = datoria publică internă

Mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice se determină, atât în unitate monetară
locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii comparative la
nivel internaţional, după cum urmează:

unde:
SDIum/loc = serviciul datoriei publice interne în unitate monetară naţională pe locuitor
SDIUSD/loc = serviciul datoriei publice interne în altă unitate monetară naţională (USD) pe
locuitor
Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)

Raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut se calculează conform
relaţiei:

unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
PIB = produsul intern brut

Raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice se determină astfel:

85
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
Cp = cheltuieli publice

Ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare se calculează conform


formulei:

unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
Cb = cheltuieli publice

Deosebit de indicatorii prezentaţi mai sus, se mai calculează şi următorii indicatori:


 cuantumul anual al dobânzilor
 raportul dintre dobânzi şi PIB
 ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice
 ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor bugetare
Aceşti indicatori exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o datorează creditorilor
săi în decursul unui an.
Raportul dintre dobânzi şi PIB se determină astfel:

unde:
Dob = dobânzi aferente datoriei publice interne
PIB = produsul intern brut

Ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice se calculează conform formulei:

unde:
Dob = dobânzi aferente datoriei publice interne
Cp = cheltuieli publice

Ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor bugetare se determină astfel:

unde:
Dob = dobânzi aferente datoriei publice interne
Cb = cheltuieli bugetare

86
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

7.3. Datoria publică externă –indicatori de analiză


Împrumuturile externe reprezintă una din formele exportului de capital. În orânduirile
precapitaliste şi în perioada manufacturieră împrumuturile externe se întâlneau sporadic; o
dezvoltare fără precedent au cunoscut-o împrumuturile de stat în secolul al XX-lea, ca urmare a
formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută un plasament
peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.
Gruparea împrumuturilor sau creditelor externe se poate face după diferite criterii:
a) în funcţie de destinaţie:
 credite de mărfuri;
 credite financiare.
b) în funcţie de durata pentru care se acordă:
 credite pe termen scurt (1-2 ani);
 credite pe termen mijlociu (3-5 ani);
 credite pe termen lung (peste 5 ani).
c) din punct de vedere al rambursării creditelor
 credite rambursate în cote egale;
 credite rambursate în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv;
 credite rambursate într-o singură tranşă.
d) din punct de vedere al creditorului:
 credite acordate de întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);
 credite acordate de bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);
 credite bancare acordate de guverne (credite guvernamentale);
 credite acordate de organisme financiare internaţionale (credite financiare);
 credite acordate de rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
e) din punct de vedere al benficiarului de credite externe:
 credite acordate întreprinderilor private;
 credite acordate băncilor;
 credite acordate guvernului, unităţilor administrativ-teritoriale, întreprinderilor de
stat şi altor instituţii de drept public.
Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică externă şi are mai
multe sensuri:
a) datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care
rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat. Aceasta
interpretare care vizează toate obligaţiile băneşti faţă de străinătate, indiferent dacă au caracter
public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau nu a unei garanţii, deşi corectă, ea
nu are aplicabilitate practică, deoarece este dificil de inventariat toate obligaţiile faţă de străinătate;
b) datoria externa brut în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate,
cu următoarele excepţii:
- creditele pe termen scurt (sub un an) ;
- investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de lichidare;
- ajutoarele cu caracter nerambursabil primite în cadrul programelor de asistenţă;
- împrumuturi externe cu o perioada de graţie de 10-15 ani sau mai mare;
- împrumuturi acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau reprezentanţelor în
condiţii avantajoase;
- creditele contractate de persoanele fizice sau juridice negarantate de autorităţile publice
competente.
c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul său,
care cuprinde:

87
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

- sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau servicii cu o perioadă
de rambursare mai mare de un an;
- sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică.
- În această interpretare, datoria externa nu cuprinde:
- datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice;
- datoria din tranzacţiile cu FMI;
- datoria care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda ţării sale;
- sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite
termene de plată.
d) datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale
rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe,
titluri, diverse alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara considerată
(împrumuturi primite de la guvern, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite primite de
la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri, disponibilităţi
străine.
Acest indicator se foloseşte în cazul ţărilor care apar în dubla ipostază: de creditoare şi de
debitoare faţă de străinătate. În timp, în raportul dintre creanţele şi angajamentele externe pot apare
mutaţii, astfel încât o ţară din creditor mondial (per sold) să devină debitor mondial sau invers. Este
cazul SUA, care până în anul 1984 era primul creditor al lumii, din anul următor devenind cel mai
mare debitor net al lumii.
În legătură cu datoria externă a unei ţări, se folosesc diverşi indicatori care reflectă gradul de
îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul valutar pe care acesta îl reclamă. Astfel gradul de
îndatorare al unei ţări faţă de străinătate se exprimă cu ajutorul următorilor indicatorilor:
Mărimea absolută a datoriei publice externe reprezintă suma împrumutată de autorităţile
publice centrale, de untităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice
sau juridice de pe piaţa externă şi rămasă de rambursat la un moment dat, calculată prin
transformarea valutelor în care a fost determinată datoria externă într-o valută de largă circulaţie.

Mărimea medie a datoriei externe pe un locuitor se determină prin împărţirea datoriei


externe totale, exprimată într-o valută de largă circulaţie internaţională, la numărul populaţiei, şi
serveşte la efectuarea de comparaţii în timp pe plan naţional şi internaţional), astfel:

unde:
DEum/loc = datorie publică externă în unitate monetară naţională pe locuitor
DEUSD/loc = datorie publică externă în altă unitate monetară naţională (USD) pe locuitor
Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)

Mărimea raportului dintre datoria externă şi produsul intern brut arată cât din produsul
intern brut al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acestei datorii şi se stabileşte astfel:

Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de
datoria publică externă. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea
88
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice externe, ci numai partea din aceasta
rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum şi la formarea brută
de capital.
Raportul dintre datoria externă şi încasările din exportul de bunuri şi servicii arată în cât
timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria unei ţări faţă de străinătate pe seama valutei încasate
din vânzările de bunuri şi prestările de servicii peste graniţă, astfel:

unde:
DE = datoria publică externă
Vexp = încasările (veniturile) din exportul de bunuri şi servicii

Şi acest indicator are o valoare teoretică, deoarece o parte din valuta încasată se foloseşte
pentru achitarea importurilor de bunuri şi servicii, plăţii dobânzilor şi comisioanelor aferente şi
pentru alte plăţi.
Gradul de îndatorare a ţării faţă de exterior trebuie completat cu efortul financiar-valutar
reclamat de datoria externă, care indică povara respectivei datorii în anul considerat.
Efortul financiar-valutar generat de datoria externă este indicat de serviciul datoriei externe,
care include rambursarea ratelor împrumuturilor externe (denumite şi rate de capital), exigibile în
anul considerat, precum şi plata dobânzilor, comisioanelor şi altor cheltuieli aferente datoriei
externe, exigibile în acelaşi plan.
Serviciul datoriei publice externe (SDE) se determină astfel:

SDE = Amortizarea DE + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli


unde:
DE = datoria publică externă

Mărimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice externe interne în unitate


monetară naţională şi în altă unitate naţională (USD) se calculează astfel:

unde:
SDEum/loc = serviciul datoriei publice externe în unitate monetară naţională pe locuitor
SDEUSD/loc = serviciul datoriei publice externe în altă unitate monetară naţională ( USD) pe
locuitor
Cs = curs de schimb um/USD

Ponderea serviciului datoriei publice externe în totalul cheltuielilor bugetare se calculează


conform următoarei formule:

unde:
SDE= serviciul datoriei publice externe
Cb = cheltuieli bugetare

89
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Ponderea serviciului datoriei publice externe în totalul cheltuielilor publice se determină


după cum urmează:

unde:
SDE= serviciul datoriei publice externe
Cp = cheltuieli publice

Raportul dintre serviciul datoriei publice externe şi PIB se determină astfel:

unde:
SDE= serviciul datoriei publice externe
PIB = produsul intern brut

Raportul dintre serviciul datoriei publice externe şi încasările (veniturile) din exportul de
bunuri şi servicii se determină astfel:

unde:
SDE= serviciul datoriei publice externe
Vexp = încasările (veniturile) din exportul de bunuri şi servicii

7.4. Sudii de caz

1. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică interna a unei ţări :


INDICATORI Valoare U.M.
Datoria publică 800 Mld um
internă, din care: 100 Mld um
- pe termen scurt 700 Mld um
- pe termen lung
Să se determine structura datoriei publice interne

Rezolvare
gsDpi = (Dpi/Dpt) * 100
gsDpe = (Dpe/Dpt) * 100

gsDpi = (100 mld um / 800 mld um) * 100 = 12,5% - reprezintă datoria publică internă din
totalul datoriei publice
gsDpe =(700 mld um / 800 mld um) * 100 = 87,5% - reprezintă datoria publică externă din
totalul datoriei publice

2. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică a unei ţări :


INDICATORI Valoare U.M.
90
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Datoria publică 7 000 Mil um


Produsul intern brut (PIB) 25 000 Mil um
Să se determine gradul de îndatorare al statului respectiv.

Rezolvare

Gradul de îndatorare = (7000 mil um / 25 000 mil um) * 100 = 28%

3. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică interna a unei ţări :


INDICATORI Valoare U.M.
Dobânzi aferente datoriei publice 200 Mld. Um
interne (D)
Amortizarea datoriei publice 150 Mld. Um
interne (A)
Populaţie (N) 22,9 Mil loc
Curs de schimb (Cs) 2,9 um/USD
Să se determine:
A. Serviciul datoriei publice interne (SDI).
B. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în unitate monetară naţională/locuitor.
C. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în USD/locuitor.

Rezolvare
A. Serviciul datoriei publice interne (SDI).
SDI = Amortizarea DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli
SDI = A+ D = 200 + 150 = 350 mld um

B. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în unitate monetară naţională/locuitor.

SDI/loc = 350 mld um / 22,9 mil loc = 350 000 mil um / 22,9 mil loc = 15 284 um/loc

C. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în USD/locuitor.

SDIUSD/loc = 15 284 um/loc / 2,9 um/USD = 5 270 USD/loc

4. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică interna a unei ţări :


INDICATORI Valoare U.M.
Dobânzi aferente datoriei publice 300 Mld um
interne (D)
Amortizarea datoriei publice 100 Mld um
interne (A)
Cheltuieli bugetare (Ch bug) 650 Mld um
Cheltuieli publice totale (Cp) 1 000 Mld um

91
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Produs intern brut (PIB) 4 500 Mld um


Stabiliţi care este:
A. Serviciul datoriei publice interne.
B. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetare.
C. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile publice.
D. Ponderea serviciului datoriei publice interne în produsul intern brut
Rezolvare

A. Serviciul datoriei publice interne.


SDI = Amortismentul DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli
SDI = A+ D = 300 + 100 = 400 mld um

B. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetare.

PSDI/Cb = (400 mld um / 650 mld um)* 100 = 61,54%

C. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile publice.


SDI

PSDI/Cp =(400 mld um / 1 000 mld um)* 100 = 40%

D. Ponderea serviciului datoriei publice interne în produsul intern brut


SDI

PSDI/PIB = (400 mld um / 4 500 mld um)* 100 = 8,89%

5. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică a unei ţări :


INDICATORI Valoare U.M.
Dobânzi aferente datoriei publice (D) 500 Mld um
Cheltuieli bugetare (Ch bug) 2 300 Mld um
Cheltuieli publice totale (Cp) 2 900 Mld um
Produs intern brut (PIB) 7 200 Mld um
Stabiliţi care este
A. Ponderea dobânzilor în cheltuielile bugetare.
B. Ponderea dobânzilor în cheltuielile publice.
C. Ponderea dobânzilor în produsul intern brut .
Rezolvare

A. Ponderea dobânzilor în cheltuielile bugetare.

PDob/Ch bug =(500 mld um / 2 300 mld um)* 100 = 21,74%


92
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

B. Ponderea dobânzilor în cheltuielile publice.

PDob/Cp =(500 mld um / 2 900 mld um)* 100 = 17,24%

C. Ponderea dobânzilor în produsul intern brut .

PDob/PIB =(500 mld um / 7 200 mld um)* 100 = 6,94%

6. Se dau următoarele date referitoare la datoria unei ţări:


INDICATORI Valoare U.M.
Dobânzi aferente datoriei externe (D) 600 Mil um
Amortizarea datoriei externe (A) 400 Mil um
Curs de schimb (Cs) 2,9 um/USD
Populaţie (N) 22,9 Mil loc
Să se determine:
A. Nivelul serviciului datoriei externe.
B. Nivelul serviciului datoriei externe în unitate monetară naţională pe locuitor.
C. Nivelul serviciului datoriei externe în USD pe locuitor.
Rezolvare
A. Nivelul serviciului datoriei externe.
SDE = Amortizarea DPE + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli
SDE = 600 mil um + 400 mil um = 1 000 mil um

B. Nivelul serviciului datoriei externe în unitate monetară naţională pe locuitor.

SDE/loc = 1 000 mil um / 22,9 mil loc = 43,67 um/loc

C. Nivelul serviciului datoriei externe în USD pe locuitor.

SDEUSD/loc = 43,67 um/loc / 2,9 um/USD = 15,06 USD/loc

7. Se dau următoarele date referitoare la datoria unei ţări:


INDICATORI Valoare U.M.
Dobânzi aferente datoriei externe (D) 600 Mil um
Amortizarea datoriei externe (A) 400 Mil um
Cheltuieli bugetare (Ch bug) 2 300 Mil um
Cheltuieli publice (Cp) 2 800 Mil um
Produsul intern brut (PIB) 7 500 Mil um
Venituri din exportul de bunuri şi 1 800 Mil um
servicii (Vexp)
Să se determine:
93
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

A. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetare.


B. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile publice.
C. Ponderea serviciului datoriei externe în PIB.
D. Ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export.
Rezolvare
A. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetare.

PSDE/Ch bug = (1000 mil um / 2300 mil um) * 100 = 43,48%

B. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile publice.


SDE

PSDE/Cp = (1000 mil um / 2800 mil um) * 100 = 35,71%

C. Ponderea serviciului datoriei externe în PIB.

PSDE/PIB = (1000 mil um / 7500 mil um) * 100 = 13,33%

D. Ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export.

PSDE/Vexp = (1000 mil um / 1800 mil um) * 100 = 55,56%

Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă datoria publică?
2. Prezentaţi structura datoriei publice (internă-externă, datorie pe termen lung, mediu sau
scurt, la vedere).
3. Care sunt indicatorii de analiză ai datoriei publice interne, cum se determină şi ce
semnificaţie au?
4. Care sunt indicatorii de analiză ai datoriei publice externe, cum se determină şi ce
semnificaţie au?

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice


1. Sustenabilitatea datoriei publice a României.

Bibliografie
 Mosteanu T. (2011), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti

94
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

 Ristea L., Trandafir A., (2005), Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
 Ristea L., Trandafir A., (2006), Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii,
Editura Muntenia, Constanţa
 Trandafir A., (2014), Finanțe publice, Editura FRM, București
 Văcărel I., (2007), Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti

95
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

CAPITOLUL 8. BUGETUL PUBLIC

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate


– definirea conceptului de buget public, în general, de buget general consolidat, bugete anexe,
bugete extraordinare, bugete autonome, sistem de exercițiu, sistem de gestiune;
– identificarea și prezentarea principiilor bugetare;
– adoptarea unor noţiuni teoretice de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare care să
le folosească viitorilor economiști în desfășurarea de activități specifice;
– înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind bugetul de stat;
– prezentarea indicatorilor de analiză a echilibrării bugetare.

Noţiuni cheie: buget public, buget consolidat, bugete anexe, principii bugetare, metode clasice și
moderne de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare.

8.1. Conceptul de buget public


Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor.
Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.
Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra rezultatelor
execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora prin
cheltuieli publice.
Pe scurt, bugetul public reflecta activitatea privind finanţele publice ale unui stat. Bugetul
public coexistă alături de o pluralitate de “bugete private”, precum şi împreuna cu alte posibile
bugete elaborate de organele statale.
Bugetul trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale statului şi, pe de
altă parte, posibilităţile de acoperire a acestora în condiţii considerate normale din punct de vedere
economico-financiar.
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia concură o
abordare juridică şi alta economică.
Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevazute şi autorizate veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului. Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice,
economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea
politică. Din modul de definire a bugetului public rezultă următoarele trăsături:
 bugetul public este un act de previziune, el prezentându-se sub forma unui tablou evaluativ
şi comparativ de venituri publice, adică indică sursele băneşti ale statului şi destinaţiile acestora,
exprimate în cheltuieli;
 bugetul public este un act de autorizare prin care puterea executiva este împuternicită de
puterea legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu prevederile legale;
 bugetul public este un act anual, anul bugetar ca perioadă de exerciţiu financiar este cel
mai potrivit interval pentru care se poate efectua programarea şi se poate urmări execuţia veniturilor
şi cheltuielilor.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în
special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. Bugetul de stat exprimă relaţiile
economice în formă bănească ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în
conformitate cu politica economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. În economia
modernă, bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu veniturile şi cheltuielile
probabile ale statului pe o perioada de 12 luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic.
Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.

96
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra rezultatelor


execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora prin
cheltuieli publice.
Pe scurt, bugetul public reflecta activitatea privind finanţele publice ale unui stat. Bugetul
public coexistă alături de o pluralitate de “bugete private”, precum şi împreuna cu alte posibile
bugete elaborate de organele statale.
Indiferent de ţară unde se utilizează, bugetul economiei naţionale rămâne doar un instrument
indicativ, cu ajutorul căruia Guvernul şi Parlamentul obţin informaţii asupra situaţiei economico-
financiare a ţării. Acest buget nu ia forma juridică a legii, nu se substituie bugetului public. Prin
utilizarea bugetului economiei naţionale, guvernele au posibilitatea identificării efectelor directe şi
indirecte ce urmează a fi înregistrate în economie pe seama aplicării unor măsuri cu caracter
stimulativ, moderator sau inhibitor. Informaţiile obţinute pot fi utilizate sau nu în elaborarea
politicii financiare pe care Guvernul intenţionează să o promoveze în viitor, în funcţie de interesul
său concret.
Volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare diferă de la un stat la altul în funcţie
de nivelul de dezvoltare economică a ţării respective, de condiţiile social-politice interne, precum şi
de conjunctura internaţională. La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete
corelate care alcătuiesc un sistem. Sistemul bugetar este diferenţiat în funcţie de structura
organizatorică a fiecărui stat: de tip unitar sau de tip federal.
Statele de tip unitar sunt organizate în unităţi administrativ-teritoriale la nivelul cărora
funcţionează organe ale puterii şi administraţiei de stat locale. Structura sistemului bugetar în statele
de tip unitar cuprinde un buget al autorităţilor publice centrale şi bugete locale, care corespund
unităţilor administrativ-teritoriale.
Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federaţia, statele, provinciile
sau regiunile membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale proprii fiecarui stat membru
al federaţiei.
La nivelul federaţiei funcţionează organe supreme ale puterii şi administraţiei federale, care au
competenţe atât pe plan intern cât şi în relaţiile internaţionale ale statului respectiv. Statele,
provinciile sau regiunile membre ale federaţiei dispun de Parlamente şi Guverne proprii, dar nu au
competenţe în relaţiile internaţionale. Fiecare stat, provincie sau regiune membră a federaţiei se
subdivide în unităţi administrativ-teritoriale, care sunt conduse de organele locale ale puterii şi
administraţiei de stat. În cazul statelor federale, structura sistemului bugetar cuprinde: bugetul
federaţiei, bugetele statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi bugetele locale.
În România prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice se stabilesc principiile, cadrul
general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice,
precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. Dispoziţiile acestei
legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:
a) bugetului de stat;
b) bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) bugetelor fondurilor speciale;
d) bugetului trezoreriei statului;
e) bugetelor instituţiilor publice autonome;
f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Acest sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se
dimensionează şi se compară, la nivelul unui an veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte
instituţii publice. Bugetul general consolidat reflectă, aşadar, fluxurile financiare publice de formare
97
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

a veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii în conformitate cu nevoia


socială şi cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.
Prin aceste componente, bugetul public naţional are o sferă foarte largă, oferind o imagine de
ansamblu a tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice ale ţării. El este un instrument de informare a
opiniei publice şi de control al Parlamentului în domeniul finanţelor publice.
Toate componentele bugetului public naţional sunt autonome, au venituri şi cheltuieli proprii,
se elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora au
independenţă deplină. Aceste caracteristici sunt consfinţite prin Constituţie.

8.2. Principii bugetare


Elaborate la începutul secolului al XIX-lea, aceste principii corespund unei organizări
parlamentare a regimului politic şi stabilităţii acestuia, având ca scop organizarea unei gestiuni clare
şi riguroase a finanţelor publice, precum şi să permită Parlamentului exercitarea misiunilor sale de
autorizare a bugetului şi de control a execuţiei acestuia de către Guvern.
Aceste principii au fost respectate destul de strict în perioada liberală; treptat, însă, odată cu
creşterea intervenţiei statului în economie, au fost acceptate o serie de excepţii şi adaptări ale
acestor principii, ca urmare a noilor realităţi din practica financiară a statelor contemporane.
Principiile bugetare sunt:
a) universalitatea;
b) unitatea;
c) realitatea;
d) anualitatea;
e) specializarea bugetară;
f) echilibrul bugetar;
g) neafectarea veniturilor bugetare;
h) publicitatea bugetară.
O parte din aceste principii sunt prevăzute explicit şi implicit în Legea nr. 500/2002 privind
finantele publice. Prin promovarea acestor principii, s-a urmărit separarea puterilor statului şi
delimitarea lor, precum şi creşterea rolului puterii legislative, în condiţiile limitării stricte a
competenţelor puterii executive. În acelaşi timp, s-a avut în vedere limitarea arbitrariului şi a risipei
în folosirea resurselor bugetare.

8.2.1 Universalitatea bugetului


Conform acestui principiu, veniturile şi cheltuielile publice trebuie înscrise în bugetul de stat,
în mod separat, cu sumele lor globale (totale), conform regulii non-compensării; de asemenea,
veniturile trebuie grupate într-o masă unică şi depersonalizată, servind la acoperirea cheltuielilor în
mod global, conform regulilor non-afectării, non-specializarii şi a non-atribuirii. Această regulă a
bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor statului în
sume brute sau totale.
Principiul universalităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, la
articolul 8, astfel: “Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute. Veniturile
bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte”.
Asupra avantajelor şi dezavantajelor principiului universalităţii bugetului, există numeroase
puncte de vedere. Avantajul major constă în faptul că acesta permite cunoaşterea şi controlul sumei
exacte a cheltuielilor publice. De asemenea bugetul de stat, elaborat sub forma unui buget brut
permite analiza corelaţiilor existente între diferite categorii de venituri şi cheltuieli corespunzatoare
acestora, precum şi cunoaşterea volumului total al cheltuielilor de efectuat şi al veniturilor de
încasat.
Dezavantajele se referă la imposibilitatea determinării costului net al diverselor servicii
publice şi crearea situaţiei în care bugetul evidenţiază un rulaj artificial al sumelor reprezentând
98
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

venituri şi cheltuieli. Pentru eliminarea unora dintre aceste dezavantaje, practica financiară din
multe state moderne acceptă o seamă de abateri, pentru a da o mai mare supleţe bugetului public.
Astfel s-a trecut la elaborarea de bugete mixte, în care veniturile şi cheltuielile unor instituţii
publice figurează cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldurile. Printre veniturile si cheltuielile
ce se pot înscrie în buget numai cu soldul, se numără: veniturile de la întreprinderile publice sau
subvenţiile către acestea; vărsămintele către bugetul de stat sau subvenţiile primite de la acesta, în
relaţiile dintre bugetele locale şi bugetul general al statului; subvenţiile primite în completare de
unele instituţii din sfera nemateriala (institutele de cercetare ştiinţifică, universităţi, şcoli, spitale
etc.) ce realizează unele venituri pe care le reţin în vederea acoperirii unei părţi a cheltuielilor lor.

8.2.2 Unitatea bugetară


Acest principiu vizează necesitatea înscrierii tuturor veniturilor publice şi a tuturor
cheltuielilor publice într-un document unic şi după o schemă unitară de clasificare. Prin aceasta,
autorizaţia parlamentară este unică şi generală, permiţând o cunoaştere clară a situaţiei finanţelor
publice. De asemenea, bugetul unic are avantajul de a arăta, fără echivoc, faptul că este echilibrat,
deficitar sau excedentar.
Principiul unităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, la articolul 10,
astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura
utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.”
Motivaţiile aplicării în practică a principiului unităţii bugetului sunt atât de natură tehnico-
financiară, cât şi de natură politică.
Din punct de vedere financiar, unitatea bugetului permite prezentarea stării reale a situaţiei
financiare a ţării, fără artificii de disimulare.
Din punct de vedere politic, un buget unitar oferă posibilitatea cunoaşterii şi examinării de
către parlament a politicii financiare în ansamblu promovată de către guvern, pe care şi-o poate
însuşi sau nu. De asemenea, în absenţa unităţii bugetare controlul parlamentului ar deveni foarte
dificil.
În esenţă, prin aplicarea principiului unităţii bugetare se crează premisele emiterii unor
judecăţi de valoare despre situaţia financiară a ţării, precum şi în legătură cu oportunitatea alocării
resurselor bugetare pentru înfăptuirea măsurilor social-economice preconizate de guvern. Din cele
expuse, rezultă că aplicarea principiului unităţii bugetare se află în strânsă legatură cu respectarea
principiului universalităţii bugetului, ele fiind complementare.
În accepţiunea actuală a teoriei finanţelor, unitatea bugetului este considerată un ideal către
care trebuie să se tindă.
Finanţele moderne au apelat la derogări de la principiul unităţii facilitându-se operaţiunea de
debugetizare. Debugetizarea este o politică care constă în modificarea modului de finanţare a
cheltuielilor în sensul că pentru acoperirea acestora sunt folosite şi alte resurse pe lânga veniturile
ordinare ale statului; debugetizarea presupune doua accepţiuni: pe de o parte, trecerea de la
finanţarea publică la cea privată, iar pe de altă parte, semnifică un proces de dezangajare a statului
prin glisarea unor cheltuieli publice din bugetul general spre bugetele anexe şi conturile speciale de
trezorerie. Debugetizarea intervine pentru a facilita efectuarea unor cheltuieli publice pe seama unor
resurse complementare în condiţiile în care veniturile ordinare sunt insuficiente.
Istoria consemnează faptul că unitatea bugetului a fost realizată în perioadele de prosperitate
şi stabilitate economică, iar în perioadele în care statele s-au confruntat cu dificultăţi financiare
acest principiu nu s-a putut impune. În aceste perioade, s-a manifestat tendinţa multiplicării
autorizaţiilor bugetare şi a deschiderii, alături de bugetul ordinar-riguros echilibrat, a autorizării
unor cheltuieli extraordinare care să fie acoperite prin procedee excepţionale.
În acest context, alături de bugetul statului, declarat ca buget ordinar, general sau central,
procedeul pluralităţii bugetare presupune admiterea elaborării şi a unor bugete extraordinare, anexe
sau/şi autonome, precum şi a conturilor speciale de trezorerie.

99
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

 Bugetele extraordinare se elaborează ca alăturate bugetului ordinar al statului, fiind


adoptate de parlament odata cu acesta. Ele sunt practicate în situaţii excepţionale, atunci când
guvernele sunt confruntate cu cerinţa acoperirii unor cheltuieli extraordinare determinate de
înarmare şi desfăşurarea războaielor, pentru acoperirea unor pierderi materiale cauzate de calamităţi
ale naturii sau de alte necesităţi deosebite.
În timp, categoria cheltuielilor extraordinare s-a diversificat, incluzând şi cheltuieli aferente
programelor de modernizare a transportului public, a mijloacelor de comunicaţie şi de exploatare
mai intensă a unor resurse naturale. Pentru acoperirea acestor cheltuieli sunt afectate venituri
extraordinare, procurate pe seama unor impozite speciale noi, a taxelor alăturate celor existente, a
împrumuturilor interne şi externe etc.
Practica întocmirii şi utilizării bugetelor extraordinare a fost şi este supusă unor frecvente
critici. În primul rând, se are în vedere relativitatea caracterului extraordinar al cheltuielilor
considerate, ca şi faptul că acest caracter nu este suficient pentru justificarea finanţării respectivelor
cheltuieli pe seama unor procedee ieşite de sub incidenţa dreptului comun. În al doilea rând, este
criticat faptul că bugetele extraordinare au fost şi sunt folosite pentru a masca amploarea
cheltuielilor publice şi pentru a disimula importanţa şi amploarea deficitului bugetar.
 Bugetele anexe sunt bugetele proprii întocmite de unele servicii publice sau instituţii de
stat, cărora legea nu le-a atribuit în mod obligatoriu personalitate juridică. Prevederile din aceste
bugete figurează per sold în bugetul general al statului, cu excedentul care se varsă la bugetul
general - în cazul în care veniturile proprii depăşesc cheltuielile- sau cu subvenţiile ce vor fi primite,
în situaţia inversă.
 Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică şi cu
largă autonomie funcţională, de instituţiile publice din sfera administraţiei de stat, de serviciile
publice care dispun de personalitate juridică şi nu au caracter industrial şi comercial, cum ar fi:
serviciile sociale, financiare, culturale şi de educaţie. Aceste bugete sunt justificate pentru acele
persoane juridice care dispun de venituri provenite din propria activitate şi pe care le folosesc
pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de activitatea curentă şi pentru alimentarea propriilor
fonduri de dezvoltare.
Faţă de bugetele extraordinare şi cele anexă, care sunt aprobate de parlament, bugetele
autonome se aproba numai de organele de conducere ale entităţilor cărora prin lege li s-a acordat
dreptul de a avea buget propriu. Autonomia bugetara nu se identifică însă cu autonomia financiara.
În cele mai multe cazuri, veniturile proprii sunt insuficiente în raport cu necesităţile şi deci aceste
bugete se corelează cu bugetul statului prin subvenţii sau alte sume primite pentru echilibrare.
 Conturile speciale de trezorerie reflectă acele operaţiuni de încasări şi plăţi efectuate de
organele statului cu titlu provizoriu - fără a fi expresia unor venituri propriu-zise ale statului sau a
unor cheltuieli cu caracter definitiv.
În principiu, utilizarea corectă a acestor conturi se finalizează prin autoechilibrarea lor, fără
influenţe asupra bugetului. Acest principiu se manifestă însă doar virtual, astfel că situaţia concretă
a bugetului public este influenţată şi de soldul conturilor speciale de trezorerie. Aceste conturi se
prezintă sub diverse forme de la o ţară la alta. În esenţa, este vorba de 6 tipuri de conturi:
1) Conturile cu afectaţie specială evidenţiază acele cheltuieli ce sunt acoperite pe seama unor
resurse special mobilizate. În fapt, aceste operaţiuni au un caracter definitiv, fiind o excepţie de la
principiul general al conturilor de trezorerie. În cazul ţării noastre este vorba de fondurile speciale,
pornind de la conţinutul lor şi de la faptul că se aprobă odată cu adoptarea bugetului de stat.
2) Conturile de comerţ se referă la evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor aferente unor
operaţiuni cu caracter industrial sau comercial, efectuate în mod ocazional de unele instituţii ale
statului.
3) Conturile de reglementare cu guvernele altor ţări evidenţiază contribuţiile guvernelor altor
ţări la finanţarea unor cheltuieli publice din ţara care le deschide, având la bază acorduri
internaţionale exprese.

100
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

4) Conturile de operaţiuni monetare înregistrează veniturile şi cheltuielile rezultate din


emisiunea de monedă metalică, din operaţiunile ţării cu FMI, precum şi eventualele beneficii sau
pierderi rezultate din schimbul valutar realizat pentru finanţarea unor obiective publice.
5) Conturile de avans sunt deschise pentru reflectarea avansurilor pe care Ministerul
Finanţelor le poate acorda diverselor instituţii publice sau colectivităţilor locale, în limita creditelor
bugetare aprobate.
6) Conturile de împrumuturi şi de consolidare reflectă împrumuturile de trezorerie ce au o
durata mai mare de 4 ani. În această categorie se includ împrumuturile acordate altor state în
vederea promovării relaţiilor comerciale sau pentru consolidarea datoriei acestora faţă de ţara
creditoare. De asemenea, ele se pot practica şi pe plan intern pentru promovarea unor măsuri sau
acţiuni ale guvernului.
Veniturile şi cheltuielile gestionate prin conturile speciale de trezorerie trebuie să se balanseze,
dar de cele mai multe ori acest echilibru nu se asigură în execuţia curentă. În consecinţă,
eventualele solduri debitoare ale acestor conturi se acoperă din bugetul general al statului,
conducând la amplificarea deficitului acestuia.

8.2.3 Realitatea bugetului


Acesta este principiul conform căruia veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul public
trebuie să fie stabilite pe baze reale, adică să corespundă situaţiei economico-financiare previzibilă
pentru anul bugetar, astfel ca statul să nu aibe dificultăţi financiare în cursul execuţiei bugetare. În
adoptarea deciziei, se ţine cont de fundamentarea riguroasă a obiectivelor propuse şi de o
multitudine de criterii de ordin social-politic.

8.2.4 Anualitatea bugetului


Din punct de vedere istoric, acesta este primul principiu aplicat în practica bugetară şi se refera
atât la: perioada de timp pentru care se elaborează şi se adoptă bugetul cât şi la durata autorizaţiei
date de parlament pentru încasarea veniturilor şi alocarea lor, aferente unui buget. Aceasta perioadă
este limitată, de obicei, la un an. Anul bugetar durează 12 luni şi nu coincide întotdeauna cu anul
calendaristic.
Principiul anualităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, la articolul
11, astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care
corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an
bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv”.
În ţări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, anul bugetar coincide cu anul
calendaristic. În alte ţări, ca Marea Britanie, Canada, Japonia, India, Israel anul bugetar începe la 1
aprilie şi se încheie la 31 martie. În Australia, Camerun, Egipt, Pakistan, Suedia, Sudan, Uganda
intervalul este cuprins între 1 iulie-30 iunie. În S.U.A şi Thailanda, anul bugetar este cuprins în
perioada 1 octombrie-30 septembrie.
Data începerii anului bugetar se stabileşte prin Constitutie şi prin legea organică a finanţelor
publice. În acest scop se iau în considerare caracterul economiei, nivelul de dezvoltare, tradiţia,
regimul de lucru al parlamentului etc.
În România, exerciţiul bugetar este anual şi coincide cu anul calendaristic.
Principiul anualităţii a fost impus din raţiuni de ordin politic, apreciindu-se că eficacitatea
controlului parlamentar asupra activităţii de gestionare financiară a guvernului este reală doar în
condiţiile autorizării de cheltuieli publice pentru perioade de timp nu prea îndelungate.
Principiul anualităţii se practică şi din raţiuni de ordin tehnic, în vederea asigurării condiţiilor
necesare pentru evaluarea veniturilor şi alocaţiilor bugetare cât mai aproape de realitate,
concomitent cu evitarea risipei, a fraudei şi delapidărilor. Toate aceste ar fi mult mai greu de
asigurat în condiţiile unor bugete pluri-anuale, datorită influenţei fenomenelor conjuncturale şi de
instabilitate economică.

101
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

În legătură cu stabilirea operaţiunilor bugetare ale unui an, este de menţionat că practica
financiară a consacrat două modalităţi, cunoscute sub numele de sistemul de gestiune şi sistemul de
exerciţiu.
 Sistemul de gestiune presupune că durata executării bugetului public este limitată strict la
un an, astfel că, la finele anului luat în considerare, operaţiunile bugetare încetează automat, iar în
contul de încheiere a exercitiului bugetar se înscriu doar veniturile efectiv încasate, precum şi
alocaţiile şi cheltuielile bugetare efectuate. Veniturile neîncasate şi cheltuielile nelichidate se
reportează în bugetul anului urmator. Acest sistem are avantajul simplităţii, dar e susceptibil de a
crea o imagine falsă asupra echilibrului bugetar şi nu permite cunoaşterea exactă a tuturor
veniturilor şi a tuturor utilizărilor aferente unui an bugetar.
 Sistemul de exerciţiu presupune o durată de execuţie a bugetului mai mare decât un an,
exerciţiul presupunând şi o perioadă complementară de 3 sau 6 luni, în vederea lichidării tuturor
operaţiunilor, conform autorizaţiei bugetare date de parlament. Corespunzator acestui sistem,
veniturile bugetare şi utilizările aferente unui an bugetar se reflectă integral în bugetul respectiv,
chiar dacă acestea nu s-au realizat în perioada de 12 luni a anului bugetar. Dezavantajele sistemului
se referă la unele complicaţii privind evidenţa contabilă pentru funcţionarea paralelă, pe timp de 3-6
luni, a doua bugete, existând doua categorii de venituri şi de utilizări. În acest fel, contul de execuţie
a bugetului expirat se încheie mai târziu, având drept rezultat temporizarea efectelor controlului
parlamentar.
În România, conform prevederilor legale în vigoare, se aplică sistemul de gestiune.
În teoria financiară actuală, există numeroase păreri care apreciază că principiul anualităţii
bugetului are un caracter artificial, pornind de la faptul că viaţa financiară a statului este continuă şi
este artificial să se dorească decuparea ei în tranşe anuale. De aceea principiul anualităţii trebuie să
devină mai suplu, în sensul că anumite autorizări de cheltuieli pot fi date pentru o perioada ce
depăşeste cadrul unui an sau este sub un an.

8.2.5 Specializarea bugetară


Acest principiu se referă la faptul că autorizaţia parlamentară cu privire la buget nu se da “în
bloc” - pentru toate veniturile şi toate utilizările bugetare- ci se aprobă pe surse de provenienţă a
veniturilor şi pe categorii de utilizări, în funcţie de natura şi destinaţia lor, a creditelor bugetare.2
Principiul specializării bugetare este definit în Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, la
articolul 12, astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de
provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia
acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.”
În acest scop, ca instrument tehnic al aplicării practice a principiului, se utilizează clasificaţia
bugetară. Aceasta este o schema de grupare a veniturilor si cheltuielilor publice, într-o anumita
ordine si pe baza unor criterii precis determinate.
Legea nr. 500/2002 privind finantele publice defineşte clasificaţia bugetară ca fiind “gruparea
veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare”.
Clasificaţia bugetară trebuie astfel concepută încât să grupeze veniturile după provenienţă, iar
cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul lor economic. În practica bugetară,
criteriile luate în considerare sunt de ordin administrativ, economic şi funcţional.
După criteriul administrativ, veniturile şi cheltuielile bugetului public sunt grupate după
instituţiile care le încasează sau le efectuează.

2 Prin credit bugetar se înţelege suma limită înscrisă în bugetul public şi aprobată de Parlament, până la care se poate efectua o anumită cheltuială. Aceasta este o noţiune convenită
tradiţional pentru procedeul practic al alocării bugetului, înţelesul său fiind total diferit de ceea ce se desemnează în mod propriu-zis prin credit. Astfel, în timp ce creditul (bancar,
comercial sau public) este expresia unei relaţii contractuale, prin care o persoană dă celeilalte sume de bani sau bunuri, în condiţiile rambursării (restituirii sau plăţii) acestora şi ale
perceperii de dobânzi, creditele bugetare sunt “drepturi bãneşti” ale instituţiilor şi organelor finanţate de la bugetul public. Aceste credite nu sunt restituibile, spre deosebire de cele
bancare, a căror trăsătură esenţială este rambursabilitatea.

102
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Criteriile economice au în vedere natura şi felul veniturilor, pe de o parte, precum şi natura şi


destinaţia cheltuielilor, pe de altă parte, făcându-se şi distincţia între operaţiuni curente şi operaţiuni
de capital.
Criteriul funcţional porneşte de la concepţia că veniturile şi cheltuielile bugetare sunt
instrumente de realizare a politicii economico-financiare a guvernului; în acest scop, clasificaţia
bugetară funcţională cuprinde părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole. Aceasta
clasificaţie este obligatorie pentru toate organismele şi instituţiile publice.
Clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă, concisă şi clară, dar în acelaşi timp trebuie să facă
posibilă analiza economică a veniturilor, alocaţiilor şi cheltuielilor înscrise în buget, a modului în
care acesta influenţează repartiţia produsului intern net şi procesul reproducţiei economice.

8.2.6 Echilibrarea bugetară


Acesta este principiul conform căruia bugetul public trebuie să fie echilibrat, ceea ce înseamnă
că utilizările ordinare date fondului bugetar trebuie să fie acoperite integral pe seama veniturilor
ordinare.
În acest context soldul bugetului (SB) se determină conform următoarei formule:

n n
Dacă Venituri / publice >
i 1
 Cheltuieli / publice
i 1
atunci se înregistrează excedent

bugetar

n n
Dacă Venituri / publice
i 1
=  Cheltuieli / publice
i 1
atunci avem de-a face cu un buget

echilibrat (balansat)

n n
Dacă Venituri / publice <
i 1
 Cheltuieli / publice
i 1
atunci se înregistrează deficit bugetar

În vederea analizării soldului fiecărui buget în parte se mai calculează şi soldul ansamblului
bugetelor (SAB), după cum urmează:

În doctrina economică clasică (liberalismul clasic), echilibrarea bugetului era considerată


“cheia de boltă” a finanţelor publice, “regula de aur” a gestiunii bugetare. În acest cadru, deficitul
bugetar era privit ca un fenomen grav, reprezentând un pericol pentru apariţia inflaţiei şi a bancrutei
statului.
Pe fondul noilor relaţii economice de după al doilea război mondial, tezei echilibrului bugetar
riguros a început să i se opună teza deficitului sistematic, potrivit căreia deficitul bugetar nu
provoacă nici un rău în economie, ci are un efect benefic, întrucât statele fac unele cheltuieli
suplimentare de care beneficiază naţiunile, economiile naţionale, agenţii economici şi cetăţenii.
Acceptarea tezei deficitului sistematic reprezintă renunţarea la preceptele doctrinei liberalismului
clasic şi ale non-intervenţiei statului în economie.

103
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Pentru perioada contemporană, teza deficitului sistematic a fost abandonată treptat, fiind de
reţinute teoria bugetelor ciclice şi doctrina impasului.
 Conform teoriei bugetelor ciclice, se încearcă acreditarea ideii că, în condiţiile actuale, se
poate renunţa la cerinţa tradiţională a echilibrării an de an a bugetului, trecându-se la aplicarea unor
programe de echilibrare pe termen lung, reflectate în întocmirea unor bugete plurianuale, echilibrate
ciclic. Conform acestei concepţii realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic ar fi posibilă
prin folosirea unor tehnici specifice, cum ar fi : constituirea unor fonduri de rezervă, a unor
fonduri de egalizare, şi folosirea amortizării alternative a datoriei publice.
 Doctrina impasului a adoptat o poziţie mai nuanţată, teoretizând acceptarea unei descoperiri
de tezaur, în anumite limite şi anumite condiţii. Suma impasului admisibil este dată de valoarea
ansamblului bunurilor suplimentare obtenabile pe calea majorării cheltuielilor publice. Acest impas
se acoperă în perioadele de expansiune prin creaţia de monedă care se distribuie în economie pe
calea operaţiunilor bugetare, fără a provoca inflaţie. Desigur, acceptarea şi acoperirea impasului
sunt condiţionate şi de stabilitatea economiei. Aceste proceduri devin periculoase când sunt
practicate într-o conjunctura inflaţionistă, riscând să ducă la creşterea ratei inflaţiei.
În perioada actuală, când se susţin atât neutralitatea finanţelor publice, cât şi renunţarea la
echilibrarea anuală a bugetului, politica bugetară este astfel concepută încât să realizeze o corelare
între un ansamblu de indicatori macroeconomici şi nivelul deficitului bugetar. Urmărirea
sistematică a nivelului şi a evoluţiei indicatorilor macroeconomici permite stabilirea unui diagnostic
conjuctural şi, implicit, adoptarea unor măsuri bugetare în concordanţă cu starea şi evoluţia
economiei reale.
Sistemul de indicatori de semnalizare include:
- indicatori specifici nivelului şi evoluţiei preţurilor, care permit măsurarea ecartului între
evoluţia preţurilor interne şi externe şi a diferenţialului ratei inflaţiei;
- indicatori de comerţ exterior, prin care se măsoară gradul de acoperire a importurilor de
către exporturi;
- indicatori de utilizare a resurselor, urmărindu-se corectarea variaţiilor sezoniere;
- indicatori care reflectă nivelul şi evoluţia productivităţii muncii şi a producţiei industriale;
- indicatorii privind structura pieţei naţionale, care să evidenţieze aportul capitalului autohton
şi a celui străin la realizarea producţiei naţionale;
- indicatori ai creşterii economice sau indici ai produsului intern brut;
- indicatori monetari şi financiari diverşi (evoluţia ratei dobânzii, cursul de schimb, cursul
bursier, masa monetară etc.).
Aceşti indicatori pun în evidenţă conjuctura economică la un moment dat şi contribuie la
adaptarea politicii bugetare în condiţiile unui deficit suportabil.

8.2.7 Neafectarea veniturilor bugetare


Este un principiu complementar celui al universalităţii, în virtutea căruia veniturile prelevate la
fondul bugetar trebuie să se despersonalizeze şi să servescă la acoperirea cheltuielilor publice
privite în ansamblul lor. Aceasta înseamnă că nu este permisă folosirea unui anumit venit bugetar
pentru finanţarea unei anumite utilizări (cheltuieli) bugetare. Acest principiu întăreşte şi pe cel al
unităţii bugetului, atât din punct de vedere formal - în sensul că afectarea resurselor ar conduce la
divizarea bugetului în tot atâtea documente-anexă câte destinaţii speciale ar exista - cât şi din punct
de vedere material, în sensul că veniturile şi cheltuielile sunt reunite în cadrul aceluiaşi buget,
formând o masă globală de resurse care acoperă o masa globală de utilizări (cheltuieli).
Aplicarea acestui principiu are şi o serie de inconveniente, vizând:
 imposibilitatea cunoaşterii costului net al diverselor servicii publice;
 neimpulsionarea şefilor serviciilor publice de a-şi ameliora condiţiile derulării activităţilor
proprii, întrucât ştiu că nu pot profita direct de pe urma încasărilor ce ar rezulta din activitatea lor;
 separarea cheltuielilor şi veniturilor este contrară cerinţelor gestiunii comerciale, aplicabile
în cazul unor servicii publice.
104
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Şi în acest caz se acceptă o serie de abateri cu referire la:


 scoaterea în afara bugetului ordinar a unor venituri provenite din anumite surse (de la
domeniul public, de exemplu), în vederea finanţării anumitor servicii publice, considerate de interes
major;
 lăsarea la dispoziţia ministerelor a unor cote-părţi din unele venituri proprii pentru
acoperirea unor cheltuieli aferente unor acţiuni specifice;
 întocmirea bugetelor extraordinare, anexe şi autonome, precum şi a conturilor speciale de
trezorerie;
 garantarea unor împrumuturi publice cu anumite venituri bugetare sigure, precum şi
folosirea anumitor surse de venit pentru amortizarea unei părţi din datoria publică;
 indicarea destinaţiei încasărilor provenite din introducerea unor noi impozite, în scopul
uşurării acceptării lor şi al atenuării stării de nemulţumire a unora din contribuabili;
 posibilitatea utilizării sumelor vărsate benevol la buget de către persoane fizice sau juridice,
pentru acoperirea unor cheltuieli de interes public şi care sunt expres precizate.

8.2.8 Principiul publicităţii bugetare


Acest principiu presupune respectarea procedurii dezbaterii publice a proiectelor bugetului
public naţional în cadrul Parlamentului şi al consiliilor locale, precum şi aducerea acestora la
cunostinta cetatenilor tarii. De asemenea, concomitent cu dezbaterile parlamentare (sau din
consiliile locale), proiectele de buget sunt larg comentate în presa scrisă şi audiovizuală.
După adoptarea de către Parlament a Legii cu privire la bugetul public şi promulgarea sa,
această lege se publică în Monitorul Oficial sau în alte publicaţii cu caracter oficial, specifice
fiecărei ţări. Cu acest prilej, se dă publicităţii şi contul de încheiere a exercitiului bugetar al
penultimului an.
Principiul publicităţii este definit de Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, în articolul 9
astfel: “Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin:
 dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
 dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării
acestora;
 publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
 mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.”
Pentru a fi cât mai accesibilă, publicarea legii bugetului trebuie realizată într-o formă cât mai
simplă, clară şi precisă. Publicarea bugetului se impune şi ca o necesitate în contextul participării
fiecărei ţări la relaţiile economice, financiare şi monetare internaţionale, în cadrul cărora statele
partenere solicită informaţii cu privire la situaţia finanţelor publice, starea de echilibru sau
dezechilibru bugetar, nivelul fiscalităţii, evoluţia serviciului datoriei publice şi alte asemenea date,
pe baza cărora să poată fi stabilit gradul de bonitate al ţării respective.

8.2.9 Principiul unităţii monetare


Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede în mod distinct principiul unităţii monetare care
stipulează faptul că toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.

8.3. Metode clasice şi moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor


bugetare
Bugetul trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale statului şi, pe de
altă parte, posibilităţile de acoperire a acestora în condiţii considerate normale din punct de vedere
economico-financiar. Se pune, astfel, problema dimensionării corecte a nivelului veniturilor şi
105
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

cheltuielilor publice. Pentru aceasta, în practica financiară, se folosesc atât metode clasice cât şi
metode moderne bazate pe analiza cost-avantaje şi alte studii de eficienţă.
Metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt:
- metoda automată sau a penultimei;
- metoda majorării sau a diminuării;
- metoda evaluării directe.
Metoda automată - potrivit acesteia, se iau drept bază la întocmirea bugetului pentru anul
urmator (t +1), veniturile şi cheltuielile penultimului an (t -1), an al cărui exerciţiu a fost încheiat.
Metoda este simplă, dar prezintă dezavantajul că adesea este departe de realitate, deoarece condiţiile
economice, sociale şi politice existente cu doi ani în urmă nu se pot menţine ca atare şi în anul
pentru care se elaborează bugetul.
Metoda majorării (diminuării) constă în aceea că se iau în calcul rezultatele exerciţiilor
bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi premergători anului pentru care se
întocmeşte proiectul de buget. Pe baza acestor date se determină ritmul mediu anual de creştere (sau
descreştere) a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi acest ritm se aplica asupra veniturilor şi
cheltuielilor anului bugetar în curs. Şi această metodă este aproximativă, deoarece în fiecare an
intervin noi factori de influenţă. În plus, procedeul transpune în viitor influenţele negative ale unor
fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în anii trecuţi.
Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursa de venit şi
fiecare categorie de cheltuieli. În acest scop se au în vedere execuţia preliminată a bugetului pe anul
în curs şi previziunile în domeniul economic şi social pentru anul următor. Deşi mai apropiată de
realitate, nici această metodă nu asigură o evaluare riguroasă a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Având în vedere limitele metodelor clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare, multe state au renunţat la unele procedee tradiţionale, în favoarea unor metode moderne,
bazate pe analiza costuri-avantaje sau cost-eficacitate. Aceste metode se clasifică în:
- metode de tip american
- metode de inspiraţie franceză
Metodele de tip american sunt următoarele:
Metoda de planificare, programare şi bugetizare (P.P.B.S - Planned Programmed
Budgeting System) practicată o vreme în SUA, presupune identificarea şi cuantificarea obiectivelor
ce urmează a se finanţa de la buget pe termen lung, estimarea costurilor şi avantajelor soluţiilor
propuse pentru realizarea obiectivului şi determinarea mărimii creditelor bugetare ce trebuie
înscrise anual în buget. Studiile prospective cu orizont îndepărtat sunt aprofundate în cadrul unor
programe pe termen mijlociu şi concretizate în lucrările specifice bugetului fiecărui an, asigurând o
corelare mai judicioasă a acţiunilor, deciziile având la bază analiza cost-avantaje. Fazele metodei
P.P.B.S sunt : planificarea, programarea şi bugetizarea. Metoda permite identificarea “opţiunilor
verticale” în cadrul aceluiaşi minister, ţinându-se cont de specificitatea criteriilor decizionale
elaborate.
Metoda Managementului prin obiective (M.B.O- Management by objectives). Esenţa
metodei constă în aceea că se pune accentul pe identificarea finalităţilor sau ţintelor pentru fiecare
domeniu de activitate. Fiecare gestionar de resurse publice defineşte propriile obiective contribuind,
astfel, la realizarea finalităţilor propuse. Metoda M.B.O. a fost concepută în contextul unei
planificări globale pe termen de cinci ani, având drept scop identificarea opţiunilor orizontale
privind diferenţierea mărimii creditelor bugetare pe ministere.
Alta metodă, bazată tot pe analiza costuri-avantaje, denumită Baza bugetară zero, (Z.B.B -
Zero Base Budgeting) a început să fie practicată în SUA după 1980. Scopul metodei este de a
preîntâmpina creşterea cheltuielilor publice de la un an la altul. Aplicarea metodei presupune o
multitudine de programe alternative, grupate în aşa-numitele decizii-pachet. Opţiunea pentru unul
sau altul dintre programele propuse depinde de efectele ce pot fi obţinute la un nivel dat al
cheltuielilor.
Metodele de inspiraţie franceză:
106
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare, (R.C.B. - La Rationalisation des Choix


Budgetaires) practicată în Franţa, este concepută sub forma unui sistem cibernetic închis, între
componentele căruia există o legătură de interdependenţă. Metoda cuprinde patru faze, şi anume:
studiul, decizia, execuţia şi controlul şi se bazează pe folosirea tehnicilor de analiză şi calcul, de
previziune, organizare şi gestiune.
Aplicarea metodei vizează următoarele etape:
- studierea obiectivelor şi a posibilităţilor de procurare a resurselor necesare;
- identificarea mijloacelor de realizare a obiectivului propus, compararea soluţiilor alternative,
elaborarea unor programe pe termen mijlociu şi determinarea costului total de realizare a
programelor propuse;
- luarea deciziei pe baza analizei costuri-avantaje, cost-eficienţă sau a analizei multicriteriale;
- realizarea programelor aprobate, ceea ce presupune întocmirea unor bugete-program şi
includerea lor în fiecare an în bugetul de stat;
- controlul bugetar, în cadrul căruia se confruntă obiectivele urmărite cu rezultatele obţinute.
Cu toate că această metodă prezintă avantajul că, folosindu-se de modele matematice, se
ajunge la o estimare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare mai apropiată de nivelul necesităţilor
reale ale fiecarei perioade, totuşi aplicarea ei este dificilă, deoarece fenomenele economice sunt
influenţate de o multitudine de factori a căror acţiune, în unele cazuri, nu poate fi cuantificată.

8.4 Studii de caz

1. Se dau următoarele date referitoare la echilibrul bugetar al unui stat:


INDICATORI VALOARE U.M.
Veniturile bugetului de stat 288 Mld um
Cheltuielile bugetului de stat 310 Mld um
Veniturile fondului securităţii 154 Mld um
sociale
Cheltuielile fondului securităţii 174 Mld um
sociale
Veniturile fondului special 12 Mld um
Cheltuielile fondului special 22 Mld um
Veniturile bugetelor locale 89 Mld um
Cheltuielile bugetelor locale 129 Mld um
Produs intern brut 3 099 Mld um
Să se determine:
A. Ponderea fiecărui sold în cheltuielile fiecărui buget.
B. Soldul ansamblului bugetelor (SAB).
C. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în cheltuieli totale
D. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în produsul intern brut.
Rezolvare:
A. Ponderea fiecărui sold în cheltuielile fiecărui buget.

unde:
PSi/Cpi = ponderea soldului bugetului i în cheltuielile bugetului i
Si = soldul bugetului i
Cpi = cheltuielile bugetului i
107
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Si = Venituri publice i - Cheltuieli publice i

S1 = 288 - 310 = - 22mld um


S2 = 154 - 174 = - 20mld um
S3 = 12 – 22 = - 10mld um
S4 = 89 – 129 = - 40mld um
unde:
S1 = soldul bugetului de stat
S2 = soldul bugetului fondului securităţii sociale
S3 = soldul bugetului fondului special
S4 = soldul bugetelor locale

PS1/Cp1 = (22/310) * 100 = 7,1%


PS2/Cp2 = (20/174) * 100 = 11,49%
PS3/Cp3 = (10/22) * 100 = 45,45%
PS4/Cp4 = (40/129) * 100 = 31%

B. Soldul ansamblului bugetelor (SAB).


n n
SAB = 
i 1
(Venituri publice - Cheltuieli publice) = 
i 1
Si

SAB = (-22 mld um) + (-20 mld um) + (-10 mld um) + (-40 mld um) = - 92 mld um →
deficitar

C. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în cheltuieli totale

n
Cpt = 
i 1
Cpi

Cpt = 310 mld um + 174 mld um + 22 mld um + 129 mld um = 635 mld um

PSAB/Cpt = (92/635) * 100 = 14,49%

D. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în produsul intern brut.

PSAB/PIB = (92/3099) * 100 = 2,97%

Întrebări de autoevaluare
1. Prezentaţi conceptul de buget public şi trăsăturile acestuia sub aspect juridic.
2. Prezentaţi conceptul de buget public sub aspect economic.
3. Ce este bugetul public?
4. Ce este bugetul economiei naţionale?
108
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

5. Prezentaţi sistemul bugetar pe cele două tipuri de structuri organizatorice: state de tip
federal, state de tip unitar.
6. Prezentaţi detaliat principiile bugetare.
7. Care sunt metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare?
8. Care sunt metodele moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare?

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice


1. Echilibru bugetar între necesitate și posibilități.
2. Incidența impozitării asupra echilibrului bugetar.

Bibliografie
 Mosteanu T. (2011), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti
 Ristea L., Trandafir A., (2005), Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
 Ristea L., Trandafir A., (2006), Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii,
Editura Muntenia, Constanţa
 Trandafir A., (2014), Finanțe publice, Editura FRM, București
 Văcărel I., (2007), Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti

109
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

CAPITOLUL 9. PROCESUL BUGETAR

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate


– definirea conceptului de proces bugetar, de trezorerie a statului;
– identificarea și prezentarea etapelor procesului bugetar;
– adoptarea unor noţiuni teoretice de elaborare, aprobare, execuție, încheiere și control a
bugetului public național care să le folosească viitorilor economiști în desfășurarea de activități
specifice;
– înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind procesul bugetar la nivel național și cu
cele aferente conceptului de trezorerie publică.

Noţiuni cheie: proces bugetar, trezoreria statului, etapele procesului bugetar.

9.1. Fazele şi trăsăturile procesului bugetar


Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc
elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi
aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.
Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului
legislativ şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o serie de trăsături commune, fiind un
proces de decizie, predominant politic, complex, ciclic, strict reglementat și de larg impact public.
Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc
elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi
aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.
Legile bugetare cuprind la venituri, estimările anului bugetar, la cheltuieli, creditele bugetare
determinate de autorizările conţinute în legi specifice, deficitul sau excedentul bugetar, după caz,
precum şi reglementările specifice exerciţiului bugetar.
Sub aspectul realizării sale în timp, procesul bugetar durează circa 2 ani şi jumatate,
întinzându-se pe 3 ani calendaristici consecutivi. Astfel, în a doua jumătate a primului an
calendaristic are loc întocmirea proiectului legii bugetare şi dimensionarea cifrelor bugetare
aferente, care se aprobă de forul legislativ, în anul al doilea se realizează execuţia bugetară curentă,
iar în anul al treilea se încheie contul de execuţie bugetară, care este supus aprobarii Parlamentului.
Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului
legislativ şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o serie de trăsături comune. Astfel,
acesta este un proces:
 de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea resurselor necesare finanţării
obiectivelor vizate, având utilitate publica. Decizia ce trebuie luată este una din cele mai grele,
deoarece resursele sunt limitate şi se situează, în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice;
 predominant politic, întrucât deciziile privind alocarea resurselor bugetare nu se întemeiază
pe criterii sau informaţii ale pieţei, ci au la bază obiectivele programului de guvernare, fixate de
partidul (sau coaliţia de partide) care deţine majoritate parlamentară;
 complex, ca urmare a faptului că este realizat prin participarea unui mare numar de subiecţi,
de natură diferită, fiecare cu interesele, nevoile şi posibilităţile sale;
 ciclic, realizându-se succesiv şi dupa un calendar riguros, potrivit cerinţelor principiilor
anualităţii şi publicităţii bugetare;
 strict reglementat, astfel că în derularea sa concretă se impune respectarea legislaţiei în
materie şi a normelor metodologice elaborate în acest scop de catre Ministerul Finanţelor (sau
Ministerul Bugetului);

110
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

 de larg impact public, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic, care se manifestă atât
în plan economic, cât şi social. Fundamentarea bugetului se înscrie ca o componentă esenţială a
procesului de stabilizare macroeconomică durabilă, prin aceea că soldul bugetului influenţează,
direct sau indirect, atât evoluţia creşterii economice, a nivelului preţurilor, a somajului, cât şi
evoluţia ratei dobânzii şi a soldului contului curent al balanţei de plăţi.
Transpunerea în practică a etapelor procesului bugetar în ţările democratice din punct de
vedere politic, economic şi social se realizează prin sistemul instituţiilor publice specifice statului
de drept. Caracteristica fundamentală a acestui sistem instituţional o reprezinată, pe de o parte,
separarea, pe orizontală, în subsisteme instituţionale ale celor trei puteri din stat (legislativă,
excutivă şi judecatorească), iar pe de alta parte, subordonarea, pe verticală, a instituţiilor în cadrul
fiecăruia din aceste subsisteme. Acest mod de organizare şi funcţionare a instituţiilor care participă
la realizarea procesului bugetar, asigură prevenirea abuzului de putere din partea uneia sau a alteia
dintre instituţii.

9.1.1 Elaborarea proiectului de buget


Proiectul legii bugetare este rezultatul unui proces complex, cu caracter iterativ, care constă în
dimensionarea mărimii alocaţiilor bugetare destinate finanţării obiectivelor de utilitate publică ale
perioadei, precum şi a resurselor financiare ce urmează să fie mobilizate, pe surse de provenienţă.
În proiectul legii bugetare anuale sunt reflectate principalele opţiuni ale Guvernului în diverse
domenii ale vieţii social-economice, astfel că prin conţinutul şi aria sa de cuprindere, acest proiect
are caracterul unui document de cea mai mare importanţă.
Întocmirea proiectului legii bugetare se realizează de către organisme diferite, în diferite ţări,
în funcţie de competenţele stabilite de lege în ce priveşte iniţiativa bugetară. Din acest punct de
vedere, în practica internaţională se disting:
 sistemul iniţiativei guvernamentale;
 sistemul mixt - al iniţiativei parlamentare şi guvernamentale;
 sistemul iniţiativei prezidenţiale.
Sistemul iniţiativei guvernamentale constă în abilitarea Guvernului de a stabili sau sprijini
măsurile vizând aprobarea cheltuielilor publice sau instituirea de venituri publice.
Acest sistem este practicat în Marea Britanie, unde proiectul bugetului se elaborează sub
coordonarea Cancelarului Tezaurului. În acest sens, Instituţia Tezaurului Public primeşte şi
centralizează toate propunerile de cheltuieli elaborate de celelalte ministere, având dreptul de a
controla aceste propuneri şi de a cere eventuala lor revizuire; de asemenea, Tezaurul are competenţa
de a se îngriji de stabilirea structurii şi a dimensiunilor veniturilor publice.
Propunerile bugetare pot fi amendate de către Camera Comunelor, dar aceste amendamente
trebuie să fie însuşite de Guvern. Camera Lorzilor primeşte proiectul de buget doar pentru
informare, neavând atribuţii în acest domeniu.
Sistemul mixt se referă la asumarea iniţiativei bugetare atât de către Parlament, cât şi de către
Guvern.
Acest sistem se aplică în Franţa şi în alte ţări europene. Potrivit acestui sistem, Ministerul
Finanţelor are rolul îndrumării metodologice a operaţiunilor de elaborare a proiectelor şi al
centralizării propunerilor tuturor ministerelor şi al altor subiecţi bugetari, întocmind o schiţă de
buget.
Dacă între orientările de politică bugetară elaborate de Ministerul Finanţelor, pe de o parte, şi
propunerile proprii ale subiecţilor bugetari, pe de altă parte, intervin divergenţe, acestea sunt
analizate într-o prima instanţă de specialişti în domeniu.
În a doua etapă se încearcă solutionarea divergenţelor prin discuţii între Ministerul Finanţelor
cu ceilalţi miniştri sau conducători ai centrelor de responsabilitate, iar în a treia etapă se ajunge la
Primul Ministru.

111
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Echilibrarea şi definitivarea proiectului de buget, precum şi a celorlalte documente însoţitoare,


se realizează de către Guvern, după care se înaintează Parlamentului spre dezbatere şi aprobare.
Aceste documente sunt:
- expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului;
- anexele la proiectul de lege, care redau structura veniturilor şi cheltuielilor (alocaţiilor
bugetare);
- elementele de fundamentare luate în considerare de către Guvern, care sunt necesare
Parlamentului pentru analiza proiectului.
Sistemul iniţiativei prezidenţiale se practică în SUA, unde proiectul bugetului federal este
elaborat de către Preşedintele ţării.
În acest scop, funcţionează un birou bugetar special, care centralizează şi revizuieşte
propunerile departamentelor şi le prezintă preşedintelui spre examinare. Dupa definitivarea sa,
proiectul de buget este înaintat Congresului, împreună cu un raport asupra situaţiei financiare de
ansamblu şi asupra contului execuţiei bugetare pe anul expirat. De asemenea, raportul se referă la
mersul execuţiei bugetare pe anul în curs, precum şi la programul financiar pentru anul următor. În
fine, în acest mesaj al Preşedintelui sunt expuse şi orientările generale ale politicii interne şi externe
a SUA.
În România, potrivit prevederilor Constituţiei, proiectul bugetului de stat şi cel al bugetului
asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de către Guvern şi sunt supuse aprobării
Parlamentului, prin proiecte de lege separate.
Sistemul bugetar românesc este un sistem mixt, al împletirii iniţiativei guvernamentale cu cea
parlamentară.
Revenind la mecanismul elaborarii proiectului de buget, menţionăm că atribuţiile de
coordonare, finalizare şi prezentare către Guvern a acestuia le are Ministerul Finanţelor Publice.
Acesta, împreună cu instituţiile de prognoză, Banca Centrală şi celelalte ministere, stabileşte, pe
baza programului de guvernare aprobat de Parlament, premisele de la care se porneşte în elaborarea
proiectului de buget.
În conformitate cu articolul nr.28 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice se prevede
ca proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul
Finanţelor Publice, pe baza următoarelor elemente:
1. prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar în curs de elaborare
şi pentru următorii 3 ani;
2. politicile fiscale şi bugetare;
3. prevederile memorandumurilor de finanţare şi de înţelegere, precum şi ale acordurilor
internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau ratificate;
4. politicile şi strategiile sectoriale, priorităţile stabilite în formularea propunerilor de buget,
prezentate de ordonatorii principali de credite;
5. propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
6. programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor
acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate şi
de eficienţă;
7. propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de
transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
8. posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.

Calendarul bugetar până la aprobarea bugetului include următoarele etape:


Elaborarea indicatorilor macroeconomici
Indicatorii macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul
de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, sunt elaboraţi de organele abilitate până la data de 31
martie a anului curent. Aceşti indicatori vor fi actualizaţi pe parcursul desfăşurării procesului
bugetar.
112
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Stabilirea limitelor de cheltuieli


Ministerul Finanţelor Publice înaintează Guvernului, până la data de 1 mai, obiectivele
politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi
următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite,
urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe
şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale
finanţelor publice.
Transmiterea scrisorii-cadru
Ministrul finanţelor publice are obligaţia de a transmite ordonatorilor principali de credite,
până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru în care va specifica contextul macroeconomic
pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi
limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.
În cazul în care schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de
cheltuieli, acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice.
Până la data de 15 iunie Ministerul Finanţelor Publice trebuie să comunice ordonatorilor principali
de credite limitele de cheltuieli, astfel redimensionate, în vederea definitivării proiectelor de buget.
Depunerea propunerilor bugetare ale ordonatorilor principali de credite
Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună
la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru
anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani.
Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le
înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat. Autorităţile
administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat. Ministerul Finanţelor Publice examinează
proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora, în caz de
divergenţă hotărăşte Guvernul. Proiectele de buget şi anexele la acesta în formă definitivă se depun
la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an.
Transmiterea raportului şi proiectelor legilor bugetare la Guvern şi Parlament
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de
credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care
le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. Proiectul legii bugetului de stat
este însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un
rezumat al politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget,
precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice. Raportul şi proiectele legilor
bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum şi alte informaţii
relevante în domeniu. După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget,
acesta le supune spre adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui
an.
Proiectul bugetului de stat este asumat de Guvern si de catre fiecare membru in parte. Ca
urmare, în spiritul solidarităţii guvernamentale, membrii Executivului au obligaţia, ca alături de
ministrul finanţelor, să susţină, în cadrul dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget în forma
însuşită de Guvern.

9.1.2 Aprobarea bugetului


Proiectul legii bugetare şi cifrele bugetare previzionate pentru noul an sunt supuse dezbaterii şi
aprobării puterii legislative din fiecare ţară, întrucât bugetul public are incidenţă asupra celei mai
mari părţi a populaţiei şi reprezintă atât principalul instrument, cât şi principalul mijloc de înfăptuire
a politicii economico-sociale şi financiare a statului.
Procedura parlamentară a edictării legii privind adoptarea bugetului diferă de la o ţară la alta,
în funcţie de organizarea Parlamentului şi în funcţie de tradiţie.
113
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

În Franţa, Adunarea Naţională examinează proiectul de buget în primă instanţă, având


prioritate în materie bugetară, în raport cu Senatul. Comisiile Adunării Naţionale au însă drepturi
limitate, vizând propunerile de suprimare sau reducere a unor cheltuieli bugetare, precum şi de
majorare a veniturilor bugetare. Proiectul de lege astfel modificat se dezbate şi în Senat, care are
aceleaşi prerogative. După dezbaterile din Senat, proiectul cu eventualele propuneri ale Senatului,
se rediscută în Adunarea Naţionala. Ca urmare, Adunarea Naţională are competenţa de a se
pronunţa şi asupra propunerilor Senatului. Eventualele divergenţe se discută şi se soluţionează de o
comisie mixtă compusă din reprezentanţi ai celor doua camere. Ratificarea finală a legii de finanţe
anuală (cum este numită legea bugetului public în Franţa) se realizează de către Preşedintele
Republicii, care o semnează, atunci când o consideră convenabilă. Daca unele prevederi nu sunt
convenabile, Preşedintele are posibilitatea să solicite reexaminarea proiectului de către Parlament.
În Marea Britanie, iniţiativa bugetară revine Guvernului. Aici, Camera Comunelor primeşte
proiectul şi poate face propuneri de amendamente, care trebuie să fie însuşite de către Guvern. În
caz contrar, Primul Ministru ar considera aceste amendamente ca un vot de neîncredere, cu toate
consecinţele rezultate dintr-o asemenea situaţie. Dezbaterea proiectului de buget se realizează în
cadrul a 26 sedinţe ordinare ale Camerei Comunelor, iar dacă în acest interval limitat nu se reuşeşte
examinarea sa integrală, bugetul public este considerat aprobat la nivelul cifrelor înscrise în proiect.
Cu o luna înainte de închiderea sesiunii parlamentare, proiectul este adus şi la cunoştinţa Camerei
Lorzilor, dar numai cu scop informativ, întrucât această cameră nu are dreptul să modifice proiectul
de buget şi nu are competenţa votării lui. Potrivit tradiţiei, bugetul aprobat de parlamentul britanic
capătă putere de lege dupa ce este sancţionat de şeful statului, respectiv monarhul legal.
În SUA, Preşedintele are obligaţia legală de a prezenta proiectul de buget întregului Congres
în luna ianuarie. Acest proiect se dezbate mai întâi în Camera Reprezentanţilor, dar acesteia nu i s-a
rezervat decât dreptul de a modifica încasarile din impozite. În schimb, Senatul are atribuţii mai
mari, fiind abilitat să majoreze sau să reducă veniturile şi cheltuielile bugetare propuse de
Preşedinte, având competenţa să introducă noi venituri sau să includă noi alocaţii bugetare. Pentru a
deveni lege, proiectul de buget federal adoptat de Congresul SUA, trebuie să fie însuşit şi de către
Preşedintele ţării, care poate să se folosească de dreptul său de veto pentru a-l respinge. În acest caz,
proiectul este retrimis Congresului pentru o nouă dezbatere şi o nouă votare. Dacă la cea de-a doua
votare, bugetul este adoptat prin votul a două treimi din numărul membrilor fiecarei camere,
Preşedintele ţării este obligat să-l semneze şi să-l publice în această formă.
În Germania, nu există o ierarhizare a camerelor parlamentului, astfel ca, în dezbaterea şi
aprobarea bugetului federal, cele doua camere ale parlamentului au drepturi egale. Ambele primesc
proiectul de buget şi al legii bugetare, pe care le discuta şi le aprobă. În cazul în care se ajunge la
divergenţe între cele două camere, se recurge la o comisie de mediere care definitivează legea
bugetară, înainte de a se ajunge la procedura votarii sale.
În România, cele două camere ale parlamentului au şi ele drepturi egale în ce priveşte
adoptarea legii bugetului de stat. Aceste drepturi nu se exercită separat, ci prin dezbaterea şi
aprobarea bugetului în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, potrivit prevederilor din
Constituţie.
Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole,
precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi
creditele de angajament pentru acţiuni multianuale. Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă
informaţii privind necesarul de finanţare pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru
anii bugetari respectivi.
Prima etapă, examinarea proiectului bugetului, a raportului Guvernului şi a proiectului legii
bugetare anuale se realizează de către comisiile permanente ale Parlamentului (structurate pe
domenii de activitate) şi apoi analiza şi aprobarea în comisia de specialitate a legislativului, adică
cea de buget-finanţe ale fiecărei camere. În calitatea lor de comisii sesizate în fond, comisiile
permanente buget-finanţe examinează şi dezbat cele trei documente, la care se adaugă eventualele
amendamente. La aceste dezbateri sunt invitaţi ministrul finanţelor şi alţi miniştri, precum şi
114
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

parlamentarii din comisiile avizatoare. În măsura în care nu există elemente vizând atingerea unor
interese naţionale care recomandă păstrarea secretului, la aceste dezbateri pot fi invitaţi şi
reprezentanţi ai presei. În final, comisiile reunite întocmesc un raport comun care concluzionează
asupra adoptării celor doua proiecte sau asupra respingerii lor, daca este cazul.
Etapa a doua se derulează în cadrul şedinţei comune a celor două camere. Reprezentantul
Guvernului prezintă expunerea de motive vizând elaborarea proiectului bugetului de stat şi a legii
bugetare anuale, conţinutul acestor proiecte şi situaţia economico-financiară a ţării.
Dupa aceea se trece la dezbaterea generală. Daca prin raportul comun al comisiilor permanente
s-a propus respingerea proiectelor, dupa încheierea dezbaterilor generale, preşedintele şedinţei
comune poate cere acesteia să se pronunţe prin vot asupra respectivei propuneri. Dacă, însă,
raportul comun a propus adoptarea proiectelor, se trece la faza a doua, consacrată dezbaterii şi
aprobării pe articole a proiectului legii bugetare şi a fiecărei prevederi din proiectul bugetului de
stat.
Pe parcursul dezbaterilor din Parlament, membrii acestuia, grupaţi în cadrul diferitelor
formaţiuni politice, propun amendamente la proiectul de buget. Prin acestea parlamentarii încearcă
să satisfacă cât mai multe din solicitările cetăţenilor care-l reprezintă şi care le-au acordat votul în
baza unei anumite platforme politice electorale.
Tranşarea setului de amendamente care sunt aprobate de Parlament se face prin negocieri
politice între partidele parlamentare, cu respectarea principiului majorităţii. Astfel, partidul sau
coaliţia de partide care formează majoritatea politică parlamentară îşi poate impune propriile
amendamente în mai mare măsură decât partidele aflate în opoziţie. Dupa încheierea acestor
dezbateri, urmează procedura votării de ansamblu a legii bugetare şi a cifrelor bugetare din anexele
acesteia.
Pentru a deveni lege, proiectele bugetare se înaintează Preşedintelui României pentru
promulgare.
În practica parlamentară se poate întâlni şi situaţia când dezbaterile se prelungesc peste durata
limită prevăzută, iar legea bugetară să nu fie votată pâna la începutul exerciţiului financiar următor.
Pentru depăşirea unui astfel de impas, s-au configurat două variante practice:
 Varianta aprobării şi execuţiei unor douăsprezecimi bugetare provizorii
Douăsprezecimile bugetare provizorii sunt bugete ale căror venituri şi cheltuieli reprezintă a
douăsprezecea parte din cifrele înscrise în proiectul încă nevotat. Aceste douăsprezecimi se pun în
executare odată cu începerea noului an bugetar, recunoscându-se vocaţia lor bugetară (spre exemplu
în Belgia, Franţa, Italia).
 Varianta încuviinţării trecerii la execuţia bugetară, conform cifrelor înscrise în bugetul
exerciţiului în curs de expirare
Varianta a doua este mai simplă şi mai operativă şi constă în trecerea la execuţia bugetară în
limita cifrelor din legea bugetară a anului în curs de expirare, Guvernul având încredinţarea legală
pentru aceasta.
În România, în conformitate cu prevederile articolului nr.37 din Legea nr. 500/2002 privind
finanţele publice, dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele
lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu
excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după
caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât
cele din anul precedent.

9.1.3 Execuţia bugetului


După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în buletinul oficial al
ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care se realizează
pe durata anului bugetar.

115
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Execuţia bugetului de stat reprezintă ansamblul operaţiunilor privind încasarea veniturilor şi


efectuarea propriu-zisă a cheltuielilor aprobate de către Parlament.
În derularea acestor operaţiuni intervin mii de participanţi- instituţii financiare, aparatul fiscal,
Trezoreria publică, bănci, agenţii guvernamentale, contribuabili etc.- dar răspunderea generală
pentru aducerea la îndeplinire a autorizaţiei parlamentare revine Guvernului.
Responsabilitatea execuţiei bugetare revine Guvernului, care, prin instituţiile sale componente,
trebuie să-şi dovedească capacitatea de administrare atât a procesului de colectare la un nivel cât
mai ridicat a veniturilor, cât şi a procesului de utilizare eficientă a alocaţiilor bugetare.
Pentru aceasta, realizarea veniturilor bugetare în cuantumul prevăzut constituie o obligaţie, în
timp ce efectuarea cheltuielilor până la nivelul aprobat reprezintă un drept al său. În acest sens,
Guvernul trebuie să aibă în vedere că veniturile înscrise în buget reprezintă suma minimă de încasat
(cu excepţia acelora provenite din împrumuturi, la care nivelul prevăzut este maxim), iar cheltuielile
aprobate reprezintă limitele maxime pâna la care pot fi acordate credite bugetare.
Prin legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui
exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a acestora. Creditele bugetare
aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar. Creditele bugetare aprobate pentru un
ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal
de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru
finanţarea altui capitol.
Caracteristica esenţială a procesului execuţiei bugetului de stat constă în separarea activităţilor
de executare a cheltuielilor de cele de executare a veniturilor, fiecare dintre acestea folosind
instrumente şi proceduri diferite.
Complexitatea procesului de execuţie bugetară impune ca în fiecare ţară, în cadrul
Ministerului Finanţelor, să fie organizate structuri adecvate pentru coordonarea tuturor informaţiilor
cu privire la execuţia veniturilor şi a cheltuielilor.
În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg succesiv următoarele etape:
angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
 Angajarea reprezintă asumarea de către un organism public a obligaţiei de a plăti unei terţe
persoane fizice sau juridice o anumită sumă de bani repartizată din bugetul de stat. Această
obligaţie rezultă dintr-un act legal - contract, hotărâre judecătorească, decizie sau ordin ministerial -
şi este legată de livrarea către stat a unor bunuri, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii
în favoarea statului, numirea sau angajarea unor functionari publici. Angajarea este consecinţa unei
decizii deliberate, având natura voluntară, dar există şi cazuri când aceasta este fortuită, având
natura involuntară, în situaţia plăţilor impuse de acoperirea unor pagube produse de accidente sau
calamităţi, precum şi de alte evenimente de forţă majoră.
Angajarea cheltuielilor publice se efectuează de către ordonatorii de credite bugetare si se
bazeaza fie pe prerogativele guvernamentale în materie, în limita creditelor bugetare aprobate, fie
pe deciziile organului legislativ, pentru situaţiile speciale intervenite.
 Lichidarea constituie operaţiunea prin care se verifică şi se constată realitatea în legătură cu
realizarea furnizării lucrării sau a serviciului prestat în favoarea statului, în funcţie de care se
stabileşte cuantumul plăţii ce urmează a fi efectuată. Lichidarea trebuie să aibă la bază actele
justificative privind livrările de bunuri, lucrările executate şi serviciile prestate, ştatele de plată a
salariilor şi altor drepturi băneşti, fiind o operaţiune posterioară realizării prestaţiilor către instituţia
de stat angajatoare a cheltuielilor bugetare.
 Ordonanţarea presupune emiterea unui ordin de plată sau a unei dispoziţii de plată prin
care, pe baza evaluării realizate prin lichidare, se dispune plata în favoarea unui terţ îndreptăţit la
aceasta. În cazul efectuării de cheltuieli ale statului unor legi cu o mare valabilitate în timp, cum ar
fi plata dobânzilor aferente datoriei publice sau a salariilor funcţionarilor publici, se trece direct la
operaţiunea de plată, fără o ordonanţare prealabilă.

116
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

 Plata este operaţiunea prin care are loc stingerea obligaţiei băneşti a statului faţă de
persoanele îndreptăţite. Aceasta se efectuează prin instrumente de plată fără numerar, prin mandat
poştal sau în numerar, după caz.
Primele trei operaţii - angajarea, lichidarea şi ordonanţarea - cad în sarcina ordonatorilor de
credite, iar plata se efectuează numai de gestionarii banilor publici -având calitatea de casieri sau
contabili plătitori.
Această distincţie de funcţii are rolul de a garanta execuţia bugetului în conformitate cu
prevederile legale, de a preîntâmpina delapidările, deturnările de fonduri, risipa sau fraudele.
Execuţia părţii de venituri a bugetului statului se realizează prin aparatul fiscal al
Minsterului Finanţelor Publice şi constă în derularea mai multor faze procedurale succesive.
În cazul impozitelor directe fazele execuţiei bugetare sunt următoarele: aşezarea impozitelor,
lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor şi perceperea propriu-zisă a acestora.
 Aşezarea impozitului se referă la stabilirea obiectului impunerii, la constatarea existenţei
materiei impozabile, precum şi la evaluarea mărimii acesteia.
 Lichidarea este operaţiunea prin care se determină cuantumul impozitului datorat de o
persoana fizică sau juridică. Pe baza acestei operaţiuni are loc deschiderea rolului pentru fiecare
persoană fizică sau juridică desemnată de lege, prin care se înscrie suma datorată cu titlu de impozit
în debitul fiecărui contribuabil.
 Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului
datorat, calculat prin operaţiunea de lichidare anterioară, într-un act sau dispoziţie, pe baza căreia se
autorizează perceperea sa ca venit al bugetului de stat. Forma şi denumirea actului legal vizând
perceperea impozitului sunt diferite în funcţie de situaţia concretă a contribuabililor. Astfel, pentru
contribuabilii debitori care achită spontan se emit titluri de încasare.
 Perceperea propriu-zisă a impozitului presupune încasarea efectivă a acestuia, în cuantumul
şi la termenul stabilit. Prin această operaţiune are loc stingerea obligaţiilor fiscale ale persoanelor
faţă de bugetul de stat. În cazul în care contribuabilii nu-şi achită obligaţiile fiscale la termenele
stabilite, în cadrul operaţiunii de percepere a impozitului se include şi urmărirea, care antrenează
executarea silită a debitorilor rău-platnici ai statului.
Pentru impozitele indirecte, ca şi pentru celelalte venituri bugetare, există proceduri specifice
de execuţie.
În execuţia practică a veniturilor bugetare, fazele de natură administrative (aşezarea
impozitului, lichidarea şi emiterea titlului de percepere) sunt delimitate instituţional de operaţiunea
gestionară de percepere a impozitului (încasarea efectivă).
Astfel, primele trei operaţiuni se realizează de către organele specializate ale Ministerului
Finanţelor Publice, care formează aparatul fiscal, iar cea de-a patra operaţiune se efectuează de
contabili-încasatori aflaţi în serviciul Trezoreriei publice sau al băncilor care au mandatul executării
de casă a bugetului de stat.

9.1.4 Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară


Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor,
precum şi a încasărilor şi plăţilor aferente acestora.
Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor
privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor
fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au această sarcină, şi în urma
verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de
execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat,
care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele
ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile financiare
anuale rapoarte anuale de performanţă, în care să prezinte, pe fiecare program, obiectivele,

117
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind
angajamentele legale.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,
precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura
bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali
de credite, inclusiv anexele acestora.
Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general anual de execuţie a
bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie, până
la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.
Competenţa aprobării contului general anual de execuţie a bugetului de stat revine
Parlamentului.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi
celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de
Conturi.
Contul general anual de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiunilor privind încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetului de stat. La finele anului bugetar, pe baza soldului
acestui cont rezultă situaţia de echilibru bugetar, de excedent sau deficit.
Operaţiunile aferente unui an bugetar sunt reflectate în contul de execuţie bugetară, în funcţie
de soluţia adoptată pentru durata execuţiei bugetului. Astfel, aceasta durată poate fi limitată strict la
un an (în cazul sistemului de gestiune) sau poate fi de 15-18 luni (în cazul sistemului de exerciţiu).
În cadrul sistemului de gestiune, contul general anual de execuţie bugetară şi anexele sale
cuprind numai operaţiile care s-au realizat efectiv pâna la finele anului bugetar. Veniturile
neîncasate şi cheltuielile neefectuate, deşi au fost autorizate de Parlament pentru anul respectiv, vor
fi evidenţiate în contul de încheiere a execuţiei bugetare din anul următor. Acest sistem nu oferă o
situaţie clară pentru analiza execuţiei bugetului fiecărui an, ca urmare a reportării în anul următor a
operaţiunilor neefectuate în anul expirat.
Sistemul de exerciţiu presupune reflectarea în contul general anual de execuţie a tuturor
operaţiunilor aferente fiecărui buget, chiar dacă acestea se realizează după data încheierii anului
bugetar. Potrivit acestui sistem, o perioada de 3-6 luni vor funcţiona două conturi bugetare - cel
referitor la anul bugetar precedent şi cel pentru bugetul în curs. Sistemul este mai avantajos întrucât
în contul de încheiere a execuţiei bugetare sunt reflectate rezultatele finale ale bugetului anului la
care se referă.
Prin examinarea şi adoptarea contului general de execuţie bugetară, Parlamentul exercită
controlul său asupra modului în care a fost adusă la îndeplinire autorizaţia bugetară şi ajunge să
cunoască situaţia financiară a statului şi a structurilor sale componente.
În situaţia înregistrării unui deficit bugetar, Parlamentul are competenţa să decidă asupra
modului şi termenelor de acoperire a acestuia, analizând propunerile Guvernului. Ministerul
Finanţelor Publice întocmeşte anual contul general al datoriei publice a statului. Contul general al
datoriei publice a statului va fi anexat la contul general anual de execuţie a bugetului de stat, ce se
depune la Parlament, potrivit prevederilor prezentei legi. Contul general al datoriei publice a
statului cuprinde conturile datoriei publice interne şi datoriei publice externe directe a statului şi
situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi pentru credite externe primite de către
alte persoane juridice.

9.1.5 Controlul bugetar


Controlul execuţiei bugetare este o etapă importantă a procesului bugetar, a cărei necesitate
derivă din restricţiile ce trebuie luate în considerare la alocarea pe destinaţii a resurselor bugetare,
avându-se în vedere caracterul limitat al acestora.
El este cerut atât din considerente de ordin politic, cât şi din considerente de ordin financiar.
Din punct de vedere politic, Parlamentul este interesat ca Guvernul să realizeze încasarea
veniturilor bugetare aprobate şi să nu depăşeasca cheltuielile bugetare stabilite, în conditiile
118
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

îndeplinirii tuturor obiectivelor vizate. Considerentele financiare vizează creşterea interesului


Guvernului şi a tuturor subiecţilor bugetari pentru buna gestionare a fondurilor statului, prevenire
deturnărilor de fonduri, a delapidărilor, evitarea risipei şi a fraudelor.
Controlul execuţiei bugetului de stat se exercită de o seama de organe împuternicite, fiind de
natura politică, jurisdicţională şi administrativă.
Controlul politic se exercită de către Parlament, prin dezbaterea şi aprobarea proiectelor de
buget şi a contului general anual de execuţie a bugetului, împreună cu anexele sale. Acest control se
exercită şi în cursul execuţiei bugetare, prin examinarea rapoartelor periodice ale Guvernului, prin
controale efective realizate, în unele situaţii, de comisiile parlamentare, prin audierea membrilor
Guvernului sau a oricăror altor persoane care administrează şi gestionează fonduri publice. O alta
formă a controlului parlamentar este reprezentată de examinarea şi adoptarea eventualelor legi
rectificative, prin care autorizaţia parlamentara anuala privind bugetul este revizuita.
Controlul jurisdicţional se efectuează de organele specializate ale statului în vederea
stabilirii răspunderii juridice a subiecţilor, în cazul administrării şi gestionării defectuoase a
fondurilor publice. În România, începând cu 1 martie 1993, funcţionează Curtea de Conturi, ca
organ de control asupra formării, administrării şi utilizării resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public. Pentru a se putea pronunţa asupra legalităţii actelor aferente procesului bugetar,
Curtea de Conturi controlează activitatea tuturor ordonatorilor de credite bugetare. Controlul
jurisdicţional se referă şi la descărcarea de gestiune a administratorilor şi gestionarilor de fonduri
publice, atunci când operaţiunile şi conturile lor au fost găsite în ordine. În caz contrar, este angajată
răspunderea juridică a acestora, iar sumele aflate în afara legalităţii sunt trecute în debitul
persoanelor găsite vinovate. Neajunsurile constate în activitatea miniştrilor, ca ordonatori principali
de credite bugetare, nu sunt judecate de către această curte, ci se aduc la cunoştinţa şefului statului
şi Parlamentului.
Controlul administrativ include atât controlul exercitat de organele de specialitate ale
Ministerului Finanţelor, cât şi controlul realizat în interiorul fiecărei instituţii publice, sub forma
controlului ierarhic exercitat de ordonatorii principali de credite asupra modului cum aceste credite
sunt consumate de către subordonaţi şi a controlului intern. Ca organ specializat al administraţiei
centrale de stat, Ministerul Finantelor Publice are atribuţii permanente de control asupra
operaţiunilor de execuţie bugetară. În acest sens, se urmăreşte modul de respectare a legilor care
reglementează instituirea şi perceperea veniturilor bugetare, a legii prin care a fost adoptat bugetul
de stat, precum şi aspectele privind eficienţa cheltuielilor bugetare. Celelate organe ale
administraţiei publice sunt obligate sa exercite controlul preventiv si de gestiune asupra formării
veniturilor proprii şi a utilizarii resurselor ce le-au fost puse la dispoziţie, inclusiv asupra
patrimoniului public din domeniile lor de activitate. În acest sens, un rol important revine dărilor de
seamă contabile, pe care ordonatorii principali de credite sunt obligaţi să le întocmească şi să le
depună la Ministerul Finanţelor Publice.

9.2. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi prin sistemul de


trezorerie
9.2.1 Obiectul execuţiei de casă a bugetului
Execuţia bugetului, respectiv încasarea propriu-zisă a veniturilor, efectuarea de plăţi,
mobilizarea de resurse financiare pentru finanţarea deficitului, necesită un sistem organizat pentru
derularea fluxurilor bugetare atât în numerar, cât şi fără numerar.
Această activitate în care intervin numeroase operaţiuni băneşti efectuate prin casierii şi prin
viramente între conturi, este cunoscută sub denumirea de execuţia de casă a bugetului.
Prin acest sistem se urmăresc şi alte obiective specifice execuţiei bugetare, referitoare la:
- supervizarea plăţilor şi încasărilor;
- gestiunea disponibilităţilor bugetare;
119
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

- asigurarea informaţiei pentru înregistrarea contabilă a fluxurilor bugetare;


- întocmirea rapoartelor periodice asupra îndeplinirii prevederilor bugetare.
Execuţia de casă a bugetului se poate realiza prin sistemul bancar sau sistemul de trezorerie.
Execuţia de casă prin sistemul bancar - practicată în SUA şi Marea Britanie - presupune ca
o bancă, de regulă banca centrală, să efectueze operaţiunile bugetare de încasări, plăţi şi de finanţare
a deficitului bugetar. În acest sistem, instituţiile publice îşi deschid conturi la diferite bănci, iar
fluxurile cu bugetul sunt desfăşurate prin intermediul băncii împuternicite cu execuţia de casă a
acestuia. Acest sistem prezintă avantajul folosirii reţelelor de casierii şi conturi ale băncilor, dar
prezintă şi unele dezavantaje pentru gestiunea bugetului, cum ar fi:
 Ministerul Finanţelor Publice trebuie să organizeze un sistem distinct pentru supravegherea
plăţilor şi încasărilor, îndeosebi de control al cheltuielilor înainte de eliberarea fondurilor de la
buget;
 disponibilităţile instituţiilor publice existente în diferite bănci, unde acestea îşi ţin conturile,
reprezintă imobilizări pentru buget;
 analiza execuţiei bugetare este dependentă de operativitatea informaţiilor primite de la
sistemul bancar.
În alte ţări, cum e Franţa, execuţia de casă a bugetului este organizată în sistem de trezorerie,
aflat în structura Ministerului Finanţelor sau a altui minister însărcinat cu trezoreria.
În România execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin
trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor Publice, care
asigură: încasarea veniturilor bugetare, efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale
instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale,
efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din
împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la
scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente, efectuarea altor
operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.
Legea nr.500/2002 privind finanţele publice stipulează faptul că prin trezoreria statului se pot
efectua şi următoarele operaţiuni:
a) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea
în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme
internaţionale, şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate sau folosirea acestora pe bază de
hotărâri ale Guvernului, potrivit destinaţiilor stabilite de donatori sau pentru cheltuieli de capital în
sectoarele publice şi economice, după caz;
b) efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul general al
trezoreriei statului prin Banca Naţională a României;
c) alte operaţiuni financiare prevăzute de lege.
Sistemul de trezorerie este format din:
 unitate centrală de trezorerie în cadrul Ministerului Finanţelor care asigură realizarea
politicii de trezorerie şi conduce întregul sistem al trezoreriei din ţară;
 unităţi de trezorerie teritoriale, a căror organizare ţine seama de structura administrativ-
teritorială. O unitate teritorială are personal specializat în operaţiuni de casierie, de control de
trezorerie, de evidenţă a execuţiei veniturilor şi cheltuielilor, de pregătire a rapoartelor periodice
privind execuţia bugetului.

9.2.2 Funcţiile trezoreriei


Termenul de trezorerie a apărut în cadrul unei lungi evoluţii istorice, care a condus, pentru
început, la identificarea cu noţiunea de bani publici, iar, mai târziu, la crearea şi centralizarea unei
instituţii sub o autoritate unică. Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri:
 desemnarea casieriilor propriu-zise ale statului;
 desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie.

120
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Trezoreria îndeplineşte două functii de bază, atribuite de către finanţele clasice: de casier
public (se depun şi se gestionează fondurile statului) şi de bancher (activitatea de creditare pe
termen scurt, pentru echilibrarea în orice moment a intrărilor şi ieşirilor de fonduri).
Prin funcţia de casier public, trezoreria efectuează:
o toate operaţiunile propriu-zise de încasare şi de plăţi de la buget, în numerar sau prin
decontări fără numerar;
o controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget şi asigurarea informaţei
necesare privind execuţia de casă a bugetului, în vederea întocmirii conturilor de execuţie a
bugetului şi a elaborării rapoartelor periodice asupra acesteia;
o gestionează poziţia zilnică de casă a bugetului şi asigură lichidităţile necesare prin
cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi şi sincronizarea acestora.
Factorul temporal conferă trezoreriei un caracter dinamic. Astfel, încasările şi plăţile sunt
obiectul fluctuaţiilor monetare în cursul anului. La cheltuieli, există o anumită regularitate în ceea
ce priveşte nivelul lor lunar, cu excepţia lunii decembrie, în care se utilizează cea mai mare parte a
creditelor bugetare neconsumate. La venituri, regularitatea este mai puţin realizabilă, deoarece
aceasta depinde de ritmicitatea activităţii economice, mai ales în cazul impozitelor directe.
În cursul anului, pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse:
utilizarea fondurilor corespondenţilor, emisiunea bonurilor de tezaur şi avansurile acordate de banca
de emisiune.
1. Utilizarea fondurilor corespondenţilor. Fondurile cele mai mari provin din depozitele
corespondenţilor. Trezoreria are posibilitatea să dispună de aceste fonduri în intervalul până când
corespondenţii îşi retrag din conturi sumele necesare pentru efectuarea plăţilor proprii. În ciuda
centralizării fondurilor, disponibilităţile astfel procurate pot fi insuficiente pentru asigurarea
lichidităţilor necesare şi se creează goluri în casieria trezoreriei.
2. Emisiunea bonurilor de tezaur. Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe
termen scurt şi mediu. Se face distincţie între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele
destinate băncilor sau altor organisme financiare. De asemenea, se face distincţie între: “bonurile în
formular” şi “bonurile în cont curent”.
o Bonurile în formular sunt plasate în public la ghişeul deschis, adică fără limitarea nivelului.
Ele constituie unul din elementele esenţiale ale politicii de economisire, regimul lor de emisiune
variind în funcţie de obiectivele urmărite.
o Bonurile în cont curent sunt bonurile cumpărate de diferitele instituţii financiare, bănci care
doresc să-şi înscrie valoarea lor într-un cont girat de Banca Centrală.
Politica de emisiune a bonurilor de tezaur se referă la alternativele operaţiunilor trezoreriei
posibile de folosit pentru a influenţa masa subscrierilor şi acestea sunt:
o Mecanismul plafonului, care constă în proporţia stabilită de autoritatea monetară, ca
procentaj din disponibilităţile băncilor, care poate fi plasată în bonuri de tezaur. Acest plafon
reprezintă un împrumut forţat pe care băncile trebuie să-l asigure, prin bonuri de tezaur, pentru o
anumită masă a subscrierilor.
o Mecanismul coeficientului de trezorerie, stabilită ca raport între activele lichide ale băncilor,
inclusiv bonurile de tezaur, şi ansamblul resurselor. În acest sistem trezoreria nu este singurul
beneficiar al blocării activelor bancare, ca în mecanismul plafonului, deoarece efectele comerciale
mobilizate se pot substitui bonurilor în calculul coeficientului.
o Mecanismul rezervelor obligatorii prin care băncile sunt constrânse să conserve, într-un
cont creditor neremunerat, de la Banca Centrală, active reprezentând o anumită fracţiune a
depozitelor. Deşi aceste mecanisme au dus la reducerea rolului bonurilor de tezaur în sistemul
bancar, totuşi băncile continuă să subscrie la bonuri de tezaur pentru plasarea disponibilităţilor.
o Mecanismul emisiunii de bonuri în raport cu nivelul resurselor bugetare. Aceasta presupune
stabilirea unui anumit procentaj al valorii bonurilor emise în raport cu nivelul total al resurselor
bugetare. Împrumuturile prin bonuri de tezaur se fac regulat şi de o manieră permanentă. Ele
generează o datorie pe termen scurt, cunoscută sub denumirea de datorie flotanta.
121
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Datoria flotantă prezintă o serie de dezavantaje:


- Reînnoirea bonurilor de tezaur de la o scadenţă la alta, transformându-le, din împrumuturi
pe termen scurt sau mediu în împrumuturi indefinit reînnoite. Este o situaţie cu riscuri, deoarece
este suficient ca o reînnoire să nu fie acceptată, pentru ca statul să “plonjeze” în grave dificultăţi.
- Pericolul politic apare atunci când deţinătorii de bonuri îşi retrag încrederea în guvern,
aruncându-l într-o criză gravă.
- Remediul clasic folosit pentru protecţia împotriva pericolelor datoriei flotante este
“consolidarea” acesteia.
3. Avansurile acordate de banca de emisiune. Cel mai important ajutor pe care Banca îl
acordă statului rezultă din avansurile pe care i le transmite. Avansurile se acordă pe bază de
convenţii încheiate între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională, prin care Banca consimte
voluntar un avans şi îi fixează condiţiile. Un bon de tezaur reprezentând un avans este remis la
Bancă în contrapartidă. Convenţia se aprobă prin lege. Recurgerea la lege denotă voinţa de a
restrânge şi de a controla utilizarea avansurilor. Din punct de vedere monetar, avansurile de la
Banca Centrală conduc la emisiunea de bani fără acoperire, adică au un factor inflaţionist.

Prin funcţia de bancher, trezoreria asigură următoarele servicii:


o este banca la care instituţiile publice îşi au deschise conturile de încasări şi plăţi, realizând
gestiunea disponibilităţilor baneşti ale sectorului public;
o gestionează datoria publică, respectiv operaţiunile de luare a împrumuturilor de către buget
pentru finanţarea deficitului bugetar, de plăţi în contul serviciului datoriei publice, precum şi de
refinanţare a datoriei publice, având ca obiective principale menţinerea împrumuturilor în limita
autorizaţiei parlamentare şi minimizarea costului datoriei publice;
o efectuează şi operaţiunile în care statul apare în calitate de garant sau coparticipant la
acordarea de împrumuturi atât diferitelor agenţii guvernamentale, cât şi în vederea realizării unor
infrastructuri industriale care să fie ulterior închiriate firmelor particulare.
În finanţele moderne, la funcţiile de casă şi de bancă ale trezoreriei se adaugă şi cea a
controlului asupra ansamblului de activităţi financiare ale statului.

Conform unor abordări moderne, trezoreria îndeplineşte cinci funcţii principale:


 funcţia de administrator al banilor publici. Constă în ajustarea resurselor la sarcinile
publice, adică echilibrarea intrărilor cu ieşirile de fonduri pe ansamblul circuitului trezoreriei.
Totodată această funcţie presupune existenţa unei distincţii între echilibrul bugetar şi echilibrul
trezoreriei. Trezoreria trebuie să asigure sudura între secvenţele fluxurilor bugetare, pe parcursul
anului bugetar, solicitând împrumuturi în numele statului.
 funcţia de intermediar financiar. Ca intermediar financiar, pe de o parte, trezoreria se
împrumută pentru a acoperi un deficit, iar, pe de altă parte, poate acorda împrumuturi, similar
instituţiilor financiar-bancare. În acest context, trebuie reţinut că trezoreria, în tabloul operaţiunilor
financiare din contabilitatea naţională, este numele sub care funcţionează Statul, considerat în
activităţile sale monetare şi financiare.
 funcţia de mandatar al puterii publice. În această funcţie trezoreria are numeroase misiuni
de autoritate publică în sectoarele financiar şi economic: veghează împreună cu Banca Centrală, la
buna funcţionare a instituţiilor de credit, este acţionar şi gestionar al proprietăţii publice etc.
 funcţia de agent al intervenţiei financiare publice în economie. Trezoreria utilizează
mijloace de intervenţie foarte diversificate: autorizari eliberate pentru realizarea unei activitati de
interes national; subventionarea totala sau partiala a unor activitati economice; acordarea de
bonificatii la dobânzi; acordarea de garantii anumitor solicitatori de imprumuturi; acordarea de
avansuri rambursabile pentru anumite prioritati din economie etc.
 funcţia de supraveghetor al marilor echilibre.

122
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

Trezoreria este considerată un serviciu al statului care asigură marile echilibre monetare şi
financiare ale statului, atât prin operaţiunile de casierie, bancare şi de contabilitate publică, precum
şi prin activitatea de tutelă de finanţare şi de impulsionare în domeniul economic şi financiar.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă procesul bugetar?
2. Cât durează procesul bugetar?
3. Care sunt trăsăturile procesului bugetar?
4. Prezentaţi în detaliu fiecare fază a procesului bugetar.
5. Ce este execuţia de casă a bugetului?
6. Care sunt obiectivele specifice execuţiei de casă?
7. Ce presupune execuţia de casă prin sistemul bancar? Care sunt dezavantajele?
8. Prezentaţi în detaliu toate funcţiile trezoreriei?
9. Care sunt categoriile de resurse utilizate pentru echilibrarea trezoreriei?

Teme de casă/seminar/aplicaţii practice


1. Cauzele apariției deficitelor bugetare în România.

Bibliografie
 Mosteanu T. (2011), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti
 Ristea L., Trandafir A., (2005), Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
 Ristea L., Trandafir A., (2006), Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii,
Editura Muntenia, Constanţa
 Trandafir A., (2014), Finanțe publice, Editura FRM, București
 Văcărel I., (2007), Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti

123
Finanțe Publice – Sinteza Lect.univ.dr. Trandafir Adina

BIBLIOGRAFIE

1. Mosteanu T. (2011), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti
2. Musagrave R.A., Musagrave P.B., (1989) Public Finance in Theory and Practice. 5th
Edition, Mc Grew Hill, New York
3. Ristea L., Trandafir A., (2005), Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
4. Ristea L., Trandafir A., (2006), Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii,
Editura Muntenia, Constanţa
5. Trandafir A., (2014), Finanțe publice, Editura FRM, București
6. Văcărel I., (2007), Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti

124