Cuprins

1. Mecanism de producere
2. Clasificare
3. Simptome
4. Diagnostic
5. Tratament
6. Complicaţii
7. Recuperarea articulaţiei pumnului
8. Concluzii
9. Bibliografie
 1. Mecanism de producere

Este cea mai frecventă fractură a mâinii şi se întâlneşte cu precădere la sexul feminin. Se

produce din cauza unei căderi pe mână şi recunoaşte câţiva factori de risc precum vârsta înaintată
a pacienţilor. Se cunoaşte în mod particular osteoporoza secundară menopauzei la persoanele de
sex feminin, dar fractura poate să apară şi la adulţii tineri, mai ales la cei de sex masculin.
Acestea sunt fracturi cauzate de traumatismele produse prin cădere de la înalţime, la locul de
muncă, prin accidente rutiere sau accidente sportive.

Atunci când fractura este multifragmentară sau cominutivă, se asociază deplasarea

fragmentelor şi poate fi însoţită şi de fractura stiloidei cubitale de vecinătate, atitudinea
terapeutică devenind mult mai dificilă. Cel mai frecvent traumatismul se produce prin cădere, cu
mâna în extensie.

2. Clasificare:

Câteva tipuri de fracturi radiale clasificate după regiunea epifizei radiale sunt:

- fractură cu deplasare dorsală ( Colles)

- fractură cu deplasare colară ( Smith)

- fractura marginii articulare ( Barton)

3. Simptome

După o cădere pe mână, pacientul resimte o durere la nivelul articulaţiei pumnului.

Această regiune se măreşte în volum şi, uneori, se deformează. Mobilizarea articulaţiei este
dificilă, dar nu întotdeauna imposibilă. Deformarea clasică pentru fractura Pouteau Colles este
“în dos de furculiţă”, însă absenţa deformării nu exclude riscul de fractură. De asemenea apare şi
pierderea mobilităţii active şi pasive.

4. Diagnostic

Se recomandă efectuarea unor radiografii de faţă şi profil ale pumnului, pentru a evalua şi
localiza exact fractura, extensia sa în articulaţie şi deplasarea fragmentelor. Toate aceste
elemente sunt importante pentru evaluarea tipului de tratament care trebuie efectuat. La pacienţii
vârstnici, fractura este de obicei extraarticulară, cu o basculare şi o impactare posterioară. La
pacienţii tineri, radiografia arată o fractură complexă, cominutivă, cu mai multe fragmente, care
interesează suprafaţa articulară a radiusului. Aceste radiografii standard pot fi completate cu un
examen computer tomograf (CT) dacă fractura are traiect intraarticular. Aceste fracturi necesită o
atenţie particulară şi se recomandă operaţia pentru a obţine o reducere cât mai aproape de normal
şi a păstra funcţia articulaţiei pumnului.

5. Tratament:

Nu există un protocol unic al tratamentului acestui tip de fractură, ci mai multe

alternative. Tratamentul acestor fracturi este fie ortopedic (imobilizarea într-un aparat ghipsatsau
într-un polimer de răşină), fie chirurgical (intervenţie chirurgicală cu fixarea osului cu broşe,
placă şi şuruburi). Tratamentul depinde însă de mai mulţi factori aflaţi în legătură cu pacientul,
precum vârsta, starea psihologică şi calitatea osului, dar şi în legăturăcu fractura, precum sediu,
număr de fragmente, tipul deplasării acestora.

     O fractură fără deplasare va fi tratată ortopedic, fără anestezie, fără reducere. După cum
menţionează specialiştii în ortopedie-traumatologie, acest tip de fractură se imobilizează într-un
aparat ghipsat sau un polimer de răşină sintetică. Imobilizarea trebuie făcută însă cu atenţie,
deoarece pumnul trebuie să se afle în prelungirea axului antebraţului, iar aparatul trebuie să lase
libere degetele să se mişte - prima falangă a degetului mare trebuie imobilizată, dar cotul este
lăsat liber. Va fi efectuată o radiografie de control în prima săptămână. Se recomandă
fiziokinetoterapie pentru reluarea mişcărilor mâinii, după îndepărtarea imobilizării, adică după 3-
4 săptămâni, iar pacientul trebuie să-şi folosească cu prudenţă mâna timp de alte 4 săptămâni de
la terminarea tratamentului de recuperare. Programul de recuperare durează o lună şi se va
efectua zilnic în primele două săptămâni şi la doua zile în ultimele două. Undele scurte,
ultrasunetul şi electroterapia sunt necesare doar dacă apare un edem postdeghipsare sau dacă
redoarea articulaţiei pumnului este accentuată.

6. Complicaţii

Complicaţii întâlnite mai frecvent în cazul tratamentului conservator sunt:

- calusul vicios: complicaţie foarte frecvent întâlnită, predominant în cazul tratamentului

conservator şi constă în consolidarea osului cu scurtare, angulare, decalare, în aşa fel încât
mobilitatea şi forţa sunt afectate, durerea este cvasipermanentă (mai ales pe partea cubitusului
care proemină după scurtarea radiusului), iar aspectul estetic este „în baionetă”.

- pseudoartroza (lipsa consolidării) este extrem de rar întâlnită în acest tip de fracturi
- sindromul de tunel carpian constă în compresia nervului median la nivelul pumnului care poate
produce parestezii, durere şi impotenţă funcţională în teritoriul afectat- poate apare ca şi
consecinţă a consolidării în poziţie vicioasă.

- complexul dureros regional (sindrom algoneurodistrofic) datorat, în general, imobilizării

prelungite, caracterizat prin modificări trofice locale însoţite de sudoraţii reci.

Complicaţii legate de actul chirurgical:

- leziuni vasculo- nervoase locale: sunt rar întâlnite, de obicei fără consecinţe pe termen lung

- infecţiile pot impune îndepărtarea implanturilor metalice interne şi eventual înlocuirea cu un

fixator extern.

- diverse tipuri de deterioare a fixării

- leziuni ale unor tendoane (lungul extensor la policelui)

7. Recuperarea articulaţiei pumnului

Recuperarea are trei stadii principale: iniţial, mediu şi final.

Stadiul iniţial (0-6 săptămâni)

În primele 6 săptămâni după o fractură de epifiză distală de radius reabilitarea urmăreşte:

- protejarea fracturii pe timpul consolidării

- reducerea durerii şi a inflamaţiei

- articulaţiile neafectate vor fi menţinute la gradul lor de mobilitate

Pentru reducerea durerii şi a inflamaţiei se vor respecta următoarele principii: repaus,

crioterapie, compresie (pansamentele de compresie, bandajul elastic sau o mănușă de compresie,
pot reduce inflamația). Pansamentele de compresie ar trebui să fie schimbate şi verificate la
fiecare 2-3 ore. Dacă există simptome de tulburări circulatorii (cum ar fi vârfurile degetelor
albăstrii sau senzaţii alterate), bandajul de compresie sau mănuşa nu vor mai fi folosite.
Utilizarea incorectă a compresiei poate provoca o presiune prea mare asupra leziunii amplificând
inflamația. Poziția antideclivă: este esenţială pentru a reduce inflamarea. Prin urmare, este
esenţial ca o poziţie ridicată să fie menţinută pe tot parcursul zilei şi al nopții. Mâna trebuie să fie
deasupra nivelului inimii. Utilizaţi 2-3 perne pentru a sprijini braţul când acesta este aşezat, şi
păstraţi-l deasupra nivelului inimii pe o perna sau două în timpul somnului. 
O altă tehnică pentru a ajuta la controlul inflamației este drenajul, care mobilizează limfa spre
punctele de colectare.

Stadiul mediu (6-8 săptămâni)

După primele şase săptămâni de tratament, osul fiind sudat, recuperarea se va concentra
pe restaurarea forței și a mobilității. Chiar dacă există mai multe tipuri de fracturi şi tratamentele
chirurgicale pentru acestea, principiile de bază ale recuperării sunt aceleași. Folosind principiile
de bază ale recuperării, kinetoterapeutul va personaliza planul de tratament în funcţie de nevoile
specifice ale fiecărui pacient.

O dată ce vindecarea precoce este stabilizată (la aproximativ 6-8 săptămâni de la

traumatism), cu confirmare radiologică, pot începe exerciţiile active asistate ale antebraţului şi
pumnului. Acestea au rolul de a creşte mobilitatea.

Reeducarea flexiei

1. Prin adoptarea unor posturi: pacientul în şezând : mâna se introduce sub coapsă, cu palma în
contact cu aceasta; extensia cotului apropie antebraţul de corp, accentuând flexia pumnului.

2. Prin mobilizări pasive

3. Prin mobilizări auto-pasive: în şezând, cu cotul pe masă, antebraţul vertical în supinaţie: cu

cealaltă mână, care face priză pe mâna afectată (police în palmă), se execută flexia pumnului.

4. Prin mişcări active:  f l e x i a     p u m n u l u i   d i n   p o z i ţ i i   v a r i a t e ( s u p i n a ţ i e ,  pronaţie sau

neutră) ale antebraţului, cu degetele flectate, semiflectate sau întinse.

5. Prin metode de facilitare: flexia pumnului intră în executarea schemei diagonalelor Kabat.

Reeducarea extensiei

1. Prin adoptarea unor posturi: din ortostatism, cu palma în sprijin pe masă, degetele acroşează
marginea mesei.

2. Prin mobilizări pasive: terapeutul aplică o priză pe treimea distală a antebraţului şi o alta pe
mână, cu policele în palmă: se execută extensia pumnului.

3. Prin mobilizări autopasive: automobilizarea clasică, cu ajutorul mâinii sănătoase.

4. Prin mobilizări active: extensia activă se realizează din toate cele trei poziţii de bază ale
antebraţului, degetele fiind flectate pentru a relaxa tendoanele flexorilor şi a permite astfel o
amplitudine mai mare extensiei pumnului.

5. Prin metode de facilitare: extensia pumnului intră în schema de executare a diagonalelor

Kabat.
 Reeducarea înclinării radiale şi cubitale, în vederea acestui obiectiv, utilizează
mobilizările pasive şi cele active care nu prezintă nimic deosebit. Mobilizările pasive se fac prin
prize alăturate lângă pumn, pe antebraţ şi mână. Mişcările active se execută din poziţiile de
supinaţie, pronaţie sau neutră ale antebraţului cu degetele flectate sau întinse.

Stadiu final (8-12 săptămâni)

O dată vindecarea făcută (6-12 săptămâni ), pot fi iniţiate exerciţiile de creştere a forţei
musculare, în timp ce exerciţiile de mobilizare activ asistată sunt continuate. Pumnul şi mâna vor
beneficia mai multe luni de exerciţii de creştere a forţei musculare, incluzând exerciţii de forţă
pentru degete.

Tonifierea musculaturii flexoare

Musculatura principală flexoare a pumnului este reprezentată de marele palmar,

micul palmar, cubitalul anterior şi flexorul comun al degetelor (micul palmar este un muşchi
inconstant), iar cea accesorie, de lungul flexor al policelui. Flexorul
c o m u n   ş i   f l e x o r u l  policelui nu devin flexori ai pumnului decât după ce au asigurat flexia
maximă a respectivelor degete sau acestea sunt fixate. Extensia cotului şi supinaţia antebraţului
pun flexorii pumnului în poziţie alungită. Când cotul este întins şi antebraţul pronat,
doar cubitalul anterior este întins.

Exerciţiul 1 — Pacientul în şezind, cu braţul de-a lungul corpului, antebraţul supinat,

articulaţia scapulo humerală în rotaţie externă, cotul întins, pumnul în extensie:
terapeutul aplică rezistenţă pe palmă şi pe treimea distală a feţei anterioare a braţului; subiectul
execută o flexie clin articulaţia scapulo humerală, o flexie a cotului şi o flexie a pumnului (în
această ordine), degetele rămânând libere.

Exerciţiul 2 — Cu cotul sprijinit pe masă, extins, antebraţul supinat : prize pe palmă şi

antebraţ (faţa anterioară); subiectul realizează o flexie a cotului şi o flexie a pumnului contra
rezistenţelor.

Exerciţiul 3 — Pacientul, cu cotul pe masă, antebraţul vertical în poziţie neutră, pumnul

în extensie, încearcă, contra rezistenţelor opuse de asistent, să pună antebraţul pe
masă.

Exerciţiul 4 — Cotul pe masă şi antebraţul, supinat, aşezat tot pe masă : cu o

ganteră se execută flexii ale cotului si pumnului.
 Tonifierea musculaturii extensoare

Principalii extensori ai pumnului sunt cubitalul posterior, primul şi al doilea

radial,extensorul comun al degetelor, extensorul propriu al degetului V şi
extensorul propriu al degetului II. Ultimii trei devin extensori ai pumnului numai
după ce au realizat extensia degetelor sau acestea sunt blocate. Lungul extensor al policelui
este considerat muşchi accesor după ce extensia policelui a fost terminată.

Exerciţiul 1— în şezând, cu braţul la trunchi, antebraţul în poziţie neutră : se execută abducţia

braţului cu extensia pumnului contra rezistenţelor opuse de asistent — exerciţiul
activează deltoidul mijlociu şi prin el, extensorii pumnului.
Exerciţiul 2 — în şezând, cu cotul pe masă, antebraţul la verticală şi supinat, pumnul şi degetele
flectate: rezistenţe pe antebraţ, posterior şi pe faţa dorsală a mâinii, subiectul extinde cotul şi,
concomitent, pumnul şi degetele.
Exerciţiul 3— Pacientul în decubit ventral, cu braţul abdus 90°, cotul flectat, antebraţul
atârnând la marginea mesei, în mână cu o ganteră: se realizează o extensie a
cotului, care necesită fixarea în extensie a pumnului.
Exerciţiul 4 — Antebraţul în poziţie neutră pe masă, pumnul şi degetele flectate: prize pe treimea
distală a antebraţului şi pe faţa dorsală a degetelor, se execută o extensie a degetelor contrată,
care va antrena şi extensia pumnului (solicitare disto-proximală).

Tonifierea musculaturii înclinării cubitale

Mişcarea de înclinare cubitală este realizată de acţiunea echivalent
a c u b i t a l u l u i a n t e r i o r şi a celui posterior, care sunt agonişti în această mişcare şi
antagonişti în mişcarea de flexie-extensie a pumnului.
Exerciţiul 1— În şezând, cu membrul superior întins pe lângă cap, antebraţul în poziţie neutră:
se execută coborârea membrului superior (extensia braţului) si înclinarea cubi tală
a pumnului contra rezistenţei opuse de asistent pe braţ şi marginea cubitală
(solicitare proximo-distală).

Exerciţiul 2 —În şezând, cotul sprijinit pe masă, se execută înclinarea cubitală învingând o
rezistenţă dată de utilizarea unei benzi elastice.
 Tonifierea musculaturii înclinării radiale
Mişcarea este realizată de primul radial, marele palmar, lungul şi scurtul
extensor al policelui, lungul abductor al policelui. Deşi ultimii trei au poziţia cea mai bună
pentru a realiza înclinarea radială; ei nu o fac decât după ce acţiunea lor asupra policelui este
terminată.
Exerciţiul 1: în şezând, cu braţul în flexie 90°, cotul extins, antebraţul pronat, pumnul î n
înclinare cubitală: asistentul face priză de opoziţie pe
marginea radială a metacarpianului II;pacientul realizează
înclinarea radială a pumnului, ceea ce creează o solicitare proximo-distală;
Exerciţiul 2 — Din şezând, cu membrele superioare de-a lungul corpului, cotului extins,
antebraţul în poziţie neutră, subiectul face o flexie de braţ, o flexie de cot şi o înclinare radială
priza aplicată de către asistent pe marginea radială a metacarpianului I opunându-se acestor
mişcări.
Exerciţiul 3: (pentru primul radial) — Pacientul în şezând, cu cotul pe
masă, antebraţul pronat, pumnul în flexie şi înclinare cubitală: pacientul încercând supinatia,
extensia ş i   î n c l i n a r e a   r a d i a l ă   a   p u m n u l u i ;

Refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii

Exerciţiul 1 — în şezind, cu mâinile la nivelul feţei, lipite prin pulpele digitale,

podurile palmelor îndepărtate: subiectul încearcă să îndepărteze coatele, luând sprijin pe pulpele
degetelor prin activarea izometrică aflexorilor pumnului şi ai degetelor.

Exerciţiul 2 — în şezând, cu coatele uşor îndepărtate, sprijinite pe masă,

antebraţele verticale, mâinile lipite cu degetele întrepătrunse: subiectul încearcă să
desfacă mâinile, menţinând degetele întrepătrunse; mişcarea de îndepărtare o
realizează rotatorii externi aiumărului, contra cărora trebuie să se opună extensorii
pumnului, punctul fix fiind luat prinîntrepătrunderea degetelor.

8. Concluzii

Este cea mai frecventă fractură a mâinii şi se produce din cauza unei căderi pe mână.
Recuperarea precoce după o fractură distală de radius este extrem de importantă întrucât de
ea depinde redobândirea mobilităţii, a forţei musculare şi în final a funcţionalităţii complete a
articulaţiei pumnului.
 9. Bibliografie

 Iaroslav Kiss, ”Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală” – Editura Medicală, Bucureşti

2002;
 D. Barbu, ”Elemente de Ortopedie şi Traumatologie” - Universitatea de Medicină şi
Farmacie, Bucureşti 2001;
 Cristian Budică, ”Kinetoterapia în afecţiunile ortopedico-traumatice” – Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti 2005;
 Tudor sbenghe, ”Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor” –
Editura Medicală – Bucureşti – 1981.
http://www.sfatulmedicului.ro/arhiva_medicala/fractura-radius