Regimul fanariot în Țările Române.

Instaurarea regimului habsburgic în

Transilvania
1.Instaurarea regimului fanariot în Țările Române. Caracteristicile regimului fanariot

Perioada nu trebuie înțeleasă drept începutul prezenței elementului etnic grec în Țările Române, deoarece
grecii se stabiliseră de mai multă vreme aici. După sfârșitul epocii fanariote, diverse familii fanariote cu
membri născuți pe pământ românesc au început să se considere, atât în Moldova cât și în Muntenia, ca
fiind de origine română și sunt prezenți și astăzi în societatea românească. Printre cele mai importante
astfel de familii se numără familia Rosetti, al cărui reprezentant de frunte a fost C. A. Rosetti, (promotor al
radicalismului și naționalismului în perioada postpașoptistă) și familia Ghica, (ai cărui reprezentanți
Grigore al IV-lea și Alexandru al II-lea, în ciuda originii lor, au fost considerați primii domni "pământeni"
după revoluția de la 1821).

Atenția fanarioților s-a concentrat atât pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea oferi imperiul,
cât și pe ocuparea tronurilor din Moldova și Muntenia, care erau încă țări bogate și, chiar mai important,
se bucurau de un statut de autonomie (în ciuda faptului că trebuiau să plătească un tribut ca vasali ai
otomanilor). Mulți greci au găsit un teren propice afacerilor lor în Principatele Române, mult mai
avantajos prin comparație cu cel din Turcia și cu dificultățile pe care le întâmpinau negustorii în Imperiul
Otoman, la fel ca și un teren de afirmare a puterii lor politice crescânde. Mulți dintre fanarioți au intrat în
rândurile boierimii muntene și moldovenești prin alianțe matrimoniale.

Deși mai rar, în perioada fanariotă au apărut și domnii ale unor principi locali. Această situație a
determinat elenizarea discutabilă a unor familii boierești românești: familia Callimachi (numele original
Călmașul) și familia Racoviță, această acțiune fiind făcută pentru a penetra nucleul Fanarului și pentru a le
crește șansele de a ocupa tronul și, mai târziu, pentru a își menține pozițiile.

Deși toate sursele sunt de acord că anul 1711 este momentul oficial în care eroziunea graduală a
instituțiilor tradiționale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au făcut
simțite de cu mult timp înainte. Sultanii otomani au făcut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul
mai multor secole, chiar din secolul al XV-lea, iar nobilii greci sau levantini au concurat cu boierii români
locali încă de la începutul secolului al XVI-lea. Domnitori precum Dumitrașcu Cantacuzino în Moldova și
Gheorghe Duca în Muntenia, ambii aleși în 1673, și-au predat familiile întregi, nu doar pe unii dintre
membri anume aleși, ca zălog la Constantinopol. În același timp, monarhia electivă tradițională din
Principate s-a caracterizat printr-o lungă perioadă de dezordine politică și a fost dominată, în fapt, de un
număr redus de familii ambițioase, locale sau străine, care au intrat în lupte sângeroase de cele mai multe
ori pentru ocuparea celor două tronuri și care, în plus, puseseră mâna pe cel mai întinse moșii din țară.[13]
Un conflict caracteristic este cel dintre familia Craioveștilor și cea a Cantacuzinilor în perioada de până în
anul 1711.

1711-1715

Schimbarea clară de politică față de cele două principate a fost determinată de faptul că, deși autonome,
ele intraseră într-o perioadă de continui hărțuieli cu otomanii, datorată nesupunerii principilor pământeni,
legați din ce în ce mai mult de Imperiul Rus, odată cu venirea la putere a împăratului Petru cel Mare și de
prezența încurajatoare pentru rebeli a Habsburgilor pe frontiera Munților Carpați. Nesupunerea domnilor
locali a devenit din ce în ce mai primejdioasă pentru turci, care acum trebuiau să lupte și cu promisiunea
dată de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de protecția a populației românești ortodoxe.
Această promisiune a devenit evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui Mihai Racoviță,
care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare. Racoviță a fost înlocuit cu
Nicolae Mavrocordat, fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul fanariot care
domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe Ștefan Cantacuzino.
Un moment crucial în politica Imperiului Otoman față de Principatele Dunărene a fost războiul ruso-turc
din 1710-1713, în timpul căruia Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Rusia. După înfrângerea suferită de ruși,
Cantemir a fost silit să plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai permită alegerea domnilor, ci au trecut
la numirea lor, la început în Moldova și la scurtă vreme și în Muntenia. Hotărârea de a numi și în
Muntenia un domnitor nepământean a fost luată după ce domnitorul Ștefan Cantacuzino s-a aliat cu
comandantul militar habsburgic Prințul Eugeniu de Savoia la începutul Războiului Ligii Sfinte.

Caracteristici

Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei dragomanul șef al Sublimei Porți,fiind prin
aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.

Noul principe, care obținuse funcția sa în schimbul unui plocon consistent, (un obicei care era mai vechi),
pleca în noua țară în care fusese numit, și a cărei limbă nu o cunoștea de cele mai multe ori, cu o
numeroasă suită. Odată ce noul principe era numit, el era escortat la Iași ori București de o suită formată
din familia sa, favoriți și creditori, (de la care împrumutase bani pentru ploconul oferit la investire).
Domnul și cei din suită urmăreau să-și recupereze cât mai repede cu putință investițiile făcute cu prilejul
numirii și în plus să strângă suficienți bani cât să trăiască îndestulat după încheierea scurtului mandat
domnesc.

În total, în perioada fanariotă au fost numiți în cele două principate 31 de domni din 11 familii diferite.
Unii dintre ei au fost exilați sau executați. Lupta pentru domnie era așa de încrâncenată, încât a provocat
asasinate între membrii aceleiași familii.

Când, datorită numeroaselor cazuri de trădări ale principilor, familiile din rândul cărora erau aleși
domnitorii au devenit din ce în ce mai puține. Mai mulți Domnitori au ocupat pe rând tronul în cele două
principate. În timp ce domnul de la București plătea mită pentru a evita mutarea sa la Iași, domnul
Moldovei folosea aceeași metodă pentru a ocupa tronul Munteniei, considerate mai bogate. De
exemplu,Constantin Mavrocordat a ajuns să fie numit de nu mai puțin 10 ori pe tronul unei dintre cel două
principate. Domnitorul era dator diferiților creditori, sau chiar sultanului însuși. Cu toate acestea,
instituțiile centrale otomane urmăreau să păstreze controlul asupra celor două principate fără a le exploata
irațional. Astfel,Ahmed al III-lea a plătit o parte din suma datorată de Nicolae Mavrocordat, pentru a
scădea presiunile fiscale asupra populației de rând.

Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile
otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească
creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a
satisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au
inițiat politici dure de taxare a populației, adusă rapid în stare de sărăcie lucie.

Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioți au fost în contrast cu realizările și proiectele
altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia și în
1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti, (care a încercat să reformeze legislația și să introducă
salarizarea funcționarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume
exagerate pentru întreținerea administratorilor – greci sau pământeni – în condițiile în care, în acea
perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deții o funcție oarecare decât să ai moșii). Întroducerea
codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca condică, a fost primită cu rezistență
îndârjită de boieri.

Încercările de reformă ale domnitorilor se loveau de cele mai multe ori de conservatorismul boierilor din
Divan. Documentele timpului arată că în jur de 80% din cei care ocupau un loc în Divan erau membri ai
familiilor vechi boierești românești.[14] Boierii locali încercau să păstreze neschimbate orânduielile
economice și sociale vechi, care le erau favorabile, împotrivindu-se unor reforme precum cea a lui
Alexandru Ipsilanti, făcând în plus presiuni pentru diferite scutiri de taxe și impozite.[15]

După Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia a primit dreptul să intervină în favoarea supușilor
otomani de religie ortodoxă, iar presiunile politice otomane au început să fie mai puțin eficiente. Poarta a
fost obligată să facă unele concesii, dacă dorea să păstreze controlul economic și strategic asupra celor
două principate: tratatul oprea orice creștere viitoare a tributului și, între 1774 și 1830, obligațiile fiscale
ale celor două principate au scăzut de la 50.000 la 20.000 guldeni pentru Muntenia și la doar 3.100
guldeni pentru Moldova.[16]

În perioada imediat următoare semnării tratatului, Rusia s-a folosit la maxim de noile prerogative
câștigate. Astfel, demiterile lui Constantin Ipsilanti (în Muntenia) și Alexandru Moruzi (în Moldova) de
sultanul Selim al III-lea, (cerute de ambasadorul francez în Turcia, Horace François Bastien, ca răspuns la
temerile parțial întemeiate față de o conspirație prorusă la București), au reprezentat un motiv de război
pentru războiul ruso-turc din 1806-1812. (Ipsilanti a fost reînscăunat de generalul Mihail Miloradovici
imediat după intrarea trupelor ruse în Muntenia).

Astfel de acțiuni au inaugurat o perioadă de protectorat rusesc în cele două principate, care a culminat cu
administrația Regulamentului Organic din anii 1830. Principatele Dunărene căpătaseră o mare importanță
strategică odată cu izbucnirea seriei războaielor napoleoniene și începutul declinului Imperiului Otoman,
de îndată ce statele europene au început să fie îngrijorate de expansiunea rusească către sud, (manifestată
printre altele de anexarea Basarabiei în 1812). În cele două principate au fost deschise mai multe oficii
consulare, care urmăreau evoluțiile relațiilor ruso-otomane, consulate care au avut un impact indirect
asupra economiei locale, diplomații oferind protecție și statutul de sudiți afaceriștilor aflați în competiție
cu breslele locale.

În paralel, boierii au început campanii de înaintări de petiții împotriva domnitorilor. Deși unele erau
adresate Porții sau autorităților Imperiului Habsburgic, cea mai mare parte a lor cereau intervenția Rusiei.
În timp ce reclamațiile vizau cazuri reale sau imaginare de corupție politică sau de abuzuri, petițiile erau
ilustrarea conservatorismului semnatarilor. Boierii aveau tendința să facă referiri la Capitulațiile semnate
de cele două principate cu otomanii, cerând respectarea drepturilor sau repunerea în drepturile care le erau
garantate prin acele acte.[17] Boierii reclamau ca neavenită orice încercare a Domnilor de reformă,
pretinzând că acestea contraveneau tradițiilor locale, făcându-se simțite dorințele pentru instaurarea unor
republici aristocratice.[18]

Sfârșitul perioadei fanariote. Urmări

Rolul jucat de domnitorii fanarioți în revoltele grecilor de după 1820 (Vedeți și: Războiul de independență
al Grecie) și haosul provocat de mișcarea Filikí Eteria în Moldova și Muntenia, ca și insurecția condusă de
Tudor Vladimirescu în 1821, au dus la încetarea numirii de domnitori din rândul familiilor fanariote. În
primăvara anului 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei Poarți domni
pământeni. Din aceste delegații au făcut parte printre alții: Ioniță Sandu Sturdza, un coborâtor al lui Vlad
Țepeș, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei [19] și
vornicul Iordache Râșcanu, viitor membru in divanul domnesc al Moldovei. Această acțiune a adus în
Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean în persoana lui Ioniță Sandu
Sturdza[20] și în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica. Relevante pentru relațiile încordate dintre boieri și
domn a fost compromisul dintre cererile pandurilor olteni ai lui Vladimirescu și pretențiile regenței
boierești de la București, care încerca să blocheze ascensiunea lui Scarlat Callimachi, ultimul domn
fanariot din Muntenia.[21]

Domniile lui Ioniță Sandu Sturza în Moldova și a lui Grigore al IV-lea Ghica în Muntenia au fost primele
domnii pământene, întrerupte rapid însă de ocupația rusă din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 și
de perioada de dominație țaristă care a urmat. (Vedeți și: Regulamentul Organic).
Cele mai importante familii fanariote
 Familia Callimachi (Călmașu), la origini o familie boierească din Moldova;
 Familia Cantacuzino;
 Familia Caradja;
 Familia Ghica, la origini o familie albaneză, probabil cu strămoși armãni;
 Familia Kavadas
 Familia Mavrocordat
 Familia Mavrogheni
 Familia Moruzi
 Familia Rosetti
 Familia Șuțu
 Familia Ipsilanti

2 Reformele sociale în Moldova de Est (Basarabia)

Constantin Mavrocordat a fost domn în ambele țări extracarpatice. A avut șase domnii în Țara
Românească și patru domnii în Moldova. A fost fiul primului domn fanariot din spațiul românesc, Nicolae
Mavrocordat și al Pulcheriei Kiurtsi. Domn erudit, care cunoștea limbi precum greaca, latina, turca,
franceza sau italiana, a întreprins o serie de reforme menite să modernizeze Țările Române.

Constantin Mavrocordat a fost un domn foarte erudit, petrecându-şi toate orele libere din zi şi o mare parte
din noapte în lectură continuă, iubitor de literaţi, determinându-i să vină la el cu mari salarii; el posedă mai
multe limbi: greaca, turca, latina, italiana, franceza şi româna. Pe de altă parte, el este puţin ciudat, iubitor
de noutăţi şi nerăbdător în rezolvarea chestiunilor lui şi în anumite momente nu este lipsit de mânie şi de
extravaganţă. Când depăşeşte cu puţin vârsta de 18 ani, atât de mare este reputaţia familiei Mavrocordat
pe lângă turci, încât, în pofida vârstei lui, după moartea tatălui său a fost investit cu principatul.

Perioada reformelor sociale din anii 60-70 ai sec.XIX poate fi considerată etapa finală a procesului de
implementare a sistemului rusesc de administrare în Moldova de Est (Basarabia) într-o gubernie. Astfel, la
22 noiembrie 1873 Senatul a examinat raportul ministrului de interne despre transformarea Basarabiei în
gubernie rusească şi despre lichidarea Consiliului regional. Această propunere a obţinut avizul favorabil al
Consiliului de Stat al Rusiei şi a fost aprobată de Alexandru II, la 28 octombrie 1873.

Reformele „liberale" din anii 60-70 ai secolului al XIX-lea, ce au avut pentru Rusia o mare semnificaţie şi
care reprezentau pentru ea un progres decisiv, au avut impact şi asupra Moldovei de Est (Basarabia).

Reforma agrară în Basarabia a avut particularităţile sale. În Moldova, dezrobirea ţăranilor fusese
înfăptuită încă în anul 1749 de către Constantin Mavrocordat. Problema lichidării dependenţei personale a
ţăranilor de stăpînirii lor aşa cum exista ea în Rusia, pentru Moldovei de Est (Basarabia) nu era actuală.
Înainte de reforma ţărănească din 1861 din Rusia în Basarabia, se numărau 11.681 iobagi, dintre care doar
100 practicau agricultura. Aceştia erau ţiganii care, pînă la 1812, au fost robi, şi ţăranii ruşi aserviţi, aduşi
de către moşierii ruşi după 1812 în Basarabia. Reforma ţărănească, din 19 februarie 1861, s-a aplicat în
Basarabia doar asupra ţiganilor iobagi. Ei nu au fost împroprietăriţi, fiind trecuţi doar în categoria de
ţărani. Pentru dreptul de a folosi pămîntul moşierilor, noii ţărani trebuiau să presteze proprietarilor
boierescul şi alte obligaţii. Ei se vor elibera definitiv în anul 1868.

La 14 iulie 1868, a fost semnat decretul privind împroprietărirea ţăranilor din Basarabia. Împroprietărirea
s-a făcut la o scară mai largă decît în celelalte gubernii ale Rusiei, iar terenurile au trecut direct în mîinile
ţăranilor şi nu în proprietatea obştii săteşti. Mărimea suprafeţei de împroprietărire a fost stabilită în funcţie
de zonă, fertilitatea solului şi densitatea populaţiei. Unei familii de ţărani îi revenea în medie 8 desetine de
pămînt în judeţul Orhei şi 13,5 desetine în judeţul Akkerman. În multe cazuri, moşierii au încercat să
profite de sărăcia ţăranilor, propunîndu-le „în dar” doar jumătate din terenul cuvenit potrivit legii.
Răscumpărarea pămîntului, stabilită la valoarea de 1 rublă 78 copeici pentru o desetină sau 5 ruble 16
copeici pentru «nadel», s-a făcut în decursul a două decenii, atît în muncă, cît şi în sume de bani. În baza
prevederilor Regulamentului şi Contractului normal din 1868, moşierul trebuia să primească de la ţăran
20% din valoarea lotului, iar 80% de la stat. Statul urma să recupereze suma plătită moşierului de la ţăran,
cu dobîndă, pe parcursul a 49 de ani. Pînă la achitarea celor 20%, ţăranul era obligat să asigure moşierului
vechile prestaţii.

Familiile de ţărani au primit următoarele loturi: în judeţul Hotin cîte 8,5 desetine, Soroca – 8-9,5, Bălţi –
9,5, Orhei – 8, Chișinău – 8‐9,5, Tighina – 10,5‐11,5 şi Cetatea Albă cîte 13,5 desetine. Conform datelor
statistice, pe parcursul realizării reformei agrare, din diferite motive, nu au fost împroprietăriţi toţi ţăranii
cu mărimea prevăzută a lotului de pămînt. Astfel, în judeţul Hotin, o mare parte a ţăranilor au fost
împroprietăriţi cu loturi mai mici decît prevedea legea.

Necesitatea unor reforme de ordin administrativ a fost realizată prin introducerea zemstvelor – o
instituţie reprezentativă, care avea menirea să soluţioneze problemelela nivel local. Zemstva se introduce
în Basarabia în anul 1869. În competenţa zemstvei au intrat: dările locale ale populaţiei; aprovizionarea
populaţiei; asistenţa socială; asigurarea clădirilor contra incendiului; sănătatea publică; învăţămîntul
public. Zemstva nu era un organ al statului, dar se afla sub controlul guvernului, căci pentru soluţionarea
unor probleme se cerea aprobarea guvernatorului sau ministerului de interne. Zemstvele erau structurate
pe trei niveluri: zemstva gubernială, zemstvele judeţene şi cele de voloste.

Aria activităţii zemstvelor a fost restrînsă la problemele administrative şi gospodăreşti de importanţă

locală. Zemstvele erau lipsite de orice funcţii politice. Sfera de activitate a zemstvelor a fost foarte strict
delimitată, reducîndu-se la „nevoile şi foloasele locale”. De competenţa zemstvelor judeţene ţineau
următoarele chestiuni: impozite speciale în bani şi în natură; proprietăţile şi capitalurile zemstvei;
drumurile şi pădurile; poşta şi telefoanele; instituţiile medicale şi de caritate; sprijinirea agriculturii,
industriei şi comerţului.

Sistemul electoral al zemstvei, avînd la bază principiile cenzului de avere şi al apartenenţei sociale, a
permis ca în zemstve să predomine nobilimea.

Zemstvele nu erau finanţate de stat. Pentru a-şi acoperi cheltuielile, zemstva a fost abilitată să colecteze
taxe şi impozite locale. Veniturile zemstvei erau formate din impozitarea veniturilor întreprinderilor
industriale şi comerciale, precum şi din taxele percepute pentru averea mobilă şi imobilă.

Una dintre funcţiile zemstvei ţinea de asistenţa medicală şi serviciul veterinar. Aceasta se ocupa de
înfiinţarea spitalelor şi selectarea cadrelor medicale. În 1872, pe lîngă Spitalul din Chișinău, a fost
deschisă o şcoală de moaşe. La 1873, din cele 27 de spitale existente, 15 erau patronate de zemstve.

Zemsvtele au sprijinit financiar întemeierea unui număr relativ mare de şcoli de diverse tipuri. Sub
îndrumarea zemstvei în Basarabia au fost deschise primele şcoli de vinificaţie, au fost studiate porţiunile
navigabile ale Nistrului.

Implementarea reformei judiciare în Moldova de Est (Basarabia) s-a realizat în baza statutului judiciar
din 1864. Acesta avea la bază principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, crearea instituţiilor de
judecată unice pentru toţi cetăţenii, indiferent de originea şi statutul social. Procedura juridică era publică,
judecătorii inamovibili. A fost introdusă instituţia avocaturii şi curtea cu juraţi. Guvernatorul militar al
Basarabiei s-a pronunţat pentru desfăşurarea procedurii de judecată în limba rusă. În schimb nobilimea
basarabeană propus ca limba oficială în judecătoriile locale să fie limba moldovenească, motivînd decizia
prin faptul că, pînă în 1828, aceasta a fost limba oficială şi că majoritatea populaţiei nu cunoştea limba
rusă.
În Basarabia, reforma judiciară a fost aplicată din anul 1869, determinînd o nouă restrîngere a sferei de
acţiune a legilor moldoveneşti. Procesele urmau să se desfăşoare exclusiv în limba rusă. În scurt timp, cele
cîteva funcţii de traducători existente pe lîngă Judecătoria din Chișinău au fost lichidate.

Cu toare acestea, limba moldovenească nu a fost dată uitării, nu a dispărut. Cu toate că nu era folosită în
sfera publică (administraţie, justiţie), ea trăieşte prin purtătorii săi, etnicii moldoveni. şcolile elementare
care se deschid în număr mare la finele secolului al XIX-lea în mediul rural au ca limbă de instruire limba
moldovenească. Aşa cum peste 90% a populaţiei trăiesc în sate, anume aceşti ţărani sînt purtători ai limbii
moldoveneşti. Următoarele trepte ale învăţămîntului, gimnaziul, liceul se fac în limba rusă, însă cea mai
mare parte a populaţiei nu ajunge să fie instruită în aceste instituţii. Mediul rural, conservator prin tradiţie,
a fost cel care a păstrat limba moldovenească, obiceiurile şi datinile strămoşeşti.

Reforma orăşenească a fost implementată în Moldova de Est (Basarabia) cu începere din anul 1871,
după ce fusese adoptată în Rusia. Conform Regulamentului urban, în oraşe se creau dume şi uprave
orăşeneşti ca organe elective alese de orăşeni. În duma orăşenească aveau dreptul de a alege şi a fi alese
numai persoanele care plăteau impozite. Duma era organul deliberativ, iar uprava – organ executiv.
Uprava era alcătuită din doi sau mai mulţi membri, prezidaţi de şeful oraşului (gorodskoi golova). La
Chișinău şeful oraşului era confirmat de Ministerul de interne, iar în celelalte oraşe – de guvernator. La 23
martie 1871 s-a deschis Duma orăşenească la Chișinău. La Bălţi şi Orhei a fost organizată o administraţie
simplificată, compusă din primar numit golova şi doi ajutori. Ulterior, reforma orăşenească s-a extins
asupra oraşelor Akkerman, Bender, Hotin, Soroca.

Competenţele dumei şi upravelor orăşeneşti ţineau de gospodărirea şi aprovizionarea oraşului, amenajarea

pieţelor şi tîrgurilor, întreţinerea spitalelor, chestiunile învăţămîntului, dezvoltarea comerţului şi a
industriei locale, măsurile contra incendiilor, înfiinţarea burselor şi caselor de credit, deschiderea teatrelor,
bibliotecilor, muzeelor. Guvernatorul avea dreptul de a stabili şedinţele dumei orăşeneşti şi de a controla
gestionarea banilor dumelor.

Reforma orăşenească în Basarabia a extins principiile de organizare şi activitate a zemstvelor şi asupra

oraşelor, administrarea lor nimerind, în mare parte, – ca şi zemstvele – în mîinile nobilimii. Astfel, în anul
1910, din cei 51 de membri ai Dumei orăşeneşti din Chișinău, circa 60% erau nobili, iar în 1913 peste
53%.

În 1892 a fost adoptat un nou Regulament urban care limita autoadministrarea oraşelor, stabilind cenzul de
avere pentru alegătorii din oraşe în locul celui fiscal. Din acest motiv în componenţa dumelor orăşeneşti
după 1892 au intrat şi mai mulţi nobili.

Reforma militară. În anul 1874, guvernul rus a reorganizat serviciul militar, prin care s-a încercat
modernizarea armatei ruse după modelul german. Noua lege a introdus obligativitatea serviciul militar,
înlocuind vechiul sistem de recruţi. Durata serviciului militar pentru soldaţi a fost micşorată, de la 25 la 6
ani. În 1812 locuitorii Moldovei de Est (Basarabia) au fost scutiţi de serviciul în armata imperială. Din
1874 ei sînt recrutaţi în armata rusă, participînd în războaiele purtate de Rusia.

3 Răscoala din 1784, numită și „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan

a fost o importantă acțiune de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor feudale la care
era supusă. La ea au participat iobagi români, maghiari, sași de pe domeniile nobililor și statului, mineri din Munții
Apuseni și ocnele din Maramureș, meșteșugari, preoți etc. Răscoala a pus în discuție statutul de tolerați în
Transilvania imperială al românilor, ceea ce i-a conferit și un caracter național. [1] A izbucnit la 2 noiembrie 1784, în
satul Curechiu, Hunedoara, și s-a încheiat la sfârșitul lui decembrie 1784, când Horea și Cloșca au fost capturați de

către autorități.

Situația dinaintea răscoalei

Numărul zilelor de muncă ale iobagilor ajunsese la patru la săptămână cu brațele, trei cu animalele și două
pentru jeleri. Asupra țăranilor apăsau și o serie de dări: zeciuiala din produsele agricole și animale,
plocoanele, cărăușiile, cazarea funcționarilor ce încasau birurile, încartiruirea militarilor. Nobilimea
deținea monopolul vânatului, morăritului și pescuitului, cotropise păduri, pășuni și multe terenuri agricole
ceea ce îi nemulțumea pe țărani. Au mai fost supuși unor obligații privind mineritul, construirea de
cuptoare, transportul lemnului și al minereului, ca și la plata unor impozite. Iobagii aveau voie să se
căsătorească numai cu aprobarea nobililor.

Deși împărăteasa Maria Tereza emite decretul de toleranță pentru românii de religie ortodoxă sau neunită
din Transilvania și le permite numirea unui episcop ortodox, măsurile nu au imediat efectele scontate. Fiul
ei, Iosif al II-lea, coregent, a ajuns prima oară în Transilvania pe când era asociat la tron, în 1773. În
timpul călătoriei a adunat un număr impresionant de petiții, cam 19.000, la fel întâmplându-se și cu
prilejul celei de-a doua călătorii, din 1783. Conducătorul răscoalei, Horea, a fost de patru ori la Viena
pentru a-i prezenta împăratului nedreptățile la care sunt supuși țăranii români din Transilvania, ultima
audiență fiind în aprilie 1784.[2]

În vara anului 1784 s-a dispus de către împăratul Iosif al II-lea o conscripție militară, în cadrul
regimentelor de graniță; cei înrolați urmau să primească arme și să nu mai facă slujbe iobăgești, iar
pământurile și casele pe care le aveau în folosință vor deveni ale lor. Numărul celor care doreau să se
înscrie a depășit însă cu mult așteptările autorităților. Conscripția a fost anulată de guvernatorul
Transilvaniei Samuel von Brukenthal, sub presiunea nobililor maghiari care își simțeau amenințate
privilegiile de clasă, ceea ce i-a nemulțumit și mai mult pe țărani.[3]

Izbucnirea răscoalei
În ziua de 28 octombrie 1784, la târgul săptămânal din Brad, a venit Crișan cu vestea că Horea a adus noi
porunci de la împărat, pe care le va comunica în duminica viitoare (31 octombrie 1784), la biserica din
Mesteacăn, îndemnându-i pe iobagi ca în acea zi să vină cât mai mulți, sau cel puțin 4-5 din fiecare sat.
Duminică se întruniră circa 500- 600 de țărani iobagi, iar Crișan le arătă o cruce aurită, susținând că a fost
primită de Horea de la împărat ca semn că este împuternicit să îndrume pe iobagi să-și hotărască singuri
soarta de a rămâne în continuare iobagi sau de a se înscrie grăniceri în regimentele împărătești. Iobagii, la
îndemnul lui Crișan, se hotărâră să plece la Alba Iulia pentru a se pune în slujba împăratului.[4][5]

Oamenii pornesc spre Alba Iulia peste munte, ocolind orașul Brad, ca să nu fie opriți de nobilii maghiari,
și înnoptează în satul Curechiu. În timpul nopții sunt atacați de trupele de husari, pe care însă le înving și
le dezarmează. Atacul a schimbat planurile răsculaților, care s-au întors spre Brad. Ei au atacat, în ziua de
3 noiembrie 1784, curtea nobiliară Kristyory din Crișcior. Apoi, o parte din ei au urcat în amonte, spre
Abrud, prin Mihăileni, iar o altă grupă a coborât în aval, cucerind Bradul, Baia de Criș, Ribița, Hălmagiu,
Hălmăgel, Ociu Aciuta și Pleșcuța, necruțând nici populația civilă.[6]

Desfășurarea
Mișcarea începută în comitatul Zarandului se întinde și în comitatul Hunedoarei. În ziua de 4 noiembrie
1784, cete de țărani ard castelul baronului Anton Iosika din Brănișca pe valea Mureșului, iar în cele 2 zile
următoare țăranii distruseră și arseră toate curțile nobililor din comunele Sulighet, Bretea, Ilia, Sârbi,
GuraSada, Tătărești, Leșnic, Dobra, Roșcani, Geoagiu de Jos etc. O mulțime de nobili și preoți unguri fură
executați și pe aici. Țăranii veniți din Zarand îi pun în mișcare și pe iobagii de pe Valea Streiului și din
Țara Hațegului, unde de asemenea mulțimea țăranilor răsculați devastează și dă foc edificiilor nobililor din
aproape toate comunele până la granița cu Țara Românească.[5]

La 5 noiembrie răscoala ajunse la marginea orașului Deva, dar eșuează în încercarea de a cuceri orașul. La
11 noiembrie, Horea adresează nobilimii refugiate în oraș un ultimatum, care rezuma ideile politice și
sociale ale răscoalei (deși istoricii au arătat că documentul nu a putut să fie redactat de liderii răscoalei,
care nici nu erau în zona respectivă și nici nu știau să scrie; mai mult, documentul este identic cu un act
redactat la curtea imperială de la Viena, o propunere a consilierului Borie, trimisă Mariei Tereza[7]):[8]

„Nobilul comitat, împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai
fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moșii să părăsească odată
pentru totdeauna moșiile nemeșești. Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele și nobilii
stăpâni de moșii se vor învoi la aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la
marginile orașului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe”

Programul cerea și eliberarea țăranilor arestați, preconiza eliberarea națională și organizarea, după
planurile lui Horea, a unei "republici populare".

Răscoala s-a întins, ajungând și în părțile Aradului, Maramureșului și Sibiului, la ea participând și țărani
sași și maghiari. Pentru a câștiga timp, autoritățile militare și civile au semnat armistiții cu răsculații la
Tibru, Valea Bradului și Sălciua. La Brad (27 noiembrie 1784), Lupșa și Râmeț (29 noiembrie) au avut loc
lupte grele între răsculați și trupele imperiale, succesul favorizându-i pe țărani. Dar, la 7 decembrie, țăranii
au fost învinși la Mihăileni, iar peste o săptămână, Horea a cerut oamenilor să se retragă la casele lor pe
timp de iarnă.

Înfrângerea răscoalei și execuția

Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. Pasurile de trecere în
Țara Românească și Moldova erau riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluției să fugă acolo.
Guvernul din Viena a intervenit și la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaților transilvani.
[9]
Prin trădare, la 27 decembrie 1784, de către pădurarul Anton Melzer din Abrud [1], Horea și Cloșca au
fost prinși în pădurea Scorușetului din Munții Gilăului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier și Crișan,
vândut de nouă țărani din Cărpeniș, căpeteniile lor fiind preoții ortodocși din acel sat, tată și fiu (Popa
Moise/ă și Popa Moise/ă cel Tânăr)[2] . Arestații au fost depuși la Alba Iulia.

S-a constituit o comisie de anchetă, condusă de baronul Anton Iankovic, care a cercetat desfășurarea
răscoalei și pe cei trei conducători ai acesteia.

 Crișan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost supuși celei mai grele pedepse prevăzută de
Constitutio Criminalis Theresiana, prin frângerea cu roată. În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început
procesiunea execuției. Horea și Cloșca au fost transportați în două care separate, având alături până în
momentul execuției pe preotul Rațiu din Maierii Bălgradului. Procesiunea era încadrată de un escadron de
cavalerie de Toscana și aproximativ de 300 de pedestrași și husari. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui
Horea), în jurul podiumului amenajat, au fost aduși cu forța între 2.500-3.000 de iobagi români, câte trei
tineri și trei bătrâni, din peste 400 de sate din cele patru comitate apropiate, unde s-au desfășurat
principalele evenimente ale răscoalei.

Execuția prin tragere pe roată s-a desfășurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat
Cloșca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat 4
lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul, un țigan pe nume Grancea Rakoczi din Alba Iulia, i-a
zdrobit pieptul și după alte 8-9 lovituri și-a dat sufletul. Conform sentinței, organele interne au fost
îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în 4 părți și puse în țeapă în cele mai importante
localități din comitatele Alba și Hunedoara pentru intimidarea poporului. Corpul lui Crișan a fost tratat în
aceeași manieră.[9]

Răsplata promisă și dată de împăratul de la Viena pentru cei care s-au implicat în prinderea conducătorilor
răscoalei a fost imediată. Din lucrarea academicianului David Prodan, „Răscoala lui Horea“, volumul II,
reiese că cei șapte țărani moți care i-au prins pe Horea și Cloșca urmau să primească 600 galbeni (n.r.
monedă de aur) și să fie eliberați din iobăgie, iar pădurarul responsabil de planul prinderii 100 de galbeni.
Premiați urmau să fie și țăranii români care l-au trădat pe Crișan, cu 30 de galbeni, dar și o medalie de aur
pentru protopopul ortodox Iosif Adamovici și 70 de galbeni pentru cei care au participat de prinderea lui
Crișan. „Dar pentru ca această recompensă să-și atingă în cel mai înalt grad scopul, se știe că împărțirea
premiilor s-a efectuat cu solemnitatea necesară, în prezența mulțimii care se adună obișnuit în zilele de
târg“, notează David Prodan.

Urmările și ecourile răscoalei

Conform ordinului împăratului, ca “toți românii care vor fi neîndoios cunoscuți că au comis maltratări, să
fie mutați cu vitele și ustensilele lor”, sute de moți au fost strămutați în Banat și Bucovina.

Moților li se acordă libertatea pășunatului, scutirea de cărăușie, desființarea servituții personale și a legării
de glie (august 1785), căsătorii fără consimțământul nobilului și dreptul la învățătură.

Răscoala a avut un larg ecou în străinătate. Din Austria până în Portugalia, din Germania până în Italia s-
au publicat broșuri, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii răscoalei.
Unii oameni de cultură și filosofi au apărat și explicat acțiunea țăranilor. Lui Horea i s-a atribuit, cu
precădere de către presa europeană, gândul de a reface Dacia, fiind chiar numit "Rex Daciae".[10][3][4] În
îndepărtatul Stockholm, revolta țăranilor ardeleni conduși de Horea a fost urmărită prin dese
corespondențe cu Viena, Sibiu și alte centre europene.[11] Decenii mai târziu, povestea răsculaților a fost
transpusă într-o piesă de spectacol, numită Horia și Cloșca sau banda lotrilor din Ardeal, jucată în mai
multe orașe sedeze

*Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanțelor laicilor și clericilor
români:

1. „ca numirile odioase și pline de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între stări și alte de acest fel, care ca niște
pete din afară, au fost întipărite fără drept și fără lege (pe fruntea națiunii române), acum să fie cu totul
îndepărtate, revocate și desființate“ (reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania)
2. „națiunea română să fie repusă în folosința tuturor drepturilor civile și regnicolare“ (restituirea drepturilor
istorice vechi medievale)
3. „clerul acestei națiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în același fel ca și clerul națiunilor care
alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)
4. „la alegerea slujbașilor și deputaților în dietă ... să se procedeze în chip just, în număr proporțional cu
această națiune“ (reprezentare proporțională în dietă și funcționărime)

Textul Supplex-ului se referă transparent la Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a Franței și
include și unele motive istorice, precum și statistici despre români (care formau aprox. 55% din populația
Transilvaniei). Despre o cercetare mai recentă, argumentarea Supplex-ului se bazează pe ideile dreptului
natural și pe tradiția juridică feudală maghiară.[2]

Petiția a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat.