Sunteți pe pagina 1din 7

CÂTEVA PRACTICI NOCIVE ÎN EDUCAȚIE

Etichetarea

Prin etichetare, copilul este dezumanizat si redus la ceea ce se spune despre el,
nu va știi ce înseamnă să te simți bine în propria piele, fiind programat să se comporte
conform etichetei. Deși toți adulții știu că este imposibil să încadrezi pe cineva într-o
scurtă caracterizare, întâlnim la tot pasul copii buni, copii răi, copii cuminți,
inteligenți, proști, etc.

Copiii învață din exemple. Daca îi vom repeta în majoritatea timpului mesaje
de genul: ”ai greșit.....nu e bine ....Matei este mai inteligent decat tine”, copilul isi va
asuma rolul de copil rau. Astfel, un copil rău este un copil ce deranjează, ce nu se face
plăcut adultului și cu care acesta nu știe să se descurce. Un copil inteligent este un
copil care place, care oferă satisfacția de a înțelege și de a accepta ceea ce i se spune.
Acum da, în această traducere, etichetele capătă sens.

Copii sunt în formare și au nevoie de libertatea de a experimenta felurite


manifestări, iar o etichetă limitează paleta alegerilor. Ei cresc, se dezvoltă și își
elaborează rapid trăirile, este normal să treacă de la un fel de a fi la altul. Evoluția lor
poate i îngrădită de etichetă.

Copilul comunică și prin comportament. Actele lui arată ceva, au adesea o


semnificație ce nu mai poate fi cunoscută, dacă interesul se deplasează de la sensul
manifestării către denumirea ei.

Eticheta poate avea efectul scrierii de destin. Copilul și-o poate asuma ca pe un
nume, ca pe un mod de prezentare în lume.

Uneori adulții nu se limitează la simple considerații morale, ei chiar pun


diagnostice copilului. Adulții au limitele lor, e normal să aibă și ei probleme, să nu
placă pe toată lumea, să nu se descurce în orice condiții și cu orice copil. Însă este total
interzis ca un adult să pună diagnostice (nu are competența necesară), etichete sau să
acționeze împotriva sănătății psihice a copilului.

Amintiți-vă în orice moment ca fiecare copil are toate resursele necesare să


reușească in viață, depinde doar de noi, adulții, să-i creeăm un mediu hrănitor și sigur,
care să-i permită să-si dezvolte la maximum potențialul.

Comparațiile între copii


Adesea, atât educatorii, cât și părinții (și nu numai) fac remarci precum: „Ia
uită-te la colega ta ce cuminte este și ce bine învață, tu de ce nu poți să faci așa?” O
astfel de remarcă nu îl poate face pe copil mai cuminte și mai silitor. Însă cu siguranță
va trezi anxietate, frustrare, dorința de răzbunare. Copilul nu poate înțelege din
aceasta decât că educatorul său nu îl place și îl preferă pe coleg.

În familie, o astfel de remarcă trezește mari tensiuni și diminuează copilului


încrederea în sine, în părintele său și în apartenența sa la familie. Părintele este oricând
gata să–l schimbe.

În clasă, copilul dat drept exemplu pozitiv este considerat „omul profesorului”,
va fi ținta bătăii de joc a colegilor care, astfel, se vor răzbuna.

Părinții și educatorii ar trebui să se orienteze pe reușitele copilului, să-l compare


pe copil doar cu el insuși, facând remarci de genul: ”Bravo! Azi ai reușit să rezolvi 5
exerciții din cele 6. Ieri ai rezolvat doar 4. Sunt mandra de tine.”

Cerințe prea multe sau inadecvate

La grădiniță/scoala și acasă copilul se confruntă adesea cu cerințe de lucru și de


integrare socială care îi sprijină dezvoltarea și îi fac plăcere. Copilul este dornic să
cerceteze, să afle, să fie ca ceilalți copii, să se joace și să comunice cu adulții. Atunci
când simte că regulile îl ajută și protejează îi face plăcere să le respecte. Dacă însă
copilului i se impun prea des rigori absurde sau cărora nu le poate face față, cu timpul
va ajunge să le respingă și pe cele ce-i sunt necesare.

Cerințele adresate copilului trebuie să fie justificate, puține, să nu-l lezeze sau
deranjeze, să fie respectate și de către adult. Copilul se confruntă adesea cu cerințe
total nerezolvabile ale educatorilor săi. Prin frecvența lor sporită, aceste impuneri
ajung să se înscrie într-o „normalitate” asupra căreia nimeni nu își mai pune întrebări.
Astfel, copilul se confruntă cu modele ideale (imagini despre cum ar trebui să fie și să
se poarte un copil, standarde, stasuri). Unii copii sunt împinși de timpuriu spre cariere
de vedete sau olimpici, pentru a confirma competența educatorului, pentru a le aduce
faimă. Prea adesea, copii sunt expuși pe post de „urs dresat” în târg, pe la televiziuni
sau pe la spectacole. În legătură cu aceste manifestări nocive pentru dezvoltarea
copilului, atitudinea adulților este una de complicitate: responsabilitatea revine
părinților, așa că se autorizează în continuare cursuri pentru prezentări de modă sau
pentru formarea „vedetelor” se realizează o mulțime de spectacole cu copii din
aiuritorul motiv că au rating.

Un copil are nevoie să se confrunte cu cerințe rezonabile și satisfăcătoare pentru


el, cu impuneri cărora să le poată face față în cunoștință de cauză (deci potrivite cu
vârsta lui). Copiii au nevoie să simtă că sunt parteneri în stabilirea sarcinilor de lucru,
astfel este important să le aducem la cunoștință așteptările noastre, să negociem
anumite sarcini de lucru, fără a uita însă ca in relația copil-adult, adultul este ”seful”.

Are nevoie să fie el însuși și să aibă un mediu asigurator care să-i permită
renunțarea la centralitatea sa în lume (să vadă că există oameni care nu îl cunosc și
pentru care nu este important). Dispunând de toate acestea, își va descoperi plăcerea
de a comunica, de a colabora, de a stabili relații, de asemenea și el își va rezonabiliza
cerințele în raport cu ceilalți.

Culpabilizarea

Sentimentele de vinovăție se datorează, printre altele, slabei distincții dintre


fantasmă și realitate, dintre gând și faptă. Copilul se simte vinovat nu numai pentru
ceea ce face, ci și pentru ceea ce gândește, simte sau visează. Dacă el ar vrea să scape de
frate, iar acesta se îmbolnăvește, copilul se va simți foarte vinovat.

Practica adulților de a culpabiliza copilul îl menține într-o stare infantilă și nu-i


permit dezvoltarea: „Vezi, dacă mă superi, acum mă doare capul!” Copilul suportă
foarte greu o vină difuză (pentru ceea ce gândește, dar nu a înfăptuit). Cel mai adesea
va face ceva care să-i justifice starea de vină. Fapta concretă atrage pedeapsa, iar
aceasta scoate copilul din nebunia luptei cu fantomele unei vini fantasmate.

La fel de nocive și infantilizante sunt și premonițiile părinților: „Dacă mănânci


prăjitura, o să te doară burta!” Din încrederea sa în părinte, copilul va lua aceste
anticipări ca pe niște scrieri de destin, ca pe niște dorințe musai de împlinit. El nu va
întârzia să-i demonstreze părintelui că are dreptate. Părintele care își controlează
copilul astfel nu se lasă ușor dezidealizat și permite cu greu construcții de
independență.

De asemenea, copilul se poate simți culpabil și pentru că preia la sine


sentimentele de vinovăție ale celor implicați în creșterea și educația sa. Dacă părinții
resimt responsabilitatea creșterii copilului ca pe o încercare dificilă, atunci și copilul se
va simți împovărat.

Dacă părinții se lasă copleșiți de responsabilitățile lor „educative” și uită să se


mai bucure de copilul lor, pot deveni lesne pretențioși și nemulțumiți (față de ei înșiși
și față de copil și față de ceilalți participanți la educație). Copilul nu se poate simți
decât o povară, greu de crescut, încărcat de vina de a face dificilă viața părinților săi. În
spatele acestui perfecționism, de multe ori este o mare agresivitate în care, la nivel
inconștient, părintele gândește (așa cum bine interpretează copilul) să „scape” de
problemă. Aceste gânduri se pot pune în act prin exprimări acceptabile social
(responsabilizarea bunicilor, sporirea timpului petrecut la serviciu), ce realimentează
starea de vinovăție.
Sentimentul de vinovăție va duce la formarea unui carater submisiv, temător si
neîncrezător. Un adult, părinte sau educator, care a trăit in critică si i-a fost indusă
vinovăția (vinovăția este indusă de expresii ca: ”nu-ți este rusine de ce ai făcut”?;
”părinții tăi muncesc banii ăștia, învață să-i apreciezi”; ”muncim de dimineața pînă
seară să-ti fie bine ”; ar trebui să-ți fie rușine!”) va avea tendința să readucă in educația
propriilor copii ”expresii corective”, care să adâncească sentimentele de vinovăție. Dați-
le copiilor permisiunea să greșească, pentru că doar așa vor învăța să se autocorecteze,
să capete încredere în propriile forțe și să obțină succese mai mari. Culpabilizarea
creează legături simbiotice foarte puternice și nu permite detașarea și independența.

Îi răspundem copilului cu aceeași monedă?

Adultul și copilul mare funcționează după principiul „ce ție nu îți place, altuia
nu-i face”. Un copil mic însă, nu se poate detașa de ceea ce simte el și nu se poate pune
în piele altuia (Un bebeluș poate plesni obrazul mamei sale pentru că îi place senzația
din mâna sa, aude pocnitura, etc. Dacă i se întoarce palma, copilul simte durerea – dar
nu și durerea provocată de palma dată de el însuși).

„Plata cu aceeași monedă” arată incapacitatea părintelui de a gândi într-un alt


registru decât al lui personal. Deși vede fața veselă a copilului, fără urmă de
agresivitate, totuși interpretează gestul ca fiind agresiv. De fapt, prin reacția sa,
părintele se arată agresat de către copil ca atare, de diferența aceasta de gândire și
simțire. De datoria sa de care nu poate deroba. De asemenea, părintele pălmuit se
simte copilul de altădată care primea palmele altora fără a putea riposta. Pe acest fond,
își descarcă propriile neputințe, neputându-se controla. Acest tip de practică face
educația mai dificilă și mai dureroasă, îngrădind dezvoltarea naturală a copiilor.
Varianta cea mai potrivită ar fi să încercați să comunicați cu copilul pe marginea
comportamentului necorespunzător și apoi să stabiliți metoda cea mai potrivită de
acțiune. Astfel, cand este ascultat și sentimentele îi sunt reflecate și înțelese, copilul
învață să fie mai conștient de acțiunile potrivite.

Umorul și ironia

Ironia este o formă de agresivitate verbală. Cu excepția autoironiei și cuvântului


de spirit, ea nu arată o prea mare elaborare și, în fapt, nu se deosebește de înjurătură.
Omul, ca țintă a ironiei, se află chiar mai agresat și mi umilit decât dacă ar fi fost
înjurat.

În privința copilului, lucrurile se complică și mai tare. El primește lovitura de


agresivitate, este rănit narcisistic, dar nu poate înțelege de unde i se trage. Copilul nu
înțelege ironia. El înțelege cuvintele ca atare (Dacă i se spune unui copil: „Ești deștept,
nu am ce zice” în primul moment, se va crede lăudat și se va bucura. Zâmbetul i se va
stinge când va vedea supărarea de pe fața adultului. Îi va înțelege agresivitatea, se va
simți umilit, dar nu va înțelege ce sens au avut cuvintele spuse. Se lămurește că ele nu
sunt adevărate, dar de ce minciuna interzisă și blamată este folosită acum de către
adult?).

Alături de ironie, umorul adultului este de neînțeles pentru copil. Metafora este
înțeleasă ca identitate, în sensul propriu exprimării ei, de aceea poate genera imagini
de angoasă (de pildă, dacă mama spune copilului că îl iubește foc, el va crede că se și
pregătește să0l rumenească pe grătar).

Ironia și umorul (altul decât cel al copilului) nu se pot înscrie printre metodele
educative. Acestea creează leziuni narcisiste, spaimă, tensiune. Ele nu pot fi înțelese de
către copil și, în cel mai bun caz, vor fi ignorate ca niște ciudățenii de oameni mari.
Asta nu înseamnă că adultul nu se poate juca , nu poate râde cu copilul – totul este ca
și copilul să poată participa în mod real la toate acestea (adică să înțeleagă despre ce se
vorbește).

Prima formă de ironie pe care o învață copilul este aceea din asocierea adultă a
râsului cu rușinea: „vor râde copii de tine dacă faci așa!” Este o transpunere în grupul
de copii a blamului din morala socială: „râsul lumii”. Râsul începe să-și piardă veselia,
se încarcă cu amarul din rănire, rușine și pedeapsă. Copilul va înțelege să râdă astfel de
cineva blamat, bucurându-se sincer că nu este el cel pedepsit, deși ar fi putut fi. Copilul
simte că a scăpat de un pericol și deci are motiv să se bucure.

Așadar, pentru a avea copii voioși, creativi, spontani și asertivi, folosiți umorul
doar pentru a vă alătura jocului copilului dumneavostră. Unorul poate constitui una
din principalele metode de vă educa copilul, de a-l învăța că în viață, cu umor poți
trece peste unele obstacole ce par insurmontabile. Mai mult chiar, se stie că una din
caracteristicile depresiei la copil constă în incapacitatea de a găsi umorul și bucuria în
activitățile de zi cu zi.

Identitatea de comportament a părinților

Este indiscutabil că un copil are nevoie ca părinții lui să nu se contrazică, să


dispună de un mediu armonios, de siguranță, căldură și buna dispoziție. Nu are însă,
nevoie ca amândoi părinții să se poarte la fel. Ei au roluri diferite, iar copilul are nevoie
de această complementaritate echilibrată. Astfel, mama povățuiește către buna ființă și
cuviință, iar tatăl limitează și deschide orizontul spațiului social și tehnologic. Atunci
când un părinte este supărat sau are o lipsă momentană de disponibilitate, celălalt
poate compensa. Dacă un copil este certat de către un părinte, nu înseamnă că celălalt
îi închide orice șansă de alinare. Chiar dacă nu își contrazice partenerul, poate să-i
deschidă copilului calea de împăcare cu acesta. Când părinții fac front comun, copilul
se vede singur și neînțeles, se sperie de ideea că nu găsește calea spre reparație.
În educația copilului, căutați să vă armonizați la nivel de așteptări și reguli pe
care le transmiteți.. Armonia comportamentului la nivelul adulților, va învăța copilul
lecția echilibrului în viață.

Interpretarea greșită a exprimărilor copilului

O piedică importantă în calea înțelegerii copilului este judecarea


comportamentelor lui după modelul adult. Copilul nu este un adult în miniatură, are o
altfel de raportare la realitate. Chiar dacă este diferit de adult, copilul poate fi înțeles, el
își dezvăluie lesne motivul actelor sale dacă este ascultat, dacă găsește disponibilitatea
reală de comunicare.

Astfel, putem constata că un copil nu minte, ci are fantezie, își brodează uneori
realitatea cu fantasme, ca pe un joc. Alteori, copilul prezintă versiunea sa din
perspectiva dorințelor și așteptărilor proprii. Căutați să însoțiți copilul, reflectându-i
trăirile și astfel va coopera mai ușor. Atunci când copilul crede că totul se învârte în
jurul său, trebuie să știți că pentru el adevărul lui este suprem, pentru că este un adevăr
al trăirilor si emotiilor sale. Aceasta nu ar trebui să ne mire prea tare, căci există și
adulți cu interpretări subiective ale unor fapte obiective. Învățați să-i respectati acest
adevar și nici nu va simți când veți introduce elemente ale realității in fantasma sa.

Lipsa empatiei

Uneori adulții păstrează o relație simbiotică cu copilul și la vârste mari. Auzim


mereu în jur expresii: ”am început școala”/ ”avem multe teme”; ”avem petrecere”,
etc...Așa se face că părintele se poate simți rușinat pentru prostiile pe care le face
copilul săi și mândru pentru reușitele lui. Dacă un copil se trântește pe jos prin
magazin și începe să țipe, părinții săi sunt disperați. Se simt judecați direct pentru
comportamentul copilului sau indirect, ca părinți nepricepuți.

Din aceeași considerație, părinții vorbesc despre copii lor de față ca și cum nu ar
fi acolo. La fel și cadrele didactice care spun despre un copil prezent că este bun la
învățătură. E de neconceput ca doi oameni să vorbească despre un al treilea de față la
persoana a III-a, totuși aceasta este o practică obișnuită când este vorba de copii.

Un fapt la fel de obișnuit este prezentarea copilului drept scuză: „ne scuzați de
întârziere, dar acesta micu nu își găsea ghiozdanul” (de fapt s-au întors din drum după
telefonul uitat al mamei).

În astfel de situații, copilul este considerat parte din sinele adultului, individ de
rang inferior ce poate fi făcut părtaș la mistificări. Proiecțiile sunt atât de abundente,
încât ele nu permit empatia, înțelegerea copilului ca atare.
Pe lângă acestea, copilul se mai poate confrunta și cu anticipările zăpăcitoare ale
unui părinte nesigur. Un părinte lipsit de încredere în sine cel mai probabil va proiecta
această stare asupra copilului. Orice semn de neascultare pare a se transforma, peste
ani, în ceva periculos. Aceasta îl face pe părinte să ia măsuri corective în lumina a ceea
ce anticipează că se poate întâmpla.

Temerile părintelui sunt proiectate asupra copilului. Copilul, inițial, nu are nicio
legătură cu ele, dar prin acțiunile părintelui său este determinat să ajungă un
instrument de împlinire a lor.

Se poate, de asemenea, întâmpla ca adulții educatori să dorească să corecteze la


copil tocmai ceea ce nu pot corecta la ei înșiși. Comunicarea empatica nu presupune
chestionare copilului cu privire la cele mai mici amanunte ale vietii lui. In loc sa
puneți întrebări, inventați o poveste despre cum a decurs ziua dumneavoastră, este
posibil să vă răspundă înapoi cu propia poveste. Un alt lucru pe care trebuie să-l luați
în considerare este să nu „întrerupeți” copilul atunci când turuie fără un subiect
anume. Mai târziu ne așteptăm să ne povesteacă ce vrem noi să auzim. Nu-i corect!
Copilul trebuie ascultat cu răbdare, înainte de a ne împărtăși ceva important ei au
nevoie să știe că sunt ascultați cu adevărat și nu-i vom întrerupe

Carmen Vieru

Psiholog

Bibliografie

Speranța Farca: „Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori ”.

S-ar putea să vă placă și