Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Etichetarea
Prin etichetare, copilul este dezumanizat si redus la ceea ce se spune despre el,
nu va știi ce înseamnă să te simți bine în propria piele, fiind programat să se comporte
conform etichetei. Deși toți adulții știu că este imposibil să încadrezi pe cineva într-o
scurtă caracterizare, întâlnim la tot pasul copii buni, copii răi, copii cuminți,
inteligenți, proști, etc.
Copiii învață din exemple. Daca îi vom repeta în majoritatea timpului mesaje
de genul: ”ai greșit.....nu e bine ....Matei este mai inteligent decat tine”, copilul isi va
asuma rolul de copil rau. Astfel, un copil rău este un copil ce deranjează, ce nu se face
plăcut adultului și cu care acesta nu știe să se descurce. Un copil inteligent este un
copil care place, care oferă satisfacția de a înțelege și de a accepta ceea ce i se spune.
Acum da, în această traducere, etichetele capătă sens.
Eticheta poate avea efectul scrierii de destin. Copilul și-o poate asuma ca pe un
nume, ca pe un mod de prezentare în lume.
În clasă, copilul dat drept exemplu pozitiv este considerat „omul profesorului”,
va fi ținta bătăii de joc a colegilor care, astfel, se vor răzbuna.
Cerințele adresate copilului trebuie să fie justificate, puține, să nu-l lezeze sau
deranjeze, să fie respectate și de către adult. Copilul se confruntă adesea cu cerințe
total nerezolvabile ale educatorilor săi. Prin frecvența lor sporită, aceste impuneri
ajung să se înscrie într-o „normalitate” asupra căreia nimeni nu își mai pune întrebări.
Astfel, copilul se confruntă cu modele ideale (imagini despre cum ar trebui să fie și să
se poarte un copil, standarde, stasuri). Unii copii sunt împinși de timpuriu spre cariere
de vedete sau olimpici, pentru a confirma competența educatorului, pentru a le aduce
faimă. Prea adesea, copii sunt expuși pe post de „urs dresat” în târg, pe la televiziuni
sau pe la spectacole. În legătură cu aceste manifestări nocive pentru dezvoltarea
copilului, atitudinea adulților este una de complicitate: responsabilitatea revine
părinților, așa că se autorizează în continuare cursuri pentru prezentări de modă sau
pentru formarea „vedetelor” se realizează o mulțime de spectacole cu copii din
aiuritorul motiv că au rating.
Are nevoie să fie el însuși și să aibă un mediu asigurator care să-i permită
renunțarea la centralitatea sa în lume (să vadă că există oameni care nu îl cunosc și
pentru care nu este important). Dispunând de toate acestea, își va descoperi plăcerea
de a comunica, de a colabora, de a stabili relații, de asemenea și el își va rezonabiliza
cerințele în raport cu ceilalți.
Culpabilizarea
Adultul și copilul mare funcționează după principiul „ce ție nu îți place, altuia
nu-i face”. Un copil mic însă, nu se poate detașa de ceea ce simte el și nu se poate pune
în piele altuia (Un bebeluș poate plesni obrazul mamei sale pentru că îi place senzația
din mâna sa, aude pocnitura, etc. Dacă i se întoarce palma, copilul simte durerea – dar
nu și durerea provocată de palma dată de el însuși).
Umorul și ironia
Alături de ironie, umorul adultului este de neînțeles pentru copil. Metafora este
înțeleasă ca identitate, în sensul propriu exprimării ei, de aceea poate genera imagini
de angoasă (de pildă, dacă mama spune copilului că îl iubește foc, el va crede că se și
pregătește să0l rumenească pe grătar).
Ironia și umorul (altul decât cel al copilului) nu se pot înscrie printre metodele
educative. Acestea creează leziuni narcisiste, spaimă, tensiune. Ele nu pot fi înțelese de
către copil și, în cel mai bun caz, vor fi ignorate ca niște ciudățenii de oameni mari.
Asta nu înseamnă că adultul nu se poate juca , nu poate râde cu copilul – totul este ca
și copilul să poată participa în mod real la toate acestea (adică să înțeleagă despre ce se
vorbește).
Prima formă de ironie pe care o învață copilul este aceea din asocierea adultă a
râsului cu rușinea: „vor râde copii de tine dacă faci așa!” Este o transpunere în grupul
de copii a blamului din morala socială: „râsul lumii”. Râsul începe să-și piardă veselia,
se încarcă cu amarul din rănire, rușine și pedeapsă. Copilul va înțelege să râdă astfel de
cineva blamat, bucurându-se sincer că nu este el cel pedepsit, deși ar fi putut fi. Copilul
simte că a scăpat de un pericol și deci are motiv să se bucure.
Așadar, pentru a avea copii voioși, creativi, spontani și asertivi, folosiți umorul
doar pentru a vă alătura jocului copilului dumneavostră. Unorul poate constitui una
din principalele metode de vă educa copilul, de a-l învăța că în viață, cu umor poți
trece peste unele obstacole ce par insurmontabile. Mai mult chiar, se stie că una din
caracteristicile depresiei la copil constă în incapacitatea de a găsi umorul și bucuria în
activitățile de zi cu zi.
Astfel, putem constata că un copil nu minte, ci are fantezie, își brodează uneori
realitatea cu fantasme, ca pe un joc. Alteori, copilul prezintă versiunea sa din
perspectiva dorințelor și așteptărilor proprii. Căutați să însoțiți copilul, reflectându-i
trăirile și astfel va coopera mai ușor. Atunci când copilul crede că totul se învârte în
jurul său, trebuie să știți că pentru el adevărul lui este suprem, pentru că este un adevăr
al trăirilor si emotiilor sale. Aceasta nu ar trebui să ne mire prea tare, căci există și
adulți cu interpretări subiective ale unor fapte obiective. Învățați să-i respectati acest
adevar și nici nu va simți când veți introduce elemente ale realității in fantasma sa.
Lipsa empatiei
Din aceeași considerație, părinții vorbesc despre copii lor de față ca și cum nu ar
fi acolo. La fel și cadrele didactice care spun despre un copil prezent că este bun la
învățătură. E de neconceput ca doi oameni să vorbească despre un al treilea de față la
persoana a III-a, totuși aceasta este o practică obișnuită când este vorba de copii.
Un fapt la fel de obișnuit este prezentarea copilului drept scuză: „ne scuzați de
întârziere, dar acesta micu nu își găsea ghiozdanul” (de fapt s-au întors din drum după
telefonul uitat al mamei).
În astfel de situații, copilul este considerat parte din sinele adultului, individ de
rang inferior ce poate fi făcut părtaș la mistificări. Proiecțiile sunt atât de abundente,
încât ele nu permit empatia, înțelegerea copilului ca atare.
Pe lângă acestea, copilul se mai poate confrunta și cu anticipările zăpăcitoare ale
unui părinte nesigur. Un părinte lipsit de încredere în sine cel mai probabil va proiecta
această stare asupra copilului. Orice semn de neascultare pare a se transforma, peste
ani, în ceva periculos. Aceasta îl face pe părinte să ia măsuri corective în lumina a ceea
ce anticipează că se poate întâmpla.
Temerile părintelui sunt proiectate asupra copilului. Copilul, inițial, nu are nicio
legătură cu ele, dar prin acțiunile părintelui său este determinat să ajungă un
instrument de împlinire a lor.
Carmen Vieru
Psiholog
Bibliografie