Sunteți pe pagina 1din 6

Sarmanul Dionis

„Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte
prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile
geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai
frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea
viitoare a vestmântului cugetării româneşti”, afirma Titu Maiorescu în
studiul Eminescu şi poeziile lui (1889).
Tot marele critic aprecia personalitatea psiho-intelectuală a lui Eminescu, vasta
sa cultură de nivel european, precum şi amplele cunoştinţe dobândite despre
mitologia indiană şi românească, studiind sanscrita, religia budistă şi textele
indice Rig-Veda şi Mahabharata.
Mihai Eminescu este cel care inaugurează la noi proza filozofică şi proza
fantastică prin Sărmanul Dionis, Umbra mea şi Avatarii faraonului Tla. Citită în
cenaclul „Junimea” la 1 septembrie 1871, creaţia Sărmanul Dionis este prima
nuvelă fantastică din literatura română şi a fost publicată în revista „Convorbiri
literare” în numerele din decembrie 1872 şi ianuarie 1873.
Sărmanul Dionis este prima nuvelă fantastică din literatura română, Eminescu
iniţiind un fantastic realizat prin îmbinarea planului real cu planul abstract-filozofic
al gândirii.  Discursul epic se axează pe reflectarea subiectivă asupra lumii şi
reuneşte o serie de teme tipic romantice existente şi în literatura universală:
natura, iubirea şi condiţia nefericită a omului de geniu în raport cu timpul şi cu
societatea.
Tema transmigraţiei sufletelor (a metempsihozei / reîncarnării) valorifică ideea
schopenhaueriană conform căreia timpul şi spaţiul sunt manifestări ale substanţei
care se regenerează veşnic, compusă dintr-un număr de arhei (modele eterne),
„umbre” ale individului fizic. Motivul romantic prin care capătă contur toate temele
este visul, ca stare spirituală superioară de accedere în absolutul cunoaşterii.

Tema

Tema nuvelei Sărmanul Dionis este reflectarea subiectivă asupra lumii şi


reuneşte o serie de teme tipic romantice existente şi în literatura universală:
natura, iubirea şi condiţia nefericită a omului de geniu în raport cu timpul şi cu
societatea. Tema transmigraţiei sufletelor, a metempsihozei valorifică ideea
schopenhaueriană conform căreia timpul şi spaţiul sunt manifestări ale substanţei
care se regenerează veşnic, compusă dintr-un număr de arhei - de modele eterne
-, „umbre” ale individului fizic.

Semnificaţia titlului

Epitetul „sărman” din titlul nuvelei simbolizează nefericirea lui Dionis, cauzată de
eşecul suferit în urma încercării de a atinge absolutul în cunoaştere, aşadar nu se
referă la condiţia materială a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos din
mitologia greacă, fire veselă, petrecăreaţă şi, pus în antiteză cu definirea de
„sărman”, dă titlului o sugestivă interpretare, cu valoare stilistică de oximoron, la
fel de inedită şi surprinzătoare ca a nuvelei înseşi.

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Din perspectivă narativă, naratorul este omniscient, iar naraţiunea la persoana a


III-a îmbină realul cu metafizicul. Acţiunea pune în prim plan protagonistul, care
trăieşte în momente temporale şi spaţiale diferite, reale şi imaginare. Autorul îşi
exprimă propria concepţie despre lume şi viaţă prin intermediul personajului cu
dublă identitate, Dan-Dionis. Modalitatea narativă (situaţia diegetică) se remarcă,
aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului şi focalizarea din „spate” sau
focalizare zero, argumentând caracterul obiectiv al nuvelei.

Incipitul

Incipitul este inedit, fiind reprezentat de punctele de suspensie şi de textul cu


literă mică, ce exprimă succint ideea filozofică a viziunii asupra timpului infinit şi
spaţiului nemărginit.

Acţiunea

Dionis, un tânăr de aproape 18 ani, visător incurabil, modest copist „avizat a se


cultiva pe apucate,, singur”, cu o existenţă materială precară, neavând „pe nimeni
în lume, iubitor de singurătate”, care sunt trăsături romantice, este descendentul
obscur al unor aristocraţi scăpătaţi, rătăciţi nu se ştie cum „în clasele poporului de
jos”. Tatăl său o iubise pe Maria, fiica unui preot şi din această iubire se născuse
Dionis. El îşi aminteşte cum „văduvita sa mumă îl crescu cum putu din lucrul
mâinilor ei”, singura moştenire ce-i rămăsese de la tatăl său fiind un portret din
tinereţe al acestuia, în care copilul se regăseşte adeseori pe sine: „era el întreg,
el, copilul din portret”.

Mihai Eminescu

Într-o seară ploioasă de toamnă, Dionis se întoarce acasă cu capul plin de


gânduri, reflectând în spirit kantian asupra conceptelor de timp şi de spaţiu: „nu
există nici timp, nici spaţiu, îşi spuse el, ele sunt numai în sufletul nostru”. El
cugetă că dacă lumea este rodul eului propriu, în care se petrec, în fapt, toate
fenomenele în aparenţă, înseamnă că omul, purtător de scânteie demiurgică,
este atotputernic şi poate să caute în sine împlinirea visului său.

Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite „lucruri mistice” cu ajutorul magiei
şi astrologiei, şi el să se poată mişca în voie în timp, fie în trecut, fie în viitor -
adică pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, să se deplaseze pe
orizontalele spaţiului, „să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui
Alexandru cel Bun - oare este absolut imposibil? Visăm călătorii în Univers, dar
Universul nu este oare în noi?”.
Pasionat de lectura cărţilor de astrologie, Dionis le împrumută de la anticarul
Riven. În vis, cuprins de beatitudine, condiţie necesară în ritualul iniţia tic, Dionis
deschide cartea de astrologie, face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac,
în vremea lui Alexandru cel Bun, sub înfăţişarea călugărului Dan, discipol al
dascălului Ruben, profesor la seminarul din Socola: Călugărul Dan are revelaţia
de a fi trăit în viitor, sub numele de Dionis şi îi mărturiseşte maestrului său,
Ruben, straniul sentiment.

Acesta îl îndeamnă să-şi continue experienţa, prilej cu care autorul exprimă aici
teoria metempsihozei, prin intermediul lui Ruben: „În şir, poţi să te pui în viaţa
tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă ai pricinuit-o tu. [...]
Omul are-n el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi [...] numai că moartea îl
face să uite că a mai trăit”.

Importantele idei filozofice ale timpului şi spaţiului sunt revelate tot prin
intermediul meşterului Ruben, care-i explică lui Dan „deosebirea între D-zeu şi
om”, că numai „D-zeu e vremea însăşi”, pe când omul ocupă numai un loc în
vreme. Şi sufletul omului este veşnic, „dar numai bucată cu bucată”.
Nemărginirea (spaţiul) este „tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice Ioc
dorit”. Dacă omul, care este un şir nesfârşit de oameni, lasă pe unul dintre ei să-i
ţină locul în timpul în care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui.

Omul şi umbra sa îşi pot schimba firile pentru o vreme, „tu poţi să dai umbrei tale
toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă firea ei cea vecinică”. Ruben îl împinge pe
Dionis în păcat, încurajându-l să afle taina creaţiei şi, implicit, „cuvintele lui
Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei”. Ruben, sub înfăţişarea lui
liniştită şi blândă, este un Mefisto care nu-şi dezvăluie intenţiile demonice, dar se
bucură nespus de iniţierea eroului şi, recăpătându-şi fizionomia satanică, exclamă
cu satisfacţie: „încă un suflet nimicit cu totul!”.

În spirit romantic, urmează treceri bruşte de la realitate la vis şi invers cu atâta


repeziciune, încât călugărul Dan îşi pierde simţul obiectivităţii şi se lasă prins de
imaginaţie, cufundându-se în fantastic. Utilizând virtuţile magice ale cărţii, care îi
permit aprofundarea în aventura cunoaşterii, Dan se desparte de propria umbră şi
descoperă că sufletul său a mai trăit cândva „în pieptul lui Zoroastru” (personaj
legendar, reformatorul religiei iraniene antice). Călugărul Dan întoarce şapte foi
din cartea lui Zoroastru şi umbra prinde contur, apoi încă şapte şi „umbra se
desprinse încet” şi „sări jos de pe părete”. Dan se dedublează şi îi restituie
acesteia conştiinţa limitării sale în spaţiu şi timp, primind în schimb nu eternitatea,
ci conştiinţa eternităţii: „Dan era o umbră luminoasă”.

La îndemnurile umbrei („tu întreprinzi o călătorie, cu iubita ta cu tot, în orice spaţiu


al lumei ţi-ar place... în lună, de pildă”), Dan întreprinde, în vis, împreună cu
Maria, o călătorie cosmică, în care dispar cu desăvârşire legile fizicii, timpul şi
spaţiul având alte dimensiuni: ora devine veac, clipele vor fi decenii, iar Pământul
un pandantiv pe care el îl prinde în salba iubitei. Iubirea este singura cale spre
cunoaştere, „călătoria lor nu fuse decât o sărutare lungă” şi se manifestă în vis,
cuplul împlinindu-se, căci „visau amândoi acelaşi vis”. Această călătorie în
Univers este un drum al cunoaşterii, ideal spre care accede Eminescu însuşi.

Naratorul inserează aici o pauză descriptivă, întrerupând naraţiunea: peisajul


cosmic este feeric, fantastic şi poetic, un adevărat paradis al lumii, situat la limita
dintre creat şi increat. În vis. cei doi ajung la „o poartă închisă”, pe care „n-au
putut-o trece niciodată”, pe care se află un triunghi sacru, având în centru „un
ochi de foc”, deasupra căruia stă scris „un proverb cu literele strâmbe ale
întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru
îngeri”. Dan caută cu febrilitate în cartea lui Zoroastru magia care să-i permită
descifrarea proverbului, care semnifică atingerea absolutului în cunoaştere: „aş
voi să văd pe Dumnezeu”.

În zadar îngerii îi şoptesc şi-l avertizează: „De ce cauţi ceea ce nu-ţi poate veni în
minte? [...] De ce vrei să scoţi din aramă sunetului aurului? Nu-i cu putinţă”,
Sugerând că nici o făptură nu ştie sau nu poate face acele lucruri pe care numai
Dumnezeu le poate înfăptui. Lui i se pare că îngerii fac ceea ce el gândeşte, dar
Maria îi explică, şoptit, că, dacă Dumnezeu vrea, atunci „tu gândeşti ceea ce
gândesc îngerii”. El continuă să-şi impună voinţa de a vedea faţa lui Dumnezeu.
Replica îngerilor vine tăios: „Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine şi în zadar îl
cauţi”.

Atingerea absolutului

Atingerea absolutului nu se împlineşte,întrucât, în entuziasmul şi extazul


momentului, tânărul consideră că poate controla Universul şi gândeşte într-un
mod nefericit: „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne...”. Acest gând
profanator, că el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, îl prăbuşeşte cu
brutalitate în abis, el fiind, aspru pedepsit prin revenirea la condiţia de muritor,
sugerând că limitele obiective ale gândirii umane nu pot fi depăşite, deoarece nici
omul şi nici îngerii nu au acces la tainele Creaţiei: „Nefericite, ce ai îndrăznit a
cugeta?”

Dionis realizează că a visat şi revine la condiţia iniţială de muritor, chiar dacă,


bolnav fiind, în delirul său continuă să creadă că este Dan şi că Maria, pe care o
vede la fereastra casei învecinate, este aceeaşi din visurile sale şi că anticarul
Riven ar fi maestrul Ruben.

Împlinirea cuplului în finalul nuvelei, singura operă eminesciană în care iubirea se


realizează, simbolizează faptul că iubirea este singura cale de a accede în
cunoaştere, în aspiraţia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea
supremă, iar iubirea împlinită este numai o treaptă spre fericire: „El simţea că o
oară lângă ea ar plăti măi mult decât toată viaţa. Câtă intensivă, dureroasă, fără
de nume fericire într-o oară de amor!”, sugerând sacrificiul suprem de care este
capabil numai omul superior pentru atingerea iubirii ideale, concept filozofic
întâlnit şi în lirica eminesciană („Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire / Şi
pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire” - Luceafărul).
Finalul

În finalul nuvelei, autorul, prin intermediul naratorului, întreabă cititorul, cu o


ezitare stimulativă: „Cine este omul adevărat al acestor întâmplări: Dan, ori
Dionis?”. Călătoria avusese loc în vis, el redevine copistul visător Dionis, Maria,
fiica spătarului Mesteacăn, este vecina de peste drum care cântă la pian, Ruben
este arhivarul evreu Riven, iar umbra se dovedeşte a fi îndrăgitul portret al tatălui
său.

În final, revine ideea filozofică exprimată de Eminescu şi în Glossă, anume lumea


văzută ca teatru, în care oamenii interpretează roluri predestinate: „Nu cumva
îndărătul culiselor vieţei e un regizor, a cărui existenţă n-o putem explica? [...] Nu
sunt aceeaşi actorii, deşi piesele sunt altele?”. Ideea este preluată de la
Schopenhauer şi este exprimată cu aproape aceleaşi cuvinte ca cele ale
filozofului german: „Voinţa universală e regizorul care mişcă în spatele culiselor
vieţii pe toţi muritorii, ca pe scena unui teatru”.
Noutatea incontestabilă a nuvelei Sărmanul Dionis constă în modul original în
care Eminescu îmbină filozofia cu naraţiunea fantastică şi descrierea,
transpunând în imagini artistice uri orizont ce nu există decât în puterea
imaginaţiei, inexplicabil şi necontrolabil raţional.

Mituri şi semnificaţii

Mitul oniric

Mitul oniric este calea prin care Dionis se metamorfozează în călugărul Dan:
„ciudat... el visase”.

Ideea metempsihozei

Ideea metempsihozei (concepţie religioasă conform căreia sufletul omului ar trăi


mai multe vieţi prin reîncarnare): „Sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaşi
suflet, numai că moartea îl face să uite că a mai trăit”; „În sufletul nostru este
timpul şi spaţiul nemărginit şi nu ne lipseşte decât varga magică de a ne
transpune în oricare punct al lor am voi.”

Ideea timpului şi a veşniciei

Ideea timpului şi a veşniciei: „Omul are în el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi
trecuţi, Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce-or veni şi au trecut; omul
cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi; Şi sufletul nostru are
vecinicie, dar numai bucată cu bucată”.

Ideea spaţiului nemărginit


Ideea spaţiului nemărginit: numai Dumnezeu stăpâneşte nemărginirea, pentru om
spaţiul este „tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit”.

Mitul faustian

Mitul faustian: Ruben este Satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificând
sacrificiul omului superior în dorinţa de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire:
„Ruben însuşi se zbârci, barba îi deveni lăţoasă în furculiţe, ochii îi luceau ca
jăratic, nasul i se strâmbă şi i se uscă ca un ciotur de copac şi scărpinându-se în
capul lăţos şi cornut, începu a râde hâd şi strâmbându-se: încă un suflet nimicit
cu totul. [...] Satana îşi întinse picioarele sale de cal, răsuflând din greu”.

Cifra 7
Cifra 7 este cifră mistică, ce are puteri magice: „pe fila a şaptea a cărţii stau toate
formulele ce-ţi trebuiesc pentru asta. Şi tot la a şaptea filă vei afla ce trebuie să
faci mai departe”.

Deoarece este o specie epică de întindere medie, cu un singur plan narativ, un


conflict concentrat şi personaje puternic conturate, opera literară Sărmanul
Dionis este o nuvelă. Ca în orice nuvelă fantastică, în această creaţie literară se
manifestă arta echivocului, a ambiguităţii, realizată din îmbinarea realului cu
gândirea metafizică, adică transferarea în real a unor teorii filozofice prin
intermediul visului.
Noutatea incontestabilă a nuvelei Sărmanul Dionis constă în modul original în
care Eminescu îmbină filozofia cu naraţiunea fantastică şi descrierea,
transpunând în imagini artistice un orizont ce nu există decât în puterea
imaginaţiei, inexplicabil şi necontrolabil raţional.

S-ar putea să vă placă și