Noaptea de decemvrie, de Alexandru Macedonski

(comentariu literar, rezumat literar)

Rămas în literatura română mai ales prin valoarea ciclului de poezii al Nopţilor
şi prin lirica din volumul Rondeluri, Alexandru Macedonski debutează ca poet
printr-un volum intitulat sugestiv Prima verba, în 1872.

În 1890 Macedonski publică în ziarul „Românul” poemul în proză Meka

şi Meka, valorificând o legendă orientală care va sta la baza poeziei Noaptea de
decemvrie. În proza Meka şi Meka prinţul Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan
primeşte cu limbă de moarte de la tatăl lui îndemnul de a nu se abate niciodată în
viaţă de la calea cea dreaptă. După moartea tatălui său, prinţul pleacă în
pelerinaj spre cetatea sfântă musulmană Meka, însoţit de un alai de servitori,
cămile şi cai, stăpânit de dorinţa de a străbate deşertul persan în linie dreaptă. În
acelaşi timp cu el, pleacă spre Meka şi un cerşetor numit Pocitan-ben-Pehlivan,
pe care prinţul îl invită să i se alăture alaiului său.

Acesta refuză şi parcurge drumul pe căi ocolite, profitând de umbră şi răcoare,

reuşind astfel să intre în cetatea sfântă Meka. Drumul drept parcurs de prinţul
arab este chinuitor, acesta moare răpus de soarele nemilos al deşertului şi nu
reuşeşte să ajungă la cetatea sfântă Meka. Pilda acestei parabole este aceea că
omul curajos, care preţuieşte îndeosebi demnitatea şi integritatea morală nu este
apreciat de societate, fiind învins de impostorul care alege căi ocolite şi triumfă
totdeauna. Pe de altă parte, artistul creator care trăieşte în sfera ideilor înalte este
victorios din punct de vedere spiritual şi poate accede în lumea abstractă,
superioară, „Meka cerească”.

Legenda în proză Meka şi Meka, scrisă de Macedonski cu 12 ani înainte, este

punctul de plecare al poemului Noaptea de decemvrie, simbolizând condiţia
omului superior care nu poate admite nici un compromis în calea sa spre
atingerea idealului absolut. Poezia apare în volumul Flori sacre din 1912, care-l
defineşte pe Macedonski ca pe un poet ce face trecerea de la romantism la
simbolism, de la curentele tradiţionale la cele moderne.
1
Poemul reuneşte, într-o manieră originală, romantismul cu simbolismul, în care
există însă şi elemente de factură clasicistă vizibile mai ales în structura
armonioasă, simetria poeziei şi stilul elevat. Simetria poemului este definită de
două secvenţe lirice care descriu spaţiul poetic, universul inspiraţiei, al creaţiei,
ce apar la începutul şi în finalul poeziei, fiind simbolizate de odaia poetului.
Incipitul constă tocmai în sugerarea lipsei de inspiraţie a poetului, metaforizată
prin versul” Pustie şi altă e camera moartă”.

Alexandru Macedonski

Poemul Noaptea de decemvrie începe prin descrierea spaţiului liric, de

creaţie, sugerând absenţa ideilor poetice, prin utilizarea simbolurilor „pustie şi
albă e camera moartă”, „palatele sale sunt albe fantasme”, în care poetul „trăsnit
stă de soartă”, absenţa muzei fiind sugestiv exprimată prin „nici o scânteie în
ochiu-adormit”. De la spaţiul interior, în care poetul se simt izolat, se trece la
imaginea exterioară a câmpiei „pustie şi albă” şi ea, ca simbol al lumii în care
trăieşte poetul şi care-i este ostilă, deoarece „şi luna-l priveşte cu ochi oţelit”.
Din punct de vedere cromatic, culoarea albă domină întreg tabloul, sugerând
absenţa oricăror contururi ideatice atât în spaţiul poetic interior, cât şi m cel
exterior, imaginea fiind amplificată muzical prin elemente auditive: „lupi
groaznici s-aud, răguşit / Cum latră, cum urlă”, „Sub viscolu-albastru ea geme
cumplit...”.

Apare inspiraţia, simbolizată de „flacăra vie” care este adusă de un arhanghel,

semn că ea este de natură divină, poetul simţindu-se emoţionat de tema poeziei
care-i este sugerată direct, „Avut şi puternic emir voi să fii”, făcând posibilă
accederea poetului în universul ideal al poeziei. Poetul este simbolizat, aşadar,
de emirul dornic să plece la cetatea sfântă Meka, fapt pentru care va trebui să-şi
părăsească „rozul Bagdad”, viaţa fericită de care s-ar fi bucurat în acest „rai de-
aripi de vise şi rai de grădini”.

Emirul, simbol al omului superior, care nu se mulţumeşte cu fericirea telurică,

este motivat de eul liric printr-o serie de calităţi ce conturează portretul geniului

2
„Şi el e emirul, şi toate le are / E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu”, dar şi de
idealul superior către care aspiră „Spre Meka se duce cu gândul mereu”.
Aspiraţia emirului de a ajunge la Meka este atotstăpânitoare, dominatoare, o
dorinţă devoratoare: „Spre Meka-l răpeşte credinţa - voinţa / Cetatea preasfântă
îl cheamă în ea, / îi cere simţirea, îi cere fiinţa / îi vrea frumuseţea - tot sufletu-i
vrea - / Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa”. Între viaţa dulce din „rozul
Bagdad” şi Meka este însă „o pustie imensă”, „e-o mare aprinsă de soare”, pe
care emirul trebuie s-o străbată, înfruntând pericolele ce-l ameninţă, pentru că
„pradă pustiei câţi oameni nu cad?”.

Emirul porneşte la drum „pe-o albă cămilă”, însoţit de un măre alai alcătuit din
robi înarmaţi, „negri-armăsari”, cămile ce poartă provizii de apă şi hrană,
oprindu-se „o clipă pe verdele pisc” pentru a-şi privi ultima oară „oraşul în roza
idilă”. În acelaşi timp cu el pleacă spre Meka un drumeţ cu înfăţişare de cerşetor,
al cărui portret este alcătuit în antiteză şi relaţii de opoziţie cu cel al emirului,
sugerând trăsăturile omului obişnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare, ci
numai ţeluri omeneşti: „searbăd la faţă / Mai slut e ca iadul, zdrenţos şi pocit /
Hoit jalnic de bube - de drum prăfuit / Viclean la privire şi searbăd la faţă.”

Tot în antiteză sunt şi drumurile pe care apucă fiecare dintre cei doi călători.
Cerşetorul pleacă „pe-un drum ce coteşte”, simbol al compromisurilor pe care
omul obişnuit le face în viaţă, „O tânără umbră, de soare-l fereşte / Şi drumu-
ocoleşte mai mult - tot mai mult”. Emirul porneşte să parcurgă deşertul, ca
simbol al vieţii în linie dreaptă, trăieşte cu demnitate, fără nici un fel de ocolişuri
sau subterfugii: „Şi el naintează - şi calea e dreaptă - / E dreaptă - tot dreaptă -
dar zilele curg / Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg - / Şi el naintează - dar zilele
curg, în timp ce drumeţul pocit, care apelează la compromisuri pentru a-şi uşura
existenţa, este ferit de greutăţile şi dificultăţile vieţii, întrucât pe drumul ocolit
„o tânără umbră de soare-l fereşte”.

Emirul îndură toate vicisitudinile unei existenţe demne, el nu este ocrotit în

drumul său de nimic, „nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare / Şi el
naintează sub flăcări de soare”. Calea cea dreaptă urmată de emir stă sub semnul
focului „şi foc e în aer” şi sub semnul sângelui „în ochi o nălucă de sânge”.

3
Culoarea dominanţi în parcurgerea deşertului este roşul, ca simbol al vieţii, dar
şi al patimii de a atinge idealul, devenit „nălucă sublimă”.

Eul liric accentuează dificultatea atingerii acestuia, printr-o enumerare de

simboluri şi simetrii sintactice, sugerânde setea de absolut, „Un chin fără
margini de sete-arzătoare”, de care este stăpânit omul superior „Şi tot fără
margini pustia se-ntinde / Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt / [...] Şi tot nu s-arată
năluca sublimă / [...] Şi tot nu s-arată cetatea de vise... / [...] Cetatea de vise
departe e încă”, înaintarea emirului prin deşert se face într-un ritm dinamic
ilustrat de o aglomerare de verbe la prezentul etern, ce sugerează forţele ostile ce
se împotrivesc împlinirii acestui ideal, care simbolizează societatea superficială,
meschină, neputincioasă să aprecieze valoarea adevărată a existenţei superioare:
„se-ntinde”, „naintează”, „s-aprinde”, „aleargă”, „luceşte”, „vibrează”, „curg”
etc.

Servitorii şi animalele mor pe rând, „dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile”,
proviziile se sfârşesc şi ele, „şi tot nu s-arată cetatea de vise”, prinţul rămânând
singur sub arşiţa nemiloasă a pustiei, sub „aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel”.
Culoarea roşie este aici simbol al destinului implacabil, fiind pretutindeni un
„roşu de sânge”, „roşii movile”, imaginea căpătând valenţe apocaliptice: „Oribil
palpită aceeaşi culoare [...] Tot roşu de sânge zăresc peste tot”. Chinurile
emirului, care suferă de sete şi de foame sugerează zbuciumul poetului pentru
condiţia sa nefericită în lumea cu care nu poate comunica şi chiar speranţa este
„în sufletu-i moartă”.

Ajuns la apogeul călătoriei sale, emirul trăieşte iluzia idealului pe care speră să-l
atingă prin intrarea în sfânta cetate, „chiar porţile albe le poate vedea”, aleargă
spre cetate, dar aceasta se depărtează pe măsură ce dorinţa lui creşte: „Spre
albele ziduri, aleargă - aleargă, [...] Dar Meka începe şi dânsa să meargă”. Setea
poetului de a atinge perfecţiunea creaţiei este un ideal ce depăşeşte aspiraţia
umană, pentru că „visu-i nu este un vis omenesc”, de aceea atingerea absolutului
este imposibilă „alba cetate rămâne nălucă”.

4
Iluzia emirului sugerează un sfârşit tragic al omului superior care-şi închină
întreaga existenţă împlinirii unui ideal absolut, el căzând victimă propriului crez
care cere sacrificii şi care este de neatins. Calea dreaptă pe care o urmează
geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil de a nu se abate în viaţă
de la drumul drept. Cu ultimele puteri, emirul îl zăreşte pe drumeţul pocit
întrând pe porţile Mekăi pământeşti, în timp ce, el va transcede în Meka
cerească: „Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare”.

Finalul poeziei redă simbolul destinului omului superior supus suferinţei

pricinuite de incapacitatea oamenilor obişnuiţi de a-i înţelege idealul ce este
greu de atins: „Murit-a emirul sub jarul pustiei”.

Ca şi în poezia lui Ştefan Augustin Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint, prinţul

din Levant şi emirul - din poemul lui Macedonski sunt simboluri ale omului
superior însetat de absolut şi devorat de propriul său ideal. Poemul îmbină într-
un mod armonios elementele romantice cu cele simboliste şi cu cele clasiciste.

Elemente romantice

- tema poemului: condiţia vitregă a omului superior într-o lume dominată

de interese meschine, superficială şi incapabilă să înţeleagă idealurile
superioare ale acestuia;
- antiteza, ca principală modalitate de alcătuire a portretului omului de
geniu şi al omului obişnuit, a idealului absolut al geniului şi a ţelului
omului comun etc.;
- motivele romantice: noaptea, luna, chinurile îndurate de emir în călătoria
sa prin deşert (împrejurări extraordinare).

Limbajul artistic

Limbajul artistic este metaforic-sugestiv pentru ideile poetice exprimate.

Metafora ideatică este frecventă pe parcursul întregii poezii, nefiind dificil de

interpretat sensul ei; de exemplu versul „Şi flacăra spune: «Aduc inspirarea»...”
sugerează evident sosirea muzei, pe care poetul o aştepta pentru realizarea
creaţiei sale lirice. Există însă şi metafore stilistice, cum este cea care sugerează

5
deşertul: „Pustia e-o mare aprinsă de soare”, ori metafora vieţii fericite: „rozul
Bagdad”.

Epitetele sunt, în general, metaforice („roza idilă”), dar întâlnim şi multe epitete
ornante („vesel tumult”) ori cromatice („verdele pisc”).

Macedonski foloseşte şi figuri de stil mai rar întâlnite în lirica românească,

precum metonimia („Hangiare-n tot locul - oţeluri cumplite”) sau sinecdoca la
care poetul apelează pentru a ilustra imaginea edenică a Bagdadului: „Bagdadul!
Cer galben şi roz ce palpită / Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini. / Argint de
izvoare, şi zare-aurită - / Bagdadul, poiana de roze şi crini - / Djamii - minarete -
şi cer ce palpită.” Repetiţia are rolul de a accentua ideile poetice, cum ar fi aceea
de a sublinia obsesia drumului drept pe care emirul îl parcurge: „...şi calea e
dreaptă - / E dreaptă - tot dreaptă...”.

Versul liber accentuează ideea poetică reluată după strofa care o ilustrează,
acesta fiind o inovaţie prozodică a simbolismului: „Murit-a emirul sub jarul
pustiei”. Atât versul liber cât şi muzicalitatea interioară a versurilor dau
poemului un farmec aparte, întrucât „întreaga compoziţie este făcută dintr-o
alternanţă de refrene, între care sunt prinse versurile rămase nerepetate.
Structura unor astfel de poeme este esenţial muzicală. I-am putea da numele de
compoziţie împletită”. (Tudor Vianu)

Elemente simboliste

 emirul - simbol al poetului, al creatorului de artă, al geniului;

 drumeţul pocit - simbol al omului simplu, obişnuit;
 drumul drept - simbol al idealului absolut, la care poate aspira numai
omul superior;
 drumul cotit - simbol al ţelului omului oarecare, pe care acesta îl poate
atinge prin compromisuri, subterfugii;
 Bagdadul - simbol al vieţii fericite a omului lipsit de patima idealului
absolut;
 odaia - simbol al spaţiului interior de creaţie poetică;
 flacăra - simbol al inspiraţiei, al arderii interioare, al pasiunii pentru
creaţie;

6
  cromatica bogată simbolizează stările şi atitudinile poetice: albul - lipsa
de inspiraţie; verdele - speranţa; roşu - viaţa, chinul, moartea;
 bogăţia materială a emirului este simbol pentru bogăţia sa spirituală
superioară;
 Meka cerească simbolizează idealul absolut al omului superior, iar Meka
pământească ţelul omului comun;

Elemente clasiciste

 simetria poemului: poemul începe cu ilustrarea spaţiului poetic simbolizat

de odaia albă a acestuia, imagine care se află şi în finalul poeziei;
 stilul elevat al poemului, eleganţa şi claritatea imaginilor artistice.

Argumentarea acestor elemente romantice, simboliste şi clasiciste trebuie

realizată prin ilustrarea lor cu versuri din poezie.

7
Alexandru MACEDONSKI Noapte de decemvrie

in seria "noptilor macedonskiene", "Noaptea de decembrie" ilustreaza cel mai

bine "simbioza" romantism-simbolism, asa cum se contura in ultimul deceniu al
secolului trecut si la inceputul secolului, in literatura romana. in 1901
Macedonski era autorul unor articole teoretice despre poezie ("Arta versurilor",
"Curs de analiza critica", "Poezia viitorului", "Despre poezie", "Simturile in
poezie", "in pragul secolului") si semnalase cateva dintre conceptele esteticii
simboliste, muzica versului - "instrumentalismul", "vagnerismul", "an-
tiretorismul", gandirea analogica dintre figurile de stil, utilizarea cu precadere a
simbolurilor cu bogate conotatii.

Tema principala romantica - nefericirea geniului in lume - este anuntata din

prima secventa.

Cateva motive literare - de mare circulatie in lirica macedonskiana - sporesc

semnificatia temei si contribuie la "sensibilizarea" metaforica: motivul soartei, al
lunii, al inspiratiei, al flacarii, al focului, al rozelor, al himerei/nalucii.

Despre situatiile care au dus la stiuta inaderenta a poetului la real am vorbit in

studiul introductiv.

Pompiliu Constantinescu, intr-un studiu din volumul "Poeti romani moderni",

"Macedonski reabilitat" scria: "Macedonski n-a gasit fericirea, dupa care a
alergat ca dupa o naluca scumpa, decat in fantasmagoria versului, in izolare
interioara si intr-o substituire a ceea ce este, prin ceea ce ar trebui sa fie". De aici
poate porni o enigeza a "Noptii de decembrie" (1902, ianuarie, in Forta morala).

Mai intai sa observam ca tema principala - conditia poetului se inscrie intr-o

zona mai larga - nefericirea geniului in lume, ilustrata, cu alte modalitati
stilistice, de Eminescu in "Luceafarul" si in alte poeme. Poetul a fost ipostaziat
adesea de Macedonski. Cea mai frecventa imagine a fost aceea a poetului
dominat, urmarit de un destin implacabil: figura de circulatie europeana, de la
8
Byron la Baudelaire si cu un adaos de "satanism" la unii simbolisti si la
Macedonski (Imn la Satan 1901), doar la alternativa la gesticulatia psalmistului,
poetul "noptilor" fiind un spirit suridat, mereu sfasiat intre contraste violente.
Oricum, intr-o viziune clasicista, poetul are harpa si muza/inspirare ori "vestale"
ce aduce "focul sacru" ce "nu se fura". Eminescu insusi folosea sintagma "harpe
zdrobite", metafora a poetilor epigoni.

Cu Poetii din 1880 suntem inca pe "teritoriul" romantic cu "misteruri" si

"amoruri" dar este suflata ipostaza eristica ("in viata insa duc o cruce/ pe care
toti se-ntrec s-apuce/Sa-i rastigneasca-n cuie") si cea angelica, (innobilata de
simbolul suferintei (Poeti in valea cea de plangeri/Lor li se zice insa ingeri/E-n
ceruri al lor nume")./ Treptat, vocabularul se schimba, neologismele isi fac loc
mereu mai indraznet, culorile si sunetele - eufoniile sunt mai "tari" ca si
amestecul de scepticism si violenta: "Si tot zadarnic chem in suflet inflacararea
unui psalm/Facand din cantec o minune prin impletirea unei fraze/Poet furat pe
veci zadarnic de cerul larg si policrom,/Azvarle harpa de alb fildes si uita calea
catre stele/Te afli inca-n cercul vietei: Esti inca om, esti inca om" (Homo sum,
1887).

Motivul lunii (asociat de obicei poezieI) incepe sa fie tratat intr-o maniera
deosebita de cea a romanticilor, inca din 1882, cand astrul este "eliminat" din
universul metaforelor: "Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauha,/Dar fiindca simt
si astazi ca ramas-am tot al tau^Da te rog in jos perdeaua, ca sa nu ma vada
luna,/Roag-o calea sa-si urmeze, voi sa scap de ochiul sau" ("Noaptea de iulie").
in "Noaptea de decembrie", luna nu va mai fi astru benefic poeziei, ci, prin
antonimie, un simbol al torturii interioare prin glacialitate ca figura a insingurarii
absolute.

Daca exista o certitudine in acest univers poetic de nisipuri miscatoare - in care

simbolurile romantice se erodeaza si se metamorfozeaza, aceea este tineretea
poetului. in retorica romantica (Poetii, Noaptea de septembrie (de muza),
Cantecul si poetuL) ca si in retorica simbolica "Primele cantece pe harpa";
"Cand aripi"; in atelier"; "Noaptea de mai"; "Noaptea de decembrie" ori
clasicizanta, Poetul e tanar si frumos, "un inspirat", cuprins de "divine-avanturi",
"fanatizat", dar dezamagit ori infrant.

9
S-ar putea spune ca primul "tablou", secventa intai din "Noaptea de decembrie"
a fost pregatita prin multe alte poeme scrise inainte de 1902. inca din 1877
evoca un "inspirat", cu "simtiri inalte" si "inima arzatoare": "Era frumos si tanar
poetul cu dulci canturi". El va cunoaste "amara suferinta" si "cu moartea scrisa-n
fata" va fi de nerecunoscut. O serie de interogatii retorice traduc patetismul
disperarii: "Din el ce-ai facut astazi, o viata ne-mblanzita?/Acesta e poetul de
fratii coronat? Sau e a sa fantoma p-aicea ratacita/Din vreun mormant in care el
poate a intrat?/Raspundeti, muze sacre, il recunoasteti oare? (Asupra unui amic
poeT) Macedonski s-a simtit dator sa apere imaginea nefericitilor poeti damnati
ori serafici. "Ca-n ochi au fulgere ce scapar/Scantei de poezie". Asadar in Poetii,
din 1880, harul poetic era asezat sub regimul focului ca "scanteie" sau "fulger",
un foc initiatic ca in capodopera maturitatii, publicata peste 22 de ani, cand
"inspirarea" ii este adusa Poetului, ipostazieri ale focului magic si ale
paroxismului vital, "flacara vie" (si epitetul intra in rezonanta cu alt element
magic "apa vie"), "scrumul clipeste", "flacara spune". Flacara (personificata prin
verB) se dovedeste a fi un "Arhanghel de aur" care face sa creasca tipologia
fantasticului simbolic macedonskian, concretizand izomorfismul focului uranic,
ce patrunde faustic ("O flacara vie pe cos izbucneste"). S-ar zice ca este chemat
de o multime de forte obscure ce-si manifesta prezenta: "Pe ziduri, alearga
albastre naluci". Din alte poezii acestea sunt ipostaze metaforice ale mortilor,
prieteni ce ii populeaza singuratatea: "ii simt pe loc ce au sa vie,/ Caci sunt/Ca
un parfum de vecinicie/Sau ca o flacara-albastrie/in vant/Pe zidul alb de la
odaie/Urcand" ("Cu mortii", 1883). Se poate incerca o punte peste timp cu
imaginile iernii - care domina prima strofa din "Poetii" si primele versuri din
"Noaptea de decembrie". De fiecare data poetul a urmarit sa recreeze climatul
interior al suferintei absolute cu "norii cei de iarna", "lungi strate de zapada".
"De ce ca norii cei de iarna/Ce vin pe campuri ca s-astearna/Lungi strate de
zapada,/Se strang pe unele frunti june/Nori viforosi, sumbre furtune, ce se-
mbulzesc gramada".

Primul tablou din "Noaptea de decembrie" aduce imaginea stingerii ("vatra se

stinge"), inghetului, figura renuntarii absolute a mortii psihice. Domina culoarea
alb ca semn de doliu. Poetul distinge trei planuri, situate concentric, marcand
interiorizarea: campia, camera, faptura de huma. Astfel, "Pustie si alba pe-ntinsa
# campie/Sub viscolu-albastru ea geme". "Pustie si alba e camera moarta/Si

10
focul sub vatra se stinge scrumit//Chiar alba odaie in noapte a murit".Luna
traverseaza simbolic toate cele trei planuri cumuland epitele ("rece","otelit") ale
mortii ("Si luna e rece in el, si pe cer"; "Si luna-1 priveste cu ochi otelit").
Alaturi de figuri ca simbolul, epitetul si personificarea, "luna priveste", "crivatul
tipa" se recurge la paralela literara: "Si luna e rece in el si pe cer", "E moarta
odaia si mort e poetul". Sfera semantica, antitetica sta sub semnul focului ("focul
sub vatra"), in scanteie.

Focul este anihilat, vremelnic, in spiritul aceluiasi paralelism literar moare si

"focul din vatra" si acel spiritual, focul sacru, scanteia divina din "faptura de
huma", din "ochiu- adormit" al Poetului. in context se sugereaza sinonimia
moarte- somn. Iata planurile concentrice dominate de moarte: campia, camera,
vatra, poetul, ochiul.

"Pustie si alba e camera moarta/Si focul sub vatra se stinge scrumit/Poetul,

alaturi trasnit sta de soarta/Cu nici-o scanteie in ochiu-adormit/Iar genu-i mare
e-aproape un mit/. De remarcat cuvintele si sintagmele din rime: "ochiu-
adormit", "scrumit", "mit", "geme cumplit", "ochi-otelit", "alb monolit", "a
murit", "a pierit", "a ragusit", "a gresit". Acest tip de rime din primul tablou nu
va mai reveni in discursul poetic. Din aceasta moarte "spirituala" pentru care
semnul emblematic este "ochiu-adormif il va scoate "flacara vie", flacara care
"spune", in context cu focul sacru (de care vorbea in poezia cu titlul omoniM)
"Arhanghel de aur": (Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?)/Si flacara spune:
("Aduc inspirarea/Asculta, si canta, si tanar sa fii". Triplul vocativ (trei fiind
cifra magica) contine un program etic/estetic dar si un triplu, dar "slava mierei",
"inspirarea" ipostazarea (reala dar si iluzoriE) in Emirul tanar ce "toate le are" si
a carui personalitate prezinta trei fatete: e "farmec", a "traznet", e "zeu". Asadar,
poetul pare intruchipare a trei virtuti: frumusetea (farmecuL), puterea (trasnetul
jupiteriaN) si sacralitatea (pecetea divina ce o are doar zeuL) ce apare ca "geniu"
si ca "mit". La "frontiera" dintre primul si al doilea tablou - cel al echilibrului
existential, al impacarii cu realul si cu valorile sale - sta versul "Rastristea
zapezii de afara dispare".

Aceasta a doua parte a poeziei va sta sub semnul aurului - metal nobil ce
confera - simbolic - noblete, vizual-stralucire, dar si bogatie, epifanie a fortei
poetice vis al alchimistilor, receptacol de efluvii chtonice dar si uranice si
11
magice, atribut firesc al celui puternic - deci al Emirului. Asa se explica eufonia
"in aur" pe care o incearca scriitorul si frecventa epitetelor "de aur" si "aurit":
"Arhanghel de aur", "Deasupra-i e aur, si aur e-n zare", "Si el e emirul si are-n
tezaur/Morile inalte de argint si de aur", "Argint de izvoare si zare-aurite". in
afara de "aur", tabloul al doilea mai are doua cuvinte-pivot care insa, prin
subtilitatea eufonica a poetului simbolist si prin grafie, par a se contopi: "roze" si
"roz". Este aici si sugestia unei sinestezii parfum-culoare, dar este si predilectia
constientizata a admiratorului lui Verlaine ("Pas de couleur, rien, que la
nuance") pentru nuante in dauna culorilor tari si la toate acestea se adauga
eufonia de mare rafinament si specific macedonskiana a literei "z": "Prin aer,
petale de roze plutesc" Nuante ce-n umbra, incet, vestejesc, Bagdadul! cer
galben si roz ce palpita", izvoare si zare", "e zeu^Dor zilnic", "spuza", "tezaur",
"repezi", Bagdadul poiana de roze si crini". Se poate spune ca, dupa
Macedonski, simbolistii romani au abuzat de roz, de lile-ul specific
macedonskian (pana la violetul bacoviaN), de auriu si argintiu. Simbolistii
vorbesc de "Parcul de covoare roze", "luna roza", "aroma roza", "valul roz",
"ceruri roze", "migdali roz". Se poate vorbi de un roz al sunetului "z"
inconfundabil macedonskian din apoteoza, roza, nevroza, extaz. La Macedonski
culoarea aceasta are o semnificatie de continut, e vorba de o viziune stenic-
diafana asupra lumii: rozul este in pictura un rosu diluat cu alb. Sa se observe ca
diluarea cu alb sau trecerea unei pensule cu alb peste toate culorile, are in poezie
un sens simbolic. in context, Primul e cel funerar (care va fi refolosit in iarna
funebra bacoviana) acel "alb monolit", cand "alba e camera moarta", un alb care
apare prin figura aximorei, in "negura noptii" de decembrie, sugerat si de
infricosatorii "nametii de umbra" ca si in alt aximoron din tabloul intai "luminile
umbrei". Albul este si culoarea zidurilor Mekai: "Spre albele ziduri, alearga-
alearga,/ Si albele ziduri lucesc, stralucesc/Dar Meka incepe si dansa sa
mearga/Cu pasuri, ce-n fundul de zari o rapesc/Si albele ziduri lucesc,
stralucesc/Cu gandul alearga spre alba naluca() trufasa, trufasa, regia
mahiei,/Frumoasa lui Meka - tot visul tintit". Retinem simbolurile "alba naluca"
si "poamele de aur din visu-i ceresc". Aceasta experienta sufleteasca ce duce
spre purificare face ca sufletul sa penduleze intre speranta si suferinta, intre
"visu-i ceresc si un "vis omenesc"

Daca focul (si toate imaginile - simbol din aceeasi sfera semantica) era un semn
benefic, in primele doua tablouri, in al treilea devine focul-distriguator si, nu
intamplator, apar doua sintagme "in zarea de flacari, in zarea de sange". Focul
isi asociaza in tabloul al treilea si culoarea rosu si dintre substante sangele:

12
"Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile/Sub aeru-n flacari zar rosii
movile/Nainte - in laturi-napoi - peste tot^Oribil palpita aceeasi culoare/E-aprins
chiar pamantul hranit cu dogoare".

Asadar, lumea pamanteasca se refuza definitiv "caravanei" si trebuie spus ca, in

viziunea antica orientala, tot ce apartinea stapanului (robii si celelaltE) este
insusi stapanul si se ingropa odata cu acesta. in calea spre mantuire, tot ceea ce e
pamantesc - spune alegoria lui Macedonski - este balast si trebuie sa piara.
Mantuirea este "Meka cea mare", "alba cetate", "frumoasa lui Meka - tot visul
tintit". Simbol polisemantic, Meka poate fi Sacralul, Idealul ori Frumosul. in
acest caz, "pelerinul" este "devorat" de propria sa aspiratie sau calea insasi este
realizarea Absolutului, Idealului. Legatura cu o mai veche poema in proza,
"Meka si Meka", scrisa cu un deceniu mai devreme, se poate face doar cu
referinta la structuri de suprafata: protagonistul, Emirul ce moare in drum spre
Meka spirituala in antiteza cu Pocitanben Pehlivan ce aj unge la Meka terestra.
Calea insasi este purificarea, moartea este in acest sens salvatoare. intr-o poezie
cu titlul sinonim, in semiotica macedonskiana, cu "pustia". in restriste scrie
despre o "tainica placere". "Dar orice sunt, asa cum sunt/ tot am o mangaiere: /E
tainica placere/De-a sti ca merg catre mormant/Si sunt acela care sunt". in
structura acestei parabole mai intra un simbol - acela al Raului "Drumetul Poiet"
are conotatiile uraciunii si contingentului, este "insemnat" de natura cu pecetea
diabolicului ca "diavolul schiop" si va ajunge la Meka, pur si simplu un oras cu
anume situare geografica si doar atat: "Si-n Meka strabate drumetul poietyPlecat
schiop si searbad pe drumul cotit".

Este posibil ca "drumetul poiet" sa semnifice chiar partea "ciudata" pamantesc-

diabolica a sinelui, care apare in oglinda magica a fantanii - ipostaza a
subconstientului care ascunde si in acelasi timp poate releva adevarul. inainte de
a porni in pelerinaj spre locul sfant. Emirul varsa o lacrima ("Din ochiul sau
mare o lacrima pica//Si lacrima, clara luceste si pica"), simbol al regretului, al
despartirii si al renuntarii la Bagdad, el insusi simbol al fericirii terestre - "In
grajduri, cai repezi, cu foc in copite/Si-n ochi imprejuru-i ori spuza ori flori/
Bagdadul cer galben si roz ce palpita/Dramii, minunate si cer ce palpita".

13
Epilogul - care nu ar putea fi considerat un al patrulea tablou daca observam ca
este reluat sistemul de semne ale alegoriei, din partea intai a "Noptii".

Aici se trece la explicarea semnificatiilor, ca si cand starile de spirit ale poetului

ar fi reluate ciclic, suferinta (in contingenT) beatitudinii/fericire
-purificare/renuntare si din nou, recadere in realul ostil. Dar, in final, toate
"semnele" initiale sunt imbogatite cu conotatii: poetul atinge Meka, adica
purificarea si mantuirea chiar prin incercarile la care il supune existenta
Katharsis. "Acea dusmanie", "lupi care urla", "frigul - umbriei de otel", "Sunt
toate pustia din calea cea dreapta/S-acea izolare, s-acea dezolare,/Sunt Meka
cereasca, sunt Meka cea mare/Murit-a emirul sub jarul pustiei". inainte de
epilog, cateva observatii despre prozodie: sa se observe rimele de tipul ababbb ,
ori aabccb, alteori ababba in sextinele energice si muzicale. in ceea ce priveste
ritmul, domina amfibrahul, iar al saselea vers poate sfarsi in iamb: Pus-tie-si-
alba-e ca-me-ra- moar-ta.

14
NOAPTE DE DECEMVRIE
AL MACEDONSKI

Pustie și albă e camera moartă...

Și focul sub vatră se stinge scrumit...
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
    Și nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie și albă e-ntinsa câmpie...

Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,
Și luna-l privește cu ochi-oțelit...
E-n negura nopții un alb monolit...
    Și luna-l privește cu ochi oțelit.

Nămeții de umbră în juru-i s-adună...

Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit... —
    Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, și mort e poetul...

În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit...
Iar crivățul țipă... — dar el, ce-a greșit?
    Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare și-n gându-i ș-afară,

Și luna e rece în el, și pe cer...
Și bezna lungește o strașnică gheară,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
    Și luna e rece în el, și pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește...

Pe ziduri, aleargă albastre năluci...
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește...
    „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"

Și flacăra spune: „Aduc inspirarea...

Ascultă, și cântă, și tânăr refii...
În slava-nvierii îneacă oftarea...
Avut și puternic emir, voi să fii."
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea
Și-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriștea zăpezii de-afară, dispare...

Deasupră-i e aur, și aur e-n zare,
Și iată-l emirul orașului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,

15
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul...

Prin aer, petale de roze plutesc...
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc... —
Havuzele cântă... — voci limpezi șoptesc...
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.

Și el e emirul, și are-n tezaur,

Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,

Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze și crini
Djamii — minarete — și cer ce palpită.

Și el e emirul, și toate le are...

E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței — ce este — dispare
Iar el e emirul, și toate le are.

Spre Meka-l răpește credința — voința,

Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.

Dar Meka e-n zarea de flacări — departe

De ea o pustie imensă-l desparte,
Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Și dulce e viața în rozul Bagdad.

Și dulce e viața în săli de-alabastru,

Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată și ziua când robii și-armează...

Cămile gătește, și negri-armăsari,
Convoiul se-nșiră — în zori scânteiază,
Pornește cu zgomot, — mulțimea-l urmează,
Spre porți năpustită cu mici și cu mari.

Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,

Jar viu de lumină sub roșu-oranisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,

16
Privindu-și orașul în roza idilă...

S-oprește, o clipă, pe verdele pisc...

Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică...
    Și lacrima, clară, lucește, și pică...

Din apa fântânii pe care o știe

În urmă, mai cere, o dată, să bea...
Curmalii-o-nfășoară c-o umbră-albăstrie...
Aceeași e apa spre care venea
Copil, să-și alinte blondețea în ea
Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe.

E tot cum o știe, — dar, searbăd la față,

Sub magica-i umbră, un om se răsfață...
Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,
Viclean la privire, și searbăd la față.

De nume-l întreabă emirul, deodată,

Ș-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge și eu.
— La Meka? La Meka?... — și vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.

Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește...

Pocit, șchiop și searbăd, abia se târește...
Și drumu-ocolește mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și drumu-ocolește mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă

Pustia l-așteaptă în largu-i s-o treacă...
Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l așteaptă

E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg
Și el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...

Și el naintează sub flăcări de soare...
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare...
Nisip, și deasupra, cer roșu — ș-atât
Și toți naintează sub flăcări de soare.

Și tot fără margini pustia se-ntinde,

Și tot nu s-arată orașul preasfânt
Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,

17
Și n-o-nviorează suflare de vânt
Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.

Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,

Verdeața de oază cu dor așteptată...
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată și ele,
La cântecul apei se fac ușurele...
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, și zilele curg.

Și tot nu s-arată năluca sublimă...

Și apa, în foale, descrește mereu...
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu și mai greu...
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, și mândre cămile.

Și tot nu s-arată cetatea de vise...

Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșesc...
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc...
S-aruncă pe leșuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmulțesc
Și tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,

Și vine și ziua cumplită când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă...
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.

Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile...

Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile...
Nainte — în lături — napoi — pestetot,
Oribil palpită aceeași culoare...
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roșu de sânge zăresc pestetot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Și foamea se face mai mare — mai mare,

Și, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tâmplele... — ochii sunt demoni cumpliți...
Cutremur e setea, ș-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți...
Bat tâmplele... — ochii sunt demoni cumpliți.

Abia mai pășește cămila ce-l poartă...

Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă...
Dar iată... — părere să fie, sau, ea?...
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Lucește... Emirul puterea și-o strânge...
Chiar porțile albe le poate vedea...

18
E Meka! E Meka! ș-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,

Și albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe și dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Și albele ziduri, lucesc, — strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,

Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă...
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Și poamele de-aur lucesc — strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zărește

Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint,
Și tot către ele s-ajungă zorește,
Cu toate că știe prea bine că-l mint
Și porți de topaze, și turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei

Regina trufașă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul țintit,
Și vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă...

Pe când șovăiește cămila ce-l poartă...

Și-n Meka străbate drumețul pocit,
Plecat șchiop și searbăd pe drumul cotit
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă...

Și moare emirul sub jarul pustiei

Și focu-n odaie se stinge și el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Și frigul se face un brici de oțel...
Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie
De lupi care urlă, — ș-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ș-acea izolare, ș-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare...
    Murit-a emirul sub jarul pustiei.

19
20