PLAI CU BOI 5 (15.788 semne) H.-R.

PATAPIEVICI
martie 2000

DOCTORUL INSPECTAT DE COPII (II)

Câteva clipe nu am priceput defel ce se întâmplă în cabinetul doctorului. Prin ştersătura

vopselei nu reuşeam să zărim decât o parte a încăperii şi, datorită câmpului îngust,
lucrurile zărite păreau nemişcate. Bunăoară, o vedeam pe tanti Steffi întinsă pe spate într-
o poziţie imposibilă, dar nu distingeam nici o mişcare. Ar fi trebuit să se mişte, nu?
Picioarele, care se vedeau foarte bine, nu aveau totuşi nici o tresărire. Mă întrebam cum
de poate sta aşa crăcănată, cu genunchii ţinuţi în sus de tăblia mesei ăleia ciudate, cu
labele atârnând în jos, fără să facă cârcei. Mama făcea imediat, când stătea aşa culcată pe
spate, la plajă, într-o poziţie nici pe jumătate la fel de bizară ca aceea în care stătea tanti
Steffi. Deodată, îmi veni o idee. “Crezi că e moartă?”, am întrebat-o în şoaptă pe Dana.
“Eşti prost! Cum să fie moartă?”, mă ciupi Dana de braţ, cu totul dispreţuitoare. N-am
mai apucat nici să strig de durere, nici să o trag de păr. Pentru că tocmai atunci răsună
asurzitor, chiar lângă noi, un zgomot ascuţit şi tăios, asemănător zgomotului pe care îl
face o baghetă metalică când e lovită de muchea unui vas smălţuit. Am fost sigur că
doctorul ne-a descoperit şi, din întuneric, mie unuia mi-a înfipt o ţeapă de oţel rece în
spate, zdrobindu-mi pieptul pentru a-mi tăia respiraţia şi pentru a mă putea mai apoi
înfige, ca pe un fluture de insectar, într-unul din pereţii laboratorului – de care şi simţeam
că începusem să atârn, ţeapăn.

Anca şi Dana, mă ţineau amândouă de mâini. Nu mai eram pe lădiţa pusă de Dana sub
geam. De emoţie, căzusem pe spate. Respirasem convulsiv, apoi mă liniştisem. Fetele se
speriaseră de zgomot, apoi se speriaseră de căzătura mea, apoi de bufnitura făcută de
corpul meu prăbuşit pe spate, apoi stătuseră cu frica în sân: de cum evoluează zgomotele
de dincolo de uşă şi de cum se potolesc cele de dincoace de ea. Zgomotele din cabinetul
doctorului nu se precipitară, iar cele legate de mine se liniştiră. Cei de dincolo nu
dăduseră vreun semn că ar fi auzit ceva, iar Dana, care sărise din nou pe lădiţă, ne chema
îndărăt lângă ea. “Veniţi repede, o să pierdeţi totul!”, ne striga Dana în şoaptă, privind
ţintă înăuntru şi agitând spre noi beţigaşul de lumină al lanternei Elba. Puţin ameţit,
ţinându-mă cu Anca de mână, în câteva clipe eram amândoi lângă ea. Deodată! Deodată
am început să văd totul foarte clar. O celeritate necunoscută mă cuprinsese. Ştersătura din
vopsea care ne permitea să vedem dincolo, acum, nu mi se mai părea – deloc! – nici
neclară, nici prea mică. Vedeam prin ea ca şi când aş fi fost de faţă, dincolo, cu doctorul
şi cu tanti Steffi – ei, strălucitor de vizibili mie, eu, complet invizibil lor – şi simţeam cu
claritate, în tot trupul, cât de bine pătrunsesem în încăperea de dincolo de geam. Privirea
mea nu mai era o simplă privire: simţeam că o pot folosi ca pe o mână cu care, după plac,
puteam pipăi orice parte a lumii care se lăsa atinsă de lumină, din întâmplare ori pentru că
o căuta, în încăperea de dincolo. O vedeam pe tanti Steffi întinsă pe spate, inundată de o
lumină care o făcea în acelaşi timp şi albă şi trandafirie şi mată şi transparentă. Acea
lumină strălucitoare se întuneca periodic, ori de câte ori silueta masivă a doctorului trecea
prin dreptul nostru, obturând-o. De fapt, ce făcea doctorul? Mi-e cu neputinţă să spun.
Anca şi Dana nu mai sunt lângă mine să le întreb. Tot agita de colo-colo nişte ustensile
metalice, dispărea, făcea iar zgomote, reapărea cu prosoape, îşi trăgea pe mâini mănuşi de
plastic date cu pudră albă, dispărea iar, revenea în mână cu ceva lunguieţ şi lucios, se
apleca peste tanti Steffi, gâfâia, îi tot spunea cum să stea – zgomotea. În fine. În amintirea
mea, rolul său nu este decât acela de a obtura din când în când lumina aceea imensă care
izvora din trupul răsturnat pe masă al lui tanti Steffi. Trupul ei – care parcă atârna pe
masă agăţat fiind de picioarele ei desfăcute spre noi, care, la rândul lor, păreau şi ele

1
PLAI CU BOI 5 (15.788 semne) H.-R. PATAPIEVICI
martie 2000

prinse de sub genunchi în umerii cu jgheab ai acelei ciudate mese. Ce mai lumină, ce mai
spectacol! Iar ce vedeam cu mai multă claritate erau mâinile lui tanti Steffi, nişte mâini
cu pielea ca o frumoasă hârtie creponată, animată pe dedesubt de o viaţă febrilă şi
aţâţătoare, care transpărea în afară prin neastâmpărul degetelor arămii, nişte degete lungi,
subţiratece, încărcate cu aur roşcat şi cu pietre verzi şi rubinii, legate în lanţuri de
încheietură şi prinse în inele de rădăcina lor. Îi vedeam mâna pe genunchi, pe pântec,
alunecând peste şold şi strângând mat, până la paloare, muchia mesei, odihnindu-se în
aer, aşezându-se apoi din nou pe coapsa îndoită, adăstând în frumuseţea lor ca sângele
care-i pulsa sub pielea mâinii, în venele ei dilatate de efort. Îi mai vedeam şi tălpile, ca o
tăietură a luminii, câteva clipe doar, atunci când, din genunchi, tanti Steffi îşi ridica puţin
coapsa. Îmi treceau înaintea ochilor cu pielea lor întinsă, lisă, lucioasă la călcâi, asemeni
pietrelor de râu acolo unde e potcoava bătăturii şi-asemeni scobiturilor în lemn, când
scăpă dalta după cotitura nodului, acolo unde-i groapa galben-rozalie a montului
scurgându-se spre gleznă. Şi mai vedeam – o, încântare! – frământarea degetelor ei
nervoase, de la picior. Cum se încordau toate cinci, şi se răşchirau în evantai, cu cel mic
mereu tras în jos, iar cel mare zgârcit din mont, cu unghia lui mare îndreptată spre noi,
când tanti îşi prindea coapsele în mâini şi-şi potrivea mai bine fundul în despicătura
verticală a mesei! În unele momente, unghiile înroşite cu ojă păreau că sunt cuprinse de o
viaţă a lor, mai expresivă decât toată masa aceea de forme dezgolite. Fiind la fel de
elocvente pentru stările sufleteşti prin care trebuia să treacă Tanti Steffi în acele clipe, ca
şi expresia chipului ei, complet ascuns vederii noastre, din unghiul din care priveam.

Elaţiunea care mă cuprinsese mă făcuse însă să ratez esenţialul. În continuare ţinându-mă

de mână, Anca mi-a atras atenţia că tanti Steffi are ceva c u t o t u l n e o b i ş n u i t între
picioare. “Fii atent. E plină de păr încâlcit, dar are chestia aia care îi atârnă de ambele
părţi, chiar în mijloc. Vezi?” – mă întrebă Anca, cu buzele în urechea mea. “Chestiile
alea ca nişte pieliţe zdrenţuite, mai roşii. Le vezi?” – mai spuse, aburindu-mi pavilionul
urechii cu şoapta ei umedă. Mă gâdila. Dar, în acelaşi timp, îndemnul Ancăi şi şoapta ei
în ureche mă şi împiedicau să văd mai bine ceea ce Anca ştiuse să observe, de una
singură, atât de precis. Era într-adevăr tanti Steffi plină de păr între picioare şi avea într-
adevăr o pieliţă unduioasă puţintel creponată, chiar în mijloc, ba, dacă vedeam bine, mai
avea acolo şi ceva neregulat, ca un firicel de salivă roşie, care nu se vedea tot timpul. Dar
lucrurile pe care le vedeam, împrejurarea că noi eram acolo ascunşi, cocoţaţi pe o ladă
idioată, care scârţâia, şi faptul că eu, personal, nu pricepeam o iotă din tot ce se întâmplă
şi că ratasem esenţialul, pe care Anca (şi, probabil, şi Dana) îl prinseseră imediat, dintr-o
ochitură – toate acestea începură să mă agaseze teribil. Dana fu imediat de acord să
plecăm, iar Anca acceptă, însă îndoită. Refăcurăm tot drumul înapoi. După câteva clipe,
eram înapoi în camera Danei.

Deşi eram clar ofticat, acolo dezbăturăm semnificaţia lucrurilor pe care le-am văzut.
Dana se repezi să ne spună aşa arată o adevărată consultaţie pentru femei, la doctor. Mie
mi se părea că toate mişcările doctorului prin cabinet nu aveau nici o noimă şi, am spus-o
cu răutate, îl suspectam pe tatăl Danei de imbecilitate. Anca era de părere că tocmai
asistasem la ceea ce ea a numit, în mod enigmatic, un ‘act sexual’. ‘Adică cum – act
sexual?’ – am întrebat-o, la fel de jenat ca atunci când îmi şoptise în ureche la ce să mă
uit. Ne-a explicat că ştia câte ceva de la fratele ei, pe care îl spionase când vorbea la
telefon cu prietenii lui. ‘Act sexual’, explică Anca cu ochii ei negri larg deschişi, “este
atunci când fata îşi deschide picioarele în faţa băiatului, iar el face ceva pe-acolo, şi cu
mâinile şi altfel, şi asta îi procură lui o mare plăcere’. ‘Toată problema este să nu-i

2
PLAI CU BOI 5 (15.788 semne) H.-R. PATAPIEVICI
martie 2000

rămână ceva înăuntru, că atunci e grav’ – mai adăugă ea. Dana era şi indignată şi nici nu
prea ştia ce să creadă. Tanti Steffi era totuşi tanti Steffi, o rudă. Pe de altă parte, îl cam
văzuse pe tatăl ei ce făcuse. Era clar că îi făcuse ceva. Dar ce, nu era limpede. Teribil de
neplăcut. Însă cu voce tare Dana continua să susţină că aşa arată o de fapt adevărată
vizită la doctor, cu masa şi instrumentele alea la un loc şi cu toate acţiunile acelea de du-
te vino, destul de nătânge (asta recunoştea şi ea), ale tatălui ei. Se simţea că, spre
deosebire de Anca, cu care părea că se petrecuse ceva ciudat, era şi ea destul de
dezumflată. Mie totul mi se păruse o tâmpenie. Dar nu era numai asta. Mă simţeam prost
şi pentru că reuşisem să mă fac de râs căzând de pe ladă şi pentru că nu ştiusem la ce să
mă uit şi pentru că Anca şi Dana ştiau în mod clar mult mai multe lucruri ascunse decât
mine şi pentru că Anca îmi umezise urechea când mă îndemnase să mă uit într-acolo.
“Dar trebuie să ne jucăm jocul!” – ne imploră Dana aproape plângând, înainte de
despărţire. “Trebuie să ne jucăm jocul!” Ne-am despărţit mofluzi, urmând să ne revedem
a doua zi.

A doua zi a fost mult mai bine. Dana era iar veselă şi dominatoare (adusese irigatorul
mamei ei, împreună cu un ridicol furtunaş roz, despre care pretindea că se foloseşte
acolo), Anca pierduse vibraţia acea umedă din urechea mea, iar eu eram pus pe joacă. Şi,
organizaţi de Dana, am jucat atunci, pentru prima oară în acea vacanţă, şi jocul ei. Ne-a
organizat aşa. Anca era tanti Steffi, eu eram doctorul. De după geamul de la glasvand, ne
spiona Dana, care ne ghida, ţipând din când în când, cu o voce îngroşată: “Acum e cam
prea act sexual. Vă rog, consultaţie!” sau “Sunt cu ochii pe voi. Tratamentul e greşit
aplicat. Scoateţi furtunul!” (sau, poate, de fapt, spunea “Scoate-ţi furtunul!”?). În ciuda
simplităţii lui aparente, jocul era deosebit de bogat în amănunte imposibil de relatat. Eu
mă învârteam între uşa de la intrare şi glasvand, legănându-mă ca un om cu burtă – când
în faţă, când pe spate (adică aşteptam pacienta). Cu un fluier în gură, Anca suna la uşă. Îi
deschideam rostogolindu-mi burta imaginară la picioarele pacientei, care intra înăuntru.
Începea să spună ce o doare şi arăta mereu spre burtă. “A!”, spuneam eu (adică doctorul),
“aveţi ceva înăuntru”. “Înăuntru?”, se mira pacienta. (Dana chicotea nebuneşte.) “Da”,
spuneam cu gravitate, “aveţi ceva acolo, trebuie să inspectăm”. Atunci se auzea o voce
răguşită din off (vocea Danei), care poruncea: “Vă rog, consultaţie”. Anca îşi sufleca în
sus de brâu poalele rochiţei, îşi dădea imediat jos chiloţii şi se întindea cu faţa spre mine,
ghemuită, ţinându-şi genunchii cu palmele, iar picioarele desfăcute. Doctorul mormăia
lucruri de neînţeles şi se tot foia de colo-colo, aşa cum îl văzusem pe tatăl Danei făcând.
Apoi luam câte un creion, îl loveam savant de clanţa uşii, încercând să imit zgomotul
acela de baghetă de metal care izbeşte muchea unui vas smălţuit, pe care îl tot auzisem în
cabinetul doctorului. Pacienta stătea cuminte, urmărindu-mă îngrijorată cu privirea, şi se
prefăcea că nu o vede pe Dana, care se holba foarte comic de după geam, agitând spre noi
firicelul de lumină al lanternei Elba. La un moment dat s-a făcut că leşină şi se prăbuşeşte
pe jos, cu zgomot (ăsta eram eu, cel de ieri, leşinând), iar eu (cel de azi) mă prefăceam că
nu aud nimic (pentru că eram doctorul, care nu auzise nimic). În fine, luam irigatorul, îi
puneam aferat furtunul şi mă apropiam de pacientă cu un aer de mare savantlâc conţinut.
Dădeam meditativ din cap, în timp ce pacienta îşi desfăcea şi mai mult picioarele,
expunându-se examinării. Anca pacienta îmi spunea, cu voce tare: “Acolo mă doare,
domnule doctor, chiar acolo”, iar Anca cea cu ochi negri şi pleoape creole adăuga, cu o
voce micşorată, care conţinea şi tonul de boare umedă al şoaptei de ieri: “Vezi, eu nu am
deloc păr aici şi nici nu îmi atârnă nimic pe părţi, m-am tot uitat în oglindă”. Estimp,
doctorul stătea aplecat peste pacientă, prefăcându-se că examinează (Dana se agita baroc
în spatele geamului), iar eu – eu, băieţelul – mă uitam pierdut la despicătura bombată a

3
PLAI CU BOI 5 (15.788 semne) H.-R. PATAPIEVICI
martie 2000

sexului Ancăi, care semăna cu un cioc de papagal bont, şi simţeam, ca şi ieri, cum mi se
abureşte pielea urechii. Din comisura delicată a buzelor se vedea iţindu-se, în partea de
sus, ca dintr-un somnoros clin al pleoapei, un mic bumb auriu. “Poţi, dacă vrei, să-mi şi
pui mâna pe …, pe ea. Dar numai când eşti cu spatele la Dana şi ea nu ne vede”. “Vă văd
prea bine. Tratamentul e greşit aplicat” – se auzi din spate, triumfătoare şi răguşită, vocea
Danei, care nu putea vedea nimic. “Faceţi spălături cu furtunul, vă rog. Schimbaţi
tratamentul!” Am făcut câteva mişcări cu braţele, aşa, de formă. Ferită de privirile Danei
prin spatele meu curbat peste ea, Anca îmi luă mâna şi mi-o lipi fără nici o ezitare de
locul acela. Deşi eram extrem de a t e n t , îmi dădeam seama că nu simt, de fapt, n i m i c .
Şi că, deşi timpul se scurge, n i m i c nu se întâmplă. Eu aşteptam şi Anca aştepta şi ea şi
nimic nu se întâmpla. Doar că o priveam pe Anca în ochi, iar Anca se uita ţintă la mine şi
privirile noastre se scurgeau parcă una spre alta şi prin mâna care se lipise de ea. Iar din
această privire nu ne mai lăsam duşi şi dorinţa de a o părăsi, pentru o joacă mai
spectaculoasă, dispăruse ca prin farmec. În mod limpede, deşi eram copii şi pricepeam
prea puţin ce se petrecuse, amândoi ieşisem prin jocul Danei din joaca ei şi pătrunsesem
undeva unde copii pot uneori ajunge (un timp, din întâmplare), dar unde, pentru a
rămâne, trebuie să înceteze să mai fie copii. Exact ca încăperea secretă în care
pătrunsesem din întâmplare şi în care nici unul dintre noi, odată curiozitatea potolită, nu
ar fi dorit nici să rămână, nici să revină. Aşa că, în mod inevitabil pentru ochiul meu de-
acum, din privirea în care împietrisem amândoi şi care ne lipise unul de altul ne-a smuls
în cele din urmă tot vocea Danei, cea care, fără să ştie cum, ne şi adusese acolo. Cu o
premoniţie deopotrivă bine şi prost plasată, ne-a admonestat, hohotind de râs: “Faceţi
cam prea mult act sexual, vă rog. Treceţi la consultaţie!” – Bineînţeles, ‘act sexual’ fiind
atunci când fata îşi deschidea picioarele în faţa băiatului, iar el făcea ceva pe-acolo, în
jurul ei, cu mâinile şi cu altceva. Doar că el, aflasem acum, nu simţea nici un fel de mare
plăcere.

Odată ieşiţi din acel punct de întâlnire – prin care vârstele pot fi scurtcircuitate oricât de
fragede ori de înaintate ar fi –, am recăzut în joacă ca şi când n-am fi ieşit niciodată din
ea: deplin, complet, fără rest. La fel de simultan lipsiţi de memorie, eu şi cu ea, pe cât de
simultan fusesem antrenaţi în spaţiul de dincolo, prin acea atingere, ea şi cu mine. Până
după vremea prânzului, am tot schimbat rolurile între noi. Ţin perfect de bine minte că,
atunci când a venit tatăl Ancăi acasă să ia prânzul, fata lui tocmai era trântită pe spate, cu
picioarele în sus, fără chiloţi, iar Dana în chip de doctor o examina foarte elocvent, cu
furtunaşul irigatorului petrecut în jurul capului, sub formă de stetoscop. A deschis larg
uşa de la intrare, Anca abia a avut timp să-şi lase genunchii în jos, fără să se acopere, iar
Dana abia a putut bâgui un bună-ziua tremurat (eu, ca unul care inspectam toată
consultaţia, mă aflam la adăpost, după glasvand). Fără să se uite la noi, fără să vadă
nimic, fără să priceapă ceva din lucrurile pe care i le-ar fi putut sugera joaca noastră, tatăl
Ancăi a trecut pe lângă noi şi ne-a aruncat, peste umăr, un distrat – ‘Vă jucaţi, copii, vă
jucaţi?’.

În ciuda a ceea ce se spune, cred că la copiii care se joacă nu se uită, de fapt, nimeni.